ALEXANDRU VIȘINESCU VORBEȘTE

În uniformă de locotenent de Securitate
1952-1957
Sursa: CNSAS
Miercuri 25 februarie a.c. a avut loc o nouă înfățișare în procesul în care Alexandru Vișinescu, ofițer politic (de Securitate) la închisorile Jilava, Mislea și Râmnicu Sărat, este judecat pentru crime împotriva umanității, cu referire la perioada în care a fost (și) director al ultimei închisori[1].
În cele ce urmează nu vom prezenta în detaliu modul în care a decurs ședința de judecată, ci doar un episod, împreună cu contextul în care el s-a petrecut.
Chestionat de instanță, la termenele anterioare, inculpatul a refuzat să facă orice declarație privind faptele pentru care este incriminat[2] Și același lucru l-a făcut și la ultimul termen, când a refuzat din nou, categoric.
În după-amiaza aceleiași zile a avut loc vizionarea a trei filme, depuse de părțile civile: două din Memorialul DureriiTorționarii (partea cu figura lui Vișinescu) și Corneliu Coposu (despre detenția sa la Râmnicu Sărat) –, ambele de Lucia Hossu-Longin, și încă unul, realizat de PNȚCD, intitulat Iertare și torționari (în care Coposu indică atitudinea sa față de cei care l-au torturat în timpul detenției)[3].
După fiecare dintre ele, Vișinescu a fost întrebat de judecătoare dacă are ceva de declarat. Prima dată a răspuns: „Nu mă interesează. Apoi: „Nu am nimic de declarat.
Însă urma celui de-al treilea film, el n-a mai așteptat să fie chestionat, ci s-a ridicat în picioare, iar între el și judecătoare s-a înjghebat următorul schimb:

„Nu l-am lovit niciodată pe Coposu. Nu este adevărat ce relatează. L-am lovit când ... întâlnit ... [lapsus revelator! – n.n.] în apărarea procesului lui în Brezoianu 53 ... ăsta care i-a fost martor. S-a întâlnit cu el, l-a căutat pe cel care i-a fost martor în proces, l-a apărat în procesul său. Este posibil să-l fi întâlnit după ’89, nu știu dacă era el.
Să se rețină: de ce n-au fost întrebați Coposu, Diaconescu, până să moară, despre situația din închisoare? Eu am fost la reînmormântarea lui Mihalache, de la Râmnic la Topoloveni. Eu l-am luat de la Râmnicu Sărat și l-am dus la Topoloveni.
Judecătoarea: „Când se întâmpla?
Vișinescu: „Nu mai țân minte. Era terminată Râmnicu de mult timp. Când au fost dezgropate osemintele lui Maniu la Sighet – am căutat osemintele lui Maniu – nu eu am fost, ci un șef al meu.
Judecătoarea: „În ce calitate?
Vișinescu: „Am primit ordin. La ordinul șefilor mei.
Judecătoarea: „Ce șefi?
Vișinescu: „Nu-i mai țâu minte. Din Direcția Generală a Penitenciarelor.
Toată viața, și cât am lucrat acolo, nu am dat o palmă la deținuți.
Judecătoarea: „Dați declarație?
Vișinescu: „Nu. Vă rog să rețineți: chemați din Direcția Generală să răspundă pentru treab-asta. Vin numai periferici. Ei știu cine-am fost. Să răspundă cei care dau ordine. Dar nu periferici, ci cei care dau ordine; pentru așa ceva.
Judecătoarea: „Lăsați, domnu Vișinescu, că noi stabilim aici, la sfârșitul procesului, cine e vinovat. Dvs. vă considerați un periferic sau o persoană importantă?
Vișinescu: „Important? Normal, dacă eram comandant!
Judecătoarea: „Cine v-a dat ordinele?
Vișinescu: „Col. Lixandru Vasile, Constantinescu ...
Judecătoarea: „Constantinescu Emil?
Vișinescu: „A fost un altul ... Eu am fost șeful pe linie de C.I. la Râmnicu Sărat, înainte. Nu am de unde să știu toate numele, s-au perindat. Nu mai țâu minte. Cei care sunt la Direcția Generală știu cine a fost acolo. Era unu’ Bogățeanu care răspundea de dosarele-astea.[4]

Să explicăm contextul în care s-a petrecut episodul.
Linia de conduită a inculpatului a fost, până în prezent, nu atât una de negare, ci de tăcere sfidătoare: față de instanță dar, mai ales, față de reprezentanții victimelor. Presupunem deci că motivul pentru care și-a concediat avocatul ales, încă de la primele apariții în instanță, este chiar acesta: refuzul de a dezvolta o apărare, în speranța că procesul se va termina cât mai repede.
Această strategie – dacă se poate numi așa – a ținut până la termenul trecut (28 ianuarie a.c.), când Vișinescu a fost confruntat cu mărturiile victimelor și ale urmașilor lor, moment în care s-a regăsit singur și fără apărare. A fost momentul în care a schițat o tentativă de apărare, invocând o iluzorie protecție din partea conducerii Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), urmașa sinistrei Direcții Generale a Penitenciarelor (DGP). Prin urmare, cât este el de securist „călit precum oțelul, și-a arătat astfel limitele. Iată ce a spus atunci:

„Nu văd pe nimeni de la Direcția Penitenciarelor, să vină cineva de la ei. De ce nu vine? Din ordinul lor am făcut, nu de capul meu.[5]

Regăsim totodată, în această răbufnire, o recunoaștere – fie și cu jumătate, cu sfert de gură – a responsabilității pentru crimele comise, laolaltă cu o linie de apărare dezvoltată de criminalii naziști în Procesele de la Nürnberg, anume încercarea de exonerare a răspunderii prin invocarea unui ordin superior, care, după cum se știe, nu a fost acceptată pentru că este inacceptabilă principial (legal și uman).
La același termen, Vișinescu s-a arătat revoltat și de faptul că, din cei peste 100 de angajați ai mașinăriei de exterminare de la Râmnicu Sărat, este singurul inculpat. Reacția a avut loc în contextul în care unul dintre martorii propuși de el, un gardian, de seviciu pe celular în noaptea în care a murit Ion Mihalache, nu s-a prezentat la proces, pe motiv că starea de sănătate nu-i permite deplasarea și invocând, cu totul neverosimil, că nu ar avea nici o idee despre cele petrecute. Reacția inculpatului nu este lipsită de o anume îndreptățire, atât la adresa modului în care s-a desfășurat ancheta prealabilă trimiterii în judecată, cât și a desfășurării de până atunci a procesului[6].
Cum spuneam, la ultimul termen (din 25 februarie a.c.), inițial inculpatul s-a repliat din nou pe strategia muțeniei, însă cel din urmă film, în care Corneliu Coposu a folosit, față cu el și cei de aceeași teapă, expresiile: „și-au pierdut calitatea de oameni și „ar trebui mai degrabă trimiși la balamuc decât judecați, l-a făcut din nou să vorbească. A refuzat însă, încă o dată, să dea o declarație sub stare de jurământ, cu consecința, ușor de bănuit, a unui tir de întrebări din partea victimelor și a reprezentanților lor, preferând o reacție care nu admite replica.
Să-i traducem deci spusele.
Ieșirea sa a fost, la început, dezlânată. Culmea, ea a debutat cu un lapsus revelator, care, în termeni psihologici, confirmă că torționarul l-a maltratat pe deținutul politic Corneliu Coposu.
În cuprinsul ei, Vișinescu dorește să spună că după 1989 l-a întâlnit pe fostul deținut politic în contextul în care acesta căuta pe unul dintre martorii din procesul său, întrucât respectivul făcuse o depoziție care îi fusese favorabilă, deci curajoasă, prin urmare își riscase propria-i situație. Nu se înțelege însă deloc ce legătură aveau căutările lui Coposu cu fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat. Să fi apelat el la Vișinescu, iar acesta să-l fi ajutat, știind că fostul deținut politic nu dorea să se răzbune pentru cele îndurate din parte-i? Dar de ce să fi intervenit Coposu la el, dacă Vișinescu, după propriile-i spuse, nu-l cunoștea? Și cum putea Vișinescu să nu-l cunoască, de vreme ce fusese deținutul lui la Râmnicu Sărat? Mistere. La fel de inconsistentă este și trecerea inculpatului de la o afirmație la o presupunere.
Apoi, reproșul formulat de Vișinescu față de Corneliu Coposu și Ion Diaconescu este în mod identic neavenit, căci ambii au scris și au vorbit despre perioada lor de detenție de la Râmnicu Sărat. Dar asta dacă fostul comandant nu dorește să spună altceva, și anume: „De ce sunt judecat acum și nu am fost judecat în perioada în care ei au trăit? Iar în acest caz spusele sale ar avea un sens, căci trimit la responsabilitatea sistemului postcomunist de justiție față cu problema moștenirii criminalității comuniste.
În continuare, el susține că mult mai târziu, când închisorile de la Râmnicu Sărat și Sighet fuseseră desființate, în tot cazul în perioada comunistă, osemintele lui Iuliu Maniu au fost căutate în cimitirul de la Sighet de către unul dintre șefii săi de atunci, iar cele ale lui Ion Mihalache de către el însuși, la Râmnicu Sărat; apoi, că cele din urmă ar fi fost chiar găsite și transportate personal, la Topoloveni, pentru a fi reînhumate în cavoul familiei. Nu se înțelege însă, nici de astă dată, dacă Vișinescu dorește să-și probeze astfel o fărâmă de umanitate, de vreme ce imediat recunoaște că acțiunea a fost, la fel ca și exterminarea deținuților din închisoarea căreia i-a fost comandant, o simplă executare a unui ordin superior.
Cu privire la șefii săi de atunci, inculpatul procedează în același mod incoerent: mai întâi, susține că nu-și amintește numele lor, pentru ca apoi să indice pe col. Vasile Lixandru, șeful Direcției Generale a Penitenciarelor (1955-1962), col. Marin Constantinescu, locțiitor al șefului DGP (1958-1968) – iar nu omonimul său, Emil Constantinescu, antecesorul lui Vișinescu în funcția de comandant al închisorii Râmnicu Sărat (1953-1956)[7] – și mr. Ilie Bogățeanu, șeful Secretariatului DGP (1953-1963)[8].
Urmează o afirmație pe cât de apoteotică, pe atât de comună printre torționarii comunismului, cea cu: „n-am dat în viața mea o palmă unui deținut. Ea apare, tale quale, în procesele intentate chiar de regimul comunist cadrelor sale „țapi ispășitori din Penitenciare și Securitate, iar aici ne vom limita să cităm cazul lui Mihai Mircea – colegul lui Vișinescu din Școala de ofițeri politici a lui Tudor Sepeanu (șeful Securității Închisorilor și Lagărelor din perioada 1950-1951) și șef al Securității închisorii Pitești (1950-1951) – inculpat în cel de-al doilea mare proces al „reeducării, cel al cadrelor MAI și/sau Securității:

„În toată activitatea mea n-am dat nici o palmă vreunui deţinut şi nici măcar n-am înjurat.[9]

Punându-le în contextul lor istoric, aceste susțineri sunt de-a dreptul aiuritoare, știut fiind că singura formare de care au avut parte ambii ofițeri a fost aceea a „demascărilor prin torturi, iar „cadrele de Securitate și de Penitenciare care nu maltratau deținuții politici erau considerate ca fiind „lipsite de atașament pentru obiectivele criminale ale regimului și, în consecință, nu doar că nu avansau în carieră, ci erau, treptat, eliminate din sistem.
Pe post de motivare a neținerii de minte a numelor șefilor săi direcți, Vișinescu sugerează că, în calitate de ofițer politic (ceist), linia sa de comandă ținea nu de Penitenciare, ci de Securitate, prin urmare responsabilii ar trebui căutați acolo. Dar acest lucru nu este inteligibil decât pentru cei familiarizați cu suprapunerea dintre organizarea Securității și cea a Administrației închisorilor și lagărelor. Totodată, este de remarcat și o anume emfază: el este cel care a rămas în acest sistem criminal pentru că s-a dovedit în permanență util, în timp ce șefii săi au fost efemeri („s-au perindat).
Din cele spuse de inculpat nu se poate însă reconstitui sistemul de comandă, căci el nu ne spune mai mult decât știam. La fel, lipsește rolul Securității în exterminarea deținuților politici, pe care îl trece sub tăcere. Or, este astăzi cunoscut că numirea unui ofițer de Securitate (Vișinescu) la conducerea închisorii Râmnicu Sărat – la fel ca numirea lui Gheorghe Crăciun la comanda închisorii Aiud, în aceeași perioadă – este legată de „sarcinile operative ale Securității. Spre deosebire de Aiud, unde scopul principal era „anihilarea politică/„reeducarea, la Râmnicu Sărat el era exterminarea lentă și, în mod conex, transformarea celor care se încăpățânau să nu moară în „legume, în „deșeuri umane.
Cunoaștem deci tabloul de ansamblu al celor petrecute la Râmnicu Sărat, iar Vișinescu nu ne oferă, în intervenția sa, decât elemente sumare, disparate, care nu au în nici un fel rolul de a-l umple cumva, ci sfârșesc a spune mai mult prin ceea ce ascund.
Notabilă este insistența asupra actualei conduceri a Penitenciarelor, pe care o dorește în proces, în apărarea sa, și de aici recurența reproșului pentru absența constatată. De altfel, poziția lui este, într-un fel, de înțeles, dat fiind că este inculpat „în solidar atât cu Administrația Națională a Penitenciarelor, cât și cu Ministerul de Interne, cel sub a cărui conducere structura represivă a DGP a funcționat. Pe de altă parte, atunci când Vișinescu acuză absența celor indicați, care îl cunosc și îi cunosc foarte bine și acțiunile, el indică și o anume măsură a schimbărilor din interiorul sistemului penitenciar actual, dacă nu atât în privința practicilor, atunci a remanenței oamenilor și structurilor regimului comunist.
Limbajul pe care inculpatul îl folosește în această situație este, și el, din vocabularul Internelor/Securității, numindu-i „periferici pe funcționarii ANP, prin comparație cu „vârfurile de acolo, o terminologie din limbajul „operativ. Nu mai era mult și Vișinescu îi numea chiar „bandiți! Termenii folosiți și insistența lui asupra subiectului arată cât de furios este pe ierarhia actualei structuri de comandă a Penitenciarelor.
În fine, fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat invocă, în apărarea sa, documentele din Arhiva Penitenciarelor – o suită de caracterizări, instrucțiuni și ordine rămase, în mare parte, secrete (unele dintre ele solicitate chiar de către instanță), la fel ca și arhiva care le găzduiește. Este cumva o ironie a Istoriei faptul că el își pune nădejdea într-o legislație ocultă care, până de curând, a avut darul să-l protejeze.
Privintă în ansamblu, intervenția lui Vișinescu are ceva dezamăgitor, căci ne face să ne întrebăm: asta este tot ce poate probabil ofițerul politic cel mai important din școala lui Tudor Sepeanu, comandantul de mai târziu al „celui mai important centru de exterminare al regimului comunist din România sfârșitului anilor 1950 și începutul anilor 1960? Pe de o parte, atitudinea sa este într-un fel de înțeles, căci este obișnuit ca el să-i interogheze pe alții, nu să fie interogat; dar, în același timp, el nu pare să reziste la fel de bine unui interogatoriu, fie și – sau poate tocmai de aceea – unuia „benign. Dată fiindu-i vârsta înaintată, ceea ce a mai rămas din el ne indică, exact așa cum ne așteptam, nu o inteligență remarcabilă în vreun fel, ci umbra unui executant. Fidel, zelos, necruțător, atroce.
Sunt de notat prezența de spirit și insistența judecătoarei, care a exploatat singurul moment de până acum în care inculpatul s-a dovedit locvace, permițându-i să se exprime pe larg și supunându-l unui adevărat interogatoriu. Faptul este remarcabil, căci este posibil ca acesta să fie una dintre puținele relatări pe care torționarul le va lăsa pentru Istorie.
În fine, am căutat în ziare: nici un rând depre această ședință de judecată. Prin urmare: Gata, băieți și fete, s-a încheiat „campania de «devoalare» a torționarilor comuniști“?

NOTE



[4] Consemnarea ne aparține.


[6] Mulțumim colegului Dumitru Lăcătușu pentru această comunicare personală.

[7] Mulțumim colegilor Mihai Burcea și Dumitru Lăcătușu pentru această informație.

[8] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), Iași / București, Polirom, 2009-2011, vol. I, pp. 287-292 (pentru primul) și vol. II, pp. 159-171 (pentru al doilea) și vol. I, p. 110 (pentru al treilea).

[9] M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), București, Fundația Culturală „Memoria, Editura Matrix Rom SRL, 2008, p. 142.

București, 27 februarie 2015.