În această rubrică vom prezenta texte ale
culturii de mase care au ca subiect arhivele. Ideea nu este nouă, ci doar
reluată sub altă formă, așa cum o deovedește blogul Archives et Culture Pop’ (cf. https://archivespop.wordpress.com/). Scopul nostru este dublu: pe de o parte, de a
arăta cât de prezent este subiectul arhivelor în cultura contemporană – o idee
care nu este evidentă – și, pe de altă parte, de a populariza profesia de
arhivist.
*
Pelicula cu titlul original A Most
Wanted Man, produsă în Marea Britanie în 2014 și regizată de Anton Corbijn,
este un thriller de spionaj al cărui scenariu a fost scris de Andrew Bovel pe
baza romanului cu același titlu de John Le Carré, tradus și în română de Gabriel Stoian (Cel mai vânat om din lume, București, Editura Nemira, 2010).
Acțiunea se petrece la Hamburg (Germania)
în 2001 și se desfășoară pe două planuri: cel al supravegherii Doctorului
Faisal Abdullah și cel al urmăririi unui suspect apărut pe camerele de
supravghere ale gării.
Primul este un lider religios musulman de
orientare pacifistă, suspectat că finanțează în secret terorismul prin
intermediul unei firme de transport maritim intitulată „Seven Friends”. Al
doilea este un imigrant ilegal pe nume Ivan/Issa Karpov (Grigoriy Dobrygin),
care ajunge în oraș într-o stare jalnică. Cetățean rus, el este fiul lui
Grigori Borisovici Karpov – ofițer rus, din 1986 cantonat în Cecenia și
traficant de de toate (arme, droguri, ființe umane), decedat în 1999 – și al
unei femei cecene, decedată la nașterea sa, în 1986. Rezultat al unui viol,
trecut la Islam (de aici numele Issa), fost deținut și torturat în închisorile
ruse, el manifestă puternice tulburări de identitate. Este suspectat – de
Poliție, de serviciile secrete americane cu baza în Germania și de o unitate
antiteroristă condusă de Günther Bachmann (Philip Seymour Hoffman) și de asistenta
sa, Irna Frey (Nina Hoss), o grupare care oficial nu există căci, folosind
presiunea și șantajul, încalcă legea germană– că vrea să pună la cale un
atentat.
Astfel începe vânătoarea „celui mai căutat
om”, iar fiecare dintre părți acționează în direcția proprie: Poliția dorește
să-l aresteze pentru intrare ilegală în țară și apartenență la o grupare
teroristă, în timp ce Martha Sullivan de la CIA (Robin Wright) și unitatea lui
Bachmann doresc să-l supravegheze pentru a-i stabili intențiile. De aici se
naște o alianță de parcurs între ultimii doi, dublată de o neîncredere care își
are originile în trecut, căci anterior germanul lucrase alături de americani în
Beirut, de unde fusese retras după ce rețeaua îi fusese deconspirată. Să
reținem un prim termen-cheie: încredere.
Astfel, Issa/Ivan ia legătura cu Leyla și
Melik Oktay, o familie (mamă și fiu) de confesiune musulmană (turci), care îl
găzduiesc și îl pun în legătură cu Annabel Richter (Rachel McAdams), tânăra și
frumoasa avocată a organizației de apărare a apatrizilor numită „Sanctuary
North”, căreia transfugul îi cere să revendice un cont aflat la Banca „Brue
Frères”. Astfel, Annabel îl întâlnește pe bancherul Thomas Brue (Willem Dafoe),
care nu se învoiește să-i livreze conținutul depozitului (peste 10 milioane de
dolari) decât după intervenția lui Bachmann, care pentru a-l convinge să
coopereze îi evocă posibilitatea de a face un audit cu privire la afacerile
necurate ale tatălui său, moștenire pe care fiul caută să o lichideze.
Issa este mutat de avocată într-un
apartament al fratelui ei, după ce împreună reușesc să scape de urmărirea
contraspionilor germani. Aflat în impas, Bachmann o răpește pe avocată de pe
stradă și o determină să colaboreze, după ce îi explică faptul că el este
singurul care îi poate oferi transfugului o ieșire din situație, cazul contrar
fiind retrimiterea în Rusia sau, mai rău, transferarea de către americani la
Guantanamo. Imediat în apartament sunt instalate camere de supraveghere, cu
intenția de a-i sonda intențiile ceceno-rusului, iar avocata primește indicații
să-i provoace destăinuiri. Rezultatul este că Issa se răzgândește și nu mai
dorește acei bani murdari, semn că nu era nicidecum un terorist, ci un om rănit
sufletește care dorea să ducă, în sfârșit, o viață liniștită.
În acest moment Bachmann hotărăște să-l
implice și pe el, prin intermediul avocatei, sugerându-i să doneze banii unor
organizații cartitabile islamice prin intermediul – ați ghicit! – Doctorului
Faisal Abdullah. Zis și făcut, bancherul îl abordează pe liderul religios,
acesta se declară de acord, îl întâlnește pe Issa și prezintă băncii lista cu
organizațiile caritabile destinatare ale fondurilor (care sunt verificate de
CIA și declarate „curate”). Prin urmare, cele două planuri inițiale se suprapun,
cel mai vânat om devenind inofensivul doctor, pe care Bachmann îl suspectează
că, în final, va înlocui una dintre organizațiile din listă cu compania
maritimă „Seven Friends”, o acoperire pentru Al-Quaida. Ceea ce s-a și
întâmplat.
În fapt, în lumea spionilor din acest film
se confruntă două școli. Una (cea a lui Bachmann), care vede țintele ca pe un
parcurs către „răul cel mai mare”, și cealaltă (americană), care dorește să le
identifice și doboare, lăsând de fiecare dată în urmă un gol imens, foarte greu
de gestionat. Faptul este probat în final, când americanii organizează – cu
acordul responsabililor politici germani și cu sprijinul Poliției – răpirea
celor doi, Abdullah și Karpov, lăsându-l pe foarte eficacele ofițer german cu
mâinile goale și descoperit, încă o dată după episodul Beirut, în fața
colegilor și a surselor sale umane.
Filmul este foarte bine realizat, are
tensiune și este verosimil. El este, totodată, ultimul din cariera excelentului
actor Philip Seymour Hoffman, care ne-a părăsit definitiv la începutul anului.
În fine, pelicula prezintă o versiune nemiloasă asupra lumii spionajului, așa
cum apare în dialogul dintre Günther și Martha: „Și toate acele vieți, toate
acele încăperi goale la ce au servit? Ți-ai pus vreodată întrebarea asta: de ce
facem noi ceea ce facem?” „Da, mi-am pus-o uneori. Și întotdeauna îmi dau
același răspuns.” „Și care este acela?” „Să facem lumea un loc mai sigur. Nu
este suficient?” Să reținem un al doilea termen-cheie: sens, căci în loc de o
reacție, avem tăcerea lui Günther, reconfirmată în final.
*
În acest film, trimiterile la arhive sunt
numeroase, dacă ne gândim doar la dosarele celor urmăriți și ale
colaboratorilor, în format clasic sau digital.
Apoi, la prima sa întâlnire cu bancherul,
avocata, vorbind în cod, invocă un anume domn Lipizzaner, al cărui nume trimite
la rasa cailor lipițani, care la naștere au pielea închisă sau chiar neagră,
pentru ca progresiv să-și schimbe culoarea într-un gri strălucitor, perceput
adesea ca alb. Desigur, aici este vorba despre spălare de bani.
Cu acel prilej, între ea și bancher se
înfiripează următorul dialog: „Scrisoarea conține un număr. Se potrivește?” „Cu
ce să se potrivească?” „Este numărul unui cont activ la această bancă.” „Mă tem
că banca mea nu-și trâmbițează modul în care își gestionează afacerile.” „Sunt
sigură că asta le convine de minune clienților dvs.” „Dar dacă acest număr ar
corespunde unui cont deținut la această bancă, el ar fi fost deschis acum
foarte multă vreme. Va fi nevoie să verific în arhivele noastre (our
records). Odată ce am făcut-o, vă voi suna.”
Rămas singur, Dl. Brue scoate o cutie
mare, metalică, în care sunt ținute evidențele aparținând clienților secreți ai
băncii. Cotele acestora reprezintă o combinație de litere (LPZ – acronimul de
la Lipizzaner) și cifre. Pe coperta a III-a a dosarelor există o altă
combinație de cifre, care trimite la o a doua evidență: cartonașe care pe verso
au scrise numele clienților, în cazul de față Grigori Borisovici Karpov. Tot
acest sistem de arhivare seamănă cu păpușile Matrioșka, legăturile dintre
componente fiind cunoscute doar de către arhivistul bancher.
Colaborarea bancherului cu ofițerul
antiterorist are și ea loc tot în legătură cu dosarele: „Ce-ai zice să începem
cu un audit complet al evidențelor tale contabile?”, îi spune Günther.
Apoi, pentru a putea lichida conținutul
contului, Issa Karpov trebuie să-și probeze identitatea și, totodată, să
prezinte un obiect (nenumit). O face arătându-i o scrisoare semnată de tatăl său și de tatăl bancherului, care îl indică drept moștenitor, și o
cheie de safé.
În fine, despre arhive (în acest caz cele
americane) este vorba și în legătură cu situația lui Günther, a cărui prezență
la Hamburg nu se datora, în ciuda a ceea ce se credea în lumea spionajului,
atât căderii rețelei sale din Beirut, ci unui tip de acoperire legat de
supravegherea Doctorului Faisal Abdullah. Pe de altă parte, Beirutul fusese
greșeala americanilor, unul dintre agenții lor deconspirându-i rețeaua, gafă în
urma căreia muriseră oameni.
Ce concluzie putem trage de aici? Că, spre
deosebire de spionaj, arhivistica poate face lumea un loc mai sigur? Nu, căci
nu poate. Ci că, spre deosebire de alte activități intelectuale, ea are
capacitatea de a expune cu claritate ceea ce dă sens acțiunilor oamenilor
(chiar și/sau mai ales atunci când ele nu par să aibă așa ceva), și că poate
contribui la construirea încrederii dintre ei.
București, 26 octombrie 2014.
