Tudor Petcu în dialog cu Mircea
Stănescu
 |
|
Monumentul și micul
Memorial de la Pitești închinat victimelor „reeducării”
© Mircea Stănescu 2010
|
Am purtat acest dialog în calitate de tânăr absolvent al Facultății de
Filosofie din București, dornic să cerceteze și să aprofundeze fenomenul
universului concentraționar din România comunistă. Preocuparile mele cu privire
la totalitarism sunt dovedite și de cartea de convorbiri pe care am realizat-o
împreună cu Matei Gall, intitulată Mărturii despre lagărele morții (Bistriţa, Editura Karuna, 2009).
Prin dialogul de față am încercat să surprind o serie de aspecte legate de
închisorile comuniste din România, cum ar fi, de exemplu, metodele de
reeducare, subiect despre care nu s-a scris atât de mult pe cât ar fi trebuit
și despre care s-a vorbit nepermis de puțin. Cu alte cuvinte, prin toate
referirile pe care le-am făcut am dorit să evidențiez actualitatatea unei
asemenea problematici a cărei acuitate ar trebui să ne atragă mereu atenția.
Nu este deloc ușor să ințelegi istoria, mai cu seamă în profunzimea ei
filosofică, să-i înțelegi sensurile ascunse și, la prima vedere, inpenetrabile,
dar un astfel de demers este absolut necesar când avem de-a face cu un subiect
precum Experimentul (Fenomenul) Pitești, tocmai pentru a evidenția și mai clar
dimensiunea metafizică a reeducării comuniste.
Așadar, este un dialog care se dorește util pentru acele conștiințe responsabile
care doresc să înțeleagă istoria recentă a României în lumina adevărului său
pur, parcă adesea modificat o dată cu căderea regimului ceaușist (Tudor Pecu).
*
T.P.:
Universul concentraţionar din România comunistă este un subiect care impune în
primul rând un angajament moral faţă de înţelegerea evenimentelor care au stat
la baza represiunii comuniste, mai ales dacă ne raportăm la închisoarea din
Piteşti, cunoscută şi sub numele de „Fenomenul Piteşti“. Se poate spune
în acelaşi timp că acest univers concentraţionar se caracterizează şi printr-un
anumit unicat în blocul fostelor ţări comuniste. Iar dacă spun „unicat“, sunt tentat să fac referire din nou la fenomenul
Piteşti pe care Alexandr Soljeniţîn l-a caracterizat drept „cea mai cumplită
barbarie a lumii contemporane“.
Sunteţi de acord cu existenţa acestui unicat de care vorbesc? Dacă da, care ar
fi acest unicat din perspectiva dvs.?
M.S.: Reeducarea de tip Pitești sau, cum i se mai spunea în
epocă, „demascarea“ este un fapt istoric care se subscrie unui ansamblu de
practici reeducative în sistem carceral desfășurate în toate regimurile
comuniste, începând cu modelul sovietic originar, așa cum a fost el schițat, în
liniile sale de forță, de către Lenin, și încheiând cu regimurile comuniste
care subzistă până astăzi, precum în China, Coreea de Nord sau Cuba.
Termenul însuși de „reeducare“ este o vocabulă a „limbii de lemn“ care nu
mai înseamnă, conform tradiției juridice de inspirație iluministă, recuperarea
socială a celui căzut în greșeală, ci care a fost injectat cu un conținut nou.
Pe scurt, este vorba acum despre o tentativă de transformare a opozanților
politici (reali sau presupuși, căci regimul nu făcea o distincție clară între
cele două categorii) în aderenți. Acțiuni de acest tip au avut (și mai au încă)
loc în Uniunea Sovietică (unde metoda a fost inventată), în China (unde
deținuții erau reeducați prin intermediul altor deținuți, iar tehnicile de
constrângere erau progresive, ajungând până la maltratări similare
Piteștiului), or în Kampuchia Democrată sau Cuba (care au folosit și ele
oribila tehnică de tortură care presupunea consumarea fecalelor).
La rândul său, sistemul comunist român de detenție politică, așa cum a fost
întemeiat la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, a fost construit
după canon sovietic, scopurile sale fiind aceleași ca în URSS: exterminarea, munca forțată și reeducarea.
Pe scurt, el viza o operațiune de inginerie socială de anvergură, la scara
întregii societăți, prin care o parte a ei, considerată „burgheză“,
„reacționară“ să fie eliminată, exterminată (termenii sunt adecvați!) fizic și
mental.
Dincolo însă de acest cadru general (ideologic și al practicii politice de
tip comunist), în cazul românesc, fie că este vorba despre reeducarea în regim
carceral ori despre sistemul de detenție în ansamblu său, avem de-a face cu
fapte istorice determinate, specifice sau, folosind termenul dumneavoastră,
unice, rolul istoricului fiind de a descrie și analiza aceste unicități în
dinamica lor. Iar în cazul Pitești ne aflăm în fața unui proiect de schimbare a
personalității încarceraților pe cât de rapidă, pe atât de profundă, la fel cum
sistemului carceral românesc îi este specifică o dialectică a unei detenții extrem
de dure, cu exploatarea muncii forțate și valuri succesive de reeducare.
T.P.: Când mă raportez
la închisorile comuniste din România, şi de fapt la tot ceea ce a însemnat
comunismul pentru ţara noastră, simt nevoia să fac trimitere şi la unul dintre
cele mai pătrunzătoare titluri, şi anume: „Memoria răului, ispita binelui“. Comunismul a reprezentat una din multele
etape agresive din Istoria României, şi într-un fel aş spune că suferinţa a
devenit chiar un fel de virtute a poporului român o dată cu evoluţia tiraniei
comuniste. Evident, universul concentraţionar ne demonstrează cel mai clar
acest lucru prin acei deţinuţi politici care au „trecut“ testul rezistenţei morale. Date fiind toate
acestea, consideraţi că experimentele comuniste din România pot fi identificate
cu sintagma „memoria răului, ispita binelui“?
M.S.: Desigur, comunismul este doar una dintre etapele
istorice care au marcat memoria colectivă a Românilor, să o spunem, în sens
traumatic. Pe de altă parte, dacă ne raportăm la această istorie scurtă din
punct de vedere temporal, dar densă în evenimente, vom remarca faptul că au
existat oameni care, în recluziune, în cele mai grele situații, s-au dovedit a
fi adevărate modele, precum Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu (ambii morți în
detenție), Petre Pandrea (apărător al persecutaților politic, după prima sa
detenție din anii 1940-1950), Valeriu Gafencu (mort, și el, în detenție), Remus
Radina (eroul din lagărele de la Canal sau de la Gherla, în anii 1950) sau Paul
Goma (deținut la Gherla după 1956, apoi în domiciliu forțat și, în fine, în
arestul Securității de la Rahova, în perioada disidenței sale din 1977). Sunt
doar câteva dintre figurile luminoase, similare cu cele indicate de Tzvetan
Todorov, la care trimiteți, căci au existat numeroși oameni obișnuiți care, în
ciuda condițiilor atroce, s-a comportat demn în detenție, conform cu ceea ce am
putea numi, sui generis, un „crez al
deținutului politic“.
Întrucât situați discuția la un nivel mai general, cred că se poate vorbi
cu temei despre un gen de „ispită a răului“ de sorginte
ideologică. Și aceasta întrucât în cazul regimului comunist (ca și a celui
nazist, de altfel), avem de-a face cu voința de distrugere, cu voința de a
produce răul, pe scurt: cu o voință rea, cu ceea ce Kant numea „răul radical“
sau, în termeni teologici, cu „Prințul acestei lumi“; ori, în expresia lui
Vladimir Tismăneanu, care dă titlul ultimei sale cărți, cu „diavolul în istorie“.
T.P.:
Aş fi tentat să caracterizez închisorile comuniste din România drept „intolerabilă
toleranţă“, cu toate că poate formularea gânditoarei
Hannah Arendt, „banalitatea răului în istorie“ este una mult mai potrivită. Însă eu aş lua în considerare şi sintagma
menţionată mai sus, o metaforă etico-filosofică, dar prin al cărei conţinut
spune, consider eu, totul. Sunt cuvinte încărcate de sens şi de emoţie,
întrucât dacă ne gândim la cele petrecute în temniţele comuniste din România,
constatăm răul care a fost tolerat de-a dreptul şi îmbrăţişat din plin, răul în
faţa căruia rămânem înmărmuriţi. Aşadar, sunteţi de acord cu utilizarea acestei
expresii, „intolerabilă toleranţă“,
raportat la universul concentraţionar din România comunistă?
M.S.: Vă propun să ieșim cumva din aceste paradoxuri.
Formula arendtiană se referă nu la regimul ca atare, cum adesea a fost
interpretată, și eronat cred, ci la tipul mental specific responsabililor
pentru crime în masă, în speță Adolf Eichmann. Pe scurt, nu crimele nazismului
sunt banale, iar autoarea Originilor
totalitarismului și al eseului Eichmann
la Ierusalim arată acest fapt într-un mod expresiv. În mod curent, s-ar
crede că o exterminare de o manieră industrială, ca cea înfăptuită de naziști
asupra evreilor, țiganilor/sintilor și handicapaților, ar presupune autori
dotați cu o inteligență diabolică, în timp ce, dacă privim cu atenție, avem
de-a face mai degrabă cu persoane nu neapărat dotate intelectual, ba chiar
inconsistente, mai clar: cu birocrați și executanți eficienți. În acest sens,
cel puțin în linii mari, cred că putem subscrie fără greș acestei definiții, pe
care o putem extrapola la responsabilii comuniști.
Desigur, crimele comunismului, și în speță ale celui românesc, prin
masivitatea și intensitatea lor sunt la fel de intolerabile. Ne putem întreba
însă cine le-a tolerat. Uniunea Sovietică, sub a cărei sferă de influență a
intrat România începând cu 1944? Dar aceasta era principalul agent. Populația
țării? Dar și ea era, cel puțin la început, ținta practicilor criminale ale
sovieticilor și ale Partidului Comunist local. Puterile occidentale, și în
special Statele Unite, coautoare ale ordinii politice internaționale de după
cel de-al Doilea Război Mondial? Dar toate acestea fuseseră aliate cu URSS în
scopul înfrângerii regimului nazist, iar înaintarea trupelor sovietice către
Centrul Europei, cu corolarul ei comunizarea Europei de Est, fusese o
consecință implicită a acestei alianțe. Prin urmare, mai degrabă a fost vorba
despre decizii politice strategice, luate în situații de război, conform intereselor
acelor state, decât despre „trădări“, cum se spune prea des. Evident, ca și
celelate state din Est, România s-a aflat într-o situație imposibilă, prinsă
între cei doi coloși – Germania nazistă și Uniunea Sovietică –, situație care a
avut consecințe majore și imediate (dacă nu chiar fatale) și în politica
internă.
În consecință, cred că istoricul cel mai neutru nu-și poate reprima un
sentiment de amărăciune, dacă ne gândim că Puterile Occidentale nu au
intervenit în nici un fel pentru a ameliora soarta „națiunilor captive“ din
Estul european nici în 1953 (în Berlinul de Est), nici în 1956 (în Ungaria, în
Polonia) și nici în 1968 (în Gehoslovacia). La fel, cred că este ușor de căzut
de acord că lideri mondiali precum Roosevelt sau Churchill nu au avut o
conștiință prea curată și, prin urmare, nu sunt deloc inocenți. Însă, în
același timp, este de subliniat că politica (și, mai ales, cea internațională)
– și Lumea, în general – funcționează în cu totul alt mod: cel pe care îl
descriem în mod concret. Și ce am mai putea spune când astăzi subzistă regimuri
comuniste precum cel chinez, nord-coreean sau cubanez, cărora le este
cosubstanțial sistemul de detenție politică, generator al unui întreg cortegiu
de suferințe?!
T.P:
.Cred că ar fi util pentru dialogul nostru să ne raportăm la posibilul impact
pe care l-a avut universul concentraţionar din România comunistă în Occident.
Spun „posibil“ pentru că nu sunt atât de sigur dacă a avut
un impact în adevăratul sens al cuvântului, dar nu aş putea da uitării acea
parte reprezentativă a exilului românesc din ţările vestice care au denunţat
abuzurile comuniste din România. Să ne gândim, de exemplu la vocile Monicăi
Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca de la „Radio Europa Liberă“, la exemplele grăitoare ale scriitorilor
Paul Goma şi Virgil Tănase şi de altfel la toate acele nume ale
intelectualităţii româneşti, exilată în Franţa sau în alte colţuri occidentale
(cum a fost cazul lui Ion Vianu, exilat în Elveţia). Plecând de la aceste cazuri
pe care am ţinut să le aduc în evidenţă, cum aţi caracteriza impactul
comunismului românesc în Occident? Consideraţi că este suficient de bine
cunoscut la ora actuală în acele spaţii?
M.S.: Începând cu 1945, în Occident, și în special în Franța
(dar și în Spania și Germania Federală), s-a constituit un exil românesc,
format din refugiați politici care fuseseră nevoiți să-și părăsească țara din
pricina comunismului. Ei au găsit acolo un prim nucleu de exilați aflați pe loc
încă din perioada Războiului, compus din primii refugiați politici (legionari)
și persoane care nu se mai putuseră întoarce în țară din pricina situației
generate de război. Alături de represiunea politică din țară, acest fapt a
contribuit la coagularea, în perioada 1945-1947, a unui important exil românesc
la Paris, întărit prin sosirea din România a generalului Nicolae Rădescu.
Membrii săi erau de diverse orientări politice, însă ceea ce-i unea era
atitudinea față de regimul comunist aflat la putere.
Dat fiind că acțiunile anticomuniste, cele care dau sens misiunii
exilaților, aveau loc într-o lume bipolară, în care vârful de lance al
politicii occidentale îl reprezentau Statele Unite, o parte din acest grup s-a
stabilit peste Ocean, loc care a devenit principalul centru de acțiune al
refugiaților politici români.
Impactul acestor acțiuni, despre care vorbiți, poate fi situat la două
niveluri, relativ distincte. Un prim nivel este cel oficial, și presupunea
influența asupra cancelariilor statelor „lumii libere“, în timp ce al doilea
nivel consta în influența asupra opiniei publice din țările gazdă, în concret
asupra mass-media și a cercurilor culturale.
Multă vreme, deși exilul din Franța a rămas puternic, comunitatea
exilaților fiind grupată în jurul Bisericii Jean de Beauvais, el și-a
desfășurat acțiunile într-un context politic și cultural cu precădere ostil,
atracția unei părți importante a elitelor franceze față de comunism și
mitologia Uniunii Sovietice eliberatoare jucând rolul dominant. Iar pentru
atmosfera din acei ani ar fi suficient să dăm exemplele proceselor Victor
Kravceko versus Les lettres françaises (1949),
integrată rețelei sovietice de propagandă, sau David Rousset versus aceeași
revistă (1950-1951).
Iată de ce în SUA, Comitetul Național Român, condus la început de Rădescu,
apoi de Constantin Vișoianu, organism al exilaților români care făcea parte din
Adunarea Națiunilor Europene Captive, a fost încă de la început un interlocutor
al administrației americane.
O schimbare importantă în opinia publică a avut loc începând cu 1973, când
în Franța a fost publicat Arhipelagul
Gulag de Soljenițîn, lucrare care a provocat șocul trezirii unei părți
importante a intelighenției franceze din somnul ideologic. Este de spus că fără
contribuția acestor foști susținători ai sovietismului, mânați acum de
remușcări, mutația care s-a petrecut în conștiința publică ar fi fost de
neimaginat.
În ceea ce privește responsabilii politici ai statelor democratice
occidentale, dincolo de contextul general al „războiului rece“ nu au avut
loc schimbări majore. În schimb, au fost momente în care aceste state au
resimțit pericolul pe care acțiunile subversive comuniste le puteau aduce
atingere propriei lor stabilități, cum a fost cazul în Franța, în momentul în
care au fost expulzați spioni sovietici, între care și români, care operau sub
aura participării la Rezistență (1948), exemplul Rețelei Caraman, care acționa
în dispozitiv sovietic (descoperită în 1968) sau cel indicat de dumneavoastră,
cazul Tănase–Goma (1982). Trecând de cealaltă parte a Oceanului, putem indica
două evenimente care autensionat relațiile României comuniste cu SUA, anume
„trădarea“ lui Pacepa (1978) și atacul terorist asupra sediului postului de
radio „Europa Liberă“ din München (1981).
Desigur, toate numele indicate de Dvs. au avut un rol important în luarea
la cunoștință de către opinia publică occidentală, și în special europeană, a
crimelor petrecute în închisorile românești.
Ajungând în prezent, aș spune că cercetarea comunismului (și
postcomunismului) românesc reprezintă o constantă a lumii academice
nord-americane, iar pentru această schiță sumară am putea indica cercetătorii
grupați în Societatea de Studii Românești și, în mod expres, universitari
reputați precum Lavinia Stan din Canada sau Vladimir Tismăneanu din SUA. În
Franța este lăudabil efortul lui Stéphane Courtois, care a deschis revista sa,
„Communisme“ (și anuarul care a urmat-o), cercetătorilor români.
Rămân însă, cred, ca și în România, multe lucruri de făcut în legătură cu
trecerea cunoștințelor istorice din sfera cercetării în conștiința publicului,
și în special prin intermediul publicațiilor de limbă engleză, devenită nolens volens,
lingua franca.
T.P.: Eforturile de reîntregire a adevărurilor
istorice comuniste care s-au făcut dupa 1989 sunt esenţiale. Mă gândesc în
acest sens, de exemplu, la documentarul „Memorialul durerii“, care a avut
cu siguranță un impact emoţional în rândurile societății românești. În orice
caz, cert este că acest documentar reprezintă o parte însemnată a cercetărilor
privind abuzurile comuniste, în special cele din etapa represivă. S-au mai
realizat şi alte documentare consistente sau emisiuni raportate la un asemenea
subiect, pentru a nu mai vorbi şi de cărțile reprezentative care s-au scris
după 1989. Deci, putem vorbi de o literatură de specialitate destul de solidă.
Cu toate acestea, consideraţi că încă nu s-a făcut suficient în așa măsură
încât societatea românească postdecembristă să înțeleagă mai concret universul
concentraţionar comunist? Daca da, ce alte eforturi ar mai trebui făcute?
M.S.: Desigur, toate cele menționate de Dumneavoastră, fie că
este vorba despre persoane sau instituții, își au, fiecare, meritul lor în cunoașterea
și întreținerea memoriei comunismului, iar cititorii noștri potențiali le
cunosc bine, așa încât nu cred că este necesar să insistăm asupra lor. După
1989 s-au format cercetători profesioniști și onești (un binom pe care doresc
să-l scot în evidență). Deși puțin numeroși, ei s-au alăturat figurilor
emblematice precum Doina Cornea, Paul Goma sau Vasile Paraschiv (pentru a da
doar trei exemple) care, în chiar perioada comunistă, au contribuit prin
propria-le suferință la înțelegerea sistemului comunist și, fapt cel puțin la
fel de important, au rupt lanțul de ambiguități și complicități pe care
cetățeanul obișnuit al lumii totalitare le întreținea în mod cotidian cu acest
regim.
Prin urmare, există un progres istoric notabil care a fost realizat în perioada
post-1989 cu privire la perioada comunistă. Sigur, ca în orice istoriografie
„tânără“, care a succedat istoriei „de front“, rămân încă
multe zone de acoperit, de aprofundat, de reluat. Pentru a da un singur
exemplu, este simptomatic că nu avem încă o istorie a sistemului comunist de
detenție din România pe toată perioada exercitării sale. Explicația pentru
această situație este însă una complexă, și ea trimite nu doar la succesiunea
generațiilor de istorici, ci și la accesul la surse și arhive ori la limitele
noastre instituționale, personale ori morale în abordarea subiectelor de acest
tip.
Și astfel ajung la problema centrală a istoriografiei noastre, care este: carența ei etică.
Ceea ce nu se percepe dinspre „simțul comun”, dar se resimte acut dinspre
știința istorică, este faptul că o disciplină științifică reprezintă, înainte
de a fi un ansamblu de metode și tehnici de investigație, o armătură etică. Asemeni restului oamenilor de știință, Istoricul
este promotorul unei discipline umaniste al cărei cod este strâns legat de
componenta sa tehnică. Etica istorică se referă, în concret, la producerea și
utilizarea corectă a surselor, la recunoașterea priorităților în interiorul
domeniului, la cooperarea cu ceilalți cercetători, pe scurt: la acuratețea
demersului științific. Iar aici situația este nu doar critică, ci de-a dreptul
alarmantă, dacă examinăm atent cazurile de încălcări etice semnalate și, în
special, de tipul cel mai grav: frauda științifică – această „plagă“, cum o
numea marea psiholingvistă română Tatiana Slama-Cazacu, plagiatul. Putem cita,
în acest sens, cazuri notorii din interiorul disciplinei, precum Florian Banu
vs. Sorin Ivănescu, Flavius Solomon vs. Cătălin Turliuc sau unul mai recent,
care mă vizează și personal, Mircea Stănescu vs. Alin Mureșan.
În consecință, doresc să închei pe acest ton – nu alarmat, ci îngrijorat,
în ciuda situației, repet, alarmante! – căci rămâne în sarcina istoricului de
a-și salubriza propriul său câmp și, pe cât posibil, de a-l ocroti de șarlatani
și de impostori. Căci fără această grijă față de disciplina Istorie ea se va
transforma, sub ochii noștri, treptat și fără putință de a mai interveni,
într-o escrocherie.
București, 28 iulie 2014.
