Communisme, Nr. 99-101/2011

Pentru început, sunt utile câteva cuvinte despre revistă, dat fiind că este puțin cunoscută în România și, din câte știm, a fost o singură dată prezentată, cu prilejul numărului special consacrat țării noastre (91-92/2007).

Revista trimestrială Communisme a fost înființată în 1982. Până în 1986 a fost editată de Presses Universitaires de France, apoi a fost publicată la Editura L’Age d’Homme, prin grija editorului Vladimir Dimitrievici. De la înființare și până în 1995, revista a fost condusă de Annie Kriegel, apoi de Stéphane Courtois, un nume binecunoscut publicului românesc datorită Cărții negre a comunismului.

Revista a fost înființată la inițiativa lui Courtois (fost militant maoist), care a grupat în jurul său alți foști militanți comuniști dezangajați începând cu 1971 (anul publicării Arhipelagului Gulag de Soljenițîn), și cu sprijinul Anniei Kriegel, ea însăși o fostă membră a aparatului Partidului Comunist Francez în perioada 1945-1956. S-au reunit astfel două generații de cercetători care au valorizat experiența personală în studierea academică a fenomenului comunist. Rezultatul a fost o revistă de mare ținută intelectuală, una dintre cele mai importante la nivel mondial.

Revista se deschide cu un cuvânt în memoria editorului revistei, Vladimir Dimitrievici, decedat în cursul anului, în urma unui accident de automobil.

Numărul centenar al revistei este dedicat memoriei Anniei Kriegel, istoric și fondator al revistei, decedată în 1995, și se intitulează: Annie Kriegel și sistemul communist mondial. El grupează, în principal, comunicările prezentate la Colocviul internațional ținut în ianuarie 2010, sub titlul: Sistemul comunist mondial – de la conceptul kriegelian la realitate.

Conceptul de „sistem comunist mondial”, forjat de Kriegel în anii 1982-1984, presupune existența a trei subsisteme: cel al partidelor, al partidelor-stat și cel al alianțelor. Accesul la arhivele sovietice, începând cu anul 1992, a confirmat din plin acest mod de a vedea lucrurile.

După o prezentare a conceptului kriegelian datorată lui Stéphane Courtois – Annie Kriegel și conceptul de sistem comunist mondial, comunicările se axează pe subiecte care ilustrează unul dintre cele trei subsisteme (cel al alianțelor): Yves Santamaria – „Național-thorézismul” și „lupta pentru pace” și Sylvain Boulouque – Locul sindicalismului în sistemul comunist mondial; sau teme specifice în directă legătură cu subiectul: Nikos Marantzidis – Sistemul comunist mondial și războiul civil grec, Antonio Elorza – Expansiunea și apogeul sistemului comunist mondial, 1945-1979. Și nu am indicat decât o parte dintre ele.

Fiind vorba despre numărul centenar al revistei, el este însoțit de 130 de pagini de liste ale autorilor și articolelor publicate de-a lungul celor 30 de ani de apariție, care reprezintă 14.000 de pagini tipărite, cifre impresionante luate fie și în sine.

Introducerea semnată de Courtois dă seama de reușitele și greutățile întâmpinate de-a lungul acestei lungi activități editoriale, începând cu debutul, inerent legat de dificultățile mentale pe care foștii militanți le-au avut în dezangajarea față cu adeziunea lor la o ideologie totală și extremă, continuînd cu retragerea subvenției CNRS, din motive ideologice, după publicarea Cărții negre a comunismului în 1997, și sfârșind cu recenta dispariție a editorului, care a adus revista într-o situație și mai grea. Nu lipsesc remarci amare de tipul: „Cu toate acestea, «tinerii» de atunci (generația lui Courtois – n.n.) par să fi ajuns din nou în situația de acum treizeci de ani...” (p. 5).

În fine, date fiind dificultățile materiale, se pare că revista se va metamorfoza într-un volum cu apariție anuală. Sigur este însă că bătălia pentru o istorie obiectivă și păstrarea unei memorii juste a victimelor va continua. Pentru a o face, ea are însă nevoie de o tribună. Suntem convinși că revista Communisme – sau urmașa ei –va continua să rămână un reper în acest proces.

București, 30 august 2012

Relațiile româno-sovietice de la Masa Rotundă poloneză până la căderea comunismului în Europa de Est

Comunicarea noastră îşi propune să analizeze relaţiile româno-sovietice în perioada de dinaintea prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa de Est. În august 1988 în Polonia au loc greve organizate de sindicatul „Solidaritatea”. Pentru a le pune capăt, la sfârşitul anului regimul generalului Wojciech Jaruzelski a luat contact cu Lech Wałęsa, fapt care va reprezenta începutul unui proces de negociere a societăţii cu puterea comunistă, care va duce, mai întâi, la spargerea monopolului puterii Partidului Comunist (5 aprilie 1989) şi, apoi, la transferul puterii către societate, reprezentată de sindicatul „Solidaritatea” (iunie 1989)[1].

Studiul are ca obiectiv să descrie modul în care Nicolae Ceauşescu şi regimul său se raportează la autorităţile sovietice în contextul schimbărilor profunde care marchează Polonia, una din „ţările satelite” Uniunii Sovietice. Vor fi avute în vedere atât percepţiile sovietice şi româneşti asupra situaţiei din Polonia, cât şi, mai ales, relaţiile României cu Uniunea Sovietică în cursul anului 1989.

Expunerea şi analiza se bazează pe documente aflate în custodia Serviciului Arhive Contemporane din Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale.

1. Conlucrarea

1.1. Cooperarea economică

În aprilie 1989 România lui Ceauşescu avea o ierarhie a relaţiilor economice: ţările CAER şi celelalte state socialiste, „alte ţări” (a se citi: economiile de piaţă liberă) şi „ţările în curs de dezvoltare” (adică: furnizoare de materii prime)[2]. Astfel, cu prima grupă de state, Ceauşescu cerea ca în cincinalul 1991-1995 să fie realizat un volum al schimburilor de 12-13 miliarde (probabil ruble transferabile – n.n.), fapt care procentual ar fi reprezentat cca 50% din total (la începutul perioadei comuniste cifra se ridicase la 70%). Cu ţările în curs de dezvoltare se dorea o creştere până la nivelul de 25-30%, iar cu statele occidentale la 20-25%. Volumul respectivelor schimburi păstra astfel tendinţa imprimată în cincinalul 1976-1980 şi se menţinea la nivelul ultimului cincinal (1986-1990)[3]. Ceauşescu a precizat: „Aşa am avut şi în cincinalul trecut şi[,] de fapt[,] de vreo trei cincinale avem la fel.”[4] Se urmărea, în primul rând, asigurarea materiilor prime de bază, socotite a fi în număr de circa 70. Plata se făcea în produse, luând ca reper preţurile internaţionale.

În privinţa relaţiilor economice cu sovieticii (programaţi să vină pentru discuţii, la Bucureşti, pe data de 3 mai), care ocupau primul loc, atât ca volum cât şi ca importanţă, Ceauşescu dorea o creştere a volumului schimburilor: „Voi aţi făcut aici nişte propuneri, dar cred că trebuie să ne batem să ajungem la 30.000 (probabil 30 mld. ruble transferabile – n.n.) în cincinal [1986-1990]; minimum să fie 28.500 [,] nu 26.600. Deci să ne batem şi anul acesta şi pentru anul viitor să ajungem la cel puţin 28.500 – dar chiar trebuie să depăşim această cifră. / În ceea ce priveşte cincinalul viitor, să mergem la 45-50, chiar cu tendinţa să depăşim 50, nu să ne oprim la 45. De fapt[,] să mergem de la 50 în sus. Minimum să fie 45, dar să ne batem să ajungem la peste 50, atît la import cît şi la export.”[5]

De la jonglarea cu cifrele globale se trece la manevrarea lor pe produse. Ministerele şi organismele interesate propuseseră cantităţile de materii prime necesare a fi importate din Uniunea Sovietică: petrol (8-10 mil. t.), gaze naturale (45-50 mld. m³) şi cărbune cocsificabil (nespecificat). Elena Ceauşescu, prezentă la şedinţa respectivă, a fost de părere să se mărească cifrele la import. În contrapartidă, România livra la export: legume şi fructe proaspete, produse alimentare şi încălţăminte din piele. Problema care se punea era că, dacă se dorea obţinerea de la sovietici a unor cantităţi suplimentare, trebuiau oferite, la schimb, cantităţi mai mari. La fructe şi legume Ceauşescu cerea să nu se mărească cifrele exportate, în timp ce Elena Ceauşescu cerea ca la alimente cifrele să fie reduse. Discuţia a luat din ce în ce mai mult turnura unui joc cu sumă nulă sau chiar în pierdere. Ceauşescu redă dilema: „Dacă noi producem 50 milioane de perechi încălţăminte din piele, nu putem să le dăm lor 35 de milioane, pentru că trebuie să vindem şi pe devize convertibile şi să dăm şi în ţară.”[6] Elena Ceauşescu l-a completat: „Trebuie văzute bine propunerile lor, pentru că dacă ei propun alimente şi alte lucruri pe care noi le importăm, nu am făcut nimic.”[7] La încălţăminte, Ceauşescu sfârşeşte prin a fixa dezideratul aiuritor de 140 mil. perechi (35 mil. din textile, 35 mil. din înlocuitori, 20 mil. din cauciuc şi 40-45 mil. din piele), or cantitatea totală pe care o putea produce România era de 7 mil. perechi pe an (35 mil. pe întregul cincinal)[8]. În consecinţă, pentru ca România să solicite mărirea cantităţilor de produse pe care le importa din Uniunea Sovietică, trebuia să livreze la export întreaga sa producţie de încălţăminte.

Pentru a încerca să iasă din încurcătură, Ceauşescu se gândea să stabilească acţiuni de cooperare cu unele dintre republicile unionale („că ei le-au dat acum drepturi largi”), prin care spera chiar să depăşească cifra de 50 mld. (probabil ruble transferabile – n.n). În 1995 el preconiza ca România să exporte în Uniunea Sovietică mărfuri în valoare de 6 mld. (probabil ruble transferabile – n.n.).

1.2. Cooperarea militară

Un prim capitol al acestui domeniu al cooperării îl reprezintă dimensiunea sa politico-ideologică[9].

Astfel, în martie 1989 a fost adoptată o declaraţie politică a ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia privind „descurajarea nucleară”[10], adresată ţărilor membre NATO. În conţinut se menţiona că s-au făcut progrese în direcţia dorită prin încheierea acordului de lichidare a rachetelor cu rază medie şi mai scurtă de acţiune, şi că erau în curs negocierile pentru reducerea cu 50% a armamentelor strategice. Chestiunea care preocupa blocul sovietic era cea a armelor nucleare tactice, domeniu în care sovieticii nu mai puteau ţine pasul cu SUA[11].

Probabil în acelaşi timp a fost adoptată o a doua declaraţie (nedatată) a aceloraşi ţări, de această dată despre cooperarea economică internaţională[12]. Ea era adrestă ţărilor membre NATO şi celorlalte state europene, şi în conţinutul ei se spunea: „Paşii înregistraţi în Europa şi pe plan internaţional în direcţia dezarmării – prin încheierea acordului privind rachetele cu rază medie şi mai scurtă de acţiune[,] şi începerea negocierilor militare de la Viena –, a soluţionării unor conflicte şi reglementării politice a altor probleme nu au fost însoţiţi de deschideri similare şi în ce priveşte colaborarea în domeniile economic şi tehnico-ştiinţific.” Altfel spus, statele comuniste făcuseră concesii în domeniul militar, însă ele nu fuseseră urmate de concesii similare ale statelor occidentale privind accesul la tehnologiile de vârf. Şi se continuă: „Colaborarea în aceste domenii a rămas în urma altora. Dimpotrivă, unele state promovează o politică retrogradă de obstacole, discriminări şi condiţionări[,] care constituie un anacronism într-o lume în care se fac eforturi pentru înţelegerea şi trecerea de la confruntare la convieţuirea paşnică. Colaborarea economică este privită ca un mijloc pentru obţinerea de concesii în alte domenii, inclusiv în ce priveşte modul de organizare a unui popor sau altul.”

Fiind sub o anume presiune a opiniei publice, statele occidentale condiţionau colaborarea economică de politicile interne ale statelor comuniste privitoare la drepturile omului. La rândul lor, statele comuniste, întrucât nu mai puteau ţine pasul cu inovaţia tehnologică militară occidentală, sperau ca, mergând pe calea dezarmării, să aibă acces la tehnologiile „civile” echivalente: „Se deschid perspective pe măsura eliberării unor resurse tehnologice din domeniul dezarmării.” În plus, se spune că „bogăţia nu trebuie să devină un instrument de presiuni şi şantaj, aşa cum sînt folosite armele.”[13] În acest domeniu Ceauşescu, care hotărâse ca ţara să plătească integral datoria sa externă şi refuzase alte împrumuturi, dorea să se arate imun la un asemenea tip de „presiuni” şi „şantaj”, ceea ce făcea, de altfel, pe suferinţa propriei populaţii.

În perioada 7-8 iulie 1989, la Bucureşti a avut loc Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia (TV)[14]. În vederea pregătirii ei, Ceauşescu s-a adresat (şi) lui Gorbaciov, propunând ordinea de zi a sesiunii şi o întâlnire „în cerc restrâns” a secretarilor generali (primilor secretari) ai partidelor participante[15]. Cu acel prilej, participanţii au semnat o declaraţie concepută în genul producţiilor propagandistice ale blocului comunist, intitulată: „Pentru o Europă stabilă, şi în securitate, fără arme nucleare şi chimice, pentru reducerea substanţială a forţelor armate, armamentelor şi cheltuielilor militare”[16]. Alături de comunicatul conferinţei, declaraţia era adresată statelor membre NATO[17]. În conţinutul ei se spune: „o atenţie deosebită s-a acordat, în cadrul consfătuirii, perfecţionării, în continuare, a activităţii Comitetului Politic Consultativ al tratatului, accentuării caracterului lui politic, în vederea dezvoltării colaborării şi consultării reciproce în problemele fundamentale ale construcţiei socialiste.” Prin urmare, în timpul consfătuirii şi al întâlnirii conducătorilor statelor comuniste membre ale TV, Ceauşescu îşi exprimase vederile şi despre chestiunile interne ale „lagărului socialist”. Fără să avem o indicaţie expresă, putem presupune că el se va fi referit, fie şi în sugestie, la „chestiunea poloneză” şi la politica lui Gorbaciov. În tot cazul, în centrul interesului lui Ceauşescu stătea problema politicilor dezvoltate de statele comuniste şi cea a colaborării politico-economice dintre ele: „În mod corespunzător, trebuie să acţionăm în sensul celor ce am discutat, inclusiv în ce priveşte problema aceasta a perfecţionării activităţii Comitetului Politic Consultativ, în creşterea rolului său în dezbaterea problemelor de construcţie, în dezvoltarea activităţii de colaborare politico-economică.”[18]

Imaginându-se un lider cu vocaţie mondială, care reuşise să impună în documentele adoptate cu acel prilej parte din vederile sale, Ceauşescu putea deci să se declare mulţumit: „În general, după cum aţi văzut – le-a spus el membrilor Comitetului Politic Executiv (CPEx) –, a fost o şedinţă unde s-a discutat foarte serios. Sigur, fiecare şi-a prezentat problemele.”[19] Sau, după caz, obsesiile.

Chestiunea dezarmării apare, în iulie 1989, în „Raportul referitor la negocierile de la Viena privind reducerea forţelor armate şi a armamentelor convenţionale[,] şi adoptarea de noi măsuri de încredere şi securitate în Europa”[20]. Motivaţia care împinsese statele comuniste în acest proces era legată de situaţia lor economică grea. „La negocierile din cele două foruri se recunoaşte, atît din partea URSS, cît şi a unor ţări occidentale, că uriaşa cantitate de armament aflată în Europa[,] ca şi povara cheltuielilor militare[,] se resimt tot mai mult asupra situaţiei economice şi sociale a ţărilor respective.”[21] Rolul delegaţiei române la negocieri era, desigur, de a prezenta „activ” (subl. în text – n.n.) şi de a situa în prim plan „poziţiile şi propunerile [...], considerentele şi iniţiativele tovarăşului Nicolae Ceauşescu”[22] (subl. în text – n.n.). Ele se refereau, în primul rând, la reduceri substanţiale, de cel puţin 50%, ale forţelor armate şi armamentelor convenţionale – şi în principal a tancurilor şi a celor cu mare capacitate ofensivă. În al doilea rând, la limitarea prezenţei trupelor străine pe teritoriul altor state. În fine, la stabilirea unor limite pentru forţele armate şi armamentele pe care le-ar putea avea o ţară din Europa.

De-a lungul discuţiilor au apărut şi poziţii specifice, legate de propriile concepţii despre securitate. De pildă, delegaţia sovietică „este îngrijorată de posibilele implicaţii negative pentru interesele URSS care pot decurge din aplicarea reducerilor la întreaga aviaţie şi elicopterele de luptă cu baza la sol. Ea susţine activ că reducerile trebuie să fie aplicate numai la aviaţia tactică de lovire şi la aviaţia de vînătoare din aviaţia de front.”[23] Sovieticii îşi doreau păstrarea acelor categorii de arme la care dotarea lor era superioară sau comparabilă cu a NATO şi reducerea celor la care erau net surclasaţi sau nu puteau ţine pasul cu producţia adversarului. Date fiind condiţiile, nu este de mirare că negocierile dintre statele europene evoluau mai greu decât cele dintre NATO şi TV.

Uniunea Sovietică este trecută în raport şi la capitolul „greutăţi”. Sprijinită activ de „alte ţări socialiste”, ţara sovietelor „acţionează cu prioritate pentru extinderea măsurilor şi la activităţile independente ale forţelor aeriene şi maritime[,] dar se arată inconsecventă în ce priveşte adoptarea unor măsuri de limitare a activităţilor militare.”[24] În fine, urmând indicaţiile lui Ceauşescu, delegaţia română îşi propunea impunerea propriilor obiective, ba chiar fixa şi un termen limită pentru atingerea lor: mijlocul anului 1990. Anticipând oarecum, putem spune că era vorba de o politică externă iluzorie în esenţă, şi nu pentru că schimbările revoluţionare de la sfârşitul anului au făcut-o imposibilă, ci pentru că se situa în afara câmpului negocierii.

În vederea armonizării poziţiilor statelor comuniste pentru Sesiunea a 44-a a Adunării generale a ONU, la Minsk a avut loc întâlnirea adjuncţilor miniştrilor afacerilor externe din unele dintre aceste state (10-13 iulie)[25]. S-a început prin expunerea diferenţelor de vederi, în scopul identificării punctelor de acord. Astfel, unele delegaţii, în mod expres cea a Uniunii Sovietice, „supraevaluând unele evoluţii din viaţa internaţională (subl. în text – n.n.) şi atmosfera existentă în cadrul ONU[,] şi subliniind importanţa dialogului sovieto-american, au apreciat că s-a creat deja un climat de cooperare care ar permite abordarea şi soluţionarea tuturor problemelor.”[26]

Documentul sugerează că delegaţia română, conform mandatului încredinţat, s-a situat pe o poziţie opusă: „În contrast cu această apreciere [sovietică], alte delegaţii au subliniat că SUA şi alte ţări occidentale nu manifestă voinţa politică de a soluţiona problemele majore prin negocieri (subl. în text – n.n.), cu participarea şi ţinînd seama de interesele tuturor ţărilor lumii.”[27] Ceauşescu era iritat de tendinţa Uniunii Sovietice, condusă de Gorbaciov, de a soluţiona punctele în dispută dintre statele comuniste şi cele occidentale pe calea negocierilor directe cu SUA.

Poziţia delegaţiei române pare să fi fost cea mai dificilă, dat fiind că ea s-a detaşat „în toate problemele”. Astfel, ea nutrea în mod explicit ambiţia de a fi o contrapondere la poziţia sovietică şi în chestiunea dezarmării, punct în care: „delegaţia sovietică a pus accentul pe neproliferarea armelor nucleare şi reducerea experienţelor cu asemenea arme, trecînd practic sub tăcere problema eliminării armamentului nuclear şi negocierile sovieto-americane în acest domeniu. De asemenea, a acordat prioritate încheierii convenţiei privind interzicerea şi eliminarea armelor chimice. A pus în discuţie, ca probleme noi care să stea în atenţia ONU, conversiunea producţiei militare spre cea paşnică şi reducerea forţelor militare navale. Alte delegaţii au arătat că negocierile în cadrul Conferinţei pentru dezarmare de la Geneva stagnează, datorită lipsei voinţei politice a SUA şi [a] altor ţări occidentale.”[28] În acest din urmă punct, România a fost la unison cu Cuba, susţinând că dezarmarea nucleară – recunoscută ca prioritară – trebuie să se desfăşoare simultan cu cea chimică.

În privinţa activităţii sovieticilor în Comisia ONU pentru dezarmare, critica din documentul cu caracter intern a luat turnura unei acuze de erezie: „delegaţia sovietică s-a pronunţat pentru reducerea ordinei de zi şi examinarea problemelor concrete în grupuri restrânse de state, propuneri pe care le promovează în esenţă ţările occidentale”[29].

În 1986 Uniunea Sovietică făcuse o propunere privind „sistemul cuprinzător de securitate internaţională” (subl. în text – n.n.), iar în 1989 a insistat să fie promovată o rezoluţie de ordin general identică cu cea din anul precedent. De aici MAE român trăgea concluzia că: „A rezultat preocuparea părţii sovietice de a evita noi abordări, de principiu, la care ţările occidentale s-ar opune, şi pe care să le poată prezenta apoi ca aspecte ale sistemului cuprinzător de securitate. Din partea altor delegaţii s-a manifestat, de asemenea, diminuarea interesului pentru dezvoltarea şi aprofundarea acestei iniţiative.”[30]

Poziţia sovietică privitoare la Afganistan este taxată ca lipsită de echilibru: „În ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor (subl. în text – n.n.), partea sovietică a pus pe primul plan respectarea acordurilor privind Afganistanul şi crearea unui mecanism al ONU de supraveghere a aplicării acestora. / În legătură cu alte conflicte, delegaţia URSS s-a pronunţat pentru soluţii bazate pe abordări mai echilibrate.”[31]

În privinţa chestiunii datoriei externe, delegaţia sovietică nu se hotărâse dacă în acel an va prezenta în mod oficial propuneri, mărginindu-se la o poziţie pur declarativă, fapt care nu rămâne nici el trecut cu vederea în document.

Un punct nodal de dezacord a fost cel privitor la drepturile omului. Chestiunea a grupat, pe de o parte: Uniunea Sovietică, Ungaria şi Polonia, iar pe de alta: România, Germania de Est, Cuba şi, parţial, Bulgaria. Din primul grup, Uniunea Sovietică „şi-a anunţat intenţia de a accepta noi mecanisme ale O.N.U. în acest domeniu (subl. în text – n.n.)”, iar Ungaria „a reafirmat poziţia sa conform căreia respectarea şi înfăptuirea drepturilor individuale şi colective ale omului nu sînt [!] numai o problemă exclusiv internă, ci sînt o condiţie pentru relaţiile armonioase şi lipsite de confruntare între state.”[32] Polonia, care avea un reprezentant al primului guvern necomunist[33], a rămas în surdina celorlalte două state. La rândul său, celălalt grup de state a susţinut punctul de vedere comunist tradiţional, care presupunea: „abordarea problematicii drepturilor omului de pe poziţiile ţărilor socialiste şi respingerea folosirii acesteia pentru amestec în treburile interne ale altor ţări.”[34]

Privitor la strategia de dezbatere la ONU, acelaşi prim grup de state a susţinut ideea Uniunii Sovietice, care presupunea că abordarea unor probleme concrete se poate face „pornind de la puncte de convergenţă cu ţările occidentale (subl. în text – n.n.) şi de a renunţa la iniţiative şi idei care ar pune-o [pe Uniunea Sovietică şi, prin extensie, pe celelalte două state comuniste] în opoziţie cu S.U.A.”[35] Împotriva acestei poziţii, numită în document „teza sovietică privind «dezideologizarea» (subl. în text – n.n.) dezbaterilor în cadrul O.N.U.”[36], s-a ridicat grupul secund de state (fără Bulgaria de această dată), care a spus că nu vede cum ar putea fi abordate relaţiile internaţionale (în speţă cele economice şi social-umanitare) altfel decât de pe poziţii comuniste. Faptul a provocat o explicaţie din partea sovieticilor, socotită însă de raportorii români drept „confuză şi neconvingătoare”[37]. În fine, sovieticii au susţinut conceperea unor mecanisme ale ONU pornind de la dialogul Uniunea Sovietică – SUA, „ale concertării lor asupra oricăror probleme”[38]. Sovieticii aveau în vedere creşterea rolului Consiliului de Securitate sub forma acţiunii celor cinci membri permanenţi şi prin organizarea de şedinţe ale miniştrilor lor de externe, precum şi extinderea activităţii organismului la domeniile ecologic şi umanitar, mijloace prin care se sconta accesul la tehnologiile occidentale de vârf. Consfătuirea s-a încheiat prin obţinerea acordului ţărilor participante de a propune şi susţine candidatura României în Consiliul de Securitate pentru perioada 1990-1991.

*

Un al doilea capitol îl reprezintă modul în care se făceau intrările avioanelor şi navelor (civile sau militare) străine (în speţă, sovietice) în spaţiul aerian, maritim sau terestru al României.

Survolarea de către avioanele sovietice a teritoriului României avea loc în urma propunerilor făcute de ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Pavel Aron, care erau avizate de ministrul Apărării, gen.-col. Vasile Milea, şi aprobate personal de Ceauşescu[39].

Ceauşescu era cel care aviza, în mod egal, propunerile pentru autorizarea intrării în apele teritoriale ale României a navelor militare străine (sovietice). Este vorba, în mod concret, de aprobarea ca două nave militare sovietice – crucişătorul „Oceakov” şi fregata „Razitelnîi”, aflate în subordinea comandantului Flotei Uniunii Sovietice din Marea Neagră – să intre în apele teritoriale române şi să viziteze portul Constanţa (24-28 aprilie)[40]. Navele erau dotate cu rachete, tunuri antiaeriene şi grenade reactive, echipajele fiind formate din 98 ofiţeri, 92 maiştri militari, şi 490 subofiţeri şi militari în termen. La bordul lor era îmbarcată şi brigada artistică a Flotei Uniunii Sovietice din Marea Neagră. Partea sovietică a rugat ca în program să se prevadă: vizite protocolare la autorităţile civile şi militare din oraş, organizarea unei conferinţe de presă la bordul uneia dintre nave, vizitarea lor de către populaţia Constanţei, susţinerea unor spectacole de către brigada artistică, precum şi întâlniri între militarii sovietici şi cei români.

MApN a propus lui Ceauşescu, între altele: executarea salutului naţiunii şi a salutului de răspuns; depunerea câte unei coroane de flori la Monumentul Victoriei şi monumentele marinarilor şi ostaşilor sovietici din Constanţa; primirea conducătorului marşului, însoţit de 5-6 persoane, la Comandamentul Marinei Militare din MApN; vizitarea de către aceiaşi a Institutului de Marină şi a Centrul de Scafandri, iar de către echipajele navelor a locurilor istorice, muzeelor şi obiectivelor turistice; vizitarea Bucureştiului – „contra[]cost”; oferirea unui dejun pentru 24 de persoane şi vizitarea navelor de către 40 de militari şi ofiţeri din marina militară română; transmiterea la radio şi publicarea în presa centrală şi locală a unor ştiri legate de vizită. Pentru vizitele la Institutul de Marină şi Centrul de Scafandri era avută în vedere aplicarea măsurilor decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat.

Tranzitarea teritorului României de către trupe militare străine (sovietice în acest caz) avea loc după acelaşi tipic. Astfel, în noaptea dintre 2 şi 3 iunie trei grupe operative din armata sovietică, constituite într-o singură coloană, având în compunere 83 de autovehicule cu 240 de persoane, urmau să tranziteze teritoriul României pentru a participa la o aplicaţie militară de comandament şi stat major în Bulgaria (4-9 iunie). Operaţiunea era proiectată pe itinerariul: Galaţi, Brăila, Ţăndărei, Hârşova, Medgidia, Negru Vodă, iar întoarcerea pe acelaşi traseu, în noaptea dintre 10 şi 11 iunie[41]. MApN împreună cu Ministerul de Interne erau însărcinate să ia măsurile „ce se impun” în astfel de situaţii.

*

Un al treilea capitol constă în modul de desfăşurare a primirii în România a delegaţiilor militare şi a ofiţerilor sovietici.

În perioada 25-29 aprilie 1989 era avută în vedere primirea unei delegaţii militare sovietice, la conducerea căreia se afla locţiitorul şefului Direcţiei Principale Politice a Armatei şi Flotei Militare Sovietice, scopul fiind schimbul de experienţă în domeniul muncii organizatorice de partid în armată[42]. Acţiunea avea loc ca răspuns la vizita efectuată în 1987 de către o delegaţie a Consiliului Politic Superior al Armatei Române. MApN a propus lui Ceauşescu, între altele: ca delegaţia, care era însoţită de ataşatul militar sovietic la Bucureşti, să fie primită şi să aibă convorbiri la MApN, la consiliile politice ale Comandamentului Marinei Militare, ale Armatei I şi Diviziei 9 Mecanizate, şi la comitetul de partid al Academiei Militare; să viziteze Institutul de Marină, Regimentul 36 Mecanizat - Mihail Kogălniceanu, Ecluza de la Agigea, precum şi Întreprinderea Agricolă de Stat Murfatlar, în condiţiile aplicării măsurilor decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat. Totodată, se prevedea depunerea de coroane de flori la Monumentul Eroilor Patriei şi Monumentul Ostaşilor Sovietici din Bucureşti, ca şi publicarea în presa centrală şi militară a unor scurte ştiri privitoare la vizită.

În 26 iunie, la cererea sa, avea să fie primit la Bucureşti gen. Pavel Luşev, comandantul şef al Forţelor Armate Unite (FAU), pentru examinarea unor materiale din domeniul militar (probabil ale părţii române) care urmau să fie prezentate la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al TV[43].

În Planul activităţilor comune ale FAU aprobat de Ceauşescu, s-a prevăzut primirea în România (17-25 mai) a 5-6 generali şi ofiţeri din Statul Major al FAU, care să participe la inspectarea Diviziei 10 Mecanizate şi a Regimentului 15 Mecanizat din garnizoana Iaşi, a regimentelor 63 Tancuri şi 3 Artilerie, şi a Divizionul 327 Artilerie Antitanc din garnizoana Bacău[44]. Unităţile respective erau destinate să facă parte din FAU şi mai fuseseră vizitaze cu prilejul unor inspecţii anterioare. În timpul prezenţei ofiţerilor străini în unităţi erau aplicate prevederile Decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat.

*

Un al patrulea capitol îl reprezintă participarea ofiţerilor români la întrunirile FAU ale Tratatului de la Varşovia.

Astfel, ofiţerii români care lucrau în Comandamentul Unificat aveau în plan să participe la un simpozion pe tema: „V.I. Lenin şi contemporaneitatea”, desfăşurat la Moscova (17 aprilie)[45]. Evenimentul era organizat de Statul major al FAU, pentru ofiţerii din Comandament. Pentru reprezentantul Armatei Române, lui Ceauşescu i s-a adresat propunerea de a fi prezentată expunerea: „V.I. Lenin despre natura agresivă a imperialismului. Problemele războiului şi păcii în epoca contemporană”. În prealabil, comunicarea a fost văzută (avizată) de Secţia Propagandă şi Presă a CC al PCR.

Viceamiralul Ştefan Dinu, şeful Direcţiei Informaţii din Marele Stat Major, însoţit de un ofiţer, avea să participe la Consfătuirea şefilor direcţiilor informaţii din marile state majore ale armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, desfăşurată în Polonia (15-19 mai)[46]. Scopul întâlnirii era de a se prezenta informări privind situaţia politico-militară şi militară internaţională. În anii precedenţi s-au mai desăşurat întâlniri de acelaşi tip, care erau organizate, potrivit „principiului rotaţiei”, în fiecare dintre statele membre ale Tratatului de la Varşovia. Delegaţia română urma să prezinte o scurtă informare despre situaţia politico-militară şi (doar) militară a Europei, văzută (avizată) în prealabil de Secţia Propagandă şi Presă a CC al PCR. Pentru anul 1990 era programată, timp de 3-4 zile, potrivit aceluiaşi principiu, desfăşurarea unei întâlniri de lucru similare, la care urma să participe şi şeful Direcţiei Informaţii din Armata cubaneză.

O delegaţie militară română, condusă de gen.-lt. Nicolae Eftimescu, prim-locţiitor al şefului MStM, însoţit de viceamiralul Ion Muşat, comandantul Marinei Militare, gen.-mr. Constantin Ioniţă, comandantul artileriei armatei şi doi ofiţeri, urma să participe la cea de-a 39-a şedinţă a Consiliului militar al FAU, desfăşurată în Germania de Est (22-24 mai)[47]. Acţiunea făcea parte din Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante la TV şi avea pe ordinea de zi obiective legate de starea trupelor de artilerie, a mijloacelor antitanc, situaţia flotelor maritime militare şi perfecţionarea lor în perioada 1991-1995. Totodată, în anexă era concepută o ştire care urma să fie transmisă în mass-media la data respectivă, din care se poate reţine că şedinţa „s-a desfăşurat [sic!] într-o atmosferă de lucru şi s-a caracterizat prin spirit de prietenie şi colaborare tovărăşească.”[48]

O altă delegaţie română, condusă de Gheorghe Zărnescu, vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării, a participat la Şedinţa a 58-a a Comisiei permanente a CAER pentru industria de apărare, desfăşurată la Sofia, în Bulgaria (30 mai - 1 iunie)[49]. Din delegaţie făcea parte şi gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei. Ordinea de zi a şedinţei a cuprins, pe lângă analiza activităţii Comisiei pe anul 1988, probleme specifice de colaborare în domeniul importului, exportului şi a reparaţiilor de tehnică militară din statele membre ale FAU. Era avută în vedere coordonarea planurilor de producţie şi de livrări reciproce de tehnică militară pentru cincinalul 1991-1995. Apoi, elaborarea şi crearea producţiilor automatizate flexibile de tehnică specială (PAFS). Totodată, se viza coordonarea elaborării şi fabricaţiei sistemului automatizat de conducere a trupelor de campanie (SACTC). Fiecare ţară se specializa în fabricarea diverselor componente ale sistemului, România preluând suplimentar standul de probe SI-89, „în scopul asigurării mijloacelor de plată necesare achiziţionării unui complex modernizat pentru eşalonul tactic”[50] în cincinalul următor. În fine, Comisia a examinat şi aprobat: o serie de standarde în domeniul tehnicii militare; introducerea maselor plastice în fabricaţia de tehnică militară, servicii medicale şi tehnică de aviaţie; clasificarea şi codificarea produselor militare.

*

Un al cincilea capitol este dat de acceptarea decorării ofiţerilor români cu ordine şi medalii sovietice, şi autorizarea purtării lor.

În aprilie a fost acceptată decorarea a 35 de generali şi ofiţeri români cu medalia sovietică „Pentru întărirea prieteniei în luptă”[51]. Prilejul era dat de „Ziua Victoriei asupra Germaniei fasciste”. Ofiţerii primiseră anterior avizul Comisiei de cadre a CC al PCR. Înmânarea medaliilor urma să fie făcută, ca şi în cazurile precedente, de către ambasadorul sovietic la Bucureşti, la sediul Ambasadei Sovietice.

În februarie, unor cadre de conducere, generali şi ofiţeri activi şi în rezervă din Armata română, care au fost decoraţi în perioada 1984-1988, cu prilejul unor vizite în străinătate, participării la activităţi comune cu alte armate şi sărbătoririi unor evenimente importante, li s-a aprobat să poarte decoraţii conferite de alte state[52]. Autorizarea avea loc prin decizie prezidenţială, în baza art. 75, p. 7 din Constituţie. Era vorba despre ministrul Apărării Naţionale, prim-adjuncţii şi adjuncţii săi, precum şi de alţi 222 generali şi ofiţeri activi şi în rezervă.

În privinţa decoraţiilor sovietice reţinem acordarea medaliei jubiliare „40 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei 1941-1945”, conferită de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, între alţii, următorilor: gen.-col. Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, gen.-lt. Ilie Ceauşescu, prim-adjunct al ministrului Apărării şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei (ca şi altor generali precum Ion Hortopan şi Iulian Topliceanu, viceamiralului Ştefan Dinu sau... mr. Dumitru-Dorin Prunariu).

Apoi, decernarea medaliei jubiliare „A 70-a Aniversare a Forţelor Armate ale URSS”, conferită de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, între alţii, următorilor: Vasile Milea, gen.-mr. Ştefan Guşă, prim-adjunct al ministrului Apărării şi şef al Marelui Stat Major, Ilie Ceauşescu, Victor-Atanase Stănculescu (ca şi altor generali: Ion Hortopan, Iulian Topliceanu, Mihai Chiţac, Ion Dândăreanu, Nicolae Eftimescu, Ioan Geoană, Gheorghe Bărbulescu şi viceamiralului Ştefan Dinu).

În fine, conferirea medaliei „Pentru Întărirea Prieteniei de Luptă”, acordată de ministrul Apărării al Uniunii Sovietice, între alţii, lui Ştefan Guşă. Totodată, Vasile Milea era autorizat să poarte şi „Ordinul Revoluţia din Octombrie”, conferit de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice; iar Dumitru-Dorin Prunariu era autorizat să poarte şi titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”, ordinul „Lenin” şi medalia „Steaua de Aur”, conferite de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice pentru încheierea cu succes a zborului cosmic orbital ştiinţific de cercetare „Saliut 6” - „SOIUZ”.

*

Un al şaselea capitol presupunea antrenamentele şi aplicaţiile militare comune.

În baza Documentului Conferinţei de la Stockholm, în ianuarie statele participante au comunicat activităţile militare notificabile pe care urmau să le desfăşoare în cursul anului 1989[53]. Conform centralizării, au rezultat 15 aplicaţii militare care urmau să fie supuse observării (cu două mai puţin decât anul anterior), şase dintre ele având loc în state membre NATO, şapte în ţările Tratatului de la Varşovia şi două în ţări neutre. În 1988 MApN a trimis observatori la 6 aplicaţii (desfăşurate atât în ţări democrat-liberale, cât şi în state socialiste), „care au permis unele concluzii importante privind organizarea, înzestrarea, instruirea şi întrebuinţarea diferitelor categorii de forţe armate şi genuri de arme.”[54] În 1989 s-a propus participarea României, cu câte doi observatori, tot la şase aplicaţii, planificate să aibă loc în perioada iunie-octombrie în: Uniunea Sovietică, Polonia, Turcia, Germania Federală, Franţa şi Suedia. Respectivele aplicaţii prezentau „interes în mai buna cunoaştere a armatelor străine”[55]. În privinţa Uniunii Sovietice, România nu dorea să participe la aplicaţia planificată în luna aprilie (cu un efectiv de 17 000 de militari), însă urma să ia parte la cea din august (cu acelaşi efectiv)[56].

În 18 aprilie era planificată verificarea capacităţii de luptă a forţelor de serviciu din apărarea antiaeriană română, prin executarea de zboruri ale unor aeronave militare sovietice[57]. Nu era prevăzut ca avioanele să aterizeze pe aeroporturile româneşti, cu excepţia cazurilor de forţă majoră. Operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante ale TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu. Data a fost propusă de către Statul major al FAU, care a solicitat şi participarea unui ofiţer (sovietic) din componenţa sa. Totodată, în Punctul de comandă principal de la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului urma să sosească reprezentantul comandantului şef al FAU la Bucureşti, însoţit de un ofiţer. Pentru scopul propus, urmau să fie luate măsurile de respectare a prevederilor decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat[58].

În perioada 15-16 mai a fost programată participarea la un antrenament de cooperare a unităţilor de apărare antiaeriană şi de aviaţie ale României, Bulgariei şi Uniunii Sovietice, fiecare dintre state cu câte 20 de avioane-ţintă[59]. Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, avioanele nu urmau să aterizeze pe aerodromurile celorlalte părţi. Punctele de comandă erau la Regimentul 57 Aviaţie de Vânătoare (unde erau primiţi doi ofiţeri bulgari şi doi sovietici) şi Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului sau Divizia 16 Apărare Antiaeriană (unde urma să se deplaseze reprezentantul comandantului şef al FAU la Bucureşti, împreună cu doi ofiţeri). Operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante ale TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu. MApN urma să aplice prevederile Decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat.

Până la data de 1 iulie, MApN urma să transmită Ministerului Apărării al Uniunii Sovietice planificarea pentru anul 1990 a tragerilor de luptă pe care urmau să le execute în poligoanele din Uniunea Sovietică unităţile române de rachete antiaeriene, rachete operativ-tactice şi piloţi din aviaţia de vânătoare[60]. Astfel, erau preconizate: Brigada I, Regimentul 11 Rachete Antiaeriene „VOLHOV” şi Divizionul 63 Rachete Antiaeriene „DVINA”, cu un total de 654 militari; Regimentele 51 şi 53 Rachete Antiaeriene „KUB”, cu un total de 560 militari; Brigada 32 Rachete Operativ-Tactice, cu 192 militari; 28 piloţi din aviaţia de vânătoare şi o grupă de 23 ofiţeri pentru coordonarea şi conducerea tragerilor[61].

În perioada 1-17 iulie, în Marea Neagră era proiectată o aplicaţie a escadrei comune de nave a Flotei Uniunii Sovietice şi a Forţelor Maritime Militare ale Bulgariei[62]. Comandantul şef al FAU a invitat la acţiune pe viceamiralul Ion Muşat, comandantul Marinei Militare Române. Astfel, invitatul urma să se deplaseze la unele activităţi ale aplicaţiei, timp de 6-7 zile, în perioada 6-17 iulie[63].

Ca şi în anii anteriori, în perioada 24-29 iulie unităţi şi subunităţi de rachete antiaeriene aveau de executat trageri de luptă în poligonul din Uniunea Sovietice[64]. La ele au fost planificate să participe subunităţi din Regimentul 4 Rachete „VOLHOV” şi Regimentul 53 Rachete Antiaeriene „KUB”, însumând un număr de 189 ofiţeri, 111 maiştri militari şi subofiţeri, şi 288 militari în termen. Comanda urma să fie asigurată de gen.-mr. Dimitrie Popa, comandantul Diviziei 16 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, iar operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante la TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu[65].

La invitaţia Ambasadei Sovietice la Bucureşti, în perioada 28 iulie-1 august nava-şcoală „Mircea” urma să participe la festivităţile prilejuite de sărbătorirea Zilei Flotei Maritime Militare a Uniunii Sovietice din Marea Neagră, de la Sevastopol[66]. Evenimentul era legat astfel de marşurile de instrucţie pentru perfecţionarea pregătirii elevilor de la Institutul de Marină. La acţiune erau programaţi să ia parte 25 ofiţeri, 19 maiştri militari, 156 elevi şi militari în termen, urmând să fie vizitate porturile: Varna, Istanbul, Sevastopol şi Suhumi. 75% din echipaj erau cadre şi elevi care participau pentru prima dată la un asemenea marş. Nava-şcoală avea să fie condusă de contraamiralul Constantin Iordache, locţiitorul comandantului Marinei Militare, iar conducătorul marşului urma să fie căpitanul de rangul I Constantin Pora, comandantul Institutului de Marină. Bricul Mircea mai efectuase în 1987 şi 1988 asemenea marşuri de instrucţie în Marea Neagră, cu vizitarea statelor riverane.

Membrii echipajului aveau în program: să dea salutul naţiunii la intrarea în porturi; să facă vizite protocolare la autorităţile locale şi să primească vizite de răspuns; să depună coroane de flori; să participe la unele întâlniri cultural-sportive cu marinarii străini; să viziteze unele obiective militare şi turistice, şi să permimtă vizitarea navei-şcoală de către populaţie; să fie oferite – pe bază de reciprocitate – unele cadouri simbolice şi câte un dejun pentru autorităţile locale (la care să participe 14 persoane). MAE urma să se ocupe de obţinerea acordului statelor care urmau să fie vizitate, iar oficiile diplomatice ale României din respectivele state să sprijine pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor proiectate. Cheltuielile urmau să fie suportate de MApN. Totodată, presa centrală şi radioteleviziunea urmau să transmită ştiri referitoare la vizite[67].

În perioada 13-22 septembrie au fost programate să se deplaseze în Uniunea Sovietică unele subunităţi din Brigada 37 rachete operativ-tactice, cu un efectiv de 58 ofiţeri, 33 maiştri militari şi subofiţeri, şi 100 militari în termen, sub conducerea gen.-mr. Constantin Ioniţă, comandantul Artileriei, pentru a executa trageri de luptă în poligon[68]. Operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante la TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu[69].

În perioada 2-7 octombrie se proiecta deplasarea în Uniunea Sovietică, pentru a executa trageri de luptă în poligon, a unor subunităţi din Regimentul 15 Rachete Antiaeriene „VOLHOV” şi Regimentul 48 Rachete Antiaeriene „KUB”, totalizând 189 ofiţeri, 111 maiştri militari şi subofiţeri, şi 288 militari în termen, sub conducerea col. Constantin Rotariu, comandantul Diviziei 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului[70]. Şi respectiva operaţiune era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante ale TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu[71].

*

Un al şaptelea capitol privea deplasarea unor cadre de conducere ale MApN, ofiţeri români sau delegaţii în Uniunea Sovietică sau în state membre ale TV, având diferite obiective.

La sfârşitul lunii aprilie, timp de 3 zile, a fost proiectată deplasarea în Uniunea Sovietică a gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei, însoţit de patru specialişti[72]. Călătoria urma să fie făcută în baza „indicaţiilor” lui Ceauşescu de a importa pentru aviaţia militară avioane MIG-29. Se intenţiona „reluarea tratativelor” cu Uniunea Sovietică pentru achiziţionarea unei escadrile de avioane MIG-29, împreună cu rachetele de bord, muniţia, mijloacele de asigurare tehnică şi pregătirea personalului la furnizor. Dintre acestea, în 1989 urmau să fie cumpărate patru aparate cu simplă comandă şi două cu dublă comandă (în valoare de circa 108 milioane ruble), iar în 1990 opt cu simplă comandă (în valoare de circa 122 milioane ruble)[73].

Mandatul delegaţiei presupunea ca tratativele să se desfăşoare pe baza ofertei transmise de furnizor pentru o escadrilă întreagă, adică: 14,150 milioane ruble pentru un MIG-29 cu simplă comandă şi 13,500 milioane ruble pentru un MIG-29UB cu dublă comandă. Partea română urma să solicite reducerea preţului cu 5-10%, iar dacă sovieticii nu erau de acord cu nicio reducere, „să se accepte preţurile de ofertă şi să se semneze contractul”. În plus, în scopul realizării avionului de luptă românesc, se solicitau două motoare de avion MIG-29 de rezervă, în loc de unul, cât fusese deja oferit pentru industria aeronautică română.

Totodată, se transmitea furnizorului „cererea unui partener extern de a cumpăra prin intermediul ţării noastre avioane de vînătoare-interceptare şi se va discuta modul de efectuare a acestei acţiuni”. Cu acelaşi prilej, urma să se discute cu persoane având funcţii de răspundere din conducerea unor ministere şi organe centrale sovietice şi alte „aspecte ale colaborării în domeniul special”, şi anume: cooperarea în fabricarea de tehnică militară pe bază de licenţă şi documentaţie sovietică, şi livrările reciproce de bunuri speciale de la momentul respectiv şi de perspectivă.

Persoanele cu care Stănculescu era împuternicit să poarte tratativele erau: locţiitorul ministrului relaţiilor economice externe pentru domeniul special, vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării care coordona sectorul special, locţiitorul ministrului industriei aviaţiei şi locţiitorul ministrului apărării pentru probleme de înzestrare ai Uniunii Sovietice[74].

În perioada 11-14 aprilie, gen-mr. dr. Gheorghe Niculescu, şeful Secţiei traumatologie-ortopedie de la Spitalul Militar Central, a fost propus să participe la Moscova, la Conferinţa grupei de redactare a „Ghidului de asistenţă medicală, pe etape, a traumatizaţilor în condiţii de afectare în masă şi de catastrofă”[75]. Propunerea a fost avizată de Comitetul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie.

Între 18 şi 23 iunie a fost proiectată deplasarea în Uniunea Sovietică a gen.-mr. Iosif Rus, comandantul aviaţiei militare, însoţit de trei ofiţeri, pentru cunoaşterea în detaliu a posibilităţilor de utilizare în luptă a avioanelor MIG-29 care urmau să fie achiziţionate în cursul anului[76]. Operaţiunea avea loc în baza indicaţiilor date de Ceauşescu în şedinţa Consiliului Apărării din 31 mai, prin care se avea în vedere cumpărarea unui număr de trei astfel de aparate, împreună cu muniţia, rachetele de bord şi tehnica necesară exploatării. Pentru cunoaşterea aplicată a posibilităţilor de întrebuinţare a avioanelor, sovieticii organizau în oraşul Frunze o prezentare tehnică a aparatului împreună cu toate variantele de înarmare şi mijloacele tehnice de exploatare[77].

Între 17 şi 27 aprilie, pe de o parte, şi între 1 şi 10 iulie, pe de altă parte, a fost programată trimiterea în Uniunea Sovietică a avionului IL-18 YR-IMY, din înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport, pentru reparaţii capitale[78]. Era vorba de o aeronavă care efectua zboruri „de importanţă excepţională”, şi care era însoţită de 13 specialişti necesari pentru operaţiunile de transport, predare şi recepţie. Nu avem nicio indicaţie exactă cu privire la genul misiunilor pentru care era utilizată. În timpul cât aeronava lipsea, zborurile de o importanţă asemănătoare erau suplinite de aeronava IL-18 YR-IMM.

În perioada 24-27 aprilie în plan era participarea gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu – prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale, şef al Departamentului pentru producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei şi membru în Consiliul Tehnico-Militar – la Şedinţa a 39-a a Consiliului Tehnico-Militar al FAU, desfăşurată în Polonia[79]. Operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante la TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu. Conform mandatului, reprezentantul român trebuia să fie de acord cu toate punctele stipulate în ordinea de zi a şedinţei.

Un prim punct privea îndeplinirea planurilor de livrări reciproce la noile tipuri de armament şi tehnică, în scopul înzestrării armatelor pe perioada 1986-1990 şi scoaterea din înzestrare a vechilor tipuri de tehnică. La punctul doi se recomanda înzestrarea armatelor cu 24 de noi tipuri de tehnică, adoptarea parametrilor tehnico-tactici, a metodicilor de încercări şi a lucrărilor de cercetare finalizate pentru acestea. Şapte dintre ele au fost realizate în România[80]. Punctul trei viza modernizarea tancurilor T-72 şi urgentarea lucrărilor de acelaşi gen la tancurile T-55A.

Punctul patru viza stabilirea volumului activităţilor şi termenelor de întocmire a „Programului de dezvoltare a armamentului şi tehnicii pentru armate pe perioada până în anul 2000”. Punctul cinci avea în vedere îndeplinirea recomandărilor şedinţelor 33-38 ale Consiliului Tehnico-Militar, prin realizarea unui complex automatizat de perspectivă pentru conducerea focului artileriei şi precizarea planurilor de activităţi comune în domeniul tehnico-militar pe anii 1989 şi 1990. La acest punct, Stănculescu trebuia să precizeze că, în vederea recomandării de înzestrare, prezentarea aruncătorului de grenade automat de calibrul 40 mm se va face în poligonul de experimentări al Armatei Române.

La punctul 6, reprezentantul român avea să ia act de prezentările făcute cu privire la producerea în comun a armamentului şi tehnicii în cadrul NATO (în concret cazurile SUA, RFG, Italiei şi Greciei). În fine, în afara ordinii de zi se avea în vedere un schimb de opinii, fără a se lua vreo hotărâre, în legătură cu perfecţionarea atribuţiunilor Comitetului Tehnic al FAU şi a Consiliului Tehnico-Militar. Stănculescu trebuia să susţină că organismele în discuţie „pot fi îmbunătăţite, fără mărirea actualului aparat”[81].

Pe 28 aprilie se avea în vedere deplasarea la Moscova a gen.-lt. Nicolae Eftimescu, prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major[82]. El urma să fie însoţit de un reprezentant al MAE şi de doi ofiţeri care anterior luaseră parte la şedinţele pe aceeaşi temă. Delegaţia se conducea după mandatul aprobat în luna martie de Ceauşescu pentru desfăşurarea negocierilor de la Viena privitoare la forţele armate şi armamentele convenţionale din Europa.

În perioada 26-30 iunie a fost proiectată deplasarea în Uniunea Sovietică a gen.-lt. Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, însoţit de gen.-mr. Ion Pantilimonescu, secretar al consiliului politic al Armatei a IV-a, şi de patru ofiţeri, pentru a face un schimb de experienţă în domeniul muncii de partid în armată[83]. Ofiţerii duceau un mesaj de salut din partea lui Nicolae Ceauşescu, „în cazul în care şeful delegaţiei va fi primit la conducerea de partid şi de stat a U.R.S.S.”[84] Totodată, ei aveau instrucţiuni ca, în cazul în care li se vor conferi decoraţii, să le accepte şi să depună o coroană de flori la un monument care va fi stabilit de partea sovietică. În fine, era prevăzută publicarea de scurte ştiri cu privire la vizită în ziarele: „Scînteia”, „România liberă” şi săptămânalul „Apărarea patriei”.

Între 24 şi 27 octombrie, gl.-lt. Ioan Geoană, şeful Apărării Civile, însoţit de doi ofiţeri, urma să participe la o consfătuire de lucru a şefilor apărării civile din ţările membre ale TV, desfăşurată în Germania de Est[85]. În timpul ei, participanţii aveau să fie informaţi despre rolul apărării civile în prevenirea şi lupta împotriva catastrofelor şi avariilor grele, precum şi asupra concepţiei Germaniei de Est privitoare la securitatea nucleară.

În perioada 5-7 decembrie o delegaţie română, condusă de gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu, prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei, a participat la Şedinţa a 59-a Comisiei permanente a CAER pentru colaborare în domeniul industriei de apărare, desfăşurată în Ungaria[86]. Ordinea de zi şi recomandările adoptate au corespuns punctului de vedere adoptat de „Conducerea superioară” (Ceauşescu) în data de 28 noiembrie. Primul punct în discuţie a fost Planul de lucru al Comisiei pe anii 1990-1991, unde au fost trecute principalele acţiuni care făceau obiectul comisiei şi al organelor sale de lucru, urmând ca perioadele de desfăşurare să fie precizate în cursul şedinţei a 61-a a Comisiei. La propunerea delegaţiei române, Sectorului industriei de apărare din Secretariatul CAER i-a fost trasată sarcina ca la şedinţa a 60-a a Comisiei să fie pregătit pentru a examina „propuneri privind perfecţionarea mecanismului colaborării”.

La punctul doi s-a discutat despre coordonarea planurilor de producţie şi de livrări reciproce de tehnică militară în cincinalul 1991-1995. S-a recomandat ca în trimestrul III al anului 1990 statele participante să fie pregătite să semneze acordurile de lungă durată pentru cincinalul în cauză. Punctul trei viza elaborarea „Programului de dezvoltare a armamentului şi tehnicii militare pentru armatele statelor participante la Tratatul de la Varşovia pe perioada pînă în anul 2000”. O primă redactare a documentului fusese transmisă deja armatelor de către Comitetul Tehnic al FAU, la începutul lunii decembrie. Întrucât pe baza „Planului de dezvoltare...” se elaborau prognozele până în anul 2000, a fost adoptat şi „Planul precizat de elaborare a prognozelor...”. Pentru scopul propus, în ianuarie 1990 a fost programată la Moscova o întâlnire de lucru pentru analizarea proiectului primei redactări a Programului, care trebuia definitivat până în luna aprilie. În fine, în martie 1990, în cursul unei întâlniri din Cehoslovacia, urmau să fie puse de acord volumele orientative de livrări de tehnică militară recomandată să intre în înzestrarea armatelor în anii 1996-2000, stipulate în protocoale bilaterale.

La punctul patru, Comisia a adoptat o serie de propuneri făcute de Secţia pentru producţiile automatizate flexibile de tehnică specială (PAFS) cu privire la: crearea de prototipuri de module şi sectoare automatizate flexibile, elaborarea de proiecte tehnice, precizarea programelor de lucrări în domeniu adoptate anterior şi planul de lucru al secţiei pe perioada 1990-1991. La punctul cinci, în vederea coordonării conceperii şi fabricaţiei în ţările membre a elementelor pentru sistemul automatizat de conducere a trupelor de campanie (SACTC), a fost aprobat planul de lucru al Consiliului Tehnico-Economic al organizaţiei internaţionale „Inter-ASU” pe anii 1990-1991, trasându-i-se sarcina ca la şedinţa a 60-a a Comisiei să prezinte analiza şi rezultatele activităţii sale pe anul 1989. La punctul şapte a fost aprobată activitatea grupei de lucru coordonatoare privind modernizarea tancurilor T-55 şi măsurile suplimentare referitoare la modernizarea tancurilor T-72. Totodată, s-a recomandat ţărilor membre să adopte măsurile necesare pentru îmbunătăţirea ritmicităţii livrărilor de piese de schimb şi elemente de completare pentru tehnica blindată[87].

*

Un al optulea capitol îl reprezintă petrecerea concediilor de odihnă în Uniunea Sovietică de către cadrele de conducere ale MApN şi a unele călătorii de agrement pentru ofiţerii români şi străini.

În perioada 1986-1989 au efectuat concediul de odihnă în România, timp de 10-14 zile, ministrul apărării naţionale al Germaniei de Est şi 8 adjuncţi ai miniştrilor apărării naţionale din alte ţări socialiste. În contrapartidă, ministrul apărării naţionale al României a fost în concediu în Iugoslavia, iar un adjunct al său în Uniunea Sovietică[88]. În acest sens, în 1989 mai multe state comuniste trimiseseră invitaţii conducerii armatei române. Între ele, Uniunea Sovietică, pentru: ministrul apărării naţionale, gen.-col. Vasile Milea; prim-adjunctul ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major, gen.-mr. Ştefan Guşă; adjunctul ministrului apărării naţionale şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, gen.-lt. Ilie Ceauşescu; prim-adjunctul ministrului apărării naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei, gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu; şi unui alt adjunct al ministrului (nenominalizat). A fost aprobată efectuarea unei părţi din concediul de odihnă în Uniunea Sovietică pentru Ştefan Guşă, timp de 10 zile (Ilie Ceauşescu pleca în Cehoslovacia, iar Victor Atanase Stănculescu în Ungaria).

Totodată, a fost aprobată efectuarea unei părţi din concediul de odihnă pe anul 1989, în străinătate, pe bază de reciprocitate, pentru un număr de 76 cadre militare române, împreună cu soţiile, dintre care 11 generali şi ofiţeri încadraţi în funcţii din nomenclatura CC[89]. În Uniunea Sovietică a fost programat să meargă lt.-col. Ion Ivan, comandant de brigadă, timp de 21 de zile, în cursul lunii iulie. În România au fost programate să vină între 2 şi 12 cadre militare, în total 76, din statele cu care existau convenţii în domeniu[90]. Conform convenţiei, fiecare dintre state suporta cheltuielile de cazare şi masă pentru ofiţerii invitaţi.

Între 13 şi 16 iunie a fost proiectată organizarea unei călătorii de documentare cu ataşaţii militari străini (inclusiv sovietic) şi cu soţiile lor, în judeţele Buzău şi Braşov[91]. Scopul era: „cunoaşterea trecutului istoric al poporului român, a unor activităţi din domeniul economico-social şi militar, precum şi pentru satisfacerea unor obligaţii de reciprocitate”. În program erau: vizitarea Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie-Boboc, unde urma să fie prezentată, sub forma unei expoziţii, tehnica de aviaţie folosită în procesul de învăţământ; Batalionul de Vânători de Munte Predeal; Întreprinderea de Autocamioane şi Întreprinderea de Tricotaje Braşov; IAS Prejmer; participarea la un exerciţiu alpin la Cheile Râşnoavei şi la o demonstraţie de conducere auto la Dârste. De-a lungul călătoriei urmau să fie vizitate obiective istorice şi cultural-turistice. MApN se angaja să ia măsurile de respectare a prevederilor decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat.

2. Dezacordul

Un prim punct de divergenţă îl reprezintă frontiera cu Uniunea Sovietică.

Începând din 1983 delegaţiile României şi Uniunii Sovietice au executat, în comun, verificări şi măsurători pe teren, la frontieră, pe Braţul Chilia[92]. Din 1961 până în 1983, şenalul navigabil principal pe respectivul braţ al Dunării s-a modificat în mod natural, în zona insulei Maican, fapt care a determinat şi o modificare a liniei de frontieră, insula urmând să treacă în teritoriul românesc. Situaţia a fost consemnată, cu acordul deplin al părţilor, în procesul verbal al sesiunilor a X-a şi a XI-a ale „Comisiei mixte româno-sovietică pentru verificarea traseului frontierei de stat” din 1987, şi urma să fie inclusă în documentul final, pentru a fi ratificată de către cele două guverne.

După terminarea lucrărilor de teren, părţile şi-au împărţit sectoarele pentru a redacta originalele de probă: partea română pentru sectorul râului Prut (cu excepţia lacului de acumulare „Stânca-Costeşti”, care avea un regim aparte), iar cea sovietică pentru fluviul Dunărea şi apele de frontieră din Carpaţii Răsăriteni. Schimbul documentelor, pentru verificare reciprocă şi punere de acord, trebuia să aibă loc ulterior. În luna ianuarie 1989, delegaţia sovietică a trimis originalele de probă pentru fluviul Dunărea, cu privire la care românii au constatat că prezintă modificări unilaterale faţă de traseul frontierei de stat convenit, iar pe canalul Musura, la vărsarea Dunării în Marea Neagră, linia de frontieră nu era trasată. În replică, partea română „a înapoiat documentele respective şi nu a predat originalele (subl. în text – n.n.) de probă pentru sectorul Prut.”[93] Totodată şi-a motivat gestul şi a propus ca documentele să fie refăcute în spiritul celor convenite anterior.

Astfel, ministrul Apărării Naţionale şi cel al Afacerilor Externe i-au adresat lui Ceauşescu propuneri comune privind susţinerea de către delegaţia română, la sesiunile următoare ale Comisiei mixte, a prevederilor Tratatului de frontieră din 1961 şi a înţelegerilor bilaterale ulterioare. Ele stipulau că în sectoarele de ape frontiera trece prin mijlocul şenalului navigabil principal. Scopul era să se evite „cedarea oricăror suprafeţe de teritoriu” (subl. în text – n.n.) [94].

La sesiunea a XVIII-a a Comisiei mixte, din martie 1989, delegaţia sovietică a venit la discuţii cu aceleaşi documente modificate unilateral, susţinând că, „în conformitate cu Protocolul din 1948, insula Maican aparţine teritoriului U.R.S.S. şi această apartenenţă nu poate fi modificată în nici un fel, iar prevederile Tratatului din 1961 cu privire la şenalul navigabil principal nu-şi au aplicabilitate în această zonă.”[95] Sovieticii nu au fost de acord nici cu traseul frontierei convenit de comun acord pe canalul Musura, la vărsarea Dunării în Marea Neagră, „apreciind că, în acest sector, datorită depunerilor aluvionare care fac ca acesta să se deplaseze spre est, se produc pierderi de teritoriu pentru U.R.S.S., în care scop, [partea sovietică] a avansat propunerea de a se restabili vechea albie din 1948.”[96] În fine, delegaţia sovietică a pretins că „unele prevederi ale Tratatului din 1961 se contrazic, sînt interpretabile şi chiar depăşite[,] şi a afirmat că, potrivit principiului şenalului navigabil principal, frontiera ar trebui să treacă pe braţul Sulina”[97], susţinând ca celor două guverne să li se propună înlocuirea respectivului Tratat.

La rândul său, partea română „şi-a exprimat dezacordul său categoric faţă de asemenea puncte de vedere, în contradicţie cu cele convenite anterior de comun acord, arătând că aceste modificări unilaterale pot duce la punerea în discuţie şi a altor sectoare ale traseului convenit”[98], iar în cazul insulei Maican „nu este vorba de pretenţii teritoriale[,] ci de aplicarea întocmai a Tratatului.”[99] Scopul sovieticilor era de a încerca „în mod arbitrar să limiteze aplicarea principiului şenalului navigabil principal şi să-şi creeze avantaje teritoriale pe seama părţii române.”[100] În fine, românii au respins ideea că Tratatul ar fi depăşit, susţinând că, atâta vreme cât este în vigoare, el trebuie aplicat[101].

*

Un al doilea punct de dezacord este dat de relaţiile (cu sovieticii) în interiorul FAU.

Probabil în aprilie, gen. de armată Pavel Luşev, comandantul şef al FAU, a comunicat printr-o telegramă că reprezentantul său pe lângă Armata Română, gen.-col. G.G. Borisov, a fost eliberat din funcţie şi l-a recomadat ca înlocuitor pe gen.-lt. Alfred Grigorevici Gaponenko[102]. Schimbări similare avuseseră loc în 1972, 1976, 1980 şi 1988, când România lui Ceauşescu se prevalase de conţinutul art. 8 al Statutului FAU şi al Comandamentului Unificat, care prevedea că armatele statelor participante la TV pot primi reprezentanţi ai comandantului FAU „cu acordul guvernelor” statelor respective. Or, în cazurile precedente, Comandamentului Unificat i s-a răspuns că „Guvernul R.S. România nu şi-a manifestat dorinţa şi nu intenţionează (subl. în text – n.n.) să ceară reprezentanţi ai comandantului-şef.” Totodată, şi atunci, ca şi acum, şefului FAU i s-a comunicat, „în legătură cu venirea la Bucureşti a generalului-locotenent Gaponenko A.G.[,] că nu avem obiecţii (subl. în text – n.n.)”[103]. Pe scurt, România lui Ceauşescu nu îşi dorea reprezentanţi ai şefului FAU la Bucureşti, însă nici nu se opunea venirii lor. Nu mergea deci până acolo încât să le refuze prezenţa în ţară, limitându-se la exprimarea dezacordului într-o manieră retorică.

2.1. Relaţiile dintre Ceauşescu şi Gorbaciov

Relaţiile dintre cei doi lideri pot fi caracterizate, în ansamblu, ca marcate de dezacorduri, şi aceasta în ciuda tonului oficial şi „tovărăşesc” adeseori afişat.

Pe data de 4 mai 1989, Ion Stoian, secretarul Secţiei Relaţii Externe şi Cooperare Economică Internaţională a CC, l-a primit pe E.M. Tiajelnikov, ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti[104]. Cel din urmă i-a înmânat o scrisoare din partea lui Gorbaciov, în care Ceauşescu era invitat să-şi petreacă concediul de odihnă în ţara sovietelor. Stoian a răspuns că-i va prezenta scrisoarea lui Ceauşescu, însă a precizat că şeful său este ocupat cu pregătirea Congresului al XIV-lea al Partidului, fapt care îl împiedică să răspundă invitaţiilor de petrecere a concediului în străinătate. Era un bun pretext pentru un refuz de principiu, fapt care indică relaţiile încordate ale lui Ceauşescu cu Gorbaciov.

De altfel, Gorbaciov îl mai invitase pe Ceauşescu în Uniune şi în 1986, în acelaşi scop, ca şi pentru „vizitarea, la dorinţă, a republicilor şi oraşelor care prezintă interes pentru Dumneavoastră”[105]. Se izbise însă de un alt refuz-pretext: „Programul de activitate pe care l-am stabilit, precum şi hotărârea ca perioada consacrată concediului de odihnă s-o folosesc şi pentru tratament”. În februarie 1987 Ceauşescu fusese cel care îl invitase pe Gorbaciov, pentru ca cel din urmă să-i răspundă tot cu o invitaţie, în martie[106]. Finalmente, în acest duel al invitaţiilor Gorbaciov fusese cel care cedase, fapt care dusese la vizita sa în România din acelaşi an[107]. O invitaţie similară fusese adresată de Gorbaciov lui Ceauşescu şi în 1988, dar, probabil, ca şi precedentele, rămăsese fără urmări[108].

În fine, Ceauşescu l-a invitat pe Gorbaciov la cel de-al XIV-lea Congres al PCR (20-25 noiembrie)[109].

2.2. Problema poloneză

Situaţia din Polonia a fost analizată în şedinţa CPEx din 21 august 1989[110]. Ea a fost prezidată de Ceauşescu, care mai întâi a făcut o scurtă introducere în care a rezumat ceea ce se întâmplase: după câştigarea alegerilor de către sindicatul necomunist „Solidaritatea”, gen. Czesław Kiszczak, reprezentantul comunist însărcinat cu formarea guvernului eşuase în încercarea de a forma cabinetul, şi astfel a fost desemnat ca premier Tadeusz Mazowecki, „cunoscut ca antisocialist, în strînsă legătură cu cercurile imperialiste reacţionare”[111]. Totodată, Ceauşescu a informat că pe 19 august „ne-am sfătuit cu cîţiva tovarăşi care au putut fi găsiţi imediat şi am adresat un mesaj conducerii sovietice, apoi cîte un mesaj tuturor ţărilor socialiste”[112]. Nu se spune calea pe care a fost transmis mesajul către sovietici, însă ţărilor socialiste mesajele le-au fost remise prin ambasadori, începând din aceeaşi seară şi până în ziua următoare, la orele 3 dimineaţa. „Toţi au spus că vor transmite [ţărilor lor] mesajul imediat. Unii au făcut şi comentarii proprii, dar toţi au spus că sînt îngrijoraţi.”[113]

În răstimpul scurs, a fost primit şi răspunsul lui Gorbaciov[114]. Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe, a precizat că „pe baza indicaţiilor” lui Ceauşescu a fost concepută o replică la răspunsul lui Gorbaciov, care urma să fie transmisă[115]. În timpul citirii textului, Ceauşescu a făcut următoarele precizări-completări: „Să se stabilească elaborarea unui program de urgenţă” şi „Totodată, o asemenea întâlnire ar constitui şi o puternică manifestare a unităţii ţărilor noastre socialiste, afirmarea solidarităţii şi a hotărârii lor de a-şi întări solidaritatea”[116]. Din aceste fraze deducem că Ceauşescu propunea lui Gorbaciov realizarea unei întâlniri a statelor socialiste, cu scopul de a se concepe un plan de urgenţă în vederea rezolvării problemei poloneze.

În continuare, Ceauşescu a indicat că a fost primită şi o informare a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP) în chestiunea în discuţie[117]. Despre conţinutul ei a afirmat: „După cum vedeţi, tovarăşi, orientarea polonezilor este în acord cu Uniunea Sovietică[,] şi cred că se poate spune chiar mai mult, adică este chiar la sfaturile Uniunii Sovietice. / Însă, după părerea mea, sfaturile sînt greşite, nu corespund intereselor Poloniei, nu corespund cauzei socialismului în Polonia, pentru că ele deschid calea «Solidarităţii» care este, aşa cum s-a demonstrat în deceniul acesta, o agentură a imperialismului străin, în primul rând a Statelor Unite ale Americii.”[118] Ceauşescu aprecia că în privinţa situaţiei din Polonia „lucrurile sînt foarte grave”[119], iar despre comuniştii polonezi spunea că par să se asocieze la punctul de vedere al sovieticilor tocmai pentru a provoca acceptarea „Solidarităţii”.

Gravă pentru Ceauşescu nu era primirea în guvern a reprezentanţilor sindicatului necomunist, ci „predarea conducerii guvernului” către acesta. Mai mult, spre deosebire de poziţia sovieticilor, cea a PMUP i se părea că, „într-un anumit sens este ceva, pare-se, mai fermă”[120], întrucât acesta dorea să-şi menţină rolul important în viaţa politică. Astfel, Ceauşescu se gândea să le adreseze polonezilor, în aceeaşi zi, un nou mesaj, căci „dacă vor vedea că găsesc şi un anumit sprijin, fără îndoială [că] vor fi încurajaţi să acţioneze”[121]. Celorlalte ţări nu dorea să le mai spună nimic. Insista însă ca ministrul de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard Şevarnadze, să vină la Bucureşti în zilele următoare, independent de sărbătorirea zilei de 23 august, întrucât spera să îi poată convinge pe sovietici să-i susţină ideile. El îşi imagina ca, odată convinşi, sovieticii să determine conducerea PMUP „să ia o poziţie mai fermă”[122].

Până aici nimic spectaculos: Ceauşescu îşi joacă propriul rol cu tenacitate, aşa cum o făcuse, de pildă, şi în 1968, în timpul crizei cehoslovace. Relevantă în context este însă motivaţia acestei politici şi, mai ales, imaginarul care o subîntinde. Ceauşescu pare să fie conştient de faptul că, cel puţin pe moment, acest imaginar nu poate fi expus public: „În fond, acum discutăm între noi. [...] În general, deocamdată, tot ce discutăm acum sînt probleme strict interne de partid. Nu se publică nimic.”[123] Faptul nu înseamnă însă – după cum am văzut – o renunţare la acţiune, ci, din contră: există o legătură directă între imaginarul lui Ceauşescu şi acţiunea sa politică: „Noi nu trebuie să admitem acest lucru şi trebuie să acţionăm.”[124]

Iată în ce constau conţinuturile respective: „Sînt 50 de ani de cînd [sovieticii] au împărţit Polonia cu Germania şi acum se pare că există un acord cu S.U.A. pe spatele Poloniei, ori [ca Uniunea Sovietică] să-şi asigure problemele cu S.U.A. pe spatele Poloniei. Noi nu trebuie să admitem acest lucru şi trebuie să acţionăm.”[125] Peroraţia ia apoi un caracter nu doar antisovietic, ci şi antioccidental: „Eu am de gând ca, după amiază, în cuvântarea mea, să mă refer şi la problemele acestea. / Am deja o referire cu privire la începutul războiului, acum 50 de ani, la împărţirea Poloniei şi la ajutorul pe care l-a dat România[,] şi care, de altfel, a fost singurul ajutor. Mă refer la faptul că ţările occidentale nu şi-au respectat angajamentul şi [că] România a acordat întregul său ajutor. [...] / Într-o anumită formă spunem şi de Cehoslovacia, care în urmă cu 50 de ani, în 1939, a fost sacrificată. [...] / Cu atât mai mult, demonstraţia de la 23 August trebuie să fie o puternică manifestare antiimperialistă, antirăzboinică, împotriva oricărui amestec al imperialismului în ţările socialiste, pentru unitatea ţărilor socialiste, pentru socialism. / În acest sens trebuie văzută toată propaganda, inclusiv la radio-televiziune şi în presă. / Deci trebuie să subliniem mai ferm acest lucru, «23 August» al nostru să fie un nou «1939», dar nu «1 Mai»[,] şi întreaga demonstraţie să fie la nivelul forţei pe care o reprezentăm acum. / Să atragem atenţia asupra acestor manifestări la adunări, la demonstraţii, peste tot unde acestea vor avea loc.”[126]

Ceauşescu stabileşte o legătură între Polonia „Solidarităţii” anului 1989 şi împărţirea Poloniei de către nazişti şi sovietici în 1939. Singurul element care pare să-i susţină comparaţia este politica de solidaritate a României cu polonezii, pe cât era ea de reală, pentru trecut, pe atât de iluzorie, pentru prezent. În iunie 1989 poporul polonez se prezentase la urne şi transferase puterea, în mod paşnic şi democratic, „Solidarităţii”, aşa încât, pretenţia de solidaritate cu poporul polonez – iar nu cu Partidul Comunist – nu are niciun fundament real, rămânând în perimetrul ideologic. Pentru liderul suprem de la Bucureşti, partidul rămânea conducătorul de drept al societăţii. Ceauşescu găsea că politica de cedare a PMUP în faţa „Solidarităţii” era inspirată de sovietici, care doreau astfel să folosescă Polonia drept monedă de schimb în promovarea intereselor lor în relaţiile cu statele occidentale şi, în primul rând, cu SUA. Pentru a-i introduce pe occidentali în ecuaţia utilizării ideologice a evenimentelor istorice, Ceauşescu adaugă episodul invadării Cehoslovaciei de către trupele germane. Ca un corolar, rolul aparatului de propagandă era de a da trup acestei iluzorii interpretări politice.

Taxând ca „imperialistă” politica occidentală şi drept „greşită” cea sovietică, Ceauşescu se instaurează în mod la fel de imaginar în postura promotorului singurei politici dezinteresate de salvare a comunismului în Polonia. O pretenţie care nu avea nimic de-a face cu politica reală, ci era datoare doar promovării egolatre a propriei persoane, văzută ca actor de prim ordin pe scena internaţională, capabil să găsească soluţii la cele mai complicate probleme ale omenirii.

3. Concluzii

Toate documentele citate în cuprinsul acestui studiu (de la cele mai banale şi până la cele de importanţă deosebită) sunt semnate sau avizate de Ceauşescu însuşi, semn al tipului de regim comunist pe care îl conducea: unul în care puterea era concentrată integral în mâinile sale. Domeniul relaţiilor externe (şi în speţă cele cu sovieticii) nu făcea nici el excepţie de la regulă.

Esenţa politicii externe a lui Ceauşescu în raport cu sovieticii era dată mai degrabă de iluzii ideologice proprii (afirmarea sa ca lider cu statură politică internaţională care să concureze cu aceştia), decât de ceea ce dă în mod curent conţinut relaţiilor internaţionale: acea îmbinare specifică a cooperării, negocierii şi conflictului.

NOTE

[1] Despre „Masa Rotundă” poloneză a se vedea Ion Constantin, Polonia în epoca „Solidarităţii” 1980-1989, Bucureşti, INST, 2007, pp. 118-147.

[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 27/1989, ff. 2-10. Stenograma şedinţei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., 29/04/1989. Documentul este însoţit de protocolul şedinţei.

[3] Ibidem, f. 6 r (recto).

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, ff. 6 v (verso)-7 r.

[6] Ibidem, f. 7 r.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, f. 7 v.

[9] Pentru relaţiile româno-sovietice în interiorul Tratatului de la Varşovia a se vedea Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Bucureşti, Editura Militară, 2008, passim.

[10] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 1/1989, ff. 27-29. Documentul se intitulează: Pentru renunţarea la concepţia de apărare pe baza „descurajării nucleare”, pentru oprirea perfecţionării şi modernizării armelor nucleare, pentru o politică de reducere a armelor nucleare şi eliminare totală a acestora.

[11] Pentru politica externă a Uniunii Sovietice în perioada Gorbaciov a se vedea, de pildă, Vasile Buga, Apusul unui imperiu. U.R.S.S. în epoca Gorbaciov 1985-1991, Bucureşti, INST, 2007, pp. 127-138.

[12] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 1/1989, ff. 30-33. Documentul se intitulează: Pentru o Europă a colaborării economice reciproc avantajoase, pentru folosirea ştiinţei şi tehnologiei în slujba progresului economic şi social al tuturor popoarelor continentului, ale întregii lumi.

[13] Ibidem, f. 31.

[14] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, ff. 2-29. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., 14/07/1989. Documentul este însoţit de proiectul de ordine de zi şi de protocolul şedinţei, care cuprinde, între altele, şi o informare privitoare la consfătuirea în discuţie.

[15] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Relaţii Externe, dos. 5U/1986, 7/06/1989, ff. 259-260. Dosarul conţine documente pe perioada 1986-1989. Acelaşi mesaj a fost adresat şi lui Pavel Luşev, comandantul şef al Forţelor Armate Unite (FAU), exceptând fraza referitoare la întâlnirea restrânsă a secretarilor generali ai partidelor comuniste. Ibidem, ff. 263-266.

[16] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, ff. 2-29. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., 14/07/1989.

[17] Nu am găsit în arhive aceste documente.

[18] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, f. 17 v.

[19] Ibidem, f. 17 r.

[20] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, nr. 1741 din 11/07/1989, ff. 48-52. Documentul este semnat de ministrul Apărării Naţionale, gen.-col. Vasile Milea, şi de ministrul de Externe, Ioan Totu. Milea a fost ministru al Apărării până la căderea regimului Ceauşescu.

[21] Ibidem, f. 49 v.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, f. 51 v.

[24] Ibidem, f. 52 r.

[25] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 56/1989, ff. 65-70. Raport semnat de ministrul de Externe, Ioan Totu, nr. 1884 din 24/07/1989. Este un document-anexă la Stenograma şedinţei CPEx din 18/08/1989, fiind semnat de ministrul de Externe, Ioan Totu, şi aprobat de Ceauşescu. La întâlnire au participat delegaţii din: Bielorusia, Bulgaria, Cehoslovacia, Coreea de Nord, Cuba, Germania de Est, Laos, Mongolia, Polonia, Ucraina, Ungaria, Uniunea Sovietică, Vietnam şi, fireşte, România.

[26] Ibidem, f. 66 v.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem, ff. 67 r-v.

[29] Ibidem, f. 67 v.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, f. 68 r.

[32] Ibidem, f. 69 r.

[33] Pentru repartizarea ministerelor în guvernul Mazowieczki a se vedea Ion Constantin, op. cit., p. 142.

[34] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 56/1989, f. 69 r.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, f. 69 v.

[38] Ibidem.

[39] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 8/1989, nr. 839 din 7/04/1989, ff. 107-109 şi nr. 897 din 15/04/1989, ff. 71-73; dos. 6/1989, nr. 1001 din 25/04/1989, ff. 1-3 şi nr. 1693 din 29/06/1989, f. 86; dos. 5/1989, nr. 1804 din 12/07/1989, ff. 78-80.

[40] Ibidem, nr. 916 din 15/04/1989, ff. 74-76. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu. Toate documentele de acest gen – care presupuneau aprobarea lui Ceauşescu – sunt urmate de o notă prin care instituţiilor interesate li se comunica faptul că solicitarea a fost acordată.

[41] Ibidem, nr. 1340 din 25/05/1989, ff. 4-7. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[42] Ibidem, nr. 900 din 15/04/1989, ff. 77-79. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[43] Ibidem, nr. 1454 din 3/06/1989, ff. 1-3. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[44] Ibidem, nr. 931 din 18/04/1989, ff. 65-67. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[45] Ibidem, nr. 883 din 12/04/1989, ff. 98-100. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[46] Ibidem, nr. 613 din 17/03/1989, ff. 123-125. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[47] Ibidem, dos. 6/1989, nr. 1119 din 6/05/1989, ff. 32-35. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[48] Ibidem, f. 34.

[49] Ibidem, nr. 1606 din 23/06/1989, ff. 59-70. Documentul conţine Raportul delegaţiei române – semnat de Radu Bălan, din partea Comitetului de Stat al Planificării, şi de ministrul Apărării – şi Protocolul şedinţei. Punctul de vedere al delegaţiei şi componenţa ei au fost stabilite în prealabil, prin raport al celor doi adresat lui Ceauşescu şi aprobat de acesta. Cf. Ibidem, dos. 5/1989, nr. 1199 din 16/05/1989, ff. 13-18.

[50] Ibidem, nr. 1606 din 23/06/1989, f. 60 v.

[51] Ibidem, dos. 5/1989, nr. 777 din 4/04/1989, ff. 69-74. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[52] Ibidem, dos. 7/1989, nr. 431 din 23/02/1989, ff. 27-35. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[53] Ibidem, dos. 5/1989, nr. 119 din 19/01/1989, ff. 112-115. Propunerea aparţine ministrului Apărării este avizată de ministrul de Externe, Ioan Totu, şi aprobată de Ceauşescu.

[54] Ibidem, f. 113.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem, ff. 114-115.

[57] Ibidem, nr. 715 din 29/03/1989, ff. 75-77. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem, nr. 1059 din 30/04/1989, ff. 45-47. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[60] Ibidem, dos. 6/1989, nr. 1650 din 24/06/1989, ff. 56-58. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, dos. 5/1989, nr. 1744 din 5/07/1989, ff. 85-86. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem, dos. 6/1989, ff. 18-19.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem, dos. 5/1989, din 19/04/1989, ff. 82-84. Propunerea aparţine ministrului Apărării, este avizată de ministrul de Externe, Ioan Totu, şi aprobată de Ceauşescu.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, dos. 8/1989, nr. 713 din 29/03/1989, ff. 49-51. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem, dos. 6/1989, nr. 1733 din 5/07/1989, ff. 74-76. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, dos. 5/1989, nr. 829 din 7/04/1989, ff. 142-145. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem, dos. 8/1989, nr. 826 din 8/04/1989, f. 110. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[76] Ibidem, dos. 6/1989, nr. 1517 din 9/06/1989, ff. 89-90. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem, dos. 8/1989, nr. 801 din 5/04/1989, ff. 43-45. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[79] Ibidem, dos. 5/1989, nr. 866 din 10/04/1989, ff. 64-68. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[80] Iată-le: maşină de luptă a infanteriei; Tractor de evacuare şi reparaţii pe roţi pentru transportoare amfibii blindate; Simulator, asistat de calculator, pentru instruirea echipajelor de pe tancuri; Instalaţii numerice de selecţie a ţintelor aeriene mobile pentru trei tipuri de staţii de radiolocaţie; Receptor radio clasa a III-a; Receptor radio clasa I pe unde ultralungi, lungi, medii şi ultrascurte; Parametri tehnico-tactici pentru aparatura de alarmare. Este vorba deci de 7 tipuri de tehnică, nu de 8, aşa cum greşit se prezintă în documente numărătoarea „steagurilor”.

[81] Ibidem, f. 66 v.

[82] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 5/1989, nr. 973 din 21/04/1989, ff. 54-56. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi ministrului de Externe, Ioan Totu, şi este aprobată de Ceauşescu.

[83] Ibidem, dos. 6/1989, nr. 1578 din 16/06/1989, ff. 44-46. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[84] Ibidem, f. 45.

[85] Ibidem, dos. 8/1989, nr. 1321 din 23/05/1989, ff. 14-16. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[86] Ibidem, dos. 1/1989, ff. 1-13. Documentul conţine Raportul delegaţiei române, semnat de Ioan Totu, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi Aprovizionării Tehnico-Materiale, şi de ministrul Apărării, împreună cu Protocolul şedinţei, semnat pentru conformitate de Cpt. de rangul I, ing. C. Popescu, secretarul delegaţiei române. Şeful delegaţiei sovietice a fost V. Smîslov. Documentul conţine şi sinteza activităţilor la care urmau să participe specialiştii români în 1990.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem, dos. 6/1989, nr. 1578 din 16/06/1989, f. 45.

[89] Ibidem, dos. 8/1989, nr. 946 din 19/04/1989, ff. 61-64. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[90] Este vorba de: Cuba, China, Coreea de Nord, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Mongolia, Polonia, Uniunea Sovietică, Ungaria, Algeria şi Siria.

[91] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 5/1989, nr. 1128 din 6/05/1989, ff. 42-44. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.

[92] Ibidem, dos. 5/1989, nr. 1000 din 25/04/1989, ff. 48-53. Documentul conţine Propuneri, Raport, Notă de discuţii cu partea sovietică şi anexe (hărţi). Ele aparţin ministrului Apărării şi ministrului de Externe, Ioan Totu, şi sunt aprobate de Ceauşescu.

[93] Ibidem, f. 50 r.

[94] Ibidem, f. 49.

[95] Ibidem, f. 50 v.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem. Întregul pasaj este marcat pe manşeta stângă a paginii cu o linie verticală.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] Ibidem.

[102] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 5/1989, nr. 954 din 19/04/1989, ff. 60-63. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu. Sunt anexate scurte date biografice ale reprezentantului comandantului şef al FAU.

[103] Ibidem, f. 61.

[104] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Relaţii Externe, dos. 5U/1986, 7/06/1989, ff. 267-270.

[105] Ibidem, aprilie 1986, ff. 38-47. Documentul conţine scrisoarea-invitaţie a lui Gorbaciov şi răspunsul lui Ceauşescu.

[106] Ibidem, ff. 115-123. Scrisoarea lui Ceauşescu este datată februarie 1987, iar cea a lui Gorbaciov 31 martie 1987.

[107] Caracterul tensionat al relaţiilor dintre cei doi lideri, în speţă în timpul vizitei lui Gorbaciov la Bucureşti, este acreditat şi de Eduard Şevarnadze în interviul intitulat „Ceauşescu şi Gorbaciov erau să se ia la bătaie”, în Adevărul, 27 aprilie 2009.

[108] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Relaţii Externe, dos. 5U/1986, ff. 230-236. Nu am găsit în arhive răspunsul lui Ceauşescu.

[109] Ibidem, septembrie 1989, ff. 252-255.

[110] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, ff. 2-4. La şedinţă au participat membrii CPEx şi, ca invitaţi, următorii secretari ai CC: Vasile Bărbulescu (cumnat al lui Ceauşescu), Silviu Curticeanu (şef al Cancelariei C.C. al P.C.R.) şi Ion Sîrbu.

[111] Ibidem, f. 2 v. Numele celor doi nu sunt menţionate în document. Kiszczak a fost minstru de Interne în regimul Jaruzelski, începând din perioada legii marţiale (1981).

[112] Ibidem. Nu am găsit în arhive aceste mesaje. Mesajul către sovietici le-a fost citit participanţilor la şedinţă de către Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe. Am găsit însă în arhive documetul intitulat: Extrase din opiniile exprimate de reprezentanţi ai unor partide comuniste din Europa, America şi Asia, cu prilejul prezentării Considerentelor Comitetului politic Executiv, personal ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, privind situaţia din Polonia, A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 77/1989, ff. 154-160.

[113] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, f. 2 v.

[114] Nu am găsit în arhive acest mesaj. Participanţii la şedinţă l-au ascultat în lectura aceluiaşi Ioan Totu.

[115] Nu am găsit în arhive acest mesaj, care, de asemenea, a fost citit de Totu.

[116] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, f. 3 r.

[117] Nu am găsit în arhive această informare. Ea a fost citită de Silviu Curticeanu.

[118] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, f. 3 r.

[119] Ibidem.

[120] Ibidem. 121

[121] Ibidem, f. 3 v.

[122] Ibidem, f. 3 r.

[123] Ibidem, f. 3 v.

[124] Ibidem.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem, ff. 4 r-v.

Publicat în: Cosmin Budeancă și Florentin Olteanu (ed.), Sfârșitul regimurilor comuniste. Cauze, desfășurare, consecințe. Comunicări prezentate la cea de-a IV-a ediție a Simpozionului Internațional de la Făgăraș – Sâmbăta de Sus, Cluj, 2009, Editura Argonaut, 2011, pp. 18-47.