Este vorba despre o lucrare de apreciat, ce are în spate un efort
lăudabil într-un domeniu complex, la origine o recentă teză de doctorat
susținută la Facultatea de Istorie din București sub coordonarea prof. Vlad
Nistor.
La lansarea cărții s-a spus (prof. Daniela Zaharia) că autoarea a
redactat o listă cu 20 de arheologi foarte cunoscuți, despre care, la
interogare, pentru 19 dintre ei CNSAS a returnat răspunsul că au dosare „de
rețea“/informatori. Apoi, s-a adăugat, autoarea a redactat o a doua listă, cu
alți 20 de interogați, la care proporția aproape că s-a menținut. Cei arestați,
care au făcut și pușcărie politică (doi la număr), au fost nu pentru că făcuseră
ceva împotriva regimului, ci pentru ce fuseseră înainte de 1945.
De aici înțelegem cumva și titlul lucrării, ce se rezumă la un singur
termen, spre deosebire de Compromis și rezistență, cartea lui Katherine
Verdery, cu care autoarea dialoghează constant. Se subînțelege, ne învârtim în
cerc.
Corpusul cărții este format, în primul rând, din dosarul lui Nicolae Pleșiță, care s-a ocupat de viața și activitatea – era să zic moartea și inactivitatea! – arheologilor clujeni în calitate de șef al Securității Cluj. Apoi, din 12 cazuri de arheologi: Vladimir Dumitrescu, Ioan I. Russu, Dionisie Pippidi, Radu Vulpe, Eugenia Zaharia, Ion Nestor, Vasile Boroneanț, Mircea D. Matei (și cu dosare „de rețea“), Kurt Horedt, Scarlat Lambrino, Mircea Petrescu–Dâmbovița, Dinu Adameșteanu (doar cu dosare „informative“/de urmărire).
Cel mai greu de evaluat este impactul practicilor Securității asupra
câmpului arheologic (disciplină și teren), un subiect de meditație în
continuare, și, verosimil, pe măsură ce trece timpul, faptul va fi și mai greu
de evaluat, căci tăcerea și uitarea se vor așterne peste toți și toate.
Dincolo de tragismul lor, dosarele Securității conțin numeroase exemple de umor, cel mai adesea
involuntar. În lucrarea Oanei Stănciulescu n-am găsit vreun caz, deci nu am ce
cita. În schimb, aș putea relata eu însumi, la temă, în legătură cu seminariile
la istorie veche universală ținute cu Vlad Nistor și practica arheologică pe
care am făcut-o cu Vasile Boroneanț și Radu Ciuceanu în chiar anul de grație
1989. Dar mai bine păstrez aceste episoade pentru eventuale pasaje de
antimemorii!
În fine, Ciuceanu și Boroneanț, foști deținuți politici și colegi la
Muzeul Municipiului București, au fost și după 1989 prieteni (nu știu cât de apropiați),
camarazi politici, colaboratori la INST, la asociația concurentă AFDPR. Din
dosarele cercetate de autoare se înțelege însă că la sfârșitul anilor 1960 „Sile“ (numele de cod al lui Boroneanț) îl turna pe Ciuceanu în termeni veridici:
„Se crede mare personalitate și[,] spunând banalități, le socotește lucruri
mari, pe care nu le poate spune oricine“ (p. 228). Este și aceasta o ironie, deși amară a
istoriei, căci are circularitatea manejului de „tip Pitești“. Dar, pentru că
nici unul dintre ei nu mai este printre noi, Dumnezeu să-i ierte!
București, 5 noiembrie 2023.
P.S.: Prietena
Daria Pîrvu mi-a semnalat un articol. Am citit textul lui Marian Cosac,
care este interesant, dar se termină brusc, căci nu ne spune dacă în final
Petru Bona a botezat sau nu ortodox biserica în litigiu (nu am citit cartea acestuia la temă,
dar autorul articolului putea să ne-o rezume). Apoi, ar fi fost de investigat ce au pățit
„iredentiștii cu manifestări dușmănoase liniei politice oficioase“ (Radu Popa și ceilalți),
pentru ca studiul de caz să fie cumva rotund, complet. Am fi avut astfel un
studiu de impact al măsurilor Securității asupra câmpului arheologic, în fapt, miza chestiunii.
