În 1936 familia s-a mutat la București,
iar Corneliu–Decebal s-a înscris la Liceul „Aurel Vlaicu“. S-a prezentat la Gheorghe Istrate, comandantul
Frățiilor de Cruce, care i-a făcut legătura cu Gheorghe Stoia, student la
medicină, șeful Grupului 78, din care făcea parte și liceul la care studia.
Acesta l-a însărcinat să organizeze acolo Frățiile de Cruce, căci „Aurel
Vlaicu“ nu avea încă o organizație. Ceea ce a și
făcut, până la terminarea studiilor fiind șeful Frăției de Cruce a liceului, intitulată
„Arhanghelii“. Studiile le-a încheiat în 1938, iar bacalaureatul l-a susținut
la Liceul „Sf. Sava“, fiind primul reușit în
București. În vara aceluiași an a fost numit ajutor de șef de grupă la Grupul
78 FDC, condus de Pandele Gheja.
În octombrie același an, în contextul
represiunii declanșate de regimul carlist împotriva legionarilor, a fost arestat
și închis la Jilava pentru activitate legionară. Achitat în procesul ce a
urmat, o lună mai târziu era liber, dar fiind cunoscut de poliție, până în
iarna anului 1939 nu a mai primit însărcinări. Șeful FDC pe țară de atunci, Dumitru
Tărăoiu, l-a numit mai întâi șef al Grupului 78 FDC, apoi șef al Garnizoanei
FDC București. Andrei s-a înscris la Facultatea de Științe din București, Secția Matematici,
pe care în 1940, la sfârșitul celui de-al doilea an de studii, a întrerupt-o
din cauza activității legionare. Era unul dintre cei mai buni studenți și, după
propriile-i spuse, avea „asigurat dinainte postul de asistent“ al profesorului Octav Onicescu. În septembrie 1940,
când Legiunea a ajuns la guvernare, a fost numit șef al Regiunii FDC Muntenia
și, ulterior, a primit și conducerea Biroului de organizare al FDC.
În 1941, la „rebeliunea legionară“, a
fost însărcinat cu paza Comandamentului FDC din Aleea Alexandru, scop în care,
împreună cu o grupă de 14 oameni a ocupat casa magnatului Nicolae Malaxa, situată
vizavi, care fugise de acolo. Pe 23 ianuarie, două companii de soldați și șase
tancuri i-au somat să se predea, iar în urma refuzului au deschis focul.
Neavând armament, în seara aceleiași zile s-au executat. Arestați, în februarie
au fost judecați și condamnați pentru „rebeliune“. Andrei a primit o condamnare
de 3 ani închisoare corecțională, apoi a fost trimis la penitenciarul Suceava
pentru executarea acesteia. Soarta i-a surâs însă, căci de Paștele anului 1941 generalul
Ion Antonescu a dat un decret de suspendare a pedepselor de până la 5 ani, iar
în mai a fost eliberat.
La scurt timp a aflat însă că el și
Petre Mușetescu, care făcuseră parte din Comandamentul FDC pe țară, erau
căutați de autorități pentru a fi internați în lagăr. Au hotărât să se
refugieze în Germania, care, în perspectiva războiului din Est, deși tranșase
disputa dintre Legiune și Antonescu în favoarea celui din urmă, acorda totuși azil
legionarilor implicați în rebeliune. Aceștia aveau statutul de „refugiați
politici“), fiind văzuți de Hitler ca o eventuală soluție de rezervă la cea reprezentată
de șeful statului de atunci[1].
2. În Germania
Sosit în lagărul de la Rostock în vara
1941, Andrei a intrat ca lucrător la Uzina de avioane „Ernst Heinkel
Flugzeugwerke GmbH“ (Rostock–Marienehe), unde a muncit până pe 20 decembrie
1942 la Secția de tinichigerie din hala 39[2]. Cât
timp a rămas acolo, nu a avut nici o funcție oficială.
De Crăciunul anului 1941, în urma
recomandării lui Ilie Smultea, Andrei a fost chemat la Berlin de Horia Sima, care
i-a dat sarcina, neoficială, de a se ocupa de educația și conduita de grup a
legionarilor tineri proveniți din FDC. Nicolae Petrașcu, liderul grupului din
lagăr, a fost informat de decizie, căci din acel moment a început să-i ceară opinia
la temă.
În decembrie 1942, internații de acolo au
fost trimiși în lagărul Buchenwald–Fichtenhain. În preajma Paștelui 1943,
grupul a fost mutat în barăcile de lângă lagărul mare, pe locul numit Fichtenhain,
unde în vară a fost înființat un atelier de reparat binocluri aduse de pe
front, unde Andrei a lucrat până la eliberare. De asemenea, el a înființat și
„un fel de școală“ pentru muncitori, țărani și elevi.
În ziua următoare încheierii
arminstițiului României cu Națiunile Unite, 23 august 1944, legionarii au fost
eliberați din lagăre și expediați la Viena cu un tren special; astfel începe
perioada așa-numitului Guvern Național. Andrei a rămas o perioadă la Viena, apoi a fost trimis –împreună cu Ovidiu
Obreja, Iosif Vișoianu, Pompiliu Macovei ș.a. – la Oranienburg, la o școală de
partizani (acțiuni de diversiune și sabotaj în spatele frontului), unde nu au
rămas decât câteva zile, apoi la Kornenburg. După alte câteva zile au fost
vizitați de Horia Sima, care i-a comunicat lui Andrei că va pleca la Berlin.
Împreună cu Nicu Muscalu, Marcel Ghinea, Victor Carâp, Dionisie
Ghermani și Ovidiu Țârlea a fost trimis, după propriile spuse, ca reprezentant
al Mișcării pe lângă Asociația internațională a studenților de la Berlin, unde
a locuit în casa lui Petru Ponta, un legionar important
care, deși nu avusese vreo funcție oficială în timpul guvernării legionare, era
foarte apropiat de Sima și se îngrijea de siguranța sa. Sima îl menționează pe
Andrei în memoriile sale în contextul unei vizite pe care Căpitanul a făcut-o
în capitala Reichului în prima jumătate a lunii ianuarie 1945, ca lider al
acestui grup de foști „frați de cruce“,
care, în realitate, era afectat nu pe lângă vreo asociație studențească, ci pe
lângă... Hitlerjugend[3]. Acolo, el a rămas până ce frontul s-a
apropiat, timp în care mare parte din populația civilă a fost evacuată. Fiind
oarecum izolat, iar activitatea sa redusă, Andrei nu cunoaște amănunte din
activitatea Guvernului Național. Impresia sa era că Sima dorea să cruțe un
număr de legionari pentru a-și păstra o rezervă de persoane fidele, între care
și el.
Pe 1 mai s-a îndreptat spre Austria, iar
după o săptămână a ajuns în Tirol, căci Sima și guvernul său se mutaseră acolo,
la Altaussee. Însă pe drum a prins data de 9 mai, sfârșitul războiului, și
fiindcă în Germania debandada era maximă, a pierdut contactul cu Mișcarea.
Gândind că viața în Austria va fi foarte grea după război, cu un transport de
repatriați a trecut în Italia.
3. În Italia
S-a oprit la Milano, unde s-a prezentat
la un birou de refugiați. A declarat că a fost închis la Buchenwald în timpul
bombardamentului din 23 august 1944 și cunoștea împrejurările morții
principesei Mafalda d’Assia, fiica regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea, care
pentru participarea sa la acțiunile rezistenței antigermane fusese încarcerată
acolo și locuia lângă legionari. O bombă a căzut atunci chiar pe clădirea în
care era deținută pricipesa, care a fost lovită de schije, cauzându-i decesul.
Astfel, Andrei s-a bucurat de o anumită atenție. Un aghiotant regal i-a propus
să meargă la Roma pentru a povesti familiei regale ce știa și, la sfârșitul
lunii mai 1945, a fost dus cu un avion la Roma. A fost primit mai întâi de
principele Umberto, apoi de regele Victor Emanuel și de regină. Un timp a
locuit la Palatul Regal și a reluat contactul cu legionarii, întâlnind pe Emil
Popa, Ion Roșu și Otilian Isar.
Prin intermediul Curții Regale, pe 1 iulie a fost angajat
ca funcționar la United Nations Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA),
organizația internațională pentru refugiați pusă sub tutela Națiunilor Unite,
ca șef al depozitului de alimente din Roma, și s-a mutat în gazdă la viitoarea sa
soacră. La sosirea în Cetatea Eternă, singurii legionari de acolo erau Emil
Popa, Nicolae Crăcea și Ghenu Verona, care locuiau la Cine–Città, un mare lagăr
pentru străini. Totodată, într-un spital se afla Ion Roșu, bolnav de
tuberculoză. Cu timpul, au sosit și alții, precum Alexandru (Lică) Popovici, Mircea
Dimitriu, Nicolae Popa, Gheorghe Munteanu și Teodor Humiță.
De Anul Nou 1946, Andrei s-a întâlnit cu d-rul Emil Bulbuc,
cunoscut din 1940, când fuseseră împreună la o manifestație la Padova, care
până atunci fusese internat într-un lagăr american împreună cu Octavian Roșu,
unde fuseseră tratați foarte bine. În tot acest timp nu a avut nici o
activitate legionară și nu știa nimic de Horia Sima. În primăvară, le-a spus
celorlalți legionari că dorește să se întoarcă în țară cu un transport de
refugiați programat pentru vară cu vaporul „Transilvania“. Plecaseră deja doi legionari, Nicolae Caranica
și Dabura, și nu li se întâmplase nimic rău. Totodată, de la niște preoți
catolici care primiseră scrisori din țară, a aflat că „legionarii se bucură de
libertate“. Nicolae Popa și Emil Bulbuc erau însă
împotriva plecării sale în țară, spunând că înainte de a lua asemenea decizii
era preferabil să aștepte ordine. Pentru că Andrei insita în hotărârea sa, sub
pretextul unei plimbări, într-o zi, ultimul l-a dus pe neașteptate lângă Roma,
unde l-a pus față în față cu Sima, aflat incognito în Italia. Șeful Mișcării,
care era însoțit de Traian Borobaru și Petru Ponta, i-a spus că era preferabil
să rămână pe loc, căci prin funcția sa la UNRRA putea ajuta și alți legionari,
iar când organizația se va desființa, va putea pleca. Astfel, Andrei a rămas în
Italia și, prin intermediul său, la UNRRA a fost angajat și Octavian Roșu, iar alți legionari au primit asistență.
În toamnă, Alexandru (Lică) Popovici
i-a cerut lui Andrei să intervină pentru doi legionari internați în lagărul
Carpi–Fossoli de lângă Modena, lagăr care în trecut depinsese de Aliați, iar
recent fusese trecut sub autoritate italiană. Când a întrebat despre cine era
vorba, i s-a spus Crivăț și Ionescu. Întrucât nu cunoștea nici un legionar cu
aceste nume, a cerut mai multe date și atunci i s-a spus că cei doi erau Sima
și Borobaru, care prin luna mai, deci puțin după întâlnirea cu el, fuseseră prinși
în timp ce încercau să treacă ilegal frontiera spre Franța. Întrucât cei doi călătoriseră
incognito, trebuiau făcute eforturi pentru a fi eliberați înainte de a fi
recunoscuți de cineva. Andrei a intervenit la UNRRA și la Comisia Aliată de
Control, iar Bulbuc, prin Vatican, la Ministerul de Interne Italian, astfel
încât pe la sfârșitul lunii noiembrie, începutul lunii decembrie cei doi au
fost eliberați. Pentru procurarea actelor au fost aduși la Roma, dar nu au rămas
acolo decât câteva ore, apoi au plecat la Florența, la Popovici.
Andrei a mers și el la Florența să-l
vadă Sima, care i-a mulțumit pentru efortul făcut la eliberarea sa. A profitat
de prilej să-i spună șefului Mișcării că UNRRA se va desființa curând și că
dorește să se căsătorească, apoi să se întoarcă în țară. Începuse să aibă
corespondență cu familia aflată în țară și auzise de „pactul de neagresiune“
dintre regim și legionari. De această dată Sima nu l-a mai oprit, însă i-a
cerut să continue a se ocupa de educația și unitatea tinerilor legionari fără
să caute să obțină vreo funcție oficială. Pentru Nicolae Petrașcu, liderul din
țară al Mișcării, nu a putut transmite ordine, „neavând suficiente elemente
pentru a putea judeca acțiunea lui“ din 1945 legată de intrarea legionarilor în
legalitate. „M’a însărcinat însă să-i comunic să fie atent, astfel ca să poată
trage toate foloasele din această acțiune, dar să se poată și retrage, atunci
când ea s’ar dovedi dăunătoare“. Totodată, i-a spus că Petrașcu ar face bine să
încerce să stabilească legătura cu el, creând în același timp un canal de
trecere a frontierei prin care cei amenințați să poată părăsi țara, pe care îl
vedea prin Austria – Ungaria.
De Crăciunul anului 1946, Andrei s-a
logodit cu o domnișoară cu prenume de muză a istoriei și nume de mașină de
scris, Clio Olivetti, de profesie soră de Cruce Roșie, originară din Triest,
fiica fostei sale gazde. Tânărul cuplu a locuit acolo o vreme, apoi s-a mutat
la d-na Borsini, o rudă a logodnicei, pe Via Sambuccio d’Alando nr. 12 din Roma.
Pe 16 februarie 1947 cei doi s-au căsătorit, naș fiind Grigore Manoilescu. Astfel,
„căsătoria și dorința de a-mi găsi un rost în România pentru câștigarea
conștinții“ l-au făcut pe Andrei să se înscrie în primul grup de repatriați ce
s-a format atunci. După nuntă, cuplul a mers la Neapole, unde a stat circa 10
zile, apoi, pe 1 martie, a plecat spre țară cu trenul, împreună cu un transport
de repatriați condus de colonelul Mușetescu. Mai era un motiv, adevăratul motiv
al întoarcerii sale: în contextul confruntării Est – Vest, Andrei se oferise să
înființeze un serviciu de informații al Mișcării, iar Sima îi dăduse agrementul[4].
4. În țară
Ajuns în țară la jumătatea lunii martie
1947, Andrei s-a predat Siguranței din Timișoara, care l-a interogat sumar. Conform
„pactului“ dintre Mișcarea Legionară din țară și guvernul comunist, era o
condiție pentru intrarea în legalitate. S-a dovedit destul de cooperant în a-și
expune biografia, care, deși incompletă, este realistă. Mai mult, „din punct de
vedere informativ, susnumitul a mai dat verbal și unele relațiuni cu privire la
legionarii dispăruți, care nu pot fi luate în considerare însă decât sub
rezerva unei bune credințe“[5]. Apoi a fost expediat la
București, la Siguranța Generală, pentru adâncirea cercetărilor. Ajuns acolo, a
doua zi a fost condus într-un birou al Siguranței unde l-a întâlnit pe Valeriu
Negulescu, adjunctul șefului Mișcării din țară, cunoscut din Germania, care i-a
spus că relațiile legionarilor cu regimul sunt „bune“ și că va fi eliberat
curând. În anchetă se dovedește la fel de cooperant – desigur, nu spune totul
și mută atenția Siguranței către legionarii de importanță secundară –, apoi este
eliberat.
După câteva zile de la eliberare,
Andrei s-a întâlnit cu Constantin Oprișan, liderul FDC pe țară, care i-a propus
să se ocupe de Frățiile din București, conduse până atunci de Gabriel Bălănescu,
care însă era bolnav. A acceptat, dar curând și-a dat seama că în Capitală nu
mai existau organizații, iar funcția era pur formală. A luat însă legătura cu
unii dintre legionarii care îi erau prieteni vechi, precum: Aurel Popa,
Virgil–Alexandru (Gili) Ioanid, Ion (Jenică) Popescu, Traian Popescu (Macă) și căpitanul
Simion Popescu, cu care ținea ședințe o dată la două săptămâni. Pentru a-și
câștiga existența, s-a asociat cu un invalid, nelegionar, pe nume Dumitru
Chiru, care avea un debit de tutun pe Calea Moșilor. Situația relativ stabilă
nu a durat, căci printre legionari și-a făcut loc o „oarecare încordare“,
datorată mizeriei materiale și faptului că se vorbea insistent despre deportări,
ceea ce i-a făcut pe „mulți legionari nervoși să se întrebe dacă această
pasivitate a noastră a avut vre’o valoare practică“.
În acest context, când spiritele s-au
încins, iar Valeriu Negulescu se străduia să le liniștească, a apărut un
element nou care a complicat și mai mult situația: Eugen Teodorescu, un curier
care venea din partea lui Sima pentru a reitera ordinul – transmis deja lui
Andrei – de a organiza un serviciu de informații al Mișcării. Conștienți de
responsabilitatea schimbării liniei de acțiune și de complicațiile pe care putea
să le genereze prezența lui Teodorescu în țară, Negulescu și Petrașcu au
aplicat ordinele lui Sima, trecând la o reorganizare discretă și impulsionând
activitatea Serviciului de informații, dar i-au cerut să plece de unde venise[6].
Înțelegând care era noua linie impusă
de Sima, Andrei a propus celor câțiva prieteni, cu care se întâlnea, să
organizeze un serviciu de informații cu scopul de a-și da seama mai bine de
intențiile regimului față de ei. Fiecare dintre aceștia urma să formeze o
echipă informativă pentru a strânge informații dintr-o rază cât mai extinsă.
Dorind să joace un rol de prim plan, el
era de părere că o asemenea acțiune trebuia extinsă pe întreaga Mișcare, idee
expusă lui Nistor Chioreanu, care l-a aprobat întru totul. Încurajat, a
discutat cu Negulescu, care i-a spus că Teodorescu s-a întors în țară în
același scop al informațiilor, care vor fi trimise în străinătate, și că ar fi
bine să lucreze împreună. „VICĂ avea însă impresia că SIMA nu este bine
informat asupra situației din țară și că evenimentele sunt de așa natură, încât
ar trebui să știm mai în amănunțime ce gândește“. După lichidarea politică a național-țărăniștilor
și comprimările (epurările) din serviciile publice și armată, legionarii au
devenit agitați, fiind convinși că „vom fi nimiciți“ și considerând că „e
preferabil[ă] o apărare disperată din partea noastră decât acceptare de bună
voe a distrugerii“, linie susținută mai ales de Octavian Voinea. Negulescu se
temea că mulți legionari vor ieși din starea de inacțiune impusă și, pentru a-i
sustrage pe cei mai activi de la inițiative nedorite, Andrei a propus să fie
încadrați în Serviciul de informații, idee acceptată de Negulescu. Astfel, cu
toții s-au pus pe treabă.
Datele strânse de acest serviciu sunt
impresionante, judecând după ciornele arhivate în dosarele Securității, și
privesc: bugetul României defalcat pe ministere, situații comparative privind
producția petrolieră și livrările către URSS, sedii de instituții militare și
civile românești și sovietice cu schițe detaliate sau străzi cu populație
evreiască[7].
5. Arestarea
Andrei a fost arestat în noaptea de 14
spre 15 mai 1948, în același timp cu legionarii cunoscuți, identificați și fișați
de serviciile de informații, care desfășurau sau nu activitate, circa 4.000 în
primă instanță[8]. Dragoș Hoinic, un curier al Mișcării ce
călătorea ilegal din Austria în țară și retur, care fusese arestat de
autoritățile maghiare la frontieră pe 5 mai, a fost dus de agenții SSI la el
acasă și pus să bată la ușă. Numai o întâmplare a făcut să fie găsit acolo,
căci de regulă dormea în diverse locuri.
A fost închis la Malmaison timp de
cinci luni, în custodia Serviciului Special de Informații (SSI), unde s-a
desfășurat întreaga anchetă, apoi în arestul de la sediul MAI din Piața
Palatului și la închisoarea militară Uranus (vezi foto supra). Conform declarațiilor sale de mai
târziu, date în fața anchetatorului, „în primele zile după arestare m’a cuprins
o puternică ură împotriva lui Sima, și dacă atunci mi s’ar fi cerut să ajut la
prinderea lui, aș fi făcut-o fără șovăială“[9]. La
scurt timp s-a dovedit cooperant în anchetă: „În momentul arestării am
ezitat să fac mărturisiri complete, dintr’un impuls necontrolat, datorită faptului
că mă urmăreau imaginile unora din cei ce ar urma să fie arestați din cauza
mea, nevinovați moralicește fiind. Acum însă[,] conștient fiind de necesitatea
celor mai complete mărturisiri[,] declar că nu am de gând să ocolesc nimic“[10].
Într-un „memoriu adresat Comisiei de
anchetă a legionarilor“, olograf, datat 2 iunie 1948, Andrei spune: „Am
declarat organelor anchetatoare că sunt hotărât ca în viitor în afara ispășirii
greșelilor mele, să contribui în măsura posibilităților ce voi avea, la orice
acțiune menită să repare asemenea greșeli și deasemeni să fac tot ce îmi stă în
puteri să împiedic o repetare a lor din partea cuiva. Cu alte cuvinte voi
încerca să contribui cu folos la împiedicarea renașterii oricărei forme de
activitate legionară. Această atitudine am luat-o fără a fi influențat de
cineva și fără a spera sau dori măcar o îmbunătățire a situației mele
personale“[11]. În acest document, el joacă rolul omului de convingere,
care și-a schimbat optica, dorește să spună adevărul și se pune în slujba
regimului comunist, spre deosebire de „lichelele cari vor să scape cu orice
preț și își oferă gălăgios serviciile“[12];
totodată, face propuneri cu privire la conduita legionarilor înainte, din
timpul și de după proces.
Astfel, impulsul necontrolat de a se
gândi la alții a fost învins de dorința de a-și apăra propria piele, căci urmează
o suită de declarații nedatate, majoritatea olografe, care nu aveau însă forma
celor ce urmau să fie folosite în procese, ci a „demascărilor“ de mai târziu de
la închisoarea Pitești. Una dintre puținele date care apare pe aceste documente
este 31 mai 1948, fapt care arată că au fost date imediat după arestare. În cuprinsul
lor autorul își relatează biografia, face un istoric al Mișcării de după
moartea lui Codreanu, indică relațiile pe care le avea cu liderii organizației
precum Valeriu Negulescu, descrie 60 de milianți de vârf din exil, indică cine
și ce știa în chestiunea Serviciului de informații al Mișcării, își redactează
lista de prieteni, răspunde pe larg unui chestionar pe aceeași temă și descrie
istoricul înființării Serviciului pe care l-a condus și persoanele implicate,
cu scheme detaliate.
Întrucât regimul comunist din România nu
avea nici o influență asupra centrului legionar din Occident, Andrei reia o
propunere pe care o mai făcuse la începutul anchetei, oferindu-și serviciile,
pentru ca „activitatea legionarilor din străinătate în general și a lui HORIA
SIMA în special, să fie controlată și ca intențiile lor să fie cunoscute“[13]. El
propune ca un legionar de încredere să se deplaseze în străinătate pentru a fi
infiltrat pe lângă Sima. Conștient de soarta care îl aștepta în caz de refuz, Andrei
livrează informații fără a fi maltratat, astfel încât anchetatorii cunoșteau
tabloul de ansamblu și implicarea prietenilor și colaboratorilor săi. Mai mult,
este cel care propune anchetatorilor maniera corectă de acoperie a sursei
informațiilor.
Este „prelucrat“ în vederea procesului
și, după terminarea anchetei, face propuneri în acest sens. I se dau cărți și
ziare de citit, în general literatură comunistă. În acest timp, redactează
câteva studii analitice interesante despre legionari și organizația legionară,
scopul fiind lichidarea lor politică eficace[14].
6. Procesele
În octombrie–noiembrie
1948, Andrei este dus ca martor al acuzării la procesul conducătorilor Mișcării,
Nicolae Petrașcu, Nistor Chioreanu, Eugen Teodorescu și George Manu, care au
fost incluși într-un grup botezat al „complotiștilor, spionilor și sabotorilor“,
așa-numitul „lot Popp–Bujoiu“ sau al „marii finanțe“, care avea ca scop să
demonstreze că regimul era sub asaltul unei vaste rețele de dușmani interni
pilotați din străinătate, în speță de americani. Acolo joacă rolul de martor al
acuzării[15].
Pe 28 decembrie este judecat și el. În
procesul său, în care era șef de „lot“, Andrei nu cunoștea decât pe Dragoș Hoinic,
Ioan Jurubiță (șeful legionar al Regiunilor Muntenia și Oltenia), Constanța
(Corina) Boghici (logodnica lui Virgil–Alexandru Ioanid), Alfred Cureliuc
(prieten al său) și Neagu Lungu (gazda lui Andrei și a lui Eugen Teodorescu),
restul fiind foști legionari precum Gheorghe Nicolescu (zis Bobiță, Bițică) sau
chiar nelegionari precum Paul Constantin Dumitrescu – studenți fără vreo
activitate subversivă deosebită ce vor fi trecuți ulterior prin demascările de
la închisorile Pitești și Gherla – ori un nelegionar precum Nicolae Iordănescu,
prieten vechi cu Valeriu Negulescu.
El a dat declarațiile stabilite pentru
procesul conducerii Mișcării, și-a recunoscut activitatea și a renunțat la
apărare, fapt care va fi impresionat pe coacuzați. A fost condamnat pentru
„crima de înaltă trădare“ (art. 191 Cod Penal), „crima de participare la organizațiuni
de tip fascist politice și paramilitare“ (art. 209 partea a III-a Cod Penal), „crima
de răzvrătire“ (art. 210 Cod Penal) și „crima de complot întru răzvrătire (art.
227 combinat cu art. 210 Cod Penal), pedeapsa primită fiind muncă silnică pe viață
și confiscarea averii[16].
7. La închisoarea Pitești
Pe 4 februarie 1949, Andrei a fost transferat
acolo împreună cu un grup din care făceau parte Constantin Oprișan, Dragoș Hoinic
și Mihai Tufeanu. Nu puteau primi pachete, dar cu mâncarea de la cazan se putea
încă supraviețui. Andrei a căutat să creeze o atmosferă de înțelegere și ajutor
reciproc între condamnați și să facă în așa fel încât să nu se lase împinși
către atitudini umilitoare: declarații și cereri de reeducare, convins fiind că
acestea le-ar dăuna. Nu discutau nimic nici de legionarism, nici de comunism.
Date fiind antecedentele, conduita sa a fost calculată și voit ambiguă.
Octavian Voinea a fost cel care a
propus o acțiune de protest împotriva regimului de detenție ce li se aplica,
motivând că nu li se dă rația legală de mâncare și cerând să refuze masa.
Consultat, Andrei a spus că nu se va solidariza niciodată cu asemenea acțiuni,
pe motiv că „atunci când eram liber, eu mă gândeam la închisoare și[,] deși mă
așteptam să fie și mai rău, totuși am continuat să lucrez. Deaceia eu nu am
nimic de cerut. Voi accepta regimul ce mi se va impune și nu mă voi plânge
niciodată“[17]. Talent
persuasiv, el a reușit astfel să-i convingă pe foștii prieteni și subordonați,
iar propunerea lui Voinea a căzut.
8. Pregătirea misiunii
Pe 28 martie, Andrei este luat de la închisoarea Pitești
și dus la arestul SSI de la Malmaison, în București. Data transferului apare pe
două adrese (nu se spune însă nimic despre destinație), una a Penitenciarelor
și cealaltă a Securității Regionale Pitești, care au la origine un ordin al
conducerii Securității[18]. Socotit „sincer“, este
pregătit pentru a fi trimis în străinătate în vederea infiltrării pe lângă
Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, și furnizarea de informații. Erau mai
multe elemente care făcuseră SSI să se oprească asupra lui: cunoștea limbile
franceză, germană și italiană, avea soția în străinătate, se bucura de
încrederea lui Sima și a apropiaților săi, fusese cooperant în anchetă și în timpul
proceselor legionarilor dăduse dovezi că dorea să se reabiliteze, avea mama și
fratele captivi în țară, putând reprezenta elemente de presiune, și, nu în
ultimul rând, avea deasupra capului o condamnare pentru care regimul i-ar fi
putut cere oricând extrădarea.
Înainte de lansarea în teritoriul
inamic nu i se ia angajament scris, garanțiile fiind, pe lângă conduita în
anchetă și procese și informațiile furnizate, faptul că își avea mama și
fratele captivi în țară. Părăsește România pe 2 septembrie 1949 cu avionul prin
Cehoslovacia, având un pașaport francez fals. În vederea îndeplinirii misiunii,
i s-au trasat două obiective succesive: a) să pătrundă pe lângă Horia Sima și să
furnizeze informații despre Mișcare și din alte domenii; dacă va reuși să
câștige încrederea acestuia, atunci urma ca b) în funcție de situația
internațională și de situația Comandantului Mișcării „în lagărul imperialist“,
să-l convingă să lucreze acoperit pentru regimul comunist din România. Era preconizat
șantajul cu viața sutelor de legionari din închisori și chiar era periclitată existența
grupului din străinătate, de asemenea amenințat de regim.
Lui Andrei i s-a întocmit și „legenda“,
pentru care în dosare există două variante. Dat fiind că arestarea sa era
cunoscută, la fel, faptul că în anchetă făcuse declarații complete, „legenda“
urmărea: a) să justifice prezența sa în străinătate; b) să acopere
„transformarea ideologică“ petrecută și c) adevăratele obiective[19].
9. În teritoriu inamic
Andrei urma să comunice
la București pe două adrese: cea a mamei sale și o alta, fictivă ca și
destinatarul, direct cu SSI. Cum a ajuns în Italia, a scris către țară mai
multe scrisori și a luat contactul cu Sima. Mai mult, pe 14 martie 1951 a avut
și o întâlnire cu un ofițer al spionajului român, căruia i-a raportat cum a
căutat să-și îndeplinească misiunea. În raportul său către Centrală, ofițerul
de contact a fost de părere că informatorul relata în general fapte reale, dar
că nu spunea totul. Mai mult, credea că „a
făcut o convenție cu HORIA SIMA ca acesta să tacă cu condiția ca A.1. [numele său de cod
din dosare]
să nu mai activeze
deloc“, astfel explicându-și atitudinea lui,
contradicțiile și faptele neverosimile din relatarea sa.
Agentul a mai comunicat pe 3 septembrie
și pe 22 noiembrie. În ultima scrisoare spunea Centralei că a obținut aprobarea
de emigrare... în Brazilia. În câteva zile urma să plece la Neapole, apoi, pe
10 decembrie, se va îmbarca pentru noua viață[20].
10. În Brazilia
Pe 13 aprilie 1952, agentul scrie
Centralei din îndepărtata Brazilie, de la Rio de Janeiro, anunțând-o că
ajunsese acolo în urmă cu două luni și jumătate, singur, urmând ca soția și fetița
să sosească după ce se va instala. Sorții îi fuseseră favorabili, căci se
angajase la Societatea de gaz și electricitate și era în legătură cu puținii
români de acolo. Serviciul caută cu febrilitate vreun mesaj scris cu cerneală
simpatică, dar nu găsește nimic, apoi îi răspunde pe 24 iunie, cerându-i să se
împrietenească cu românii de acolo și sfătuindu-l să se mute în Argentina învecinată.
În august, rezidența din Roma a primit
sarcina să afle adresa sa din Brazilia. Astfel, un ofițer a investigat pe teren
la cele două adrese pe care Direcția de Informații Externe a Securității (DIE),
fostul SSI, între timp rebotezat, le cunoștea în Cetatea Eternă, cea a soției
și cea a soacrei. La prima, după ce a cercetat registrele, portăreasa a spus unui
ofițer că Andrei nu a locuit niciodată acolo, iar soția sa plecase în Brazilia
împreună cu fetița. În septembrie, sub pretextul că era un prieten și fost
coleg la UNRRA, ofițerul a reușit să ia legătura cu soacra informatorului, care
i-a comunicat informația cerută.
Un raport asupra cazului din octombrie conchidea
că agentul a devenit „inactiv“ pentru că a fost „prost dirijat“ și din „lipsă
de contact“ personal, sfârșind prin a face tot soiul de presupuneri, între care
aceea că a ales Brazilia știind că acolo nu exista o misiune diplomatică
română, deci nici rezidență, din care excludea însă trădarea misiunii, motiv
pentru care a fost propusă contactarea lui pe teren printr-un alt agent.
În 1953, Centrala află din revista
„Dacia“, care apărea la Rio de Janeiro, numărul pe mai–iulie, că la organizarea
„Casei Române“ de acolo, din comitetul de conducere făcea parte nimeni altul
decât Corneliu–Decebal Andrei, care deținea funcția de casier. Scopul
asociației era de a strânge „fugarii“ români din Brazilia. De aici, DIE trăgea
concluzia că informatorul și-a creat posibilități de acțiune, iar contactul cu
el era și mai necesar.
Astfel, în noiembrie au fost pregătite
instrucțiunile pentru un alt agent care opera sub acoperire economică la Boenos
Aires, pentru a-l contacta pe Andrei. Ajuns în Argentina la începutul lunii
iulie 1954, acesta l-a căutat pe Andrei la ultima adresă pe care DIE o știa. Nu
a găsit însă nici numărul casei, nici pe cel al apartamentului, apoi a vorbit
cu oamenii de pe stradă, cu băcanul, care îi cunoștea pe toți locatarii,
motivând că își caută un vechi prieten, dar nimeni nu îl cunoștea. Pe 8 august
a mers la prima adresă știută, dar acolo stăteau emigranți nu mai vechi de trei
luni, prin urmare, nimeni nu-l putea lămuri unde s-ar putea afla. În Brazilia
nu exista obligația înregistrării la poliție, singura evidență a emigranților
fiind la Siguranța portului, locul prin care intrau în țară. Acolo a luat legătura
cu un funcționar, care i-a spus că existau două arhive, una comună (pentru
emigranții obișnuiți) și alta specială (pentru exilații politici), și, sub
promisiunea că îl va mitui, amândoi au căutat acolo după orele de program, dar fără
rezultat. Concluzia funcționarului a fost că Andrei nu a intrat prin acel port,
ci printr-un altul, și în absența informației nu putea fi găsit, căci
evidențele nu erau coordonate. Legal, emigranții erau obligați să anunțe toate
schimbările de domiciliu, însă ei nu respectau prevederea de a merge la
Siguranța portuară decât în momentul în care solicitau cetățenia braziliană. Pe
9 septembrie, agentul a revenit pentru a relua căutările la cea de-a doua
adresă cunoscută, dar cu același rezultat. A încercat apoi să dea de Societatea
de gaz și electricitate, însă în Brazilia aceste firme nu erau deținute de stat
sau de municipalitate, ci aparțineau capitalului străin, fiind mai multe la
număr. Din lipsă de timp, dintre acestea a ales-o pe cea mai mare, „Light &
Power“, și chiar a reușit să ajungă la arhivă, însă acolo nu lucra și nu
lucrase vreodată cineva cu numele Corneliu–Decebal Andrei.
Pe 15 iulie1955, situația lui „Andrei 1“
este evaluată de șeful Serviciului I, Mihail Protopopov, și de șeful Biroului
2, N. Ionescu. Pentru că DIE nu avea posibilități de a-l contacta, a fost
considerat „agent de balast“, iar cei cei doi au propus ca dosarul să fie scos
din stare operativă și trimis la arhivă, cerere aprobată de șeful DIE, Vasile
Vâlcu, formalitate îndeplinită de ofițerul de caz.
Până la începutul anilor 1960, agentul
iese de pe radarele spionajului extern român, moment în care interesul pentru
el se reactivează brusc. Astfel, un ofițer de la Evidență, care semnează
indescifrabil, a fost pus să studieze mai multe dosare interne care îl priveau
pe Andrei pentru a redacta o notă-extras din 7 iunie 1962 în care rezumă,
printre alte informații cunoscute sau exagerări – precum faptul că după război
acesta ar fi fost trimis în țară pe post de curier al lui Sima și al
americanilor – și nota internă din noiembrie 1953 cu privire la organizarea
„Casei Române“ de la Rio, în care figura și agentul DIE.
În noiembrie 1963, rezidența DIE din Rio de Janeiro – recent înființată – i-a identificat lui Andrei locul
de muncă și a cerut Centralei aprobare pentru contactarea sa, iar pe 25
decembrie a revenit cu aceeași solicitare. O sursă a sa pe numele
„Valeriu“ îl întâlnise pe agentul rămas fără
coordonare cu ocazia pomului de Crăciun organizat de asociație, și îl
caracteriza ca „un element șiret și foarte ascuns“. Pe 18 ianuarie 1964,
rezidența a revenit cu aceeași cerere. Pe 1 februarie, maiorul Constantin Geică
din Centrală îi răspunde că faptul este imposibil până ce respectivul nu va
trece printr-o „verificare serioasă“. În motivare se
spune: „Deoarece în perioada de peste 10 ani de când nu avem legături cu el nu
știm activitatea și atitudinea lui față de țară, nu sîntem de acord cu propunerea rezidenței de a-l contacta ci mai
întîi atît rezidența cît și centrala să efectueze un studiu temeinic asupra
elementului și în funcție de rezultatele acestui studiu să facem propunem [!]
corespunzătoare“. Securiștii externiști precizau că până în martie 1951
legătura cu agentul fusese ținută prin scrisori, folosindu-se un „cod greoi,
care a creat confuzii și nu a asigurat o legătură permanentă și operativă“.
Celor de la Rio le trasau sarcina de a-l studia temeinic înainte de contactare,
iar în țară, unde se aflau mama sa Elena și fratele Ovidiu–Romeo, erau luate
măsuri de verificare în vederea influențării sale la momentul contactării.
Informația se oprește aici, odată cu
dosarele pe care le-am primit prin CNSAS de la continuatorul democratic al DIE,
SIE, în decembrie 2018. Menționăm că suntem primul care a primit aceste dosare
și nu găsim altă explicație decât aceea că au fost desecretizate pentru că nu
mai prezentau interes operativ. Opinia noastră este însă că Andrei a fost atunci întradevăr
contactat, posibilitățile de acțiune pe teren ale spionajului comunist român
fiind reale, iar abordarea mai profesionistă, dovadă precauțiile luate[21]. Cum
a decurs abordarea sa și cu ce rezultate, în afara documentelor nu putem
specula.
Un alt indiciu este că tot atunci fișele sale matricole
penale de la arhiva penitenciară, depozitată în clădirea administrativă a
închisorii Văcărești (azi sediul Arhivelor Naționale ale Municipiului
București), au fost distruse și înlocuite cu „cópii“ (a se citi: falsificate) pentru ca titularului
să i se piardă definitiv urma, fiind conspirat și față de celelalte
compartimente ale Internelor.
În fine, în aceeași perioadă toate dosarele de
la arhivă ale agentului au fost studiate și refăcute conform cu noile
obiective. Spre exemplu, dosarul de la Fondul Informativ datează din octombrie–noiembrie
1963, iar informația provine din mai multe dosare anterioare, inclusiv cele ale
Siguranței interbelice[22]. Acesta a fost
dosar de lucru până în octombrie 1982, deci o lungă perioadă de timp, când a
fost arhivat. În spionaj se întâmplă precum în afaceri: investitorul va căuta
la un moment dat să-și recupereze investiția. În concluzie, există în mod cert
o continuare a relației DIE cu Andrei, care însă nu este accesibilă, fapt
explicabil prin aceea că actualul serviciu de informații extern își protejează
ofițerii, agenții și operațiunile relativ recente, o situație alminteri inteligibilă[23].
11. Alte versiuni ale vieții
Există un epistolar al lui Andrei cu
prietenii din țară, editat de prietenul și subordonatul său din Serviciul de
Informații al Mișcării Legionare, Ion (Jenică) Popescu, cu rol de lămurire și
justificare, un document prețios, căci neoficial[24]. Intitulat Construirea unei vieți – un laitmotiv
pentru foștii deținuți politici ale căror destine au fost distruse –, din el aflăm informații prețioase,
precum originea constituirii Serviciului de informații legionar, a cărei responsabilitate aparține lui Andrei, situație pe care
acesta a recunoscut-o în anchetă, însă regimul fiind jenat să accepte faptul, a
fost mutată convenabil pe umerii lui Eugen Teodorescu. De altfel, aceasta a
fost și teza curentă a istoriografiei comuniste din România pe toată perioada regimului,
iar parte din lucrările de după 1989, tributare acelorași surse, rămân
în ansamblu în aceeași linie interpretativă. Istoria oficială a serviciilor
secrete românești de după 1989 a recunoscut rolul real al lui Andrei. Persistă însă unele reticențe sau, după caz, erori, căci
structura informativă a Mișcării nu a avut „câteva luni de activitate“, ci aproximativ un an.
O informație documentată minuțios în
dosare arată că, la plecarea în misiune, lui Andrei nu i s-au dat „200 de
dolari“, cum susține acesta, ci 2.000 de dolari,
plus alte 600 de dolari în Italia, ceea ce la acel moment reprezenta o mică
avere.
Ajuns în Brazilia, prin intermediul lui
Eduard Russel, directorul Secției pentru refugiați a Crucii Roșii, Andrei s-a
angajat la Societatea de electricitate numită „Light“, o întreprindere mai mică decât cea unde îl căutase
agentul DIE, fapt care explică de ce acesta nu l-a găsit, căci cunoscând
situația din teren, el a livrat Centralei o informație și incompletă și
trunchiată. În același timp, pentru a indica faptul că nu se ascunde, Andrei a comunicat
o informație divergentă, participând la constituirea „Casei Române“. Cu
refugiații politici a ținut legătura, „dar nu m-am amestecat în niciun fel în
activitatea politică sau legionară“. După șase luni de la sosirea la Rio
de Janeiro, el și-a adus soția și fiica și a lucrat la aceeași societate,
urcând treptele ierarhice, până în 1984, când a ieșit la pensie. Și a continuat să trăiască în acest limb până la
momentul Revoluției române din 1989. În 1969–1970, când Horia Sima a
vizitat Brazilia, s-a întâlnit și cu Andrei, care i-a spus că deși nu mai era
periclitat, era mai bine să fie rezervat. Cele relatate întăresc încă o dată
impresia că între el și Sima a existat o înțelegere tacită, o relație de
complicitate acceptată de acesta, care a realizat că era lipsit de prudență
să-l preseze în vreun fel pe Andrei; de asemenea, se înțelege că cel din urmă a
controlat relația în beneficiul poziției sale, fără să încerce însă să profite
în vreun fel de situație.
În ceea ce privește ultima etapă a
vieții, cea braziliană, aceasta are la origine prețul plătit în avans pentru
îndeplinirea misiunii. Construirea vieții sale are la temelie banii Securității
comuniste.
După 1989, prin
fratele său, Andrei a luat legătura cu foștii prieteni din România, pe care i-a
invitat în Brazilia pe spezele sale, apoi a venit el însuși în țara de origine.
Alți câțiva vechi cunoscuți l-au evitat, între aceștia fiind Octavian Voinea,
adjunctul său la conducerea Serviciului legionar de informații. Voinea a fost
unul dintre puținii care au înțeles, în parte, rolul fostului său șef. Amestecul
realității cu ficțiunea din relatările sale, caracterul temperamental și, de asemenea,
traseul său penitenciar – trecut prin demascări, a fost zdrobit fizic și
psihic, jucând rolul de martor al acuzării în procesele reeducării – i-au
distrus însă ultima urmă de credibilitate.
Întrebările,
dubiile prietenilor lui Andrei nu au lipsit, și în special cele ale lui Aurel
Popa, care în perioada sfârșitul anilor 1990 – începutul anilor 2000 își
redacta memoriile și reflecta asupra faptelor petrecute. Acestea sunt recurente
în epistolar. În ciuda dubiilor, prietenii regăsiți i-au acordat însă credit
fostului agent al SSI/DIE, fapt oarecum de înțeles, căci așa se întâmplă
întotdeauna cu prietenii, mai ales când nu știu: ei cred. Iar de la ei,
perspectiva s-a extins și asupra altor foști deținuți politici[25]. Faptul a fost favorizat de absența informației legate
de relația lui Andrei cu spionajul comunist, până în 2018.
Nu știm când s-a stins din viață, însă din 2005 Corneliu–Decebal Andrei dispare
din epistolarul publicat.
NOTE
* Textul de față
reprezintă un rezumat al unei cărți în pregătire, ce va expune avatarurile lui Corneliu–Decebal Andrei.
[1] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945
(grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 6.
[2] Pentru situația legionarilor internați
în Germania, vezi Ilarion Țiu, Mișcarea
Legionară după Corneliu Codreanu. Regimul Antonescu (ianuarie 1941 – august
1944), București, Editura Vremea, 2007, cap. 4, pp. 100-134; Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno–germane (septembrie 1940 – august
1944), Cluj–Napoca, Editura
Argonaut, 2013, cap. XI, pp. 699-793.
[3] Horia Sima, Guvernul Național Român de la Viena,
f.l., Editura Metafora, 2005, pp. 80-81.
[4] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800
(Corneliu–Decebal Andrei), vol. I.
[5] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei),
f. 2.
[6] Despre reorganizarea legionară din perioada iunie 1947 – mai 1948, vezi
I. Țiu, Istoria Mișcării Legionare 1944–1968, pp. 113-125; partea despre
Serviciul de informații din aceeași lucrare se află la pp. 125-130.
[7] Informațiile depozitate de Andrei la Mateescu, prieten și subordonat,
se regăsesc în ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei),
vol. 1, ff. 62-138.
[8] Despre acțiune, vezi I. Țiu, Istoria
Mișcării Legionare 1944–1968, pp.
137-140; ANIC, Fond CC al PCR – Cancelarie – CCP – Alfabetic, dosar nr. N/454
(Alexandru Nicolschi).
[9] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800
(Corneliu–Decebal Andrei), vol. I, f. 155.
[10] Ibidem, f. 11.
[11] Ibidem, f. 133 r.
[12] Ibidem, f. 134 v.
[13] Ibidem, f. 142, subliniat
în text.
[14] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei),
ff. 31-46.
[15] Procesul grupului de complotiști,
spioni și sabotori. Textul complect al desbaterilor care au avut loc în fața
Tribunalului Militar din București dela 27 Octombrie la 2 Noembrie 1948, București, Editura de Stat, fără an.
[16] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945
(grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 1-11.
[17] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal
Andrei), vol. I, f. 164.
[18] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945
(grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 8, ff. 150, 160.
[19] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal
Andrei), vol. I.
[20] Ibidem, vol. I-II.
[21] În istoria sa, Florian Banu situează începuturile profesionalizării
spionajului comunist român în perioada 1963–1967, care corespunde cu debutul
emancipării de sub tutela sovietică. Cf.
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist
(1948–1989), cuvânt-înainte de Mihai–Răzvan Ungureanu, București, Editura
Corint, 2016, pp. 63-67.
[22] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei).
[23] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800
(Corneliu–Decebal Andrei), vol. I-II.
[24] Ion Popescu (editor), Construirea unei vieți, București, fără
editor, 2011.
[25] Comunicări
personale, din perioada 1997–2018, ale mai multor foști deținuți politici
trecuți prin reeducarea de tip Pitești.
București, 29 septembrie 2022.
Comunicare la Cel de-al XXI-lea Simpozion
Internațional „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură“, Fundația Culturală „Memoria“ – Filiala Pitești, Pitești,
8–10 octombrie 2021, Pitești, 2022, pp. 76-90.
