1. La Pitești
Istoria care urmează se petrece la
închisoarea Pitești, unde, începând din noiembrie 1949 și până la sfârșitul
lunii august 1951, s-a desfășurat o acțiune de demascare și reeducare prin
tortură cunoscută în istoriografie drept „reeducarea de tip Pitești“. Acțiune a regimului comunist din România
acelor ani, ea avea două etape: în prima, de tip anchetă de Securitate, dar
desfășurată de colegi de detenție selectați în prealabil, dintre care cel mai
proeminent a fost Eugen Țurcanu, demascații trebuiau să spună tot ceea ce
ascunseseră la cercetări și să denunțe ce știau despre alți dușmani (reali sau
presupuși) ai regimului; în cea de-a doua, de tip reconstrucție ideologică, se
căuta o spălare a creierului prin prisma ideologiei curente, marxism-leninismul
stalinist.
Corneliu Niţă a făcut parte dintr-un
grup – cel de-al treilea de la debut – transferat pe 19 ianuarie 1950 la camera
4 Spital, locul de desfășurare a demascărilor, compus din 40–50 de deţinuţi ce
fuseseră încarceraţi până atunci în camera de carantină de la subsol (35 dintre
ei) şi la camerele 2 şi 3 Spital (circa 15). Printre aceștia erau: Gheorghe
Şerban, Chirică Balanişcu și Gheorghe Vătăşoiu, care aveau să moară și ei în
demascări[1].
În timpul nopţii de 26 februarie, în
jurul orei 1.00, Niţă a murit în urma bătăilor şi torturilor. Conform surselor,
foști colegi de detenție, el a fost bătut „cel mai mult şi mai groaznic din
toată camera“, „din ordinul D-lui Marina
Ioan“. Toţi deţinuţii din grupul lui
Ţurcanu l-au bătut „în manej“, apoi
Ţurcanu, Coriolan Gherman şi Victor Predescu l-au torturat metodic. Ţinut
suspendat, la orizontală, dezbrăcat, a fost lovit cu bâtele peste tot corpul.
Ţurcanu aflase de la alţi deţinuţi trecuţi prin demascare că deţinutul ascundea
informaţii importante.
Iată istoria obţinerii informaţiei care
stă la originea morţii sale. La jumătatea lunii februarie 1950, Gioga Parizianu
– un deţinut denunţat de Adrian Prisăcaru, şeful comitetului de demascare din
camera 3 „Biserică“, de pe secţia „lagăr“, că a împuşcat la Bacău un ostaş sovietic – a
fost transferat acolo. Demascatorii trebuiau să-l facă să spună cum s-a
petrecut episodul. După ce a fost bătut „bine de tot“, Parizianu a recunoscut că Dumitru Climescu, un
deţinut încarcerat la secţia „muncă silnică“,
a fost cel care, în fapt, l-a împuşcat pe sovietic. Prisăcaru l-a condus pe
deţinut să-şi scrie „demascarea“ şi l-a
supervizat, iar după câteva zile Climescu, Ieronim Comşa, Constantin Oprişan,
Dumitru Bordeianu, Mihai Iosub şi Ioan Muntean – deţinuţi închişi până în acel
moment pe secţia „muncă silnică“, au fost
mutaţi la rândul lor la camera 3 „Biserică“.
Ceilalţi deţinuţi, care nu fuseseră implicaţi în eveniment şi care erau acuzaţi
că duc activitate legionară în camera lor de detenţie, au fost transferaţi în
urma informaţiilor furnizate de Ion Lunguleac, un deţinut trecut deja prin
demascare. În urma torturilor teribile, Climescu a recunoscut că, într-adevăr,
el l-a împuşcat pe ostaşul sovietic și că a făcut-o la sugestia fostului său
şef, Corneliu Niţă. Cu privire la veracitatea informației, în actualul stadiu
al cercetării nu ne putem pronunța. Cert este că Dumitru Climescu, condamnat în
1949 de Tribunalul Militar Iași la 10 ani muncă silnică, deținut la închisorile
Pitești, Gerla, în lagărul de la Peninsula (Valea Neagră) de la Canalul Dunăre
– Marea Neagră, din nou la Gherla, Tecuci și iarăși la Gherla, în decembrie
1957 a fost eliberat pentru a fi trimis în „domiciliu obligatoriu“ în „satele noi“ din Bărăgan și nu a fost judecat
pentru această acuză[2].
Revenind, Țurcanu l-a lovit pe Niță în
abdomen, întrebându-l ce anume refuză să declare. În cele din urmă, torturatul
a spus în faţa camerei de detenție că în toamna anului
În tot acel timp, referentul politic
(ofițerul) Ioan Marina privea pe vizetă şi, conform declaraţiei directorului
închisorii, Alexandru Dumitrescu, el a dat ordinul ca deţinutul să fie scos din
camera de detenţie. Apoi, Marina a trimis după medicul închisorii, însă era
prea târziu. La ordinul politicului, directorul, care locuia la circa 100 de
metri de închisoare, a fost anunţat de moarte abia a doua zi prin
prim-gardianul Gheorghe Mândruţă. Directorul a mers la camera 1 Infirmerie,
unde se afla cadavrul şi unde sanitarul Cioltar i-a confirmat cele deja
relatate. A mers apoi în biroul său, de unde i-a telefonat lui Iosif Nemeş,
șeful Serviciului Operativ/SO (Securitate închisorilor și lagărelor), care i-a
promis că va veni la închisoare.
Pe la ora 9.00, medicul a mers la
infirmerie, unde se afla cadavrul deţinutului, prilej cu care i-a confirmat
directorului că acesta „fusese lovit în coastă, care[,] rupându-se[,] i-a
perforat ficatul[,] şi astfel a murit. Mi[-]a spus[,] deasemenea[,] cum a fost
chemat de Marina noaptea, cum i-a făcut intervenţie deţinutului[,] care totuşi
a murit[,] şi a încheiat spunându-mi – că chiar dacă îl împuşcă el nu semnează
actele de înmormântare al[e] acestui deţinut, deoarece dacă la ceilalţi doi
deţinuţi care s’au sinucis[3], nefiind bătuţi, a găsit motivări, la acesta nu
poate semna, decât numai dacă spune adevărata cauză a morţi[i]. Faţă de toate
cele spuse de Dr. Ionescu M. Ion[,] eu i-am răspuns că el să nu facă decât
ceeace este legal, pentrucă nimeni nu-l poate forţa să facă altfel[,] şi dacă
cineva insistă să facă un lucru nelegal[,] atunci să-i de-a în scris“. Mergând spre biroul său, directorul l-a
întâlnit pe Marina, pe care l-a întrebat ce s-a întâmplat cu deţinutul şi de ce
nu l-a chemat în noaptea în care a murit. „Marina mi-a răspuns oarecum ironic,
că ce a făcut a făcut şi că răspunde“. Apoi
politicul i-a întors spatele şi a plecat la infirmerie, unde a ordonat ca
trupul deţinutului să fie dus în baia închisorii de la subsol.
Sanitarul Ion Cioltar relatează
episodul de o manieră mult mai credibilă decât cea a directorului. El face însă
o confuzie între Marina, ofiţerul politic al închisorii din timpul lui Iosif
Nemeş, şi ofiţerii politici din perioada în care la conducerea Securităţii
închisorilor s-a aflat Tudor Sepeanu, ulterioară: „Ştiu că la cazul de deces al
deţinutului care eu l-am scos noaptea din celulă, dr. IONESCU ION a raportat
directorului DUMITRESCU ALEXANDRU[,] de faţă fiind lt. MIRCEA M[.] de la biroul
inspecţii, lt. TOMA [Mircea] MIHAI[,] locţiitor politic şi slt. JUGĂRU [IAGĂRU]
MARIN[,] cum că el nu poate să treacă un diagnostic[,] întrucât murise din
bătaie.- / Directorul penitenciarului[,] DUMITRESCU ALEXANDRU[,] i-a răspuns[:]
«dacă ţi s’a urât cu binele, nu-i face bilet de înmormântare»[,] şi mai apoi i-a
spus: «fă ce ştii». În urma acestei discuţii[,] dr. IONESCU ION i-a pus un
diagnostic fals“. Diagnosticul era „în
legătură cu ficatul“.
În jurul orei 11.00, fără nici o
legătură cu uciderea lui Niță, la închisoare au sosit col. Ioan Baciu, şeful
Direcției Generale a Penitenciarelor (DGP), şi lt.-col. Marin Constantinescu,
şeful Direcţiei Administrative din aceeaşi instituţie, care au început să
inspecteze închisoarea. Anunţat, directorul, care în acel timp se afla la
atelierul de fierărie din spatele închisorii, i-a găsit pe oficiali la camera
de detenţie 2 parter, unde discutau cu deţinuţii. Iată relatarea sa: „– Dl. Baciu întreabă pe deţinutul
Moroianu: – «Cine te-a lovit la faţă»? (la parter celular[,] în acel timp erau
băgaţi deţinuţi care trecuseră prin aşa zisa acţiune de demascare[,] şi
datorită faptului că fuseseră bătuţi aveau semne pe faţă – deci camerele pe
care le inspecta Dl. Col. Baciu şi Dl. Lt.Col. Constantinescu erau ocupate de
astfel de deţinuţi) – Deţinutul Moroianu: – «D-le colonel[,] am alunecat pe
ciment[,] şi căzând m’am lovit de pat»–. – Datorită faptului că în acea cameră
(No. 2) erau mai mulţi deţinuţi loviţi, cu semne pe faţă, Dl. Colonel Baciu[,]
în mod ironic, a început să-i întrebe pe fiecare în parte (pe cei cu semne pe
faţă)[,] fără ca să le dea timp să răspundă, dacă şi ei au alunecat pe ciment
şi s’au lovit de pat[,] şi apoi[,] tot ironic[,] se întoarse spre Dl. Lt.Col.
Constantinescu spunând: – «Nu mai frecaţi şi voi atâta cimentul ăsta[,] că o să
cădeţi şi o să vă rupeţi gâtul».– După felul ironic cum a întrebat cele de mai
sus pe deţinuţi[,] şi după felul şi mai ironic cum le-a făcut recomandarea
deţinuţilor în legătură cu frecarea cimentului, cuvinte cu care ş[i]’a încetat
discuţia râzând, mi-am dat seama că Dl. Colonel Baciu Ion şi Dl. Lt.col.
Constantinescu, ştiu de ce erau loviţi deţinuţii“.
În acel moment, Baciu a dat cu ochii de
director, pe care l-a luat deoparte: „Dl.
Col. Baciu: «Mă[,] ce se întâmplă aci»? – Eu: – «Cum[,] nu ştiţi[?]! – Dl.
Col. Baciu: «Nu ştiu nimic»– Eu:
– «Cum nu ştiţi nimic, că Dl. inspector general Nemeş Iosif mi-a spus să nu vă
raportez eu, că să nu cadă raportul în mâna altcuiva[,] şi că vă raportează
dânsul tot ce se petrece aci»– Dl. Col.
Baciu: – «Nu mi-a raportat nimic»!– Eu:
– «Aici se petrec lucruri mari[,] Dl. Colonel, a fost şi Dl inspector general
Antipa Gh., nici dânsul nu v’a raportat»?– Dl.
Col. Baciu: – «Nu».– Eu: –
«Atunci permiteţi-mi să vă raportez eu»– Dl.
Col. Baciu: – «Lasă[,] că-mi raportezi când mergem în biroul tău»– [...]
Ajunşi în biroul meu, între mine[,] Dl. Col. Baciu Ion şi Dl. Lt.Col.
Constantinescu Marin a avut loc următoarea discuţie: Dl. Col. Baciu: – «Ce se întâmplă aici[,] mă»?– Eu: – «Dl. director general[,] aci se
întâmplă lucruri mari, aci mor deţinuţii, am în penitenciar unul mort de
azinoapte, vă rog să merge-ţi să-l vede-ţi»– Dl. Col. Baciu: – «Lasă. Da dece mor»?– Eu: – «Din bătaie»– Dl. Col.
Baciu: – «Da cine îi bate»?– Eu:
– «Se bat între ei»– şi în continuare i-am povestit acţiunea de aşa zisă
demascare, care se efectua în penitenciarul Piteşti din ordinul Dl. inspector
general Nemeş Iosif. / La o altă întrebare a Dl. Col. Baciu[,] care se referea
la ce fel de demascări se fac în penitenciar, eu i-am răspuns următoarele: –
[«]D-le colonel[,] nu ştiu ce fel de demascări se fac, însă ştiu că se scriu
mii de coli de hârtie în urma bătăilor ce se petrec acolo»–. Dl. Colonel Baciu
mă întreabă: – «Şi ce se scrie»?–. Eu:
– «Dl. director general[,] eu nu ştiu ce se scrie, însă ştiu că tot acest
material, se duce de către Marina Io[a]n la Bucureşti D-lui inspector general
Nemeş Iosif.» –“
Baciu ar fi schimbat apoi discuţia,
întrebându-l pe director ce deţinuţi au murit. După ce i-a spus, Dumitrescu l-a
întrebat, la rândul său, dacă inspectorul Gheorge Antipa nu i-a raportat. „– Dl. Col. Baciu: – «Nu».– Eu: – «Cum se poate să nu vă
raporteze[?]. Dealtfel[,] aşa cum v’am mai spus, unul este mort în penitenciar,
astă noapte [...] Vă rog să merge-ţi să-l vedeţi. Eu nu ştiu ce să mai fac în
atare situaţie»–. Dl. Col. Baciu: –
«Lasă[,] că lucrurile le lămurim noi la Bucureşti»– Şi cu aceasta s-a încheiat
în mod brusc discuţia cu mine“, fără ca cei
doi „să-mi mai spună ceva sau să-mi dea vreun ordin“.
În tot acel timp, lt.-col. Marin
Constantinescu nu a scos nici un cuvânt. Directorul era îngrijorat nu doar
pentru că nu primise vreun ordin de la superiorii săi direcţi pe linia
Penitenciarelor, ci şi pentru că nu ştia ce să facă cu mortul. Lui Mihai
Mircea, viitorul înlocuitor al lui Marina, directorul i-a relatat altfel
episodul inspecţiei inopinate a lui Baciu: „Mi-a spus de un caz[:] cînd un
deţinut era mort în urma bătăilor[,] s-a nimerit să vină în control fostul
director al penitenciarelor[,] BACIU ION[,] care însă nu a văzut deţinutul mort
deoarece l-au ascuns în baia penitenciarului“.
Informaţia este convergentă cu relatarea lui Baciu, care afirmă că directorul
nu i-a arătat nici un mort. Baciu, care am văzut că nu era deloc inocent în
materie de demascări, a întâlnit şi deţinuţi care fuseseră maltrataţi la camera
4 Spital, însă a refuzat să inspecteze camera centrală a demascărilor. Cu
acelaşi prilej, conform relatării şefului DGP, directorul i-a spus că „este
recrutat de bir[oul]. de inspecţii [Securitatea închisorii – n.n.] ca agent [şi] că împreună cu cei
dela bir[oul] de inspecţii au organizat acţiunea de demascare“.
După circa două ore, a sosit Nemeş,
care înainte de toate a stat de vorbă cu referentul politic circa un sfert de
oră. Când a ieşit de la Marina, pe hol, inspectorul l-a întrebat pe director ce
s-a întâmplat, „la care eu i-am răspuns, că lucrurile sunt extraordinar de
grave, primind răspuns dela Dl. Nemeş că într’adevăr lucrurile au mers prea
departe“. Apoi discuţia a continuat în
biroul directorului: „– Dl. Nemeş: «A
fost Baciu pe aci?» –. Eu: – «Da. A
fost.»– Dl. Nemeş: «Şi ce a făcut»?– Eu: – [«]A fost în penitenciar[,] la
parter[,] în aripa celular[,] la camera 2».–– Dl. Nemeş: «Ştiu. Mi-a spus Marina că a făcut spirite cu
deţinuţi[i]. Nu-i nimic[,] merg eu la Bucureşti şi îi arăt eu să se mai
amestece în probleme ce nu-l privesc. Tu i-ai raportat ceva (se referea la
demascări)?»– Eu: – «D-le inspector
general, nu i-am raportat»–. Dl. Nemeş: «Sigur»?–
Eu: – «Da. Sigur.».– Dl. Nemeş: «Bine ai făcut!».... şi
apoi[,] referindu-se la mort (Oroveanu) [Corneliu Niţă] Dl. Nemeş mă întreabă:
– «Doctorul ce zice[?]»–. Eu: – «Nu
ştiu. Nici n’am vorbit cu el»– Dl. Nemeş:
«El (doctorul) este aci»?– Eu: –
«Da. Este.»– Dl. Nemeş: «Ia chiamă-l
încoace»–“.
Directorul l-a chemat pe medic, pe care
l-a introdus în biroul în care se afla şeful SO. După circa 10 minute, când a
ieşit, Dumitrescu l-a întrebat ce decizie a luat. Ionescu i-a răspuns că: „ce
să facă, trebue să-l înmormânteze“ pe
deţinut. Directorul a intrat apoi din nou în birou: „Aici l-am găsit pe Dl.
Nemeş Iosif manifestând o stare de nervozitate. Cu toate acestea[,] m’am
adresat din nou cu rugămintea la Dl. Nemeş să dea ordin să se încetez[e] cu
bătaia, la care Dl. Nemeş mi-a dat ordin să-l chem pe Marina Io[a]n şi pe
deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] ceeace eu am şi făcut. [...] s’a început
următoarea discuţie: – «Dl. Nemeş: –
«Uite mă[,] Ţurcanule, trebuie oprită neapărat bătaia, pentrucă lucrurile au
mers prea departe, voi nu a-ţi fost destul de vigilenţi şi bandiţi[i] şi[-]au
făcut de cap[,] şi acum o să schimbăm metoda... . ... o să le daţi cărţi să
citească la cei care şi’au făcut demascarea, iar la ceilalţi nu, ca să se
deosebească regimul».... şi apoi adresându-se mie – «D-le director[,] vei pune
biblioteca la dispoziţia lui Marina să aleagă cărţile».... şi apoi către Marina
–«Să ai grije ca broşurile ce le alegi să aibă un caracter educativ[,] adică;
din experienţa U.R.S.S., din lupta clasei muncitoare din ţara noastră etc.»,
.... apoi iarăşi către Ţurcanu – «Şi dacă pe ici[,] pe colo mai este nevoe să
se dea câte o palmă, asta însă cu mare grije, dar asta nu însemnează că munca
trebue să sisteze (se referea la acţiunea de aşa zisă demascare)[,] voi vă
continuaţi mai departe acţiunea, însă nu mai folosiţi metoda bătăi[i] în
masă»–.“ Apoi Nemeş, Marina şi Ţurcanu au
continuat discuţia în biroul politicului preţ de alt sfert de oră.
În urma ordinului lui Nemeş, medicul
i-a făcut deţinutului formele de înmormântare, trecând la diagnostic: „mort de
moarte naturală[,] suferind de Hepatită“.
Directorul afimă că nu s-a făcut nici un proces-verbal de deces, iar el nu a
semnat nimic, de formalităţile înmormântării ocupându-se medicul. Faptul nu
este însă credibil, întrucât pentru înmormântare era necesară semnătura sa.
Conform procedurii legale, la moartea unui deţinut trebuiau anunţate
Procuratura şi Medicina Legală, pentru anchetă. Odată cu moartea primului
deținut, Gheorghe Şerban, a fost însă pus la punct sistemul prin care morţile
erau acoperite prin diagnostice false, cazurile de ucidere fiind doar anunţate
la DGP pentru evidenţă, iar familiilor le era ascunsă orice informaţie. Morții
erau înmormântați într-un colț al cimitirului din apropiere, fără nume, pentru
a nu putea fi identificați.
La rândul său, Nemeş a informat pe cale
ierarhică: „Imediat am raportat şi acest caz la M.A.I., adică lui Birtaş[4],
care mi-a spus că asemenea cazuri s-au mai întîmplat şi o să se mai întîmple.
Dealtfel[,] această chestiune o cunoştea M.A.I., atît tov. Pintilie[5], cît şi
Nicolschi[6][,] şi sunt sigur că şi Teohari Georgescu[7]. Cred deasemeni – sunt
sigur chiar, că şi pe linia ministerului se aflase înainte chiar ca eu să
raportez. Deduc acest lucru deoarece cînd am venit şi am raportat lui Birtaş,
acesta cunoştea. [...] Nu am primit nici un fel de instrucţiune cum să duc
munca pe viitor[,] şi nici nu mi-a reproşat cineva de felul cum am muncit. Din
contră[,] am observat o mulţumire, că vin materiale bogate şi bune“.
Pentru a „justifica“ crima, în aceeaşi zi Ţurcanu le-a cerut
deţinuţilor care făceau parte din comitetul de demascare – Gheorghe Roşca,
Vasile Puşcaşu, Iosif Staer şi Ion Petrica (cel din urmă fiind cooptat recent)
– să dea declaraţii scrise asupra informaţiilor pe care Niţă le ascundea.
2. Înainte de
arestare
Cine a fost Corneliu Niță? Conform documentelor de arhivă
și măruriilor cunoscuților, s-a născut pe 31 mai 1927 în Bacău, fiind fiul lui
Sâmbrian (alte documente îl indică greșit ca Simbian) și al Sabinei, de naționalitate
și cetățenie române, de religie ortodoxă, necăsătorit. În 1948 era student la
Iași, la Politehnică, ultimul domiciliu fiind cel al părinților, în orașul
natal, pe strada Martir Horia nr. 11 (după alte documente nr. 4, în realitate
fiind vorba de nr. 13), într-un imobil care azi nu mai există, zona fiind
demolată în anii 1980, pe acel loc fiind construite blocuri de locuințe. Membru
al Frățiilor de Cruce, organizația legionară de tineret, în perioada 1945–1948
a activat în grupul de rezistență de la Uturea–Solonț din zona Bacăului, când a
transportat armament într-unul din cele două depozite de acolo[8].
În mai 1948, când au început arestările în masă ale
legionarilor, Niță a dispărut, ascunzându-se[9]. A fost inclus într-un grup de
40 de persoane și judecat în lipsă de Tribunalul Militar Iași pentru „delictul
de uneltire contra ordinei sociale“, pe baza
legislației lui Carol al II-lea, conform art. 209 Cod penal, partea a II-a,
literele a), b) și f), combinat cu Decretul lege nr. 856/1938 (privind
instaurarea stării de asediu) și pentru „delictul de răspândire de publicațiuni
interzise“, conform art. 325, lit. c) Cod penal, combinat cu același
Decret-lege nr. 856/1938, fiind condamnat pe 29 martie 1949, prin
sentința nr. 269, la 7 ani închisoare corecțională. Judecata a avut loc în
închisoarea Suceava, unde au fost concentrați toți arestații din Regionala
Moldova Nord. La recurs, pedeapsa a fost menținută prin sentința nr. 388/1949 a
aceluiași tribunal.
Completul de judecată a fost compus din: colonelul
Constantin Gheorghe (președinte), maiorul Vasile Mihai, maiorul Petre
Anastasiu, căpitanul Alexandru Catighera și căpitanul Teodor Bucșă (membri).
Din grup au făcut parte condamnați care, de asemenea, vor
fi implicați în demascări la închisorile Pitești și Gherla, precum Eugen Berza,
Neculai Popa, Iuliu Bârgu, Mircea Bibire, Mircea Doroftei, Constantin Maftei,
Pascale Eftimiu, Ștefan Florea, Vasile Luca și Vasile Baciu, precum și Marin
Țucă, un fost ofițer condamnat la 12 ani în lipsă, arestat ulterior, rejudecat
și condamnat la 15 ani muncă silnică, autor în iunie 1953 al unei evadări
spectaculoase din lagărul de la Valea Nistrului, motiv pentru care a fost
executat în mai anul următor[10]. Pedepsele au fost între 20 de ani muncă
silnică, pentru Eugen Berza, șeful de „lot“
(procesele comuniste aveau întotdeauna un șef de grup, pentru a arăta
caracterul organizat al activității subversive), și un an de închisoare
corecțională, pentru cei cu activitate mai redusă.
Niță a fost arestat în toamna anului 1949 de Securitatea
Bacău, când în anchetă i-a fost spart un timpan. Apoi a fost transferat la
închisoarea Suceava, unde o perioadă a dormit în același pat cu Petre Baciu. De
acolo, în noiembrie a fost expediat la Pitești, via Jilava, pentru a fi trecut prin demascări[11].
În dosarul penal al grupului, din care am citat, Niță nu
are arhivat un dosar de penitenciar, după cum se proceda în mod uzual, dosar
care conținea informații cu privire la traseul său carceral, și nici nu deține
vreo fișă matricolă penală. Este semnul că intenția organelor represive a fost
să-i ascundă moartea.
3. Posteritatea
Pe 18 noiembrie 1959, o „sursă“ a Securității centrale cu nume de cod „Titus
Ion“, aflată în legătura căpitanului Mihai
Bănuleasa de la Direcția a IV-a (Contrasabotaj), dă o notă informativă
care îl privește direct pe Cornel Niță. Se deduce că informatorul fusese recent
eliberat din închisoare și imediat recrutat, de vreme ce a dat nota „în vederea
complectării listei cu legături și cunoscuți“, o
procedură standard pentru începuturile activității de agent[12]. O copie a notei a fost trimisă pentru „exploatare“
Regionalei de Securitate Bacău. În conținut, informatorul relata că fusese
coleg cu Niță la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău (azi colegiul cu același nume),
cu care în vara anului 1946 participase la o ședință legionară într-o pădure
din apropierea orașului. În Bacău, Niță locuia la părinții săi, pe Str.
Martirul Horia, care îl și întrețineau. Informatorul mai știa că era student la
Iași, dar nu precizează la ce facultate, și că fusese arestat în 1948, iar
ulterior nu-l mai întâlnise.
La Regionala de Securitate Bacău, lui
Niță i se deschide un dosar de identificare și stabilire a domiciliului. Este
verificat în evidențe, la Interne și/sau Securitate, iar dosarului i se adaugă
alte documente pe care le rezumăm în continuare.
Mai întâi, este vorba despre fișa sa de cazier de la
Biroul de cazier și identificare al Parchetului Tribunalului Bacău, din 1949,
în original. Pedeapsa sa începea pe 25 septembrie 1949 și expira pe 22
septembrie 1956.
Urmează interogatoriul lui Dan Staicu, deținut la
închisoarea Aiud, datat 15 ianuarie 1960, obținut în urma verificării lui Niță
la „condica elementelor dușmane“. Anchetat de
locotenentul major M. Platon la Securitatea Aiud, deținutul era născut pe 13
iunie 1929 în Focșani, fiind fiul lui Constantin și al Elenei. De naționalitate
și cetățenie române, avea ca studii șapte clase de liceu, nu era necăsătorit,
era de origine burgheză, legionar din 1946, cu activitate până în anul următor
în Grupul 47 FDC Bacău, fiind judecat și condamnat în 1949 pentru „crimă de
uneltire contra ordinei sociale“ într-un alt grup decât cel al lui Niță. A fost
încadrat în Mișcarea Legionară în martie 1946, pe când era elev în clasa a VI-a
la Liceul „Regele Ferdinand I“, de Gioga Parizianu, șeful Unității „A“[13], în care a activat împreună cu Parizianu, Dumitru
Climescu, Corneliu Niță, Cedric Măgirescu, Mircea Răileanu și Victor Lichi.
Activitatea lor consta în participarea la ședințe legionare, plata cotizației
și lectura literaturii doctrinare.
În continuare, este vorba despre nota informativă a
sursei „Bistrița“, datată 22 decembrie
1958, obținută de asemenea în urma verificării la „condica elementelor dușmane“, document folosit de Securitate ca material
documentar. Dată lucrătorului operativ Liviu Șerban, aceasta conține o listă cu
17 deținuți politici din Regiunea Bacău, în care la poziția 17 figurează și
Cornel Niță, „fost student la Iași, a absolvit lic[eul]. teoretic[14] din Bacău, fiind coleg cu BACIU AUREL. În închisori se
spune c-ar fi murit. A fost bibliotecarul grupului FDC legionar din Bacău“.
Informatorul, absolvent în 1947 al
Liceului Comercial Bacău, deținut politic legionar trecut prin demascări la
închisoarea Pitești și în lagărele de la Canalul Dunăre – Marea Neagră,
livrează informații și despre alți deținuți implicați în demascări, precum:
Petre Baciu, fost șef al cuibului „Cernavodă“ din Grupul legionar Bacău (1946–1948),
condamnat la 3 ani închisoare corecțională, care „în 1952 ca deținut a fost
demascat în U.M. «Peninsula» din com. Valea Neagră reg[iunea]. Constanța. La
începutul anului 1953 a fost pus în libertate de o U[nitate]. de muncă MAI și
rearestat[,] fiind din nou demascat [de] către organele securității de stat, în
mod direct“[15]; Aurel Baciu, legionar,
membru al echipei de informații (spionaj) de la Facultatea de Științe din
București, condamnat la 6 ani temniță grea, „a fost demascat în penitenciarele
Pitești și Tîrgușor [Târgșor,] iar în U[nitatea]. de M[uncă]. Cernavodă și apoi
la U.M. Peninsula, a fost demascat și trecut în «brigăzile de pedepsiți»[16]; Dumitru Climescu, condamnat la 12 ani de detenție,
„ultima dată a fost întâlnit [de informator – n. n.] la penit[enciarul]. principal Pitești“; Constantin Craiu,
fost student la Facultatea de Medicină din București, condamnat la 2 ani de
închisoare corecțională pentru activitate legionară, „a fost întâlnit [de
informator – n. n.] ultima dată în
1949–1950 la penitenciarul principal din Pitești, unde a făcut parte din
«comitetul de demascare» dar a fost el însuși demascat[,] ascunzându-și
activitatea subversivă ce a avut-o în jud. Bacău“; Constantin Bucur, condamnat
în perioada guvernării Ion Antonescu la 20–25 de ani muncă silnică pentru
activitate legionară[17], deținut în
continuare de autoritățile comuniste: „în 1950 BUCUR CONSTANTIN făcea parte din
secția M[uncă]. S[ilnică]. ca deținut în penitenciarul Pitești“; Toma
Simionovici și Aurel Lichi, „ambii au participat la acțiunile pentru demascarea
activității legionarilor din închisori[,] din U[nitățile]. de M[uncă]. M.A.I.
SIMIONOVICI[,] eliberat de U.M. prin P[oarta]. Albă, înainte de a fi eliberat
era un pesimist și nu inspira încredere în demascații [de acolo][18]. LICHI AUREL[,] fost cîtva timp la «Peninsula», [era]
un gălăgios căruia nu-i prea plăcea munca“; și, în fine, Petre Velescu, „a fost
văzut [de informator – n. n.] în 1959
[1949 – n. n.] în penitenciarul
principal din Pitești. Linia legionară [Nutti] PĂTRĂȘCANU, recte grupul [Ion]
BULIMAN – [Eugen] BERZA – [Petre] BACIU – VASILE STAICU[,] considera pe foștii
legionari [precum] VELESCU trădători și agenți ai siguranței“.
În plus, este vorba despre o notă internă în care se
spune că, pe 16 mai 1962, un ofițer de la Securitatea Bacău, Serviciul III
(Informații Interne), al cărui nume este indescifrabil, „a stabilit că cel în
cauză a decedat în detenție, dar nu pe firul oficial, știe acest lucru de la
părinții celui în cauză“. Ceea ce înseamnă că
acesta a stat de vorbă cu părinții lui Corneliu Niță.
În fine, este vorba despre adresa Direcției Generale a
Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă – Serviciul Evidență, din 23 mai 1962,
în care se comunică faptul că „numitul NIȚĂ CORNELIU, a decedat în ziua de 01.03.1950 la penit[enciarul].
Pitești [subliniat de mână în text]. / Din evidența noastră nu rezultă dacă
a fost declarat și înregistrat decesul“.
Data este eronată, căci, după cum am văzut, Niță a fost ucis pe 26 februarie,
decesul fiind înregistrat două zile mai târziu la Sfatul Popular al orașului
Pitești într-un registru separat, ținut secret, fapt probat în timpul
procesului grupului Țurcanu, din 1954, în cursul căruia au fost eliberate
extrase de pe acest document, în care informațiile cu privire la morții de la
închisoarea Pitești au fost înregistrate cu acuratețe[19]. Documentul este
semnat de șeful serviciului, locotenent-colonel Pavel Spirescu, și de
locțiitorul directorului general al închisorilor și lagărelor, colonelul Marin
Constantinescu. După cum am văzut, ultimul, care în 1950 era responsabil cu
transferul deținuților către unitățile de muncă forțată, motiv pentru care era
poreclit de încarcerați „Dubă“, de la duba
penitenciară, și era perfect la curent cu „demascările“, a fost în inspecție la închisoarea Pitești
împreună cu fostul său șef, colonelul Ioan Baciu, chiar în ziua morții lui
Niță, și probabil că dacă ar fi făcut un efort de memorie, și-ar fi adus aminte
de el.
Situația fiind lămurită, Securitatea nemaiavând pe cine
să urmărească, pe 2 iunie 1962 dosarul a fost clasat la Secția „C“ a Securității Bacău (Evidența Operativă).
4. Familia
Pentru completarea acestui tablou sumar
am căutat membrii familiei și am reușit să discut cu dl. Ștefan Tabarcea, în
vârstă de 83 ani, fiul Ortansei Niță (fostă Tabarcea), sora lui Sâmbrian Niță,
tatăl lui Corneliu; deci cei doi, martorul și victima, sunt veri primari[20].
Ștefan a mai avut o soră pe nume Jana, cu șase ani mai mare, care la momentul
discuției era decedată. Mic la data evenimentelor, este singurul din familie
care le mai păstrează memoria directă.
Corneliu „avea o minte strălucită“ și era foarte talentat: fără studii de specialitate, cânta
la mandolină și picta foarte frumos, după cum indică singura lucrare rămasă
după el. Era foarte atașat de mama lui Ștefan, Ortansa, care la rându-i „îl
iubea foarte mult“. Motivul era legat de
faptul că tatăl se despărțise de mama sa, apoi mai avusese o căsătorie, pentru
a se însoți în cele din urmă cu o doamnă pe nume Virginia, „o fire rece“, „distantă“, în locuința căreia s-au și mutat. Era o
casă tip vagon, care ulterior a găzduit un cuplu de chiriași (colocatari) pe
nume Săndulescu, care informau Securitatea. Și relația lui Corneliu tatăl său
era mai degrabă rece. Copilul va fi resimțit din plin toate aceste schimbări,
care-l vor fi împins poate către Mișcarea Legionară, mișcare radicală, de
protest generațional; de asemenea, relațiile cu tatăl și cu mama adoptivă l-au
făcut să locuiască, în perioadele în care venea de la facultate, mai mult în
casa mătușii sale, pe Strada Precista nr. 3 (azi 9 Mai nr. 5), într-o
zonă care în anii 1980 a fost demolată.
Cum a fost arestat Corneliu? Corneliu
stătea la noi, în perioada când era urmărit, era fugar. Nici vecinii nu știa că
el stătea-n casă, la veceu să ducea seara, cum era. La noi stătea, în casă,
ascuns. Făcea gimnastică, mi-aduc aminte, că nefăcând mișcări… Cu toate că era
slăbuț, mic.
Era vreme de toamnă, toamnă către
iarnă. M-a luat mama și pe mine să mergem la gară, să-l ducem pe Corneliu la
gară. Pe-ntuneric. Șî l-am dus la gară, pe-nserat, să nu vadă, așa, totu’ pe
furiș. El era-mbrăcat c-o manta neagră, pe cap nu mai știu exact, da’ sigur
avea un palton negru, închis la culoare. Șî ne-am dus la gară, am trecut prin
parc, prin Parcu’ Cancicov s-ajunge la gară. Șî ne-am dus prin spate, s-o
interesat mama la niște ceferiști de-un tren care merge către Mărășești șî i-o
arătat un mărfar: „Uite, ăla pleacă peste nu știu câte minute“. Șî ca să nu stăm pe peron, ne-am dus în spate
undeva. Șî asta e ultima mea imagine cu Corneliu. Ne-am luat rămas bun – era un
copil, un copil! Șî trenu pornise, șî el o fugit pe lângă el, o sărit, s-o
urcat pe scară șî o plecat. A fost ultima dată când l-am văzut eu. Mama mă lua
pe mine – nu ca un fel de paravan, da’ așa ca să mai fie cineva, un copil.
Șî de la Mărășești l-o prins. Acolo l-o arestat, când o
ajuns la mama lui naturală. Șî dup-aia nu s-o mai știut absolut nimic de el.
În ancheta care a urmat, în detenție și
în demascările în care a fost ucis, Corneliu nu a suflat o vorbă despre partea
de familie care îl găzduise cât timp fusese fugar:
Ș.T.: Printre alte suplicii care-o suferit el,
te-ntreba: „Unde-ai stat?“ N-a vrut să
spună, ș-o dat viața pentru mine, pentru mama, pentru tatăl lui. O preferat să
moară. Că dacă spunea „Păi am stat la mătușa mea“…
M.S.: V-aresta pă toți…
Ș.T.: Absolut!
M.S.: Vă deportau, cine știe unde vă
trimiteau.
Ș.T.: Cine știe? Oricum, nu mai stăteați de vorbă cu mine.
M.S.: Probabil da.
Fiind mic pe atunci, Ștefan nu știe
detaliile aflării și transportării osemintelor lui Corneliu de la Pitești la
mormântul familial. În tot cazul, faptul s-a petrecut în 1953–1955, perioada de
destindere. Pe atunci, sora sa Jana era căsătorită la Bacău cu un ofițer de
armată pe nume Petrică Ostapovici. Fire „răzbătătoare“, ea a reușit în demersurile sale, verosimil,
folosindu-se de autoritatea hainei militare a soțului, care a și însoțit-o la
Pitești.
I-o adus oasele. Mi-aduc aminte că
nenea Sâmbrian și cu mama, pe-un pat, unde dormeam eu, o pus un cearșaf alb și
l-o compus sau recompus. De ce s-o știut că-i el? În primul rând, la Pitești
unde-o fost îngropat, întâmplarea face că era numele și locu’ exact; și
după-mbrăcăminte: tatăl lui știa cum era îmbrăcat și mai erau fragmente dintr-o
– acuma să cheamă geacă. L-o compus acolo șî i-o făcut sicriu. Un sicriu mic,
pus acolo – n-avea dinți în gură, deci tot supliciu’, tortură. Și l-o-ngropat
creștinește cu popă aici, unde ați văzut mormântu’.
Ce țân minte: că de-acasă, de la noi,
am mers pe jos pân’ la cimitir, nenea Sâmbrian, tatăl lui, ducea sicriu-n brațe
și în biserică o avut o ieșire care mă emoționează ș-acuma. L-o luat în brațe,
sicriu’, și o strigat: „Copilu’ meu!“ A
fost foarte, foarte impresionant! Singuru’ copil, n-o știut de el niciodată; nu
comunicau organele, Securitatea, tribunalele – că tribunalu’ de la Iași
probabil l-o condamnat. / A fost o-ntâmplare fericită, că poți să fii fericit
să-ți afli mortu’ unde e.
Cu prilejul reînhumării, sentimentele
paterne au răbufnit:
Ș-acuma discutăm, că șî io sunt bătrân.
Băiatu’ meu, dacă i s-ar întâmpla ceva rău, io nu l-aș părăsi. Indiferent ce-ar
face! Zic așa, o crimă – [prin] absurd! Își face pedeapsa, plătește pentru
asta. Tatăl lui n-a fost așa. De-aia o avut, cum v-am spus cu sicriu’, l-o luat
în brațe ș-o strigat în biserică: „Copilu’ meu!”
După acest episod, Petrică Ostapovici,
soțul Janei, care era locotenent-major la o unitate de tancuri, a fost
concediat din armată. Singura concesie făcută a fost posibilitatea de a-și
alege localitatea în care să se stabilească. A optat pentru București, dar
căsătoria, zguduită de episodul recuperării osemintelor lui Corneliu, nu a
rezistat, soții despărțindu-se. Împreună au avut o fiică, rămasă în grija
mamei.
La un moment dat, după 1990, Petre Baciu a venit la
Ștefan Tabarcea împreună cu doi călugări de la Mănăstirea Petru Vodă, care i-au
spus că doresc să mute osemintele lui Corneliu acolo pentru a se îngriji de
ele. Nu a fost de acord „să-l facă mucenic“,
căci simțea că astfel „rupea ceva din mine“.
În memoria vărului decedat în condiții
atroce, Ștefan și-a botezat fiul Corneliu.
Familia a mai fost lovită direct de
represiunea regimului. În 1959, tatăl lui Ștefan, Ion (Jenică) Tabarcea, care
lucra la Secția Financiară Bacău ca agent fiscal și-și desfășura activitatea la
Răcăciuni, a fost arestat pentru „discuții dușmănoase“. A primit 25 de ani pentru „crima de uneltire contra
ordinii sociale“[21] în timpul valului de
arestări cu rol profilactic ce au urmat Revoluției maghiare din 1956. În 1954
el mai fusese închis pentru că avusese un pistol, în urma cărui fapt a fost
deținut 9 luni la închisoarea Bacău. Atunci a încercat să se justifice
prin faptul că fiul său l-a găsit în parc și l-a adus acasă, fapt neadevărat.
Micul Ștefan a fost și el chemat la miliție, unde vajnicii anchetatori populari
au vrut să-i zdrobească degetele în cantul ușii. Episodul i-a șubrezit
căsătoria lui Ion, căci soția sa Ortansa a divorțat. În ciuda a ceea ce se
scrie în documentele de anchetă ale Securității, nu
a fost legionar. La a doua arestare, familia n-a știut nimic de el până în
1964, când a fost eliberat de la Aiud. După arestare, împreună cu sora sa Jana,
care era plină de asemenea inițiative, Ștefan a fost la Văcărești să-l caute,
urmând probabil sfatul altor familii aflate în aceeași situație. Au făcut un
pachet și, sub acest motiv, au mers la închisoare, dar li s-a spus că nu se
afla în acel lor. Au mers apoi la închisoarea Jilava, dar acolo au fost
sfătuiți să-și vadă de treabă și să nu-l mai caute, ci să meargă acasă, căci
dacă va fi cazul, vor primi de la el o carte poștală. După ce a fost eliberat,
Ștefan i-a găsit tatălui său un loc unde să stea, l-a îmbrăcat și l-a ajutat cu
bani și mâncare. Totodată, îi redacta cererile adresate Securității în care
solicita o locuință, pe care le încheia spunând că, în caz contrar, pot să-l
ducă înapoi la închisoare.
În perioada 1959–1962, Ștefan a urmat o școală tehnică de
telecomunicații la București. Era în perioada în care tatăl său era arestat.
Pentru a se descurca cumva, fiica Janei a fost preluată de Ortansa, bunica ei,
pentru a urma liceul la Bacău, iar Ștefan a locuit în casa sorei sale de la
București; „un schimb de domiciliu, așa“.
Mama sa îi trimitea niște bani, cât și când putea, dar „am făcut trei ani [de]
foame“. De la secretariatul școlii i se
cerea să completeze o fișă, în care să spună numele tatălui și al mamei, starea
socială și ce politică fac, căci conform criteriilor epocii copiilor foștilor
burghezi, moșieri, deținuți politici și altor „elemente străine“ le era interzis dreptul la educație, singurul mod
permis de a-și câștiga existența fiind munca cea mai de jos. Timp de
trei ani, Ștefan a declarat că tatăl său era decedat și, din fericire, nimeni
nu a verificat, căci altfel ar fi fost exmatriculat. La București, „organele“ i-ar fi pierdut urma, însă după absolvire a făcut
greșeala să se întoarcă la Bacău, unde era cunoscut, motiv pentru care a fost
angajat într-un post subcalificat. Ulterior, la intervenția unuia dintre foștii
săi profesorii, a fost trecut pe un post mai bun, dar a simțit în permanență „o
frână“ în activitatea sa. Apoi a devenit membru de partid printr-o conjunctură.
Șeful său, Ira Ștrul, de origine evreiască, care îi știa istoria
personală, i-a observat potențialul. L-a chemat într-o zi în biroul său și i-a
cerut să facă o cerere de înscriere în partid, a cărei aprobare depindea tot de
el. Carnetul roșu de partid l-a apărat pe Ștefan. A fost contactat de
Securitate pentru a da informații, dar a evitat un răspuns direct, spunând că
se mai gândește. Din momentul în care a fost primit în partid, presiunile au
încetat, căci securiștii aveau nevoie de avize superioare. La ședințele de
organizație nu a luat cuvântul niciodată, iar la manifestații, când i se dădea
un steag sau o pancartă să le poarte, o făcea, dar atâta tot. Astfel „am putut
să mănânc o bucățică de pâne“ și să-și crească
fiul. A avut o viață marcată de evenimente tragice, privațiuni și o
căsătorie „nefericită“. Locuiește într-un bloc civilizat de lângă Parcul
Cancicov, însă comparativ cu casa în care s-a născut și a copilărit îl
consideră „o mizerie“.
5. Epilog
Corneliu Niță își doarme somnul de veci
în Cimitirul Central din Bacău. Acolo, familia avea două locuri: unul, unde
odihnesc Ortansa, Sâmbrian și Corneliu, care era pe numele Janăi Tabarcea, și
un altul, unde odihnește tatăl lui Ștefan, pe numele celui din urmă, aflat în
spatele bisericii. Într-o zi de după 1990, Ștefan a primit vizita intempestivă
a sorei sale, care l-a informat că-și va vinde locul de veci, cel în care se
află și Corneliu, motivând că are nevoie urgentă de bani și, în acest sens,
vorbise deja cu Petre Baciu pentru a face tranzacția. Ștefan, care se îngrijea
de ambele morminte, n-a înțeles gestul sorei sale, dar s-a supus în alt fel:
i-a cedat locul său și l-a preluat pe cel care adăpostește osemintele lui
Corneliu. Totul s-a petrecut în grabă și, în această mișcare, Ștefan a pierdut
actele de loc de veci, care s-a transformat în concesiune. „După asta sora mea
s-a-mbolnăvit de cancer. Cel de Sus!... Așa, o suferit, mi-o părut rău,
și-acuma-m’ pare rău, o iubesc ș-acuma“. Din
derularea evenimentelor, faptele par să se fi petrecut însă invers:
îmbolnăvirea Janei, mai întâi, și nevoia de bani pentru tratament, apoi, căci
este cu totul improbabil ca cineva care se zbătuse atâta pentru aducerea acasă
a osemintelor lui Corneliu să ia o asemenea decizie fără un motiv serios.
În același cimitir, doar la câteva cruci distanță, se
află și mormântul lui Ion Cîrnu, ofițer de Securitate la Regionala Pitești implicat în represiunea
partizanilor anticomuniști din Munții Făgărașului, și în special în maltratarea
eroinei Elisabeta Rizea[22]. Dincolo de semnificația teologică, imaginea celor
două morminte, al victimei și al torționarului, este sugestivă pentru confuzia
valorilor din România postcomunistă și dificultatea de a gestiona acest trecut
care trece, dar mai degrabă în uitare decât în memorie.
NOTE
[1] Pentru relatarea ce urmează, vezi Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945–1952). Aiud, Suceava, Pitești,
Brașov, Editura Polirom, 2010, pp. 172, 177-183. Ortografia aparține documentelor
citate.
[2] Vezi fișele matricole penale ale lui Dumitru Climescu de pe site-ul
IICCMER (consultate pe 26/06/2021).
[3] Este vorba despre Gheorghe Șerban, mort pe 10 februarie 1950, și
Gheorghe Vătășoiu, mort pe 18 februarie același an. Ei și-au luat viața
aruncându-se prin golul casei scărilor în timp ce erau conduși la baie.
[4] Gavril Birtaș a fost, în perioada 1949–1952, șeful Direcției a III-a a
Securității (Contrainformații Penitenciare și Miliție), structura care coordona
Securitatea închisorilor și lagărelor.
[5] Gheorghe Pintilie a fost, în aceeași perioadă, șeful Securității.
[6] Alexandru Nicolschi a fost, în perioada corespondentă, adjunctul
șefului Securității, responsabil cu chestiunile legate de deținuții politici.
[7] Teohari Georgescu a fost, în perioada 1945–1952, ministru de interne.
[8] CNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 126004; Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, Editura
Fundației Culturale „Buna Vestire“, București,
2004, vol. I, pp. 94-95, 131.
[9] Pentru această parte, vezi CNSAS, Fond Penal, dosar nr. 15581, care privește organizația de maturi și de elevi luați în
pregătire pentru încadrarea în Grupul 47 al Frățiilor de Cruce Bacău.
[10] Pentru demascările de la Gherla, vezi M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948–1955).
Târgșor, Gherla, Editura Polirom, 2010, pp. 53-279. Pentru evadarea lui
Țucă, vezi Marius Uglea, Coloniile de
muncă de la exploatările miniere Baia Sprie, Cavnic, Nistru (1950–1955), Baia Mare, Editura
Ethnologica, 2016, pp. 195-198; de asemenea, fișele sale matricole penale de pe
site-ul IICCMER (consultate pe 4/07/2021).
[11] P.C. Baciu, Răstigniri ascunse,
vol. I, pp. 131, 140-141, 210; vol. II, f. 217. Din motive de cronologie, Baciu
se înșeală când afirmă că Niță ar fi fost arestat cu un an mai devreme, caz în
care ar fi fost prezent la propriul proces, judecat în martie 1949. Pentru data
transferului la Pitești, vezi Gheorghe Boldur–Lățescu, Cornel Niță – Un erou necunoscut al rezistenței, în „Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului –
între rezistență și represiune. Comunicări prezentate la Simpozionul de la
Sighetu Marmației (9–11 iunie 1995)“, Editura
Fundația Academia Civică, 1995, pp. 343-346.
[12] Pentru relatarea ce urmează, vezi CNSAS, Fond Informativ, dosar nr.
126004, deja citat.
[13] Unitățile, codificate alfabetic după ordinea în care au fost
constituite, reprezentau liceele din Bacău, toate fiind reunite în Grupul FDC
„Ștefan cel Mare“, codificat 47. Pentru
organizarea legionară din localitate, vezi P.C. Baciu, Răstigniri ascunse, vol. I, pp. 26-27.
[14] Denumirea liceului de la data redactării documentului.
[15] Condamnat de mai multe ori, ultima dată în 1975 la 5 ani închisoare
pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste“,
Baciu a avut o conduită demnă în detenție, după cum sugerează și informatorul.
A fost și martor în procesul celui de-al doilea grup al reeducării (Valeriu
Negulescu) din anii 1956–1957, o operațiune a regimului de ștergere a urmelor,
în care nu a acreditat acuzațiile aduse inculpaților. Pentru fișele sale
matricole penale, vezi site-ul IICCMER (consultate pe 03/07/2021). Pentru
proces, vezi mărturiile sale în P.C. Baciu, Răstigniri
ascunse, vol. I, pp. 303, 358-365 și M. Stănescu, Procesele reeducării (1952–1960), lucrare publicată în același
volum cu cea a lui Titică Predescu, Statul
și dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Pitești,
Fundația Culturală Memoria – Filiala Argeș, 2008, pp. 217, 222-223.
[16] Aurel a fost fratele lui Petre Baciu.
[17] Constantin Bucur a fost condamnat în 1942 de Curtea Marțială Galați la
25 de ani muncă silnică. Cf. fișa sa
matricolă penală de pe site-ul IICCMER (consultată pe 27/06/2021).
[18] Toma Simionovici, fost student, condamnat în 1949 de Tribunalul
Militar Iași la 3 ani închisoare corecțională, făcea parte din grupul
deținuților reeducați și trebuia să se elibereze la termen în 1951, însă în
august același an a primit încă 24 de luni de detenție administrativă (prin
decizie a MAI), adevăratul motiv al pesimismului remarcat de informator. Cf. fișele sale matricole penale de pe
site-ul IICCMER (consultate pe 27/06/2021).
[19] Pentru cazul lui Niță, vezi ACNSAS, Fond Penal, Extras de deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti,
starea civilă, 26/07/1954, dosar nr. 1114, vol.
[20] Pentru această parte, vezi Interviu
cu Ștefan Tabarcea, Bacău, 27/08/2021, căruia îi mulțumesc pentru
disponibilitatea, răbdarea și încrederea de a-mi fi împărtășit istoriile de
familie; totodată, mulțumesc d-nei Lili Popa pentru contact. Vezi și P.C. Baciu, Răstigniri ascunse.
Mărturii, Editura Fundației Culturale „Buna Vestire“, București, 2009, vol. II, pp. 218, 277.
[21] Sentința nr. 386/1959 a
Tribunalului Militar Iași (extras). La al doilea recurs, judecat în 1963 de
Tribunalul Suprem – Colegiul Militar, încadrarea i-a fost schimbată în „delict
de uneltire“, iar pedeapsa a fost redusă la 6 ani.
[22] Povestea Elisabetei Rizea din
Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, relatări culese și editate
de Irina Nicolau și Theodor Nițu, București, Editura Humanitas, 1993, pp.
53-54.
1. Corneliu Niță student, sfârșitul anilor 1940.
2. Elev la Liceul „Ferdinand I“ (Satchiez, Timiș–Torontal).
3. Cu verii Jana și Ștefan Tabarcea în curtea casei din
Strada Precista nr. 3.
4. Cu tatăl Sâmbrian, vărul Ștefan Tabarcea și mătușa
Ortansa Niță.
5. Cu mătușa Ortansa Niță, vărul Ștefan Tabarcea și tatăl
Sâmbrian.
6. Elev la Liceul „Ferdinand I“, Bacău.
7. În fața casei din Strada Precista nr. 3.
8. Sâmbrian Niță, Bacău, 1934.
9. Ioan Tabarcea la ieșirea din închisoare, 1964.
10. Pictura lui Corneliu (nedatată).
11. Colțul memoriei, casa Ștefan Tabarcea, 2021.
12. Fotografia de pe cruce.
13. Crucea din Cimitirul Central din Bacău.
14. Mormântul lui Corneliu Niță (1) și cel al lui Ion Cîrnu (2).
București, 2 octombrie 2021.
