DOCUMENTELE REEDUCĂRII, Vol. II, Universitatea de Stat, Chișinău (27 mai 2019)

https://memoria-si-istoria-comunismului.blogspot.com/2019/05/documentele-reeducarii-vol-ii.html?fbclid=IwAR396dvmukgMD5EjtLG3lwokwSTogEHrWsIz4KCAZbrzX3nkJMVnUD13wQI

București, 29 mai 2019.

MEMORIILE LUI VLADIMIR SACHELARIE DE LA ARHIVELE NAȚIONALE

Este vorba despre un dosar care le conține, compus din două părți: una manuscrisă, de 57 de pagini, și alta dactilografiată, de 47 de file, aflat în custodia Arhivelor Naționale ale României, la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în Fondul Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități despre situația economico-socială și politică din România (mai cunoscut sub denumirea de Colecția 60, după codificarea de la Arhiva Partidului Comunist Român, de unde provine), dosarul nr. 635.

Ele sunt intitulate Lenin și mișcarea revoluționară de eliberare a Basarabiei și sunt semnate „Colonelul rez[ervă]. SACHELARIE VLADIMIR, ofițer cu misiuni speciale al Republicii Moldovenești și secretar personal al președintelui Republicii Populare Democrate Moldovenești“ (Ion Inculeț). Totodată, conțin trei secțiuni: o scrisoare adresată directorului Institutului de Istorie al Partidului (ISISP), datată 14 mai 1965, Lătești[1]; o copie de pe certificatul semnat de Vladimir Cristy (Cristi), ministrul de Interne al Republicii Populare Moldovenești, cu nr. 759/26.03.1918, care îi atestă calitatea de atunci[2]; și memoriile propriu-zise, datate 30 iulie 1965[3].

Dactilograma a fost confruntată de autor cu originalul și a semnat-o pentru conformitate.

Documentul a fost consultat înainte de 1990 de un singur cercetător, Ion Calafeteanu de la Institutul de Studii Istorice și Social–Politice de pe lângă CC al PCR, pentru o temă de politică externă, pe data de 28 ianuarie 1975, cu două luni înainte ca inventarul arhivistic care îl conține să fie redactat, fapt petrecut pe 29 martie 1975[4]. Totodată, dosarul a fost microfilmat, iar copia remisă ISISP prin adresa Nr. 8/c din 27 ianuarie 1975[5]. Pe scurt, dosarul a fost prelucrat arhivistic la Institutul de Istorie a Partidului, apoi trimis la Arhivele Centrale ale aceluiași partid.

După Revoluția din 1989, memoriile lui Vladimir Sachelarie au fost văzute, începând cu anul 1998 când au fost comunicate publicului, de cinci cercetători (noi fiind ultimul dintre ei) și, din câte știm, informația conținută nu a fost prezentată sau prelucrată în mod specific niciodată, prin urmare, această expunere are caracter inedit.

Spre deosebire de alte documente de același tip (spre exemplu, ineditele memorii ale lui Vasile Gafencu, membru al Sfatului Țării din Basarabia[6]), în acest caz cunoaștem exact maniera în care a ajuns în Arhivele PCR.

Memoriile acoperă perioada 1917–1918 și sunt expresive, dat fiind că scrise în dulcele grai moldovenesc, după cum se va vedea din citatele pe care le vom reproduce. În continuare, pentru a înțelege contextul, vom reface sumar istoria acelor ani pornind de la relatarea autorului și o vom puncta cu citate din lucrare.

Cine a fost Vladimir Sachelarie?

Biografia sa o aflăm, în parte, dintr-un studiu al lui Alin Spânu, istoric al serviciilor secrete interbelice românești[7].

Născut pe 28 mai 1896 în comuna Băcioi, județul Lăpușna, Gubernia Basarabiei, în 1914 era student la Facultatea de Matematică din Kiev, moment în care a fost concentrat în Armata Țaristă. Anul următor a intrat la Școala de ajutori de sublocotenent din Caucaz, pentru ca în urma participării la război să fie avansat succesiv sublocotenent, locotenent și căpitan. Pe fronturile din Caucaz și Galiția a fost asfixiat cu gaze toxice de luptă, cauza unor probleme de sănătate pe viață.

În contextul dezagregării Armatei Țariste s-a alăturat forțelor unioniste din Basarabia și, odată cu înființarea Armatei Republicii Moldovenești, a fost numit ofițer și avansat la gradul de maior. După Unirea Basarabiei cu România a fost integrat Armatei Române (cu vechime din 15 aprilie 1917), în grad de căpitan, fapt care îl va măcina destul de mult timp, până în 1935 când, în cele din urmă, i se acordă gradul de maior.

A fost șef de birou la Comandamentul Militar Teritorial din Basarabia (1918–1921), apoi se transferă la Jandarmerie, unde ocupă mai multe funcții până ce este numit comandant al Legiunii de Jandarmi Ilfov (1935–1936). În urma creșterii nivelului infracționalității la căile ferate, a fost decisă înființarea Legiunii de Jandarmi CFR și, dat fiind că probase aptitudini informative, Sachelarie a fost numit șeful structurii, cu rol de poliție preventivă și de represiune judiciară. S-a dovedit un excelent organizator, iar rezultatele acțiunilor sale au fost eficace, reducând pierderile CFR și prevenind acțiunile subversive, motiv pentru care în 1940 a fost avansat locotenent-colonel. În septembrie 1941 a fost înființat Serviciul Special CFR, structură informativă aflată tot în subordinea lui Sachelarie, cu rol de cunoaștere a stării de spirit a lucrătorilor feroviari și de neutralizare a acțiunilor de sabotaj și terorism, a cărei activitate s-a dovedit a fi la fel de eficace.

După 23 august 1944 este avansat colonel (în noiembrie același an), dar după numai trei săptămâni, simțind probabil ce avea să se întâmple cu toți cei care aveau un trecut ca al său, demisionează.

Începând cu 26 iunie 1945 este cercetat pentru acțiuni împotriva muncitorilor de la Atelierele CFR Grivița (comuniști) și, la scurt timp, pe 9 iulie 1945 este arestat de Comenduirea Militară a Capitalei pentru „crime contra umanității“. În acel moment domicilia în comuna Pietroșița, jud. Dâmbovița, verosimil pentru a scăpa atenției noilor autorități. A fost eliberat în același an, nu știm la ce dată, de vreme ce pe 6 decembrie 1949 este rearestat și „depus“ la închisoarea Jilava, în „depozitul“ Securității, pentru a fi cercetat în stare de arest. Pe 30 decembrie 1950 dosarul pentru „crime contra umanității“ este închis din lipsă de probe. Nu este însă eliberat, ci ținut în detenție „administrativă“ (fără să fie condamnat) până în 1954, când este inclus într-un „lot“ de foști jandarmi, inculpat de Tribunalul Militar Teritorial București pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ (o acuză tipică pentru responsabilii militari cărora nu li se putea reține în sarcină nimic concret) și condamnat în anul următor la 8 ani de „temniță grea“[8].

Pedeapsa o execută la închisoarea Gherla. Mai trece prin închisorile Jilava (din nou) și Văcărești (spitalul penitenciar). Timpul petrecut în detenție îi este computat, prin urmare condamnarea expira pe 6 decembrie 1957. Nu este însă eliberat, ci printr-o decizie a Securității din 14 octombrie același an este trimis în „domiciliu obligatoriu“ în Bărăgan, la Lătești, Raionul Fetești, Regiunea Constanța, pentru 4 ani (48 de luni, condamnările extrajudiciare de acest tip erau date în luni, nu în ani).

Pe 27 ianuarie 1961 cere o învoire de 10 zile pentru a merge la București, motivată de rezolvarea unor probleme familiale ca urmare a decesului mamei sale. Inițial i-a fost refuzată, apoi dintr-o notă informativă datată mai 1962 aflăm că a făcut într-adevăr acea călătorie, că mama sa era în viață și că adevăratul motiv pentru care i se aprobase deplasarea, care presupunea însoțirea unui milițian, era că dorea să schimbe în lei o cantitate apreciabilă de aur (probabil monede, dar nu «cocoșei», a căror deținere era interzisă), ceea ce a și făcut. În afara acestui motiv mai era un altul pentru care fostul ofițer de informații dorea să meargă la București, anume că în toamnă îi expira termenul de detenție și dorea să vadă în ce condiții ar putea locui după eliberarea la care spera. Ceea ce nu se petrece, căci pe 18 noiembrie 1961 domiciliul forțat îi este prelungit cu încă doi ani (24 de luni), pe care îi petrece tot la Lătești.

În mai 1963 i se aprobă o nouă deplasare pentru 10 zile la București, pe motiv că era bolnav de TBC și suferea de paradontoză. Verosimil, mai avea ceva aur și dorea să vadă dacă situația de la București se schimbase în vreun fel.

În august același an, Comisia MAI (în fapt, Securitatea) a hotărât „ridicarea restricțiilor domiciliare“, care expirau pe 6 decembrie. Sachelarie rămâne însă la Lătești, apoi se angajează la SPCB Fetești și figurează cu domiciliul în același oraș, verosimil o ficțiune legală, căci „satele noi“ (de domiciliu forțat) nu existau decât în geografia Securității. Motivul rămânerii pe loc era că în București nu avea unde să locuiască, întrucât casa pe care o deținuse înainte de arestare îi fusese ocupată de autorități[9]. Firesc, pe 3 februarie 1964 este luat în baza de lucru a Regionalei de Securitate București, ca fost condamnat politic.

Cu privire la domiciliul său de dinainte de arestare informația este derutantă: în cele două fișe matricole penale, care erau completate în urma declarațiilor proprii, apare ca ultim domiciliu când Str. Ismail nr. 12 București (în 1950), când Șos. Olteniței nr. 68 (în 1953); același lucru îl putem spune și despre starea sa civilă, căci figurează când divorțat de Valentina (născută Zaharia), când văduv, ba chiar cele două situații sunt indicate în cuprinsul aceleiași fișe. Situația se repetă cu privire la apartenența sa politică, întrucât apare ori ca apolitic – fapt credibil, dat fiind statutul ofițerilor – ori ca țărănist, rod al manierei de notare a gardienilor ignari de la închisoarea Jilava care completau fișele („Banditule, spune ce ești: manist, liberal sau regalist?!“). Misterele continuă și cu privire la numărul copiilor săi, căci într-un loc notația este indescifrabilă, în timp ce în altul apar doi băieți și o fată[10], pentru ca într-unul din dosarele sale de urmărire să ni se spună că este căsătorit cu deja menționata Valentina, cu care are un copil și că sunt domiciliați în Str. G-ral Cristescu nr. 6 București[11]. În fine, din tot acest amalgam, informația certă este că la data arestării Sachelarie era divorțat și avea cu fosta soție un copil pe nume Mircea (care în anii 2000 i-a și studiat dosarele de la Arhiva CNSAS).

Contextul redactării memoriilor

În 1965 presa scrisă și radioul au aniversat cu mare pompă nașterea lui Lenin (22 aprilie), prilej de a evoca amintiri legate de activitatea liderului Revoluției bolșevice. Sachelarie identifica o lipsă a lor, motiv pentru care pe 14 mai se adresează directorului ISISP (Ion Popescu–Puțuri) în acești termeni:

Am rămas dezamăgit că în relatările elogioase care s-au difuzat nu s-a spus nici un cuvînt despre faptul că Lenin a deschis satelor cenușii din Basarabia, cu chipuri de moldoveni sleiți și secătuiți de exploatarea țaristă, meniți de soartă vitregă să rămînă de-a pururi triști, întunecați, jupuiți și cu multă jale în casă; că Vladimir Ilici a trezit și a îndemnat pe moldovenii lui Ștefan cel Mare din Basarabia la lupta dîrză pentru eliberare și independență națională; că el, Ilici – i-a încurajat la creație istorică.

Nu știu care o fi motivul omisiunei ce m-a mîhnit și de aceea am crezut că ar fi bine să vă scriu din amintirile mele cu referire la faptele omise[12].

Își expune pe scurt biografia, începând cu momentul în care l-a cunoscut pe Lenin, și aduce alte informații relevante la temă. Anterior, el și-a redactat memoriile de două ori.

Prima dată „chiar în anii evocați, într-un caiet“, care i-a fost confiscat în toamna anului 1948 cu prilejul unei percheziții a Securității, efect al unei „odioase răzbunări politice a fostei soții de care divorțasem cu ani în urmă“[13]. Întrucât Securitatea nu avea obiceiul să restituie obiectele confiscate, manuscrisul nu i-a fost returnat și, verosimil, este definitiv pierdut.

A doua oară „le-am schițat cu grijă și băgare de seamă în anii 1957–1963, cînd ca urmare a răzbunării reușite, am rătăcit – prin ironia soartei – într-un sătuc unde Borcea geme în vale și plâng vînturile în deal.“[14] Prin urmare, în chiar anii de domiciliu obligatoriu la Lătești. O remarcă în trecere: fără a minimaliza impulsul răzbunării personale al fostei soții în periplul său carceral, este improbabil ca o persoană cu trecutul lui Sachelarie să fi avut în acei ani un destin diferit; pe de altă parte, se înțelege că registrul cauzal personal convine comunicării sale cu oficialitățile comuniste.

Imboldul scrierii memoriilor l-ar fi reprezentat Ghidul Chișinăului, editat în limba rusă în 1961 de Muzeul Institutului Regional de Istorie de Stat al RSS Moldovenești, episod pe care îl evocă în termeni plini de lirism și care, exceptând accentul pe episodul legat de întâlnirea cu Lenin, ni se par cât se poate de reali:

Acest ghid mi-a răscolit adînc în suflet drama sfîșietoare a provinciei în care m-am născut, unde am crescut, în care am trăit și pentru desrobirea căreia am luptat.

În tăcerea misterioasă care mă înconjura căutam să descîlcesc în minte un ghem de amintiri al vremurilor rămase în urmă, care așa cum erau redate în Ghidul cu pricină îmi mistuia sufletul la văpaia insolenței, a perfidiei și a ipocriziei omenești.

Citeam, reciteam, iar mai citeam, dar parcă amețit de lovitura unui par în cap, nu puteam înțelege nimica.

Am căutat să leg trecutul cu prezentul dar am îndurat dezamăgiri, stări de grea melancolie și adînci răzvrătiri sufletești de amară nostalgie.

Nimic nu am găsit în acel ghid care ar fi indicat măcar ceva din influența uriașă pe care V.I. Lenin a avut-o asupra moldovenilor lui Ștefan cel Mare din Basarabia în luptele lor dîrze, cu însemnătate istorică[15].

Dincolo de evocarea lui Lenin, Sachelarie își manifestă disponibilitatea de a rememora în amănunt contextul acelor ani, plan pe care îl schițase deja:

În încheere aș vrea să spun că despre reconstituirea – în lumina adevărului – a luptelor revoluționare din Basarabia, care au marcat primul semnal al Reîntregirii neamului Românesc, cît mai ales despre epilogul sfîșietor ale acestor lupte, s-ar putea scri multe, dar în ce mă privește – vorba lui Ovidiu – „Amar eu simt în gură și în inimă un gol“.

Și totuși în ipoteza că pentru interese superioare de stat s-ar aprecia oportunitatea unei reconstituiri în lumina adevărului a grandioaselor lupte de însemnătate istorică în toată amploarea lor;

Vă asigur de conștiinciozitatea soldatului iubitor de patrie[16].

Și încheie semnând: „Colonel rez[ervă]. / Satul Lătești / Raionul Fetești / Regiunea București / Of. P.T.T.R. Bordușeni“[17].

Explicabil, i se cer dovezi că este cel care pretinde a fi, de aici copia de pe certificatul semnat de ministrul de Interne al Republicii Moldovenești, Vladimir Cristi[18].

Există însă un moment anterior în toată această poveste, care nu apare nicăieri în comunicarea lui Sachelarie cu responsabilii partidului, anume că pe 27 martie 1965 donează Academiei Române inelul de aur cu stema Republicii Democratice Moldovenești și distincția „Gratitudine[a] Republicei“ primite ca semn de recunoaștere a activității în fosta gubernie desprinsă de Imperiul Țarist și unită cu patria ideală[19]. Cu siguranță că de acolo a și fost îndrumat către ISISP.

Dar toate aceste întâmplări sunt ecoul unei schimbări politice mai generale, căci între regimul lui Nicolae Ceaușescu și grupul celor circa zece basarabeni unioniști rămași în viață, cu Pantelimon Halippa drept pivot, se realizează o convergență de interese: primul caută o recuperare a lor, în principal în beneficiul politicii externe, în timp ce al doilea acceptă să joace un rol nu doar foarte limitat, ci și drastic controlat. În context, rațiunile unei asemenea decizii constau într-o anume normalizare a regimului comunist din România, atât din punct de vedere intern, cât și al raporturilor internaționale, începută de Gheorghiu–Dej cu Declarația din aprilie 1964 și continuată de Ceaușescu, un gen de conciliere cu societatea internă și de multilateralism în politica externă care s-a manifestat prin: inserarea în schisma sovieto–chineză, deschiderea spre Occident (și mai ales către Franța și SUA), rolul de mediator în relațiile Occidentului cu Lumea Arabă (și în special în conflictul israeliano–palestinian), raporturile cu Mișcarea de Nealiniere, cu Țările din Lumea a Treia și mișcările de luptă anticolonială. Deciziile au tradus interesul politic motivat de inserarea chestiunii Basarabiei și Bucovinei în raporturile cu Uniunea Sovietică – un element de rezervă, de reacție, de replică în jocul de consolidare, lărgire a autonomiei Bucureștiului în cadrul „lagărului socialist“ și în genere de pârghie de politică externă. Atunci, pe lângă Academia RSR, ISISP, Securitate, și Direcția Generală a Arhivelor Statului (din Ministerul de Interne) a fost angrenată în acest proces[20].

Memoriile propriu-zise

Prima etapă a Revoluției Ruse din 1917 l-a găsit pe Sachelarie la Luțk, pe Frontul de Sud–Vest, ca ofițer într-o unitate siberiană, moment în care ia contact cu ideile socialiste:

Pe acea vreme despre ideile socialiste nu știam nimic din cărți. Auzisem ceva în sărăcăcioasa casă părintească, unde prin anii 1904–1905 se întîlnea Gh.Iv. Kotovschi, un tînăr cu idei socialiste – erou legendar mai tîrziu al U.R.S.S. – cu bunicul meu Costache Sachelarie, care se refugiase la Chișinău după înăbușirea răscoalei de la 1848 – la care luase parte în Tg. Hușilor, unde pe acea vreme locuia.

Din unele crîmpee de discuții îmi formasem pe atunci ideia că socialismul pe linie progresistă prezintă o lume cu gîndire democrată, „dreaptă, plină de înfăptuiri pașnice în favoarea cetățenilor lipsiți de drepturi și dreptate“[21].

Pe 4 martie (stil vechi) ese convocat de comandant, împreună cu ceilalți ofițeri ai unității, pentru a le aduce la cunoștință abdicarea Țarului, petrecută două zile mai devreme, și constituirea Guvernului provizoriu. „Vestea cît și timbrul vocei cu care ne-a vorbit Comandantul a avut asupra ofițerilor efectul unui trăsnet din senin.“[22]

În noul context, animat de ideile expuse, pe 8 martie Sachelarie se alătură grupului de ofițeri revoltați și participă la formarea și organizarea Sovietului Militar Revoluționar al Marii Unități de care aparținea, iar la începutul lunii aprilie 1917 pleacă la Petrograd, la Statului Major Militar Central, în calitate de delegat, pentru a primi instrucțiuni. Este momentul care generează relatarea întâlnirii lui Lenin. În ziua în care trebuia să părăsească orașul pentru a se întoarce pe front, află că în următoarea este așteptată sosirea din străinătate a lui Lenin. Astfel rămâne și, a doua zi, merge la Gara Finlandeză (Findleanski Vokzal):

se adunase un mare număr de oameni, între care se aflau și mulți militari de diferite grade și de diferite vîrste. Pe lîngă aceștia m-am alăturat și eu.

Coborînd din vagon-clasă, V.I. Lenin anturat de cîțiva cetățeni a mers pe peronul gării spre noi și fără să se oprească, salutîndu-ne din mers a strigat: „Vă felicit cu Revoluția Socialistă mondială“.

Din gară V. Lenin și cei ce-l însoțeau – în cîteva mașini militare – au pornit spre casa Kșeșinscaia unde se afla Statul Major revoluționar militar de la care cu o zi înainte primisem Instrucțiunile și directivele despre care am amintit mai sus.

Cetățenii care îl întîmpinase pe Lenin în gară au mers în grupuri spre casa Kseșinscaia. Cu un grup dintre aceștia am mers și eu. Oprindu-ne în fața acelei case toți priveam spre geamurile de la etaj, unde se spunea că a fost găzduit Lenin. Cîteva minute mai tîrziu Vladimir Ilici a eșit pe balconul casei și salutînd radios mulțimea a rostit cîteva cuvinte. Din cele spuse am înțeles că războiul nu mai constituie o problemă și că nici nu va mai avea durată, că în scurt timp în Rusia vor urma mari prefaceri sociale, care vor schimba fundamental viața politică a Rusiei.

Printre cei care îl ascultau s-a răspîndit zvonul că a doua sau a treia zi Lenin va vorbi la o unitate militară din capitală. Am rămas în Petrograd pentru a-l asculta. Regimentul la care a vorbit se numea „Iermailovschi“[23]. Din cele rostite de Lenin atunci, am înțeles că între alte mari reforme ce vor urma în Rusia va fi și aceia a exproprierii moșierilor și împroprietărirea țăranilor săraci, că ființa statului rus va fi clădită pe o temelie care să asigure un trai mai bun tuturor cetățenilor.

Ceea ce însă m-a bucurat mai mult au fost cuvintele pe care Lenin le-a rostit cu privire la autodeterminarea popoarelor de altă naționalitate care pe atunci făceau parte din Imperiul Rusesc.

Nu voi uita nici odată tonul omului hotărît cu care Vladimir Ilici a condamnat șovinismul rusesc de națiune dominantă. În această ordine de idei Lenin a promis că se vor lua măsuri care vor da posibilitatea tuturor naționalităților subjugate de ruși să-și aleagă liber ele înșile modul lor de viață și de conducere.

Lenin a încheiat cu problema războiului, pe care calificînd-o ca pe o calamitate burgheză a spus că nu[]mai are nici un rost să fie continuat[24].

Pe drumul de întoarcere pe front, Sachelarie a reflectat asupra evenimentelor, a atmosferei revoluționare și a spuselor lui Lenin, „între care mă obseda și îmi sălta inima mai mult era aceea a autodeterminării.“[25]

Odată ce lozinca leninistă a autodeterminării a căpătat o expresie oficială, „dînd curs îndemnului meu răzășesc“[26] Sachelarie a cerut aprobarea să se întoarcă în Basarabia, la Chișinău, unde a ajuns spre sfârșitul verii anului 1917.

În continuare, el relatează participarea la „Primul Congres Revoluționar al militarilor moldoveni din Basarabia“, ținut la Odesa în septembrie același an. În realitate, în acea perioadă multe dintre manifestările de acest tip erau numite pompos congrese, în acest caz fiind vorba mai degrabă despre o întâlnire organizată de Comitetul Militar Moldovenesc din localitate, petrecută în pregătirea Marelui Congres Militar Moldovenesc de la Chișinău. Semnificativ este, în acest sens, că un membru de marcă al Comitetului, Vasile Gafencu, nici nu menționează evenimentul[27]. Astfel, Sachelarie își amintește pe maiorul Emanoil Catelly (președintele organizației), sublocotenentul Vasile Țanțu, matrozii Ilie Rățoi și Otoman, ale căror discursuri le reproduce, dar pe care nu le vom relua, dat fiind că sunt marcate de puternice distorsiuni datorate perspectivei leniniste în care naratorul nostru se situează.

Mult mai demne de semnalat sunt lozincile apărute în acea perioadă în orașele Basarabiei: „Vrem drepturi și dreptate“, „Vrem pămînt și voie“[28].

Sachelarie relatează apoi desfășurarea Marelui Congres Militar Moldovenesc, pe care îl numește „Cel de-al doilea Congres revoluționar al militarilor, țăranilor și muncitorilor basarabeni“, ținut în noiembrie 1917[29], și despre noul context creat de cea de-a doua etapă a Revoluției ruse. El pune corect în lumină turnura strategică, de negare a dreptului la autodeterminare a naționalităților din fostul imperiu pe care o aduce Revoluția bolșevică, atunci când vorbește despre deschiderea congresului „într-o atmosferă de surescitare și încordare provocată de schimbarea în tactică [a] luptelor revoluționare puse în practică de bolșevici la Petrograd și în alte orașe din Rusia.“[30] O pune însă oportun pe umerii lui Stalin, responsabilul în problema naționalităților. Pe pancartele delegaților și a celor veniți să asiste era scrisă sugestiva lozincă: „Basarabia a basarabenilor“[31].

Congresul a hotărât înființarea Sfatului Țării, adunarea națională a Basarabiei, iar numărul delegaților era de 150, dintre care 105 moldoveni și 45 din partea minorităților.

Odată cu convocarea adunării provinciei, Ion Inculeț, „fiu de țăran sărac din C[omuna]. Răzeni–Lăpușna“[32] și „om cu concepții politice socialiste încă din anii studenției“[33] a fost ales președinte, însă Sachelarie nu ne spune nici cum, nici când i-a devenit secretar personal.

El relatează apoi atmosfera din Basarabia, creată de trupele ruse care se retrăgeau de pe front și semănau dezordine în provincie, în componenta organizată a Rumcerod-ului, dar atunci organizația nu mai avea sediul la Iași, ci la Odesa, pentru ca de la sfârșitul lunii decembrie 1917 să aibă un grup la Chișinău, eveniment pe care autorul îl datează corect.

Sachelarie rememorează declararea Republicii Democrate Moldovenești în decembrie 1917[34], pe care o numește greșit „Republica Populară Democrată Moldovenească“. Din guvernul condus de Pantelimon Erhan și-i amintește pe Vladimir Cristi (la Interne), Ion Pelivan (la Externe), Dr. Elena Alistar (la Sănătate), Episocopul Gurie (la Culte), Iancu (la Finanțe), Col. Constantin Brăescu (la Armată), micimanul Prahnițchi (la Marină), V. Barcă (la Agricultură) și ing. N. Codreanu (la Comunicații).

Dat fiind că bandele de dezertori care făceau ravagii în Basarabia puteau duce la cufundarea în haos, Sfatul Țării a discutat critica situație[35]. Sachelarie își amintește cu acest prilej pe deputatul ucrainean Starenchii, care a blamat acțiunile Rumcerod-ului.

Memorialistul nostru spune că în acest context de instabilitate Guvernul l-a trimis la Iași pe Ion Pelivan (ministrul de externe) pentru a cere României să-i acorde ajutor militar. În realitate este vorba despre două episoade diferite. Mai întâi a fost luată hotărârea de a solicita de la Kiev Regimentul de ardeleni, petrecută într-o ședință secretă a Sfatului Țării din 21 decembrie 1917. Ulterior, după eșecul operațiunii, care a avut loc pe 6 ianuarie 1918, o cerere similară a fost adresată Guvernului român, de la Chișinău plecând delegați pe trei căi: mai întâi un grup compus din Vasile Tanțu, Gheorghe Buruiană și Mihail Minciună, apoi Anton Crihan singur și, în fine, grupul Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Vasile Gafencu[36].

Pe toate acestea Sachelarie le asimilează, la fel cum confundă sosirea Batalionului Ardelenesc cu intrarea trupelor române în Basarabia și sosirea lor la Chișinău pe 12 ianuarie 1918.

El relatează despre problemele cu care se confrunta noua republică, și de care s-a ocupat personal: mișcările de populație (dezarmarea și evacuarea militarilor ruși, repatrierea fostelor cadre administrative și a altora); legăturile diplomatice stabilite – cu Ucraina (care a acreditat ca ministru pe Ianovschi), Polonia (prin Podvinschi), Germania (prin Cranze), Franța (prin Sake), Belgia (prin De Sterk); și înlocuirea șefului guvernului, în persoana lui Daniel Ciugureanu.

Totodată, compară liniștea așternută după aceste evenimente în Basarabia cu Războiul Civil și foametea din Rusia:

În Rusia însă, din cauza haosului administrativ situația cu foametea devenise dezastruoasă. Acolo, după datele din ziare, muncitorii de la orașe au început să se organizeze în grupuri masive și înarmați care cu ce avea, pornea la drum sub forma așa ziselor „Cruciade ale foametei“ și năvălind în comunele rurale luau cu forța, fără să plătească, tot ce le cădea în cale de-ale mîncării.

De aci încăerări sîngeroase cu morți și răniți între „cruciați“ și săteni.

Sfatul Țării și guvernul Republicii urmăreau cu multă atenție desfășurarea stihiei foamei din Rusia și mai ales că „cruciadele“ rusești începură să dea buzna și în unele localități din republicile vecine[37].

Sachelarie situează aceste evenimente drept cauze ale declanșării acțiunilor în vederea unirii Basarabiei cu România. Fără îndoială că ele au reprezentat un impuls, asemeni pretențiilor Radei ucrainene, dar respectivele acțiuni sunt mai degrabă rezultatul raporturilor de forțe din provincie.

Votul pentru unire ar fi fost astfel: din 150 de deputați, 139 au votat pentru, 3 contra, 4 s-au abținut și 4 au lipsit.

Țin să subliniez că atît deputații care au votat contra cît și acei care au lipsit ori s-au abținut de la vot nu au avut nici un dezagrement în viața lor ulterioară. Astfel Starenchii, deputatul minorității Ucrainene și Ciumacenco, deputat al aceleiași minorități, care au votat contra unirii și-au văzut de ocupațiile lor în Chișinău; Starenchii ca funcționar la Primărie iar Ciumacenco în atelierul lui de instumente muzicale. Cel de-al treilea deputat Prahnischi fiind ofițer, miciman de marină, a plecat liber în Rusia pentru a-și continua serviciul militar[38].

În realitate, erau 138 de deputați, din care 86 au votat pentru, 36 s-au abținut, 13 au fost absenți și 3 au votat împotrivă (Ștefan Balmez, Arcadie Oslomovschi și Mihail Starenki)[39].

Recunoașterea unirii Basarabiei cu România la Conferința Păcii este o altă temă. Tratatul a fost semnat pe 28 octombrie 1920 la Paris de reprezentanții Imperiului Britanic, Franței, Italiei și Japoniei, dar nu a fost ratificat decât de primele două state, deci nu de Japonia și nici de Italia, cum își amintește autorul nostru[40].

După Unire, a fost înființat Ministerului Basarabiei cu sediul la Chișinău, iar ministerele fostei republici independente au fost transformate în regionale, cu păstrarea competențelor pe întreg teritoriul. Ministru al Basarabiei a fost numit Daniel Ciugureanu, iar Ion Inculeț a fost desemnat ministru de stat în Guvernul român de la Iași (nu de la București, cum reține autorul nostru), iar aparatul administrativ – prefecții, primarii – au fost cu toții confirmați în posturile lor.

Sachelarie relatează modul de organizare a Armatei Moldovenești, după modelul fostei Armate Imperiale Țariste. Astfel, își amintește de:

– Regimentul 1 Moldovenesc de sub comanda Colonelului Gurschi Simion.

– Regimentul 2 Moldovenesc de sub comanda Colonelului Fortună.

– Grupul de artilerie de sub comanda Lt. Col. Untilov.

– Detașamentul de Cavalerie de sub comanda Lt. Col. V. Movilă.

– Garda de pază de sub comanda Căpitanului Andronache Gh. și Locotenentului Guțu Teodor.

Toate avînd garnizoana în orașul Chișinău.

– Regimentul „Ulani“ de sub comanda Lt. Col. Sanovschi Stanislav, cu garnizoana în or. Bălți.

– Regimentul de grăniceri de sub comanda Lt. Col. Tigancu, cu garnizoana în or. Tighina.

Comandantul Armatei Naționale a Republicii fiind Colonelul Braescu Constantin, Șeful Statului Major al Armatei Naționale Moldovenești Colonelul Cojocaru T.

Consilieri militari onorifici:

– General Leitenant Mül[l]er.

– General maior Vnorovschi.

– General Maior Baron Von Cheichingh[41].

Memoriile sale conțin și o trimitere la prezent:

Că spiritul național a fost și este pătruns în sufletul basarabenilor, acest adevăr l-a cunoscut și îl cunosc și rușii, căci altfel nu ar fi evitat în vara anului 1940 să întrebe poporul, așa cum a fost întrebat în primăvara anului 1918, asupra dorinței și preferinței lui statale.

Este clar că o asemenea procedură cu 99,9% ar fi înlăturat subjugarea rusească[42].

Erorile semnalate în relatare se explică prin trecerea timpului și lipsa accesului la publicații care să-i împrospăteze autorului memoria evenimentelor.

Totodată, evocarea este marcată de puternice distorsiuni, dat fiind că Sachelarie își integrează demersul rememorativ în proiectul istoric al regimului și caută în același timp să-și regleze situația socială de fost condamnat politic domiciliat în zona de „dislocare“ din Bărăgan.

Astfel, lucrarea cuprinde citate din Amintiri despre Lenin, cartea Nadejdei Krupskaia, „tovarășa de viață“ a liderului Revoluției bolșevice, din care unele pe post de motto, la începutul capitolelor, precum: „Ilici ura din tot sufletul șovinismul de națiune dominantă, dorea cu pasiune ca Republica Sovietelor să [se] opună politicii imperialiste de asuprire[]a națiunilor mai slabe, politica eliberării depline…“, „Ilici a luptat ani de-a rândul pentru dezrobirea naționalităților“ sau „Era necesar să se acorde dreptul la autodeterminare“[43]. Ori chiar din Lenin însuși: „Socialismul viu, creator, este opera maselor populare însăși [înseși]“[44].

Se pare că responsabililor politici ai regimului relatarea lui Sachelarie nu le-a trezit un prea mare interes, dovadă că nu au dorit să detalieze, așa încât am rămas cu acest document sumar, dar cu atât mai prețios.

Destinul ulterior

După trimiterea acestei schițe de memorii autorităților Statului comunist, situația lui Sachelarie se schimbă, căci din septembrie 1965 se stabilește în București pe Str. Poet Barbu Mămuleanu nr. 16, Raionul 1 Mai, iar din anul următor pe Str. Matache Dobrescu nr. 26[45].

Pe 31 septembrie 1966 urmărirea sa intră într-o altă fază, fiind trecut în „evidență pasivi“ (nepericulos), pe motiv de „purtare bună față de politica statului nostru“.

În 1967 primește o pensie, destul de redusă, de vreme ce este nevoit să muncească suplimentar pe un șantier de construcții ca tehnician, moment în care se spune că s-ar fi recăsătorit cu o anume Aurora, și ea pensionară, în vârstă de 49 de ani.

În iunie 1970 își schimbă domiciliul pentru ultima dată, stabilindu-se pe Str. Popa Tatu nr. 27, subsol, camera 16, unde locuiește singur, retras, fără legături cu vecinii. Notele informatorilor relatează despre el că ar fi necăsătorit, că încasa o pensie de 1.100 de lei, că era vizitat periodic de o femeie în vârstă de 45–50 de ani – probabil aceeași Aurora – care se recomanda drept soție și că își scria memoriile. Pe 10 octombrie același an urmărirea Securității încetează, iar „mapa de lucru“ se închide pe motiv că era înaintat în vârstă, aproape că nu mai ieșea din casă și nu avea „manifestări dușmănoase“.

Trăiește în anonimat până în 1987, când încetează din viață[46].

Alături de Ion Panaitescu, Romulus Voinescu, Nicolae Condeescu, Mihail Moruzov și Eugen Cristescu este considerat a fi „unul dintre cei mai importanți lideri din intelligence-ului autohton“[47].

Firesc, ne putem întreba ce raporturi a avut cu Securitatea comunistă un fost ofițer de informații precum Sachelarie? În primul rând este de spus că în urma solicitării de acces prin CNSAS la dosarele sale pe care am făcut-o, nu am primit nici un „dosar de rețea“ (generic, de informator), iar puținele informații la temă apar sporadic în dosarele sale de urmărire.

Astfel, într-un raport din 30 martie 1963 al ofițerului de Securitate de la Lătești, cpt. Ion Livescu („cunoscut“ și de Paul Goma[48]), care rezumă conținutul discuțiilor dintre deținuții aflați în domiciliu forțat, așa cum apar în notele informative pe care le cerea, Vladimir Sachelarie este considerat de cei din „satul nou“ ca agent al Securității. Superiorul lui Livescu de la Făcăieni, cpt. C. Grudea, îi răspunde în aceeași zi subordonatului său că nu doar faptul era fals – important pentru ceea ce ne interesează aici – ci îi și interzice pe viitor să mai strângă asemenea informații întrucât concentrează atenția celor urmăriți asupra agenturii Securității[49].

Cercetând arhivele, am găsit originalul delegației semnate pe numele lui Vladimir Sachelarie de Ion Inculeț, reprodusă alăturat, un document pe care verosimil eroul nostru l-a depus la Institutul de Istorie a Partidului, dar despre care nu am aflat nici o mențiune în memoriile sale sau în documentele ce-l privesc[50].

Totodată, numele lui Sachelarie apare într-un dosar de cercetare de la Comisia de Control a PCR, cel al lui Ion Arnăutu[51]. De profesie funcționar la CFR (controlor de casă), acesta a fost membru de partid începând din 1945, în 1946 a participat la alegeri ca președinte al Secției de votare „C.A.M. Belvedere“ din București, pentru ca în urma rezultatelor pe tărâm politic să fie numit secretar al organizației de partid din Palatul Administrativ al CFR. În 1950, în contextul verificării membrilor de partid, este verificat de două ori: prima dată trece cu bine, apoi este exclus din partid. Adevăratul motiv era că pe 7 ianuarie 1947 s-a opus, alături de alți 27 membri de partid pe care i-a mobilizat, deciziei de a-l schimba de la conducerea Direcției Mișcare CFR pe prietenul său Theodor Stancu (fost informator al structurii informative a Jandarmeriei, deci al lui Sachelarie, ulterior destituit, arestat și deținut „administrativ“ în perioada 1951–1956[52]). Împreună cu aceștia, el a mers atunci la Chivu Stoica, directorul general al CFR și alter ego-ul lui Gheorghe Gheorghiu–Dej, care a convocat întreg activul de partid pentru a dezbate problema. Reacția lui Arnăutu era o recidivă, căci situația fusese discutată anterior și la sediul secretarului de partid al CFR, unde participase și Constantin Pârvulescu, președintele Comisiei de Control (ulterior, și al celei Centrale de Verificare). În mod cert, inițiativele sale erau departe de conduita unui cadru de partid, în plus, el se pusese cu cine nu trebuia, motiv pentru care intră în sarabanda anchetelor de partid pentru a i se găsi și alte păcate (între care cea că practica hipnotismul, considerat o formă de „misticism“), mai degrabă pentru a justifica o decizie deja luată, decât reale.

Care-i legătura sa cu eroul nostru? El este de asemenea acuzat că ar fi fost informatorul lui Sachelarie la structura informativă a CFR, o acuză neprobată pe care o respinge și care nu este cu nimic dovedită de documentele de la dosar, în speță de copiile de pe declarațiile din dosarul de anchetă de la Securitate al lui Sachelarie (datate 1949 și 1951), care se regăsesc și în ancheta de partid a lui Arnăutu. Ca detaliu relevant, ulterior acesta din urmă nu a fost nici anchetat, nici arestat de Securitate, ci „doar“ mutat dintr-o parte în alta și retrogradat de mai multe ori, verosimil din cauza memoriilor pe care le trimitea organelor de partid în care-și reclama calitatea de membru și contesta cu sens motivele excluderii, pentru ca în 1958 – în prag de pensie – să-i fie desfăcut contractul de muncă pentru aceleași vini, iar în 1960 dosarul să fie închis cu menținerea deciziei de excludere.

Un ultim exemplu. Sachelarie a fost implicat în acțiunile premergătoare și ulterioare actului de la 23 august 1944. Astfel, în funcția avută a luat parte la protejarea liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, din 4 aprilie 1944 aflat cu domiciliul la Poiana Țapului, pe care SSI (spionajul extern, mai degrabă rezistent) prin șeful contrainformațiilor și director adjunct Traian Borcescu îl proteja nu doar față de serviciile secrete germane, ci și de Siguranța română (mai degrabă antonesciană și colaboraționistă). Scopul era crearea unei conduceri comuniste „naționale“ cu care cercurile Palatului Regal să poată conlucra în vederea schimbării regimului Antonescu și după aceea[53]. Dar acesta este un subiect asupra căruia nu putem stărui în studiul de față și care, oricum, rămâne de aprofundat de către istorici.

*

În fine, vom spune câteva cuvinte despre surse (izvoare), în speță cele ale Securității, care de multe ori sunt nu doar inexacte, după cum am văzut, ci de-a dreptul derutante.

În timpul documentării de la CNSAS am primit un dosar pe numele lui Vladimir Sachelarie creat de Serviciul Raional de Securitate Arad[54]. Încă de la început, parte din datele de identificare sunt diferite, la fel cum nu se înțelege cum de Sachelarie al nostru ar fi putut fi în 1958, în același timp, și la Lătești în domiciliu forțat, și la Arad domiciliat pe Bd. Republicii nr. 42, ca angajat al Fabricii Teba. Restul informațiilor, referitoare la funcțiile avute în Jandarmerie și serviciul ei de informații sunt identice.

Misterul se dezvăluie în cursul schimbului de adrese dintre lucrătorii de Securitate de la Arad, Regiunea Timișoara și Evidența generală a Centralei de la București (Serviciul „C“), din care rezultă că avem de-a face cu un omonim, Vladimir Sachelarie, născut pe 23 decembrie 1898 în comuna Drăgușeni, jud. Baia (Suceava), fiul lui Gheorghe și al Mariei, studii: șapte clase de liceu, fost funcționar (ofițer, colonel), pensionar. El n-a avut însă nici o legătură cu Jandarmeria, ci în timpul războiului a fost șeful Biroului de Organizare–Mobilizare din Comandamentul Armatei a 3-a (până la 1 septembrie 1943), apoi șeful Statului Major al Diviziei a 7-a Infanterie (până la 1 decembrie 1944). A fost anchetat și deținut până în 1952 pentru că în ultima sa calitate „a ordonat executarea a doi ostași“[55], apoi cazul a fost închis. În ciuda acestei diferențe de persoane, în dosarul indicat amalgamul biografic se menține de la deschidere și până la închidere, un fapt tipic pentru munca în sistem socialist a lucrătorilor de Securitate, generatoare de asemenea confuzii banale, care de cele mai multe ori în acei ani aveau consecințe grave asupra „țintelor“.

Pentru a concluziona, ni se pare cert că supraviețuirea lui Vladimir Sachelarie se datorează în bună măsură cooperării cu organele Securității, relatând faptele cunoscute direct din activitatea sa (în timpul detenției), și cu cele de propagandă a partidului (după eliberare) – fără să avem însă vreo dovadă de colaborare sau de „reeducare“ –, un joc pe muchie de cuțit a cărei miză în acei ani era nu doar propriul destin, ci însăși viața, și de care s-a achitat notabil.

NOTE

[1] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități despre situația economico-socială și politică din România (Colecția 60), dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, ff. 1-10.

[2] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 11.

[3] Ibidem, ff. 12-47.

[4] Instrumentul de evidență se găsește la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Amintiri-Memorii-si-Insemnari-ale-unor-Personalitati-despre-Situatia-Economico-Sociala-si-Politica-din-Romania.-1882-1972.-Inv.-3086.PDF.

[5] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, pagina de gardă.

[6] Mircea Stănescu, Ineditele memorii ale unui unionist: Vasile Gafencu, în „Acta Bacoviensia“, anuarul Arhivelor Naționale Bacău, XIII, Onești, Editura Magic Print, pp. 143-160, și online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/10/ineditele-memorii-ale-lui-unionist.html.

[7] Alin Spânu, Colonelul Vladimir Sachelarie, organizatorul Serviciului de informații în infrastructura feroviară, publicat în volumul Rerăiri istorice în veacul XXI, seria Istorii, vol. VI, care reproduce cea de-a VIII-a sesiune de comunicări științifice intitulată «1918–2012 – 200 de ani de la răpirea Basarbiei de către Imperiul rus» (7–8 septembrie 2012), ediție de c-dor Jipa Rotaru și cpt. Luiza Lazăr Rotaru, Urziceni, Editura Anca, 2013, pp. 197-202. Mulțumim autorului pentru semnalarea și transmiterea acestui text. Vezi, de același autor, și Istoria serviciilor de informații/contrainformații românești în perioada 1919–1945, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2015, pp. 230 și 269.

[8] Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235254 (este vorba despre dosarul de urmărire din „domiciliu obligatoriu“ al lui Vladimir Sachelarie); Alin Spânu, op. cit. Vezi și fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/S/S%2001.%20S%20-%20Sandru/Sachelarie%20Vladimir%20N/.

[9] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I (este vorba despre dosarul său de urmărire de după eliberarea din detenție).

[10] Cf. fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER.

[11] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. II.

[12] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 5.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, f. 6.

[17] Ibidem. Denumirea corectă a localității este Bordușani.

[18] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 11.

[19] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I.

[20] Pentru aceste considerații a se vedea recenzia noastră la biografia consacrată de Ion Constantin lui Pantelimon Halippa, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/12/pantelimon-halippa-o-biografie.html. Pentru optica Securității la temă a se vedea Gl.bg.(r) Vasile Mălureanu, Apărarea ordinii constituționale. Perspectiva unui ofițer de informații, București, 2016, pp. 37-41. Autorul a fost ofițerul însărcinat cu activitățile de acest tip, în speță cu „influențarea“ lui Halippa, tehnici asupra cărora rămâne de altfel tăcut.

[21] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 7.

[22] Ibidem, f. 12.

[23] Eroare de transcriere, corect: Ismailovski.

[24] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, ff. 12-14.

[25] Ibidem, f. 14.

[26] Ibidem.

[27] Mircea Stănescu, op. cit.

[28] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 17.

[29] El a avut loc pe 20–27 octombrie (stil vechi) / 2–9 noiembrie (stil nou), și în literatura istorică apare adesea sub denumirea de Marele Congres Ostășesc.

[30] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 20.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, f. 26.

[33] Ibidem, f. 23.

[34] Ea a avut loc pe 2 decembrie 1917.

[35] Discuțiile au avut loc în a doua jumătate a lunii decembrie 1917.

[36] Vezi, de pildă, Mircea Stănescu, op. cit., pp. 154-157.

[37] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 40.

[38] Ibidem, f. 42.

[39] Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917–1918). Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001.

[40] Cf. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916–1919, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, vol. II, pp. 491-493.

[41] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 45.

[42] Ibidem, f. 44.

[43] Ibidem, pagina de titlu, ff. 15, 18 și 24.

[44] Ibidem, f. 22. Traducerea română a lucrării a fost publicată în 1960 la Editura Politică din București și reproduce ediția sovietică din 1957.

[45] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I.

[46] Alin Spânu, op. cit.

[47] Ibidem.

[48] Paul Goma, Gherla – Lătești, București, Editura Curtea Veche, 2008.

[49] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235254 (Vladimir Sachelarie), ff. 26 și 38.

[50] ANIC, Fond ISISP, Documente privitoare la provinciile românești (XX), dosar nr. 15. Instrumentul de evidență se găsește la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/INSTIT2.PDF. Inventarul originar (cel de la Arhivele Naționale reprezintă o revizuire) se găsește la ultima cotă a celui nou și este databil în anii 1980, după 1983 (data nu este menționată).

[51] ANIC, Fond CC al PCR, CCP, dosar A/1159 (Ion C. Arnăutu). Despre instituție a se vedea studiul nostru, Comisia de control a PCR. Prezentare de fond și istoric¸ în „Archiva Moldaviae“, nr. 3/2011, pp. 277-318, și online la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2014/01/comisia-de-control-pcr-1945-1989.html.

[52] Cf. fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/S/S%2012.%20Stanco%20-%20Stauss/Stancu%20Teodor/.

[53] Andrei Șiperco (editor), Confesiunile elitei comuniste. România 1944–1965: Rivalități, represiuni, crime... Arhiva Alexandru Șiperco, București, INST, 2015–2018, vol. I, discuțiile cu Traian Borcescu, pp. 191-258.

[54] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 714180 (Vladimir Sachelarie omonimul).

[55] Ibidem, f. 42.

Legende foto

1) Valdimir Sachelarie în uniformă de colonel de jandarmi, fotografie interbelică (mulțumim colegului Alin Spânu pentru transmiterea ei);

2) Delegația semnată de Ion Inculeț;

3) Imobilul din Str. Popa Tatu nr. 27.

București, 19 mai 2019.