Ea se va produce la
sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie a.c., și va avea trei dimensiuni,
două politice și una religioasă: o vizită de Stat, o întâlnire ecumenică (dată
fiind populația majoritar ortodoxă) și una pastorală (pentru catolicii din
România).
Decizia de canonizare acelor șapte episcopi martiri români, subsumată ultimei dimensiuni – și
adevăratul motiv al vizitei: contactul cu credincioșii –, intervine în
contextul recurentelor scandaluri de pedofilie care zguduie Biserica Catolică,
în care poziția Papei Francisc a fost cel puțin ezitantă. Semnificativ,
semnarea decretului papal cu privire la episcopii catolici de rit oriental a
avut loc la nici o săptămână după primirea în audiență a Cardinalului Barbarin,
Arhiepiscopul de Lyon condamnat recent de justiția franceză pentru „tăinuire“ într-un caz de pedofilie, moment în care
Papa i-a refuzat demisia pe care anterior acesta o înaintase.
La modul general,
situația actuală a Bisericii Catolice este rezultatul unei evoluții istorice
care a culminat cu alegerea primului papă non-european: pe de o parte, mutarea
centrului catolicismului de pe Europa, devenită seculară începând cu anii 1960
(„efectul mai ’68“),
pe exteriorul ei*, iar pe de altă parte, schimbarea geografică de accent din
Europa, de la Vest spre Est, un proces care a debutat la sfârșitul anilor 1970
prin alegerea Papei Ioan Paul al II-lea.
De aici o abordarea
telogico-istorică cu consecințe politice care ne trimite în inima
contenciosului cu ortodoxia (românească, ucraineană, rusă). Ar fi fost de
așteptat ca tratarea în termeni religioși a temei dureroase a suprimării
Bisericii catolice de rit oriental și a persecuției clerului și credincioșilor
ei să fie însoțită, conform propriilor valori, de înțelegere și iertare, la fel
cum pentru laici exercițiul de memorie care nu are ca țintă finală reconcilierea
devine lipsit de sens. Numai că în realitate lucrurile se petrec altfel, iar
efectul imediat va fi accentuarea clivajului existent.
Astfel, cu toată
infailibilitatea Papei, este îndoielnic că au fost avute în vedere multiplele
fațete ale problemei, de vreme ce decizia de canonizare – pe cât este ea de justificată
– arată, pe de o parte, mai degrabă ca un act de repliere a Bisericii Catolice,
de închidere în sine, iar pe de alta se situează în linia generală a
deculturalizării, a slabei înțelegeri a culturilor română, ucraineană, rusă
locale, în care bisericile orientale sunt parte integrantă.
În privința Bisericii
Ortodoxe Române înțelegerea este la fel de discutabilă căci, la rândul său,
aceasta are propriile-i probleme – similare și diferite – din care extragem
câteva.
După 2017, intitulat „Anul
comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul
comunismului“ – lăsăm de-o parte
asocierea celor două teme, nu lipsită de semne de întrebare – BOR nu a reușit
să canonizeze nici măcar un „mărturisitor al credinței“, și aceasta din motive ce țin atât de politica
internă, dar mai ales externă: candidații la sfințenie cel mai bine plasați ar
fi relansat acuzele de „fascism“,
„legionarism“, „antonescianism“ ori altele similare, și ar fi stricat
relațiile României cu aliații săi strategici, american și europeni, într-un
context regional și internațional mai degrabă tulbure. Totodată, examenul
contribuției BOR la suprimarea de către Statul comunist a Bisericii Greco–Catolice
rămâne și el, în bună măsură, un deziderat.
BOR nu și-a revenit încă
după dușul rece de anul trecut al pierderii referendumului definirii familiei,
necum să tragă învățămintele necesare. În acest caz, ea s-a angajat într-un
demers care se situează mai degrabă în prelungirea secularizării și
autosecularizării din comunism, dar și din post-comunism, prin tentativa de a
institui norma religioasă ca normă juridică, decât în apărarea și cultivarea
valorilor sale cu deschidere mai înaltă. Totul într-o lume în care prăpastia
față cu valorile zis laice este frapantă, iar preoții de parohii care înțeleg mersul
societății se întreabă cu sens dacă într-o generație, două „nouă va mai avea
cine ne face pomană“.
La această situație au contribuit, într-o anumită măsură, și mediatizarea
scandalurilor – similare catolicilor – de homosexualitate a clerului (cazurile
fostului episcop de Huși sau cel al fostului preot și rapsod folcloric
Pomohaci), alături de ezitările asociate în tratarea lor; la fel, alianța cu
politicienii populiști, pentru care religia, degrevată de atributele ei
esențiale, nu este altceva decât un simplu accesoriu identitar. În acest ultim
sens, cel mai important promotor al referendumului a fost liderul principalului
partid de guvernământ, care în același timp a dat și mesaje adverse,
declarându-se și susținător al parteneriatului civil, pentru a nu mai vorbi de
faptul că dorește să-și afișeze public relația cu o persoană de sex opus cu
care nu este căsătorit, se subînțelege religios.
După acest eșec patent, nu
este clar dacă tentația BOR este aceea de a înfrunta Statul, secular prin
definiție, sau cel puțin una dintre facțiunile Executivului bicefal
(Președinția), fie și la nivel discursiv și, fapt curios, folosind limbajul
secular. Astfel, noul episcop de Huși – aflat într-o poziție inconfortabilă,
date fiind antecedentele predecesorului său în scaunul episcopal – îl tratează
cu sarcasm pe președintele Republicii folosind termeni preluați din filosofia
germană precum „nihilism“,
ori din lucrările lui Patapievici precum „omul recent“. În fapt, bisericile protestante – iar
președintele este lutheran practicant și nu avem motive să ne îndoim de
credința sa, cel puțin dacă ne luăm după prezența la liturghia duminicală –
sunt intrate de o perioadă relativ lungă de timp într-un proces de
autosecularizare care a dus, în versiunile sale ultime, la hirotonirea femeilor
și la căsătorirea homosexualilor. Această tentație de a înfrunta autoritățile
Statului ar fi o evoluție de urmărit, însă situarea BOR majoritară pe o poziție
conflictuală este fără șanse de reușită, de vreme ce din lupta Bisericii cu
Statul întotdeauna cea care a pierdut a fost ea însăși.
În același timp, nu este
clară nici maniera în care BOR va continua să se raporteze la populismul
politic, la utilizarea religiei drept simplă haină identitară ori de instrument
în lupta politică (inclusiv inter-facțiuni), care o va goli de sensul cel mai
propriu.
În concluzie, așteptăm cu
interes vizita Papei în România, deși putem estima că în contextul
politic, social și religios descris singurul rezultat pozitiv va fi, pe lângă
descinderea în mijlocul credincioșilor, contactul personal cu Patriarhul BOR.
Căci exceptând indiferența binevoitoare a autorităților Statului, dialogul interreligios
al surzilor va continua să persiste, date fiind punctele de clivaj care în loc
să tindă a se resorbi, se adâncesc. În același timp, este îndoielnic că va
exista o înțelegere comună – și cu atât mai puțin un front – împotriva
provocărilor, la fel de comune, ale lumii contemporane: secularizarea,
decreștinarea Europei și transformarea comunităților de credincioși în minorități
ori căutarea spirituală în afara religiei, în fața cărora ambele biserici par a
fi la fel de paralizate.
* Pentru evoluția istorică a raporturilor dintre Biserică
și politică, la fel ca și despre situația prezentă, inclusiv noțiunea de
„autosecularizare“, a se vedea
Olivier Roy, l’Europe est-elle crétienne
?, Paris, Seuil, 2018.
București, 6 aprilie 2019.
