Recenzie a
cărții lui Andrei Șiperco (editor), Confesiunile
elitei comuniste. România 1944–1965: Rivalități. represiuni. Crime… Arhiva
Alexandru Șiperco, București, INST, 2015–2016, vol. I–II, 452 + 448 p.
Din anii 1970
și până în 1990 (ba chiar și după, căci întrevederea cu Ida Felix este datată
1994), Alexandru Șiperco a realizat circa 350 de discuții neoficiale, majoritar
cu foști ilegaliști, dar și lideri ai partidelor „burgheze“ ori un fost
director al SSI, pe care le-a stenografiat. Demersul nu este singular în țările
comuniste din Est, dacă ar fi să indicăm aici lucrarea Terezăi Torańska (Oni – Des staliniens polonais s’expliquent,
Flammarion, 1986). Lucrarea autorului – și el unul dintre „ei“ (nume de
ilegalist: „Titu“) – se distinge însă nu doar prin
cantitate, ci prin rolul major jucat de unii dintre interlocutori și, mai ales,
prin aceea că înregistrează în mod fiabil maniera în care foștii ilegaliști
evaluează acțiunile proprii și ale tovarășilor lor în chiar perioada comunistă
(spre deosebire de interviurile cu foști membri ai aparatului comunist
publicate după 1989, între care se disting cele ale Laviniei Betea).
Ne aflăm deci
în fața unei lucrări surprinzătoare, neașteptate, unice, importante, am spune
majoră, care verosimil nu va mai fi urmată de vreuna, căci dacă producțiile de acest tip nu au apărut până acum, nici nu mai sunt de așteptat. Din nefericire,
cele trei volume publicate până în prezent, din cele șapte proiectate
(înțelegem că cel de-al treilea tocmai a ieșit de sub tipar), nu au beneficiat,
din câte știm, de nici o recenzie, deși prelucrarea istorică a informațiilor
conținute a început, chiar și timid. (Totodată, ar fi util să ne întrebăm
asupra resorturilor unei asemenea tăceri.)
Iată o parte
dintre personajele cu care se întreține Șiperco: Gheorghe Apostol (împreună cu
Nicolae Ceaușescu, „copil“ al lui Gheorghiu–Dej), Cristina Luca
(Bianca Marcusohn) / Boico (șefa Direcției Culturale și Tipărituri pentru Străinătate
a MAE condus de Ana Pauker), Traian Borcescu (fost director al SSI), Silviu
Brucan / Saul Brucăr (fost membru al Comisiei Financiare a Partidului condusă
de Remus Koffler), Avram Bunaciu (apărător al comuniștilor în ilegalitate,
ministru al Justiției după înlăturarea lui Pătrășcanu, în 1948 și prim-adjunct al
Anei Pauker la MAE, în 1949–1952), Mihai Burcă (fost „brigadist“, șeful
Direcției Generale Politice a MAI, apoi funcții similare în Armata Populară), Butyka
Francisc (șeful Anchetelor Securității după înlăturarea lui Mișu Dulgheru, în
1952), Ion Crișan / Harry Glasser (adjunctul lui Gavril Birtaș la conducerea Direcției
a III-a a Securității – Contrainformații Penitenciare și Miliție, care coordona
Securitatea închisorilor și lagărelor și se ocupa cu smulgerea „demascărilor“ deținuților),
Alexandru Drăghici (ministru de interne după înăturarea lui Teohari Georgescu,
în 1952), Mișu Dulgheru / Dulberger (până în 1952 șeful Anchetelor Securității),
Demeter Alexandru (șeful Cadrelor MAI), Ida Felix și Elvira Gaisinschi
(anchetatoare la Comisia de Control), Mihail Florescu (fost „brigadist“ și combatant
în Rezistența Franceză).
Regăsim în
acest discuții vorbe de duh precum cea din 1945 a hâtrului Petre Pandrea
(apărător al comuniștilor în ilegalitate și cumnat al lui Lucrețiu Pătrășcanu),
când se ducea pe jos, împreună cu Ion Crișan, la prima recepție oficială a noii
burghezii roșii sosită în limuzine: Ăsta
e profitariatul, mă! (II, p. 165).
În continuare,
vom reda unele dintre informațiile furnizate de interviuri, pentru a
exemplifica importanța și relevanța lor pentru analiza istorică.
Calificative
În întrevederea
cu Cristina Luca / Boico (sora Herminei și cumnata lui Leonte Tismăneanu /
Tsiminețki), fosta cekistă a FTP–MOI (franctirori și partizani, mână de lucru
imigrată din Rezistența Franceză comunistă) face caracterizări membrilor
grupărilor adverse din nomenklatură, de unde se poate deduce relativ ușor care
era dinamica grupurilor – și aceasta pentru a vorbi într-un limbaj neutru, ca
să nu le spunem de-a dreptul „bande“:
Petru Groza – uns cu toate alifiile;
Ida [Felix]
[șefa Cadrelor de la Externe] – o lepră,
promova pe cei care se culcau cu ea;
Emil Bodnăraș –
un „mafioso“, o oroare;
Alexandru
Moghioroș – extrem de slugarnic cu
[Vasile] Luca;
Mihail Burcă – un oportunist gata să execute orice;
[Lucian]
Stupineanu [șeful SSI] – odios;
[Eduard]
Mezincescu – un păcătos, un fanatic;
Florica
[Mezincescu] – o figură sinistră în
minister [de Externe];
[George]
Macovescu – cu maniere burgheze,
„louvoyantes“, alunecătoare, ambigue;
Grișa [Grigore]
Naum [șef de direcție în Securitate] – capabil
de orice;
Constantin
Pârvulescu [șeful Comisiei de Control, Securitatea Partidului] – a condus ca un dobitoc;
[Saul] Schnapp
[unul dintre liderii Comitetului Democrat Evreiesc] – deosebit de meschin;
Teodor Rudenko
– [caustic] rămânem cu oameni ca Rudenko;
Ivanka Rudenko
– înaltă, pretențioasă, rea.
Și despre doi
francezi:
Aurore Thorez –
trăia cu Eugen Fried;
Dominique
Desanti – o aventurieră.
În tot acest
marasm, o rază de speranță – hai, două!
Prima: Pantiușa [Gheorghe Pintilie, șeful
Securității – n. n.] a fost aripa noastră protectoare.
A doua: Anuța [Toma, soția lui Pintilie – n. n.] a
simțit. Foarte deșteaptă, foarte diplomată și [cu] intuiție. Ea l-a iubit și ca
bărbat pe Gheorghiu [Dej – n. n.] și s-a lăsat convinsă să-l informeze [despre]
ce se întâmplă cu Ana [Pauker – n. n.]: că vine Teohari [Georgescu – n. n.] și
discută, că trece [Vasile – n. n.] Luca – de aici a apărut fracționismul. (I,
pp. 179–189)
Ca într-un joc
al oglinzilor, și despre Cristina Luca există relatări de aceeași factură,
precum cea a lui Ion Crișan, fost pretendent la mâna Licăi Gheorghiu, fiica lui
Dej, mazilit odată cu Birtaș, în 1952:
Ce putoare! La
Conferința de pace, Cristina trăia cu Grigore Preoteasa. Stătea pe ... [indescifrabil
– n. ed.]. Ea a fost la post la Belgrad, în 1946–1947. O cultiva Serghei
Niconov. (II, p. 163)
Tovarăși
O anchetă oarecum anodină din 1948 (privea moartea unui
muncitor, sic!) și care avea legătură
cu Emilian Angheliu (fost ilegalist, fost șef al Confederației Generale a Muncii,
la data respectivă ministru adjunct al Industriei Forestiere), dar nu îl viza,
este transformată de Ida Felix, pe atunci anchetatoare la Comisia de Control
(Securitatea Partidului), în cap de investigare și acuzare. Motivul: cu acel
prilej, el făcuse gafa de a aduce acuazații cuplului Liuba – Iosif Chișinevschi
că dorea să pună mâna pe conducerea sindicatelor.
Pavel Apostol, cu care discutase situația, l-a sfătuit pe
Angheliu să nu facă propuneri, ci doar să-i înmâneze Idei Felix dosarul cu
documentele doveditoare.
Pe 15 august, el este anchetat la Comisie de: Constantin Pârvulescu,
Iosif Rangheț, Alexandru Drăghici, Emil Popa (adjunctul lui Pârvulescu la
Comisie) și Liuba Chișinevschi.
Șezătoarea a decurs astfel:
La citirea acestui pasaj, Liuba întrerupe: „Tu-ți mama ta
de bandit [apelativul pentru dușman – n. n.],
nu-ți era de ajuns numai Apostol? Și Chivu îți stătea în cale?“ Eu: „Dacă nu-ți scot măselele, este pentru că,
la plecare, un tovarăș m-a sfătuit să fiu calm!“
Pârvulescu: „Cum îndrăznesc să vorbesc așa într-o ședință
de partid?“ (I, p. 63)
Restul este și mai halucinant, dar nu-l vom mai povesti,
căci această relatare despre înjurătură ca tehnică a puterii comuniste este
suficientă.
*
Vintilă Vais
(Weiss), simpatizant al PCdR în ilegalitate, după „eliberare“ (23 august 1944) șef al
Direcției de Pașapoarte din MAI, s-a pus și el cu cine nu trebuia: Marin Jianu
(adjunct al ministrului de Interne Teohari Georgescu, secretar general al MAI)
și Alexandru Neacșu (șeful Cadrelor MAI).
Speriat de
presiunile la care era supus ori justițiar naiv – în 1949–1950 când se petrec
aceste fapte avea 29 de ani) – el îi reclamă pe oamenii grupării Jianu – Neacșu
la conducerea partidului pentru afacerile pe care le făceau. La Comisia de
Control, discută cu Ion Vințe și Alexandru Drăghici (și prim-secretar de partid
al Capitalei), care confirmă că acuzele sunt întemeiate, însă Teohari, ai cărui
oameni erau respectivii, s-a opus ca ei să fie îndepărtați.
Mai mult, în
iunie 1950 justițiarul nostru este arestat – ca și sora sa – și trimis direct
la închisoarea Gherla, în „demascări“, unde trece, alături de „bandiți“, prin toate
supliciile.
Am povestit
istoria sa, și rolul sinistru pe care l-a jucat ulterior în procesele
„reeducării“, în vol. II din Istoria
reeducării (Polirom, 2010) și în Procesele
reeducării (Fundația Culturală „Memoria“, 2008). Mai mult, i-am publicat
producțiile documentare în vol. II din Documentele
reeducării (Vicovia, 2018).
Aici vom reda
relatarea lui Emilian Angheliu – și el arestat și „ținut în păstrare socialistă“ (vorba fostului
deținut politic Paul Dumitrescu) – despre tortura din „demascări“ care consta în
consumarea fecalelor, și care se întemeiază pe discuția cu Vais.
Vais a fost
instruit asupra conduitei adecvate sub tortură de Papken Keropian, un preot
armean savant, maltratat și el îngrozitor în „demascările“ de la Gherla,
care îi spune:
„Fiule, nu
încerca să te opui, privește gura mea, nu mai am dinți, nu mai am gingii, totul
îmi este distrus, mi-au băgat cu forța pe gât, mi-au băgat un ciomag de lemn,
l-au răsucit în gură și până la urmă am înghițit. Dă aerul afară, înghite fără
aer, să nu-ți vină mirosul înapoi.“ „M-a învățat tehnica de a înghiți
exact.“ (I, p. 88)
*
Maria Vais
(Waiss) din București, sora lui Vintilă, de profesie funcționară, necăsătorită,
„nu face politică“, „N’are activitate politică“, „N’a făcut
politică“.
A fost arestată
pe 24 mai 1950 pentru că era sora fratelui ei (arestat și el pe 28 iunie
același an, dar întâi i-au luat sora, din motive de «teroare roșie»).
Pe 4 ianuarie
1951 a fost condamnată de Secția a II-a a Tribunalului Militar pentru Unitățile
MAI la 15 ani de „muncă silnică“ pentru „crima de înaltă trădare“, sub acuza că
„a dat informații Legației Franceze“.
A fost deținută
la închisorile Mislea și Văcărești (1951), Jilava (1952), din nou Mislea (1953
– 12 februarie 1955), Dumbrăveni (12 februarie 1955 – 23 octombrie 1955) și iarăși
Mislea.
În fine, a fost
grațiată prin Decretul nr. 308/1956 al Prezidiului MAN și eliberată de la
Jilava pe 16 iunie 1956.
(Cf.
fișele sale de încarcerare la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/W/W%2001.%20Wacaluc%20-%20Wutschi/Waiss%20Maria/.)
Pasiunea pentru mobilă
Episodul, care
are loc la Belgrad, unde Ana Pauker se afla cu treabă, este evocat lapidar de
Cristina Luca (Boico), și o mai are prtagonistă pe Ana Toma (zisă Anuța, pentru
a nu se confunda cu Ana-Cea-Mare):
Într-o
dimineață, în 1948, la Belgrad, Ana se plictisea, izolată: „Măi, fetelor (Anuța
și Cristina), veniți aici, că vine un avion cu mobilă. Luați-l.“ (I, p. 184)
„Demascarea“
Emilian
Angheliu povestește ce a auzit de la
alții, trecând prin propriul filtru. În ansamblu, el rămâne în perimetrul
„explicațiilor“ Securității: conducerea Mișcării
Legionare, aflată în Occident, a transmis în închisori ordinul de începere a
acțiunii, iar „legionarii“ (nume generic pentru toți deținuții
politici) s-au bătut între ei, au pus mâna pe conducerea atelierelor de la
Gherla, iar Securitatea și administrațiile închisorilor nu se amestecau în
„demascări“.
Printre
informațiile de detaliu comunicate de el – între care unele sunt reale (precum
cele legate de Vintilă Vais și Papken Keropian), altele fantasmagorice (și nu
ne vom pierde vremea) – se află una demnă de atenție, căci credibilă, și care
atestă controlul operațiunii de la cel mai înalt nivel al partidului. Sursa
este Ady Ladislau (zis Laci), la momentul în care s-au petrecut faptele adjunct
al Secției Administrativ–Politice a CC al partidului (care se ocupa cu
controlul Organelor):
Era în toamna 1951 sau 1952 [1952 – n. n.]. Drăghici +
Ady [plus – n. ed.] reprezentantul Secretariatului, Ioșca [Chișinevschi – n.
n.]. Gheorghiu [Dej – n. n.] îi cheamă pe toți trei (îmi povestește Ady). Gheorghiu întreabă, calm: „Cum stăm cu bandiții …?“ I se răspunde
că sunt închiși, făcuți inofensivi. „Dar
cum e cu reeducarea?“ „Foarte bine, obținem și declarații de la cei
reeducați.“ (I, pp. 88–89, subl. în text.)
Identități
Cristina Luca
(Boico) relatează:
Se trimiteau la
școală [la Moscova, se înțelege din context – n. n.] români [originari din
România – n. n.]. Raymond Guyot, care făcea școala împreună cu ei [membru al
conducerii Internaționalei Comuniste de Tineret – n. n.]: „De ce nu sunteți
patrioți? Fiindcă sunteți minoritari!“
Și remarca
memorialistei noastre:
Eu pe români îi
fac [consider – n. n.] minoritari. (I, p. 189)
Gheorghe
Adorian (Adorjan), fost „brigadist“, fost și el membru al FTP–MOI, apoi
membru al aparatului politic al Internelor în România comunistă:
Când [Vasile –
n. n.] Luca venea la Cluj, era totdeauna găzduit de [Alexandru] Iacob [Jákab –
n. n.]. Nevasta lui gătea mâncăruri ungurești pentru Laci baci, îi dădea
facturile la plecare, i-a trimis un porc la București – Laci baci în sus și în
jos. (I, p. 33)
Istorii cu Arhivele Statului
Valeriu
Bucicov, agent sovietic, specialist în „acțiuni umede“ (execuții,
crime) și «câinele de pază» al lui Gheorghiu–Dej:
Mă scot [de la
Paza Demnitarilor – n. n.] în 1963 (eram adjunctul directorului general al
Arhivelor), cunoșteam militărie bine. […] / Mă cheamă [Nicolae – n. n.] Dinu,
directorul general, și mă scoate la pensie (un „jucioc“) [în rusă:
putoare – n. n.]. Indicația era să mă schimbe de la MAI – Arhive, ca adjunct la
„Pronosport“, unde aveam același salariu, dar mă
scoate cu 1500 lei pensie. Întreb: „De ce mă scoateți?“ Drăghici a
surâs.
Mă scoate în
1967, pe chestiunea Pătrășcanu … De ce? De ce? Era ordin. Mă întreabă Ionel Gal, care era cu Răduică
[în cadrul Comisiei Patilineț – Stoica – n. n.]. Mă cert cu el, Răduică m-a
liniștit. (I, p. 325)
Cine era
tovarășul Dinu? Propagandist, a lucrat ca locțiitor al șefului Direcției
Politice din Trupele MAI (1957–1960), de unde a fost scos ca „necorespunzător“, apoi a fost trimis
la o școală de ofițeri de Miliție până în 1961, când a fost transferat la
Arhivele Statului – un «cimitir al elefanților» și «batalion
disciplinar» pentru cadrele superioare din MAI.
Și aici a
manifestat „lipsuri“, fiind considerat la fel de
„necorespunzător“. Motivul găsit de cei de la Direcția
Cadre a ministerului a fost că are o viață personală dezorganizată (era în
divorț cu cea de-a doua soție și trăia cu o subordonată). În 1966 a fost scos încă
o dată din funcție și trimis să lucreze la Penitenciare.
Soarta Anei Pauker
În 1952, după
ce a fost „doborâtă“, în grupul lui Gheorghiu-Dej rămas la
butoane (Biroul Politic) au apărut neînțelegeri cu privire la soarta ce-i
revenea: a fost pusă în discuție judecarea și, eventual, lichidarea ei. Gheorghe
Apostol, cel care relatează, nu ne spune și care au fost pozițiile.
Prin urmare,
tovarășii au hoărât să ceară avizul lui Stalin. Au mers așadar la Moscova
Gheorghiu–Dej, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu,
unde s-au întreținut cu Stalin și acoliții săi: Mikoian, Malenkov, Beria,
Molotov și Kaganovici.
Nu au luat un
traducător, discuția a avut loc în rusă, cel care a comunicat fiind tovarășul
Miron.
Scena este
antologică, iar șeful suprem recognoscibil:
Stalin a
ascultat întreaga poveste privind-o pe Ana și a conchis că, într-adevăr, Ana
este o figură important a mișcării, dar a făcut parte din partidul
communist al U.R.S.S., iar când a plecat
în România a devenit un activist al mișcării românești și este treaba internă a
românilor.
Seara, el i-a
invitat pe tovarășii români la masă, la dacea
(vila) sa:
A băut multă vodcă și la urmă a spus: „Gheorghiu, eu m-am înșelat cu tine!“
Toți au înghețat.
„Cum adică, Iosif Vissarionovici?“ „Am crezut că ești un proletar, dar în
fond ești un mic burghez.“ „De ce, Iosif Vissarionovici?“ „Fiindcă eu,
în locul tău, n-aș proceda cu Ana cum ai procedat [tu – n. n.], ci i-aș da una
la mir!“
Și și-a lovit fruntea cu marginea pocalului pe care-l ținea-n mână – în
sens de un glonț în frunte.
La care Miron intervine:
– Tovarășe Stalin, știți, Gheorghi Afanasievici [Dej – n. n.] este un
sentimental!
Nimeni nu a reacționat. (I, p. 92)
Arizona dreamin’
Mai întâi, o
relatare a lui Jean Coler / Haim Goldstein (ilegalist, „brigadist“, fost la Moscova
în timpul războiului, parașutat în spatele frontului, în România, cu grupul de
partizani sovietici „Carpați“, ulterior anchetator la Comisia Controlului de
Partid), care îi are ca protagoniști pe Chivu Stoica (alter ego-ul lui Gheorghiu–Dej) și Constantin
Doncea (și el ilegalist, „brigadist“, fost la Moscova în timpul războiului, epurat în 1958
împreună cu alți ilegaliști). Episodul, care pendulează între
tragic și burlesc, se petrece în timpul Plenarei CC al partidului din aprilie
1968, consacrată reabilitărilor perioadei Gheorghiu–Dej, rezultat al
investigațiilor Comisiei Patilineț–Stoica:
Chivu (despre
Ghiță [Dej – n. n. ]): „Am crezut în el ca în Dumnezeu. Eram prost!“ Doncea: „Erai prost? Ești și vei rămâne prost! Rolul
tău și al lui Ghiță, în 1933? Să vă spun eu! În timp ce Grivița vuia în grevă,
tu și cu Ghiță ați fost arestați de Poliție într-o casă de curve, pe strada...,
numărul... Spune că nu-i așa!“. (Chivu tace). (II, p. 146)
Apoi, o altă
relatare a aceluiași Coler, de datat cel mai probabil în 1948, care îi are în
centru pe Mircea Brătucu (director în Direcția Generală a Poliției) și Petre
Mihăileanu / Leon Herșcovici (secretar general al Prefecturii Poliției
Capitalei):
Împreună
stabilesc planul lichidării Crucii de Piatră și a caselor de toleranță.
Acțiunea trebuia să fie organizată noaptea, dintr-o dată, să cuprindă toate
casele, ca să nu se sesizeze [nimeni – cuvânt tăiat; n. a.] cei în cauză și să nu se transfere dintr-un loc
într-altul. Au venit cu planul la Teohari [Georgescu – n. n. ]. S-a uitat pe
plan. „Bine... Bine...“
S-a oprit asupra unei case de pe Brezoianu, denumită „Arizona“. „Aici nu
prea...“ „Dar e un centru important...“ „Parcă nu... Fiți atenți...“ S-a cam
bâlbâit Teohari. Brătucu și Mihăileanu au pus la bătaie 3000 de polițiști, au
ocupat totul. Ei doi s-au dus la „Arizona“, să vadă ce o fi acolo, că Teohari
era atât de circumspect. Au găsit aproape întreg Biroul Politic acolo, inclusiv Emil [Bodnăraș – n. n. ]! A fost o lovitură teribilă. (II, pp.
146–147)
Se-nvârte roata
La sfârșitul
lui 1952 Mișu Dulgheru, șeful Anchetelor Securității, este arestat (din motiv
de grupare adversă: Ana Pauker) și trecut prin anchetă unde, în urma bătăilor,
dantura îi este complet ruptă. Liberat după câțiva ani, Jean Coler îl
întâlnește la sfârșitul anilor 1950, cu prilejul unei manifestații de 1 Mai,
timp în care fostul anchetator lucra la ICAB:
– Ce faci, nea
Mișule?
– Bine, după
cum vezi.
– Dar ce
dantură frumoasă ai!
– Măcar de-ar
fi a mea!
– Pe a ta ți-au
scos-o ai tăi?
– Îhî.
– Și au
procedat cum i-ai învăța tu?
– Ba bine că
nu, încă și mai bine! (II, p. 145)
Sociopați
Cititorul se va
întreba poate dacă în aceste relatări apar ceva reevaluări, regrete sau măcar
vreo autocritică tovărășească. Nu este cazul.
Mai întâi, Alexandru
Drăghici, cel care a patronat ruperea dinților lui Dulgheru:
În ceea ce
privește regimul din închisori, cu privire la cei politici, Drăghici e
categoric: „Dă-i în mama lor! Ei ce au făcut cu noi? Bandiții...“ – cam în tonul
ăsta s-a referit la Maniu, Argetoianu și ceilalți de la Sighet. Bandiți...,
față de care n-are nici un fel de remușcări. (II, pp.
194–195)
Apoi, chiar Mișu
Dulgheru:
Momentele pe
care le-am trăit – 1944–1945 – au fost ceva grozav. Am lovit în legionari cu
toată puterea. M-am scăldat în sânge legionar. Am lovit. Cine a aruncat [lucrat
– n. n.] împotriva partidului, împotriva regimului, am lovit cu toată puterea.
Am făcut, dar am fost cinstit. (II, p. 257)
Ne vom opri
aici cu exemplele, dar nu vom încheia înainte de a ne manifesta gratitudinea față
de autor – Alexandru Șiperco, „unul dintre ei“, care prin
efortul și dăruirea studierii unei istorii complicate și-a făcut datoria față
de „pământul românesc pe care s-a născut“ (II, p. IV) – și a mulțumi
colegial fiului său, istoricul Andrei Șiperco, pentru efortul de descifrare,
editare și publicare a acestor prețioase „(auto)demascări“.
București, 28 decembrie 2018.
Publicată în Analele Liceului „Vasile Conta“, Târgu Neamț, nr. 1/2019, pp. 149-156.
Publicată în Analele Liceului „Vasile Conta“, Târgu Neamț, nr. 1/2019, pp. 149-156.
