Am constatat, cu plăcere, că a început o
discuție despre Proiectul noii legi a arhivelor, aflat în dezbatere publică,
deocamdată pe Facebook, ceea ce este
remarcabil pentru disciplinele noastre (Istorie, Arhivistică), în care
non-dezbaterea este mai degrabă regula, nu excepția.
Dat fiind statutul nostru, nu putem
participa, însă o vom urmări cu interes, ba chiar, dacă vom găsi nimerit, vom
comenta... comentariile.
*
A. Cioflâncă are cuvântul:
Alții, cum ar fi istoricul Adrian
Cioflâncă, membru în Colegiul CNSAS, susțin că proiectul de lege în forma
actuală ar putea conduce la anularea misiunii CNSAS și ar „scoate din joc toată
arhiva CNSAS.“. Acest lucru ar însemna că toate dosarele de la CNSAS, Arhivele Naționale,
SRI, SIE care „conțin informații despre săvârșirea de infracțiuni sau existența
unor condamnări penale, măsuri de siguranță ori sancțiuni administrative / contravenționale“, cum ar fi dosarele deținutilor politici, cele ale crimelor comise de
autoritățile române în secolul XX, ar putea fi studiate de cercetători doar
după 100 [de ani] de la crearea lor.
(apud D. Lăcătușu,
Facebook, 20/08/2017.)
Ce putem spune? Este dreptul omului să se
teamă, iar rolul nostru nu este de a-l liniști.
Dacă însă vorbim despre lege și aplicarea
ei (ba chiar și de știință), în Proiect regăsim o trimitere expresă la
activitatea CNSAS, care e de natură să pună pe gânduri, iar arhiviștilor să le
dea chiar frisoane:
Art. 61. Consiliul Național pentru
Studierea Arhivelor Securității, pe durata funcționării, organizează arhivele
preluate cu respectarea provenienței și integrității fondurilor arhivistice și/sau
fragmentelor de fonduri arhivistice, precum și arhiva proprie, cu respectarea
prevederilor prezentei legi.
*
Modelul american și visul românesc:
rolul CIA în tranziția românească rămâne,
pentru moment, foarte vag.
Fapt curios, nici un document despre
România nu este inclus, nici măcar în iunie 2002, în cutiile de arhive
referitoare la sfârșitul Războiului Rece, conservate la National Security
Archives, la Gelman Library de la universitatea George Washington.
(Catherine
Durandin, CIA în război, f.l.,
Editura Incitatus, 2003, p. 230.)
Întrebarea vine de la sine: pe cine vrea Agenția
să protejeze?
Tot curios, am căutat pe Internet și,
conform interogării, situația nu a evoluat de atunci cu o iotă: http://nsarchive.gwu.edu/.
Mai mult:
Întrebat de auto(a)r(e) pe această temă în
iunie 2002 la Washington, un fost agent CIA aflat la post la Paris între 1998
și 1991, Robert Baer, refuză să vorbească, politicos dar ferm.
(Ibidem.)
Desigur, însă, e cu mult mai reconfortant
visul că Americanii sunt campionii mondiali ai desecretizării, iar documentele
lor sunt imediat şi direct accesibile, decât să te întrebi dacă nu cumva „ai
noștri“ îi chiar copiază
și în acest domeniu, cel puțin din 2003 încoace...
D. Lăcătușu, în reacție:
Nu cred că ai noștri îi
copiază pe americani. În plus, americanii au adoptat FOIA în anii ’60, care a
reprezentat și pentru celelate state un imbold pentru a-și modifica politica de
acces la documentele create și să impună limite rezonabile pentru consultarea
documentelor. Dar fiecare stat și-a dezvoltat ulterior propriii anticorpi
pentru a limita și împiedica consultarea actelor create de state: legile care
reglementează accesul la documente. Încă din perioada comunistă, au existat
acte normative care au limitat accesul la documente sensibile în scopul
protejării statului roman și a funcționarilor săi. Aceste acte au supraviețuit
și după 1989. Iar exemplul este celebra Anexă 6 care mulți ani a reprezentat un
obstacol pentru accesul la documente și i-a apărat pe funcționarii statului
comunist de orice răspundere pentru faptele comise. Iar acum, la aproape 30 de
ani de la căderea comunismului, nu avem încă o legislație coerentă a arhivelor
care să permită accesul cetățenilor la documente, ci câteva legi care se bat
cap în cap în privința drepturilor cetățeanului de a cerceta documentele create
de stat și a studia activitatea acestuia și a funcționarilor săi. Orice discuție/dezbatere
despre arhive ar trebui să pornească de la câteva întrebări: Au încetat arhivele să
mai reprezinte doar un sediu al puterii? Au renunțat arhivele la rolul lor de a
apăra activitatea statului și a funcționarilor săi care au comis crime? Când
vor deveni arhiviștii din oficiali ai statului funcționari publici aflați în
slujba cetățeanului? Știu, legea spune că
angajații arhivelor sunt funcționari publici, dar așa o fi?
(Facebook, 31
august 2017.)
Nu încercăm să convingem
de contrariu, nu acesta este sensul, nici scopul unei eventuale discuții.
Procesul început în SUA
la sfârșitul anilor 1960 este important, dar specific democrației americane
(context care e greu de rezumat aici), iar el n-a fost urmat de nici o altă
țară, și de nici o democrație europeană, care au altă logică de acces la
documentele serviciilor secrete. La fel, ceea ce s-a întâmplat la noi înainte
și după intrarea în NATO, dincolo de continuități, revine și la diferențe (dar
aici n-am vrea să deprimăm pe cineva, prin urmare, ne vom abține).
Conținutul damnatei
Anexe 6 se regăsește în cvasitotalitatea Statelor europene, fiind vorba de
clauze privitoare, generic, la protecția informațiilor personale, a secretului
de Stat, și el este în linia legislației europene (ba chiar și americane) în
materie, prin urmare, nu ar trebui confundat cu „cultura secretului“ tipică regimului
comunist.
În fapt, în analiza
acestei chestiuni se produce un amalgam multiplu între: ceea ce alte legi și
instituții definesc a fi secret și clauzele legale stipulate de legislația
arhivistică, dat fiind că Arhivele nu definesc „secretul“, ci aplică legea
existentă; restrângerea, împiedicarea accesului la arhive după 1989 a fost
făcută nu doar printr-o interpretare excesivă a Anexei în chestiune, ci,
surprinzător, mai ales invocându-se motive – uneori reale, dar de multe ori
închipuite – că „documentele nu sunt prelucrate arhivistic“; este confundată adesea
protecția datelor persoanei cu ascunderea informațiilor referitoare la
responsabilii (funcționarii, în alți termeni) regimului comunist, chestiune
care revine la o temere legitimă, dar care este util să nu dea în fandacsie;
clauza generală de 30 de ani nu împiedică nici un creator de arhivă să facă
publice documentele sale, ba, mai mult, prevederile legale asociate chiar
obligă (Legea 544/2001); tema
desființării CNSAS este de un nivel intelectual prea jos pentru a o aborda până
și aici; și am putea continua…
În special, conținutul
Anexei 6 dă mari bătăi de cap, creează false discuții, dialoguri ale surzilor. Iată-l
în varianta franceză:
« Chapitre 3 Régime de communication
Art.L. 213-1.-Les archives publiques sont, sous réserve des dispositions de
l'article L. 213-2, communicables de plein droit.
(…)
Article L213-2
Par dérogation aux dispositions de l'article L. 213-1 :
I. ― Les archives publiques sont communicables de plein droit à
l'expiration d'un délai de :
1° Vingt-cinq ans à compter de la
date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret des
délibérations du Gouvernement et des autorités responsables relevant du pouvoir
exécutif, à la conduite des relations extérieures, à la monnaie et au crédit
public, au secret en matière commerciale et industrielle, à la recherche par
les services compétents des infractions fiscales et douanières ou au secret en
matière de statistiques sauf lorsque sont en cause des données collectées au
moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé
mentionnées aux 4° et 5° ;
b) Pour les documents mentionnés au 1° du I de l'article L. 311-5 du code
des relations entre le public et l'administration, à l'exception des documents
produits dans le cadre d'un contrat de prestation de services exécuté pour le
compte d'une ou de plusieurs personnes déterminées lorsque ces documents
entrent, du fait de leur contenu, dans le champ d'application des 3° ou 4° du
présent I ;
2° Vingt-cinq ans à compter de la
date du décès de l'intéressé, pour les documents dont la communication
porte atteinte au secret médical. Si la date du décès n'est pas connue, le
délai est de cent vingt ans à compter de
la date de naissance de la personne en cause ;
3° Cinquante ans à compter de la
date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, pour
les documents dont la communication porte atteinte au secret de la défense
nationale, aux intérêts fondamentaux de l'Etat dans la conduite de la politique
extérieure, à la sûreté de l'Etat, à la sécurité publique, à la sécurité des
personnes ou à la protection de la vie privée, à l'exception des documents
mentionnés aux 4° et 5°. Le même délai s'applique aux documents qui portent une
appréciation ou un jugement de valeur sur une personne physique, nommément
désignée ou facilement identifiable, ou qui font apparaître le comportement
d'une personne dans des conditions susceptibles de lui porter préjudice.
Le même délai s'applique aux documents relatifs à la construction, à
l'équipement et au fonctionnement des ouvrages, bâtiments ou parties de
bâtiment utilisés pour la détention des personnes ou recevant habituellement
des personnes détenues. Ce délai est décompté depuis la fin de l'affectation à
ces usages des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment en cause ;
4° Soixante-quinze ans à compter de
la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier,
ou un délai de vingt-cinq ans à compter
de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret en
matière de statistiques lorsque sont en cause des données collectées au moyen
de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé ;
b) Pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de
la police judiciaire ;
c) Pour les documents relatifs aux affaires portées devant les
juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux
jugements, et à l'exécution des décisions de justice ;
d) Pour les minutes et répertoires des officiers publics ou ministériels ;
e) Pour les registres de naissance et de mariage de l'état civil, à compter
de leur clôture ;
5° Cent ans à compter de la date du
document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai
de vingt-cinq ans à compter de la date
du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref, pour les
documents mentionnés au 4° qui se rapportent à une personne mineure.
Les mêmes délais s'appliquent aux documents couverts ou ayant été couverts
par le secret de la défense nationale dont la communication est de nature à
porter atteinte à la sécurité de personnes nommément désignées ou facilement
identifiables. Il en est de même pour les documents relatifs aux enquêtes
réalisées par les services de la police judiciaire, aux affaires portées devant
les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux
jugements, et à l'exécution des décisions de justice dont la communication
porte atteinte à l'intimité de la vie sexuelle des personnes.
II. ― Ne peuvent être consultées
les archives publiques dont la communication est susceptible d'entraîner la
diffusion d'informations permettant de concevoir, fabriquer, utiliser ou
localiser des armes nucléaires, biologiques, chimiques ou toutes autres armes
ayant des effets directs ou indirects de destruction d'un niveau analogue[1].
Întrebările, chiar dacă
balansează între tenta metafizică și ancheta Procuraturii, sunt și ele
legitime. Am răspunde la toate, cu dragă inimă, și pe larg, chiar dacă nu
suntem purtătorul de cuvânt al instituției, doar dacă ni se va răspunde la una
singură, hai, două, și cumulativ: Ce loc ocupă
Arhivele în arhitectura instituțională a Statului român și care este ponderea
lor? Dacă cineva este convins că arhiviștii sunt un fel de pirați ai
drepturilor cetățeanului, de ce nu se adresează Justiției (țara noastră este,
de bine, de rău, un Stat de drept) sau, după caz, UE, NATO, SUA?
În fine, dacă oamenii se
întreabă, pe bună dreptate de altfel, ce fac Arhivele pentru ei, am întreba și
noi, fără să mimăm naivitatea: Cetățenii,
ei ce fac pentru aceste Arhive, care nu sunt ale arhiviștilor, ci ale lor? Și
poate că de răspunsul la această întrebare va depinde depășirea măcar a
perspectivei unei jelanii de babe, dacă nu chiar a celei prin care răul sunt,
întotdeauna, ceilalți.
În rest, à bon entendeur, salut !
NOTE
București,
2 septembrie 2017.
Vom
trece peste „disconfortul“ primarului Sectorului 2 din
București, ca și al celor-câteva-sute-de-cetățeni-indignați care vor să
înlăture denumirea unui loc de loisirs din
București[1],
ba chiar și peste cel propriu, și aceasta din cel puțin trei motive, de
principiu și practice. 
