LECTURI NECESARE (2)

Alexandru R. Florian, Cunoaștere și acțiune socială, Editura Politică, București, 1987, 197 p., în colecția „Dezbateri Ideologice“.

Am analizat într-un text precedent o altă producție a autorului[1]. Dacă aceea era o lucrare de tinerețe, aceasta este una de maturitate, diferența fiind – nu de nivel, care rămâne invariabil același – de abordare, ca cea dintre Informația Bucureștiului și Scânteia.

Odată cu creșterea nivelului politic, de la Frontului Democrației și Unității Socialiste la Marele Partid al Clasei Muncitoare, a crescut și prețul «renumerației» (de la 4,25 la 6,75 lei), pentru un format similar de 10,5 x 6,5, iar redactorul de carte este Adrian Miroiu.

Aici trăncăneala ideologică se desfășoară pe mai multe pagini decât în anterioara, autorul făcând deja parte din armata de articulatori ai «liniei politice» – acei formulează Proșka! din romanul Cevengur al lui Andrei Platonov – sarcină și privilegiu, în egală măsură. Știm azi cu precizie că nici Gheorghiu–Dej, nici Ceaușescu nu-și scriau discursurile, mai mult, că responsabili de primă linie ai regimului comunist precum Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu sau Alexandru Bârlădeanu habar n-aveau ce conținea nu doar această maculatură, ci chiar tezele care călăuzeau activitatea aparatului de propagandă.

Faptul se întâmplă pentru că propaganda reprezintă o tehnică bolșevică de păstrare a puterii și de control politic, rolul ei fiind de a deversa asupra populației acest nămol botezat «ideologic», scopul fiind controlul gândirii, iar ținta împiedicarea articulării nu doar a unei opoziții, ci a oricărui discurs deviaționist. Astfel, la fel cum organizațiile paravan («de masă») ale partidului reproduc o falsă societate civilă, propaganda creează iluzia unui dialog – de aici și titlul colecției în care publică autorul nostru –, ea fiind o „armă de luptă“, Propaganda als Waffe, cum spunea maestrul ei, Willy Münzenberg: întrucât dezbaterea este lipsită de eficacitate, trebuie să distrugi orice contestare, și nu doar reală, ci și posibilă.

Lucrarea de față indică faptul că nivelul ideologic al autorului crește, de aici și ariditatea sa, diferența față de precedenta fiind ca cea între Bărăgan și Sahara (sau, dacă preferați, pentru a rămâne în același registru geopolitic: Vorkuta).

Astfel, lui Florian i se încredințează înalta sarcină să prezinte, rezume, comenteze critic clasici precum Marx, Engels și Lenin, teoreticieni comuniști ca Gÿorgy Lucács, Antonio Gramsci, Louis Althusser sau Adam Schaff, ba chiar și figuri când triste, când de-a dreptul tragice, de aiurea sau de la noi, precum Nicolai Buharin, Roza Luxemburg, Constantin Dobrogeanu–Gherea sau Lucrețiu Pătrășcanu.

Autorul își dă aici adevărata măsură într-o știință inexistentă (materialismul istoric) și o filosofie iluzorie (materialismul dialectic), rezultatul fiind o „ideologie rece“ (Kostas Papaioanou) numită «materialism dialectic și istoric». Exprimarea este în «limba de lemn», un limbaj-expresie al puterii cu rol de dezinformare și manipulare (Tatiana Slama–Cazacu), care întotdeauna este de luat în serios și necesită a fi tradus. Și acest lucru vom face în cele ce urmează.

«Partidul nostru» apare, conform ritualului, încă din primele pagini, apoi, după ce aproape adormisem, la p. 59 cu Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral decăzute, în fine, regulat cu alte documente ale sale, toate programatice.

Iată cum comandantul suprem al forțelor de activiști, lumină ne e, și far pe acest drum!

În acest loc autorul nostru se face apologetul marxismului și al „mizeriei istoricismului“ său (Karl Popper).

Aici Florian se face apologetul revoluției comuniste, dincolo de bine și de rău, în egală măsură necesitate și imperativ moral. Și, mai presus de toate, declanșatorul colectivizării gândirii și simțirii prin „descotorosirea de întregul putregai“, exact ca la Pitești: Să scoateți tot putregaiul din voi, bandiților!

În acest loc avem o mostră de apologie a «socialismului real» și a infracțiunilor sale.

Acesta este unul din momentele, singurul de altfel, în care autorul este chiar cinstit cu cititorii săi: vorbește despre dominația totalitară și rolul de instrument de putere pe care propaganda îl are într-un asemenea tip de regim.

În acest moment, în care ni se vorbește despre teoria revoluției și/sau tranziției, este vorba pur și simplu despre teroare și întregul cortegiu de acțiuni ce urmează preluării puterii de către revoluționarii de profesie care vorbesc în numele clasei muncitoare: naționalizări, colectivizări, distrugerea dușmanilor, a vechilor clase și a vechii ordini botezată «burgheză».

Propagandistul nostru ne spune că teroarea totalitară este o necesitate ale cărei excese, odată ce nu mai este nevoie de ele, sunt denunțate drept «birocratism».

Ideea pe care Florian o are despre istoria României este o preluare a ultimului viraj al «liniei politice» a ceaușismului cu privire la înfrângerea reacționarului regim burghez: insurecția armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944 (pentru înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere, cu scopul de a evita ocuparea țării de către sovietici și comunizarea ei); rolul determinant al PCR în acest proces (pentru dorința Regelui și a conducătorilor PNȚ, PNL și PSD de a evita să intre în coliziune cu sovieticii, PCR fiind un partid marginal, lipsit de bază socială, care nu avea alt sprijin decât trupele sovietice, de facto de ocupație); lupta împotriva forțelor reacționare, fasciste și rasiste ale burgheziei (în fapt, distrugerea oricărei opoziții). Și ea se încheie, la fel de ritualic, cu un citat din gândirea Marelui Cârmaci.

Iată ideea pe care autorul o are despre colectivizare: un proces treptat realizat prin convingere și adeziune – entuziastă, cum altfel? În fapt, exproprierile în vederea etatizării proprietăților rurale au început brutal cu deposedarea marilor proprietari, în 1949, operațiune desfășurată într-o singură noapte prin arestarea lor și a familiilor lor și trimiterea la Canalul Dunăre – Marea Neagră ori dislocarea în alte localități rurale. Apoi, au continuat cu tactici la fel de brutale asupra țăranilor fruntași, numiți «chiaburi», până în 1952, fapt care a declanșat revolte sătești ce au alimentat grupurile de rezistență armată din munți. De la moartea lui Stalin și până după Revoluția maghiară ritmul colectivizărilor a scăzut, din rațiuni mai generale legate de tactica de ansamblu a regimului, țăranii mijlocași și codași fiind împovărați cu «cotele obligatorii», care aveau ca scop să-i facă să renunțe la proprietăți. În fine, între 1959 și 1962 din nou, cu tactici combinate, dar preponderent brutale.

Să vedem acum ce idee are eroul nostru despre social-democrație: mai întâi, avangardistul bolșevism a depășit decadenta social-democrație burgheză pentru că ea avea marele păcat de a cita din propriile documente-program ca din Biblie. Apoi, grupările social-democrate sunt numite «secte», apelativ care maschează faptul că secta fanatică a revoluționarilor de profesie reprezentată de bolșevism se instituie în dogmă unică de factură similireligioasă în interiorul stângii politice tradiționale și duce împotriva social-democraților o luptă ireductibilă (ca «socio-fasciști»). În fine, această teorie radicală, care este aplicată brutal celor cu care se află în clivaj politic, este apanajul unui grup de inițiați care cugetă, transmit sarcini maselor și urmăresc aplicarea lor.

Ar fi de spus apoi că social-democrații de la noi, cei adevărați, grupați în jurul lui Constantin (Titel) Petrescu, au făcut ani grei de pușcărie politică, iar mulți dintre ei au pierit acolo, unii, precum Ion Flueraș, în torturile din „demascări“.

După 1990, activistul ceaușist Florian, apropiat al lui Ion Iliescu și, apoi, al lui Adrian Năstase, a devenit un social-democrat de marcă: cercetător la Institutul de Teorie Socială, o instituție de prezervare a activiștilor comuniști post-„Ștefan Gheorghiu“ (1991–1999); apoi, secretar ştiinţific la Fundaţia Română pentru Republică şi Democraţie și Institutul Social–Democrat, organizații de mase ale PDSR/PSD (1999–2001) și, în același timp, profesor la SNSPA, «Sorbonica» de reciclare a fostelor cadre ale nomenklaturii (1998–2000), unde a fost coleg cu redactorul Adrian Miroiu; încă, director ştiinţific la același Institut Social–Democrat (2001–2004); în fine, profesor la mercantilist-burgheza Universitate Creștină „Dimitrie Cantemir“[2], condusă de un alt social-democrat creștin post-decembrist, fostul refugiat comunist iugoslav în România lui Gheorghiu-Dej, în timpul schismei sovieto–iugoslave (a se citi: stalinist), Momcilo Luburici.

Spre deosebire de precedenta producție, cea de față este cu mult mai bine editată, așa încât dispar complet dezacordurile și mare parte dintre cacofonii. Nu toate însă, întrucât conștiința socialistă este cacofonică prin definiție. În fapt, lucrarea chiar debutează cu una dintre ele: „Epoca contemporană“, care se repetă întrucât este ritualică, și continuă cu altele inedite precum „că cunoașterea“ și „politică conducătoare“ (de altfel, un foarte potrivit lapsus revelator).

Notele sunt și ele mai bine îngrijite, însă nu trec nici de această dată de exigențele formale ale unui aparat critic științific. În fapt, nici nu este nevoie, căci lucrarea nu are nici cea mai mică legătură cu știința. Prin urmare, nu se spune Idem, ci Ibidem în cea de-a patra notă, pentru autorul și titlul din cea de-a treia notă, iar repetarea autorului în notele 11 și 13, respectiv 25 și 26, ar fi fost corect redată prin Idem.

În fine, acesta fiind omul, și aceasta producția lui de dinainte de 1989, nu ne putem decât declara de acord că este persoana cea mai calificată să ocupe postul de director al unui institut guvernamental care nu are nici o consistență proprie, căci rolul său este dublu: să țină în șah revendicările legitime ale victimelor comunismului și să reprezinte o interfață de hard power cu autoritățile americane și israeliene. Căci, din nefericire, nu despre memoria victimelor nazismului/regimului antonescian este vorba aici, ci despre instrumentalizarea ei în scopuri politice, deopotrivă interne și externe. Iar faptul că România este singura țară din lume care are o instituție de acest tip, corespunde absenței politicilor veritabile cu privire la memoriile comunismului și nazismului/antonescianismului, și rolului cvasinul pe care îl joacă pe scena europeană și internațională.

NOTE

[1] Lecturi necesare (1), la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2017/07/lecturi-necesare.html.

[2] Cf. CV-ul său la adresa: http://www.ucdc.info/cd/cd_profil.php?cid=1009#cv.

București, 27 iulie 2017.

CUM ESTE PLĂTIT HOLOCAUSTISMUL

Conform declarației sale de avere, Alexandru Florian a încasat anul trecut circa 25.200 de euro, ceea ce reprezintă 2.100 de euro pe lună. Totodată, are în conturi circa 45.000 de euro, dar este de luat în calcul că trudește pe acest tărâm de la începutul anilor 1990[1].

El adună fonduri de la institut (ca director și șef de proiect) și de la Universitatea (creștină, desigur!) „Dimitrie Cantemir“ (ca profesor și membru al Fundației Europene cu același nume, o instituție care, dat fiind numărul covârșitor al ofițerilor superiori, activi și în rezervă, printre membrii săi de bază și de conducere, seamănă mai degrabă cu o unitate a MApN[2]).

Pentru comparație, un profesor începător din Franța primește 1.600 de euro pe lună, iar unul cu vechime de 10 ani, 2.300 de euro[3], în timp ce la noi salariul unui debutant este de 2.045 lei (445 euro)[4].

Pentru munca (hai să-i spuneam așa!) ingrată pe care o desfășoară, am spune că directorul nostru primește puțin, dar se vede că acesta este prețul d-sale.

Pe de altă parte, dat fiind că tinerii profesori veritabili de-abia își târăsc zilele, numai din salariul său de la Guvern ar putea fi plătite trei salarii și jumătate, iar din tot ceea ce câștigă, circa cinci.

*

Conform declarației sale de avere, Adrian Cioflâncă a încasat anul trecut circa 28.540 de euro, ceea ce înseamnă 2.380 de euro pe lună, astfel că îl bate pe Florian. Fiind însă mai recent în pâine, el nu are nimic în conturi, ba chiar deține un împrumut de 57.000 de euro pentru apartamentul cumpărat în 2011[5]. Să nu-i ducem însă grija, căci are de unde plăti!

El adună fonduri de la CNSAS (ca membru al Colegiului), de la Institutul „A.D. Xenopol“ (cercetător), de la Centrul pentru Studiul Evreilor din România (ca director), de la Asociația Teatru 2.0 (pentru documentare) și de la Fundația Gheorghe Ursu (premiul acordat „pentru activitatea de cercetare istorică lucida, desfasurata cu o (sic!) talent analitic, tenacitate, curaj si o constiinta civica exemplara, a fenomenului totalitar din Romana (re-sic!) – atit de dreapta cit si de stinga – in toata complexitatea lui“ (re-re-re-sic!)[6].

Pentru comparație, salariul unui cercetător la Academia Română, cu vechimea lui Cioflâncă, este de 2.041 lei (445 euro).

Pentru munca depusă (hai să-i spuneam și acesteia tot așa!), întrucât e o diferență de calibru față cu Florian, cam acesta este și prețul lui.

Pe de altă parte, dat fiind că tinerii cercetători veritabili de-abia își târăsc zilele, la fel ca profesorii, numai din salariul său de la CNSAS ar putea fi plătite două salarii și jumătate, iar din tot ceea ce câștigă, circa cinci și jumătate.

NOTE

[1] Cf. la adresa: http://www.inshr-ew.ro/ro/files/declaratii_de_avere/2017/declaratie_avere_Florian.pdf.

[2] Cf. pagina Fundației la adresa: http://aseu-dimitriecantemir.org/.

[3] Mulțumim Ancăi Irina Lubenescu, cea care ne-a comunicat informația.

[4] Mulțumim lui Marius Boitan, cel care ne-a comunicat informația.

[5] Cf. la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/membrii/declaratii%20avere/2017/Cioflanca%20Adrian%2029.05.2017.pdf.

[5] Cf. pagina Fundației, la adresa: http://gh-ursu.ong.ro/activitate.html.

București, 25 iulie 2017.

CE MAI E NOU ÎN MATERIE DE ISTORIE, MEMORIE ȘI UTILIZAREA LOR?

Emmanuel Macron și-a atins limitele „gaullo–mitterandismului“: invitarea lui Beniamin Netaniahu la comemorarea de la Vél d’Hiv (în fapt, o chestiune franco–franceză, nu israeliano–franceză), nefericitul amalgam între antisionism și antisemitism și apelativul „Dragă Bibi“ (de ce oare nu i-a spus și lui Vladimir Putin „Dragă Volo“?). Timp în care dragul de Bibi se opune oricărui acord de pace cu palestinienii aflați sub regimul de ocupație și continuă politica de colonizare în Teritorii. Apoi, de la Paris pleacă direct la Budapesta ca să-l întâlnească pe Viktor Orbán.

Sursa: AFP

La rândul său, Orbán continuă campania anti-Soros cu scopul de a-și lărgi spațiul de manevră în politică: intern, îl deranjează pentru că Fundația și Universitatea magnatului sunt un creuzet secularist, cu care ideologic se află în clivaj. Extern, pentru că are permis să acționeze de la însuși Donald Trump. S-a ambalat însă atât de tare, încât operațiunea a luat o certă tentă antisemită (a se vedea referința la rolul politic „strălucit“ jucat de Horthy și afișele cu Soros ce par desprinse din caricatura gen „Der Stürmer“) și care, pe bună dreptate, l-au speriat pe ambasadorul israelian la Budapesta.

Acestuia din urmă i s-a spus însă „la loc comanda“: a fost momentul în care între Netaniahu și Orbán s-a realizat o convergență de interese care are ca nucleu politic central islamofobia (a unia față cu palestinienii, a celuilalt față cu refugiații). Faptul este însă explicabil, căci o bună parte dintre cei mai înfocați proisraelieni sunt antisemiți sadea, situație valabilă în Europa ca și în SUA. Al doilea element, și acesta este decisiv pentru trimiterea ambasadorului la culcare: Bibi are nevoie de Orby (și de întreg grupul Vișegrad) pentru a se opune instituțiilor UE, deranjate de politica sa brutală în Teritoriile Ocupate, și nu pentru că aceste instituții ar face nemaipomenite fapte de vitejie pe tărâmul apărării palestinienilor persecutați, ci pentru a le reduce complet la tăcere.

Astfel, cei care instrumentalizează lupta împotriva antisemitismului s-au aliat cu antisemiții.

Ce mai e nou pe la noi?

Odată cu alianța israeliano–ungară (și israeliano–vișegradiană) a murit și ideea unui Centru regional pentru combaterea antisemitismului, proiectat în genere pentru Europa de Est, dar orientat în principal împotriva politicilor memoriei din Ungaria.

În concluzie, nici la holocaustism nu suntem primii pe clasă în Europa de Est, deși avem o instituție unică nu doar în Europa, ci în lume, care asemenei unei fabrici trebuie alimentată cu ceva. Așa că i s-a dat voie să mai vâneze ceva plăcuțe, denumiri de licee și statui de „fasciști“. Dar nu prea multe, ci așa, ca să împăcăm capra israeliano–americană cu varza memoriei și istoriei. Pentru că, vorba-ceea: precum în orwelliana Oceanie, și acțiunea și reacțiunea emană de la același centru...

București, 25 iulie 2017.

LECTURI NECESARE (1)

Alexandru R. Florian, Procesul integrării sociale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, 103 p., în Colecția «Știința pentru toți», care „apare sub egida Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste“.

Despre autor, actualmente director al Institutului „Elie Wiesel“, s-a spus că ar fi fost „propagandist al comunismului și al PCR“, dar demonstrația nu a fost făcută, pur și simplu pentru că a fost confundat cu un omonim[1], ceea ce i-a permis, de altfel, să nege – cu succes – acuza.

Cu privire la lucrarea de față, nu este nici un dubiu că îi aparține, căci este asumată în CV-ul propriu[2].

Spicuim: „unitatea de acțiune a claselor și grupurilor socialiste“, „reproducerea societății să se realizeze la parametrii propuși“, „contradicțiile sociale manifestîndu-se în stadiul unității lor funcționale“. Dar cel mai mult ne-a plăcut formularea: „Totodată ea [integrarea socială] reprezintă osmoza, manifestată prin practica socială, dintre cadrul social obiectiv și conștiința socialistă (subl. n.).“

Încă ceva, pentru cei născuți abia ieri: cărțulia costa 4,25 lei, ceea ce în epocă – perioadă în care hârtia și tiparul nu costau aproape nimic – reprezenta o sumă mare, o producție de 103 pagini în formatul 10x7,5 fiind de regulă maxim 1,25 lei. Scopul era, desigur, ca cei care consumau ceaușism și aveau privilegiul de a-i îndemna și pe alții să fie bine plătiți, și nu conta dacă maculatura, indiferent de preț, se vindea (nu se vindea!), sistemul de producție, distribuție și remunerare fiind tipic unei întreprinderi socialiste, iar propaganda exclusă din calculul oricărei rentabilități.

Producția era musai să înceapă, după tipic, cu o reverență față de gândirea Marelui Cârmaci și adeziunea la sarcinile Congresului momentului față cu construcția socialismului în țara noastră.

Partidul e-n toate: conștiință socialistă, democrație socialistă, societate socialistă multilateral dezvoltată, integrare culturală și umanism socialist.

Înainte de a merge mai departe, să facem un rezumat:

Omul a scris o hârțoagă de propagandă în care face apologia «reeducării permanente»: forțe de producție, relații de producție, baza determină suprastructura, acumulări cantitative și salt calitativ, unitatea contrariilor, integrare socială, democrație socialistă, obiectiv/subiectiv, conștiință socialistă, umanism socialist, rolul conducător al clasei muncitoare și al partidului – pauză de respirație! – și alte psihoze maniaco-represive, cu citate din Primul Integrator al Țării și Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism.

În acest moment, el ne arată în ce constă acțiunea, care vizează: Locul de Muncă, Școala și Familia.

Între noi fie zis, am fost atât de „integrați“, iar conștiința noastră, când nu a devenit mai socialistă, a fost la fel de dezintegrată, încât de 28 de ani tot încercăm să ne revenim și nu reușim...

Aici este vorba despre dislocarea țărănimii din cadrele sale tradiționale, și a populației orașelor din cadrele sale urbane, prin așa-numita „sistematizare“, ca și despre sistemul draconic al repartițiilor în producție.

Am folosit creioanele colorate tip Stalin (și Gheorghiu–Dej) pentru a indica șí trimiterile la realitatea momentului scrierii hârțoagei – 1983 – când demolările centrului Bucureștilor, dar și ale altor centre urbane, la fel ca acțiunile descrise în zona rurală, erau în plin – horribile dictu – proces.

Cu privire la satele românești sunt binecunoscute azi protestele internaționale de la sfârșitul anilor 1980 și solidaritatea internațională (în special franco-belgiană) cu comunitățile românești și moștenirea lor culturală agresate de „procesul integrator“ al cărui apologet și propagator se dovedește a fi eroul nostru.

După o primă parte hilară, autorul ne-a înghețat șira spinării cu propaganda în favoarea demolărilor. În acest loc, el se ocupă de problemele sociale globale: bază socială + raporturi de clasă + suprastructură = iubire universală. De notat că legile au caracter de clasă, iar totul este expus foarte expresiv, cu schemă.

Dincolo de problemele sociale globale (cu scheme), aflăm că proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție și reproducție e «a mai fáină» (vorba securiştilor ardeleni!), și că rolul conducător al partidului satisface ăle mai multe interese ale oamenilor muncii de la orașe și sate.

Când Florian-de-la-partid scria aceste jmecherii despre „autoconducere și autogestiune“, dat fiind că în magazine nu se găseau decât «creveți vietnamezi» (o pastă sub formă de chips), iar pentru pâine, ouă, lapte, carne sau benzină, care oricum erau cartelate, trebuia să iei în piept cozile, oamenii, dacă nu făceau parte din nomenklatura, ca eroul nostru, trebuiau să facă un hocus-pocus pentru a transforma asigurările prețioase în produse. Dar lucrurile se vedeau cu totul altfel dinspre „magazinele speciale“...

După apologia proprietății socialiste asupra mijloacelor de producție și ficțiunea bunăstării sclavilor ei, în acest loc este vorba despre perioada în care se petrece ștergerea identității culturale și inculcarea altor valori, socialiste în cazul nostru: două-trei generații (în limbajul caraliilor: „2–3“). Totodată, am revenit la creioanele colorate tip Stalin (şi Gheorghiu-Dej).

Omul revine și el asupra eficienței societății socialiste multilateral subdezvoltate: dacă în anii 1970 piața era invadată de articole pe care nu le cumpăra nimeni, în anii 1980 pierderile au fost recuperate prin suboferta tuturor produselor, și în special a celor de bază.

În fine, Florian ne spune că gândirea anacronică – tradițională, țărănească (cea burgheză fusese lichidată odată cu clasa) – este «reeducată» prin mass-media și învățământ, mijloace prin care „integratele“ (persoane şi grupuri, dar tot circuite!) ajung la conștiința lor socialistă.

Dacă anterior ne-am aplecat asupra timpului în care se realizează ștergerea identității culturale și inculcarea altor valori, asupra penuriei generalizate, botezată orwellian eficiență, și asupra mijloacelor prin care este «reeducată» gândirea anacronică tradițională, acum este vorba despre rolul urbanizării şi, corolar, al colocuirii în comunism: formarea unei conștiințe sociale omogene.

Apoi, este vorba despre modul în care tovarășii măsurau progresele pe calea conștiinței unice și despre timpul liber, la fel de absent ca și libertatea.

Odată ce ne-am ocupat de colocatarii cartierelor socialismului multidecăzut și de „timpul liber – timp activ“, cum se spunea în epocă, ne-am aplecat și asupra cumulului de funcții – fiecare la nivelul său, desigur: sclavii la mai multe șaibe, ștabii la mai multe ștaibe!

Ne-am aplecat și asupra noilor generații, formate sub concepția materialismului anistoric, și a necesității dirijării lor în viață.

Am încheiat inventarul conținuturilor «limbii de lemn» a autorului, în care face apologia distrugerii culturii materiale și spirituale a comunităților, cu scopul de a crea una din și de neant, pentru a ajunge să arătăm mai concret stilul-care-e-omul, conștiința sa.

Mai întâi, conștiința socialistă cacofonică: „epoca contemporană“, „dinamica construirii“, „mișcare care“, „economică, care“, „explică caracterul“, „dinamica contradicțiilor“, „specifică contradicțiilor“, „adică caracterul“, „muncă consolidate“, „munca constituie“, „munca ca semn“, „că condițiile“.

Și că cam atât!

Apoi, conștiința socialistă dezacordată: „grupurilor sociale purtătoare a praxis-ului“, „valorile relativ mari a acestor indicatori“, „schimbări a locului de muncă“, „motivații interne (…) a condițiilor“, „trăsăturilor definitorii a personalității“, „laturilor cognitive a personalității“.

Totodată, conștiința socialistă anacolutică: „Spre deosebire,“ (ruptură de sens: spre deosebire de ce?).

La fel, conștiința socialistă pleonastică: „Neconcordanța între aceste două planuri, interne oricărei acțiuni sociale, duce la desfășurarea unor activități neeficiente din punct de vedere social, lipsite de finalitate socială.“

De asemenea, conștiința socialistă de nivel lagăr de «reeducare»: expresii anapoda pentru articulare și posesie de tipul: „cei mai buni membrii din echipă“ (corect: cei mai buni membri din echipă) sau „nivelul aspirațiilor a muncitorilor“ (corect: nivelul aspirațiilor muncitorilor); greșite utilizări ale pronumelui relativ, căruia îi lipsește funcția de complement direct, de tipul: „Altă corelație care“ (corect: Altă corelație pe care); confuzia adverbului cu numeralul: „se amplifică o dată cu creșterea“ (corect: se amplifică odată cu creșterea); greșite conjugări ale verbului: „pot apare unele disfuncționalități“ (corect: pot apărea unele disfuncționalități).

După ce am văzut cum stă cu Limba Română, nu mai este de mirare că autorul nostru nu este în stare să copieze măcar titlurile lucrărilor din Limba Franceză pe care le citează: „psychologie social“ (corect: psychologie sociale, dat fiind că substantivul este de genul feminin).

Dacă nivelul politic al autorului este ridicat, am văzut că faptul se petrece cu prețul masacrării limbii naturale. Prin urmare, producția, care în conținut nu întreține nici cea mai mică legătură cu știința, nu trece nici formal de nivelul unui referat de facultate. O simplă privire asupra aparatului critic din subsolul paginilor, din care am extras exemplele de mai sus, arată cum lucrările citate sunt puse claie peste grămadă, căci Florian nu stăpânește cele mai elementare norme ale redactării unei lucrări: nu Idem, ci Ibidem (în a doua notă, pentru autorul și titlul din prima notă), neglijență (nota 3 lipsește cu desăvârșire), repetarea autorului și titlului în notele 11 și 13 (corect: redate prin op. cit.), la fel, repetiția inutilă a autorului și titlului și, din nou, confuzia lui Idem cu Ibidem din notele de la paginile 30–31.

În fine, dacă acesta este omul, și dacă aceasta este producția lui, nu mai este de mirare că după 1989 i s-a găsit o funcție din care să-și etaleze cunoștințele dobândite în calitate de activist comunist. Vremurile acelea fiind apuse, azi lupta se dă pe tărâmul holocaustului, dar nu din SUA ori Israel, ci chiar sub sigla Guvernului României, în numele democrației din țara noastră și cu aceeași forma mentis.

Vorba bancului comunist: până la victoria finală!...

NOTE

[1] Cf. http://www.cotidianul.ro/directorul-institutului-elie-wiesel-a-fost-propagandist-al-comunismului-si-al-pcr-266792/.

[2] Cf. http://www.ucdc.info/cd/cd_profil.php?cid=1009#cv.

București, 12 iulie 2017.