Pe data de 24 septembrie
a.c. a avut loc la Jockey-Club-ul liberal un eveniment prin care a fost
aniversat scriitorul, opozantul împotriva comunismului, disidentul și exilatul
Paul Goma, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc (IICCMER)[1].
Pentru context, ar
fi de indicat un eveniment anterior, care pare să fi avut o influență: la
începutul lunii iunie a avut loc un simpozion similar la Oradea, al cărui
inițiator a fost Mariana Sipoș[2].
Iată ce spune Liliana
Corobca, organizatoarea evenimentului care face obiectul articolului de față,
despre decizia care a stat la originea sa:
sântem puțini şi sântem un department micuț [Compartimentul
Exilul românesc al IICCMER – n .n.]. A venit la noi domnul Zamfirescu și l-am întrebat:
„Ce ziceți de un simpozion Goma?“ Şi
domnul Zamfirescu a spus: „Păi să facem.“
Prin urmare, dacă
ar fi s-o credem, lucrurile nu puteau fi mai simple de-atât: un cercetător
propune, iar un șef dispune. În contextul nostru românesc lucrurile sunt însă ceva
mai complicate, iar în cazul lui Goma și mai complicate.
În discursul său
introductiv, organizatoarea a dat citire unui mesaj din partea lui Paul Goma,
adresat participanților, din care extragem un fragment:
Faceți cum credeți că e mai bine şi mai
puțin împovărător pentru dumneavoastră, şi scoateți-o la mal.
Această frază, extrasă dintr-un mesaj cald
și plin de emoție, are darul de a ne contraria și pune pe gânduri. Căci dacă ea
venea din partea unui „rezistent prin cultură“, puteam trece rapid mai departe;
dar când o spune chiar Goma, produce tristețe. Căci dacă ținta este să ieșim
din băltoacele Patriei cum vom putea, atunci ne îndoim că vom mai ieși vreodată
cu adevărat. Să presupunem apoi că vom chiar ieși din aceste nisipuri
mișcatoare ale tranziției-către-nicăieri. Dar dacă vom ieși vai-de-capul-nostru,
atunci ce ne vom mai face după? Și cu cine? Nu ar fi preferabil să ramânem în
„puşcaria aceasta a gândirii“ în care, uite, mai ai cu cine schimba o vorbă?!
A urmat Dinu Zamfirescu,
președintele Consiliului științific al Institutului și membru al Colegiului
CNSAS, care a motivat el însuși necesitatea organizării evenimentului. Iată cum
a făcut-o:
Paul Goma se înscrie perfect în sfera de preocupări ale
Institutului.
Este impresionantă
această revelație după fix 6 (șase) ani de la inființarea primei structuri a
Institutului (2009), pe care tot el a condus-o. A continuat comunicându-ne propria-i
înțelegere asupra istoriei al cărei actor a fost Goma:
Mai târziu, în 1968 […] la fel ca mulți intelectuali, a
fost și el înșelat de aparențele oferite de Nicolae Ceaușescu: s-a înscris în
Partid și a cerut să facă parte din așa-zisele unități de Gărzi Patriotice
create atunci. După nouă ani, în 1977, a realizat imensa minciună a celor
proferate de Ceaușescu, dar și influențat de documentul redactat în ianuarie
același an de […] Carta ’77.
Pe cât este de
scurt acest text, pe atât e de plin de erori istorice. Mai întâi, Goma nu a
crezut niciodată în mesajul lui Ceaușescu, ci o altă iluzie l-a ghidat să intre
în Gărziile Patriotice, via PCR:
speranța că va putea primi o armă cu care să lupte pentru eliberarea Basarabiei
dragi inimii sale (cum anume, nu știa prea bine, dar tocmai de aceea iluzia-i
iluzie). Apoi, el nu avut nevoie de nouă ani ca să realizeze diferența dintre
realitate și iluzii (oricare ar fi fost ele), ci ele s-au năruit imediat.
În încheiere, Zamfirescu
a citit un document din „Arhiva fostei
Securități“. Să trecem rapid
peste acest clișeu, peste această expresie mimetică pe care Goma o vituperează
ca fiind din bagajul securistic, pentru a spune ce conține actul respectiv.
Este vorba despre un
raport al lui Nicolae Pleșiță, în care acesta se laudă că Securitatea externă,
pe care o conducea, a reușit să-l compromită pe Goma, ca „spion sovietic“, față cu servciile secrete francez, vest-german și CIA, motivând
că Radio „Europa liberă“ a încetat
colaborarea cu opozantul. Documentul, care se întemeiază pe sursele externe ale
CIE, este, în fapt, o manieră curentă prin care acestea își raportau
stahanosvist activitatea. În calitate de colaborator al postului de radio, Goma
trimitea texte redacției, singura în măsură să decidă dacă le va publica sau
nu, prin urmare nu avea nici o influență asupra politicii editoriale. În fine,
încetarea colaborării cu radioul nu se datorează în nici un fel succeselor
spionajului extern comunist, ci faptului că Goma vorbea din ce în ce mai des
despre Basarabia, situație care contravenea liniei politice a „Europei libere“.
Iată deci capcanele
pe care informația de acest tip le pune în fața cercetătorului, care nu trebuie
să se limiteze la a o reproduce necritic, ci să o coroboreze cu alte surse și să
o analizeze. Iar când această manieră de înțelegere aparține celui care-și dă
girul științific asupra producțiilor institutului, ne putem imagina cu ușurință
că situația este îngrijorătoare.
A urmat Mariana
Sipoș, care și-a manifestat surprinderea:
eu nu credeam c-o să fie vreodată posibilă organizarea
unui asemenea simpozion […]. Minunea asta care se întâmplă astăzi cred că este
răsplata pe care încă o aștept ... pe care cred că nici nu o mai așteptam:
Paul Goma după 26 de ani de libertate.
Ea a fost prima
care a vorbit despre situația scriitorului de după 1989. Și totuși, explicația
sa pentru izolarea, marginalizarea, respingerea lui Goma a rămas într-un registru
prea personal: „micile orgolii omenești“. A încheiat inerogativ:
De ce n-am avut nevoie de Paul Goma? Rămâne să medităm în
continuare.
Matei Cazacu a relatat
despre situația Exilului parizian înainte și după sosirea lui Paul Goma, în
toamna anului 1977.
A urmat Ana Maria
Cătănuş:
1968, anul de apogeu – și al regimului Ceaușescu, anul în
care a fost probabil cel mai popular – a fost unul foarte bun și pentru Goma. I
se publică prima carte, Camera de alături, se căsătorește cu Ana, cu soția lui,
alături de care și-a petrecut toată viața, are o casă, iar la sfârșitul anului 1968
nota într-unul din jurnale ...
Au început problemele cu primul său roman, Ostinato. Acesta a
fost terminat în ’66-’67, a fost propus la mai multe edituri, la un moment dat
chiar primise viza „E“,
deci era pe punctul de a fi publicat, însă, ghinion sau ... [ridică din
umeri] romanul nu a mai apărut.
În rezumat: o relatarea
empirică, fără explicații de context, plină de eufemisme, adică opusul unei
analize istorice.
Flori Bălănescu,
moderatoarea primei secțiuni a simpozionului, a citit un mesaj pe care l-a
primit de la Goma:
Dragă Flori, la începutul demersului tău în legătură cu Camera de alături –
Camera de alături fiind volumul de
debut al lui Paul Goma pe care îl găsiți la intrare, apărut în 1968 și editat
anul acesta; editat cu adevărat pentru prima oară anul acesta [nota lui F.B.] –
am fost reticent: „vechituri“.
Acum îmi dau seama că bine ai făcut; se poate face bine și împotriva voinței
autorului. Îți mulțumesc ție, dragilor editori, lui Dumitru Ungureanu, dragei
Liliana Corobca și celor care au susținut reeditarea Camerei de alături.
Să-mi trăiți!, Paul Goma.
Înțelegem de aici
că autorul s-a arătat nu doar reticent, ci inițial chiar a fost împotriva
reeditării lucrării sale de debut. În fine, sperăm să nu le dea idei
prietenilor săi în a continua să-i facă bine în ciuda voinței sale.
Radu Negrescu-Suțu,
fost aderent la Mișcarea Goma din 1977, a relatat experiența sa.
Ioana Macrea-Toma,
autoarea unei teze de doctorat despre „câmpul literar“ românesc în comunism, a ținut o comunicare despre documentele
Secției de cercetare a Radio „Europa liberă“, care se află în custodia Universității Central Europene din
Budapesta.
Sergiu Musteață (Chișinău) a vorbit despre Arhiva „Europei libere“ (aflată la Stanford) și despre raporturile pe care Goma le-a avut cu
postul de radio. Totodată, el și-a proiectat pe ecran fotografiile de grup cu
familia Goma și cu alți foşti jurnaliști ai postului de radio.
Andrei Țurcanu,
poet și literat basarabean, a ținut o comunicare despre „ne-nevoia de Paul Goma“ în Basarabia. El a fost artizanul încercării de a-l aduce
pe Goma „acasă“, începută în
anul 2010, al cărei eșec l-a relatat. Forțele care au acționat contrar au fost
motivate de faptului că scriitorul exilat este autorul eseului Săptămâna Roșii sau Basarabia și Evreii,
și la fel s-a întâmplat și în cazul neacordării Premiului de Stat al Republicii
Moldova, în 2014. Finalmente, basarabenii
au reușit ceea ce românii din dreapta Prutului nu au vrut: acordarea cetățeniei
Republicii Moldova pentru Paul Goma (dar nu și pentru Ana-Maria și Filip, motiv
pentru care scriitorul și familia sa nu s-au putut muta în Basarabia).
Țurcanu a fost singurul
conferențiar care a atacat direct și fără menajamente ansamblul situației
prezente a scriitorului şi a familiei sale.
Anunțata comunicare
a lui Dan Culcer se intitula Două
secole împreună, dar cum? Note despre cestiune. Desigur, ea era o reluare a
titlului cărții lui Soljenițîn, care, de această dată, ar fi privit nu
raporturile ruso-evreiești, ci, versosimil, pe cele româno-evreiești. Astfel, el
a spus:
Tiltlul pe care l-a citit Liliana Corobca e de pus la
arhive. Pentru două motive. Unu: pentru că am lucrat pe acest subiect câteva
luni, de când m-am angajat să îl prezint, şi am constatat că subiectul e din ce
în ce mai dificil de tratat, pe fondul apariției tuturor legilor sau
pseudolegilor care circulă prin România, după ce au fost votate de nişte
iresponsabili. Şi deci, în acest condiții, voi lucra în continuare pe subiect, şi
eu o să-ncerc să scot nu o carte neapărat, da’ un studiu suficient de temeinic,
ca să nu pot să fiu atacat în baza legii despre care vorbeam.
Este vorba,
desigur, despre o trimitere la legea memoriei holocaustului. Culcer și-a
schimbat deci conținutul comunicării, rezumându-se la o expunere comparativă: destinul
operei lui Romulus Guga (fost redactor la revista „Vatra“) versus cel al
romanului Ostinato de Paul Goma, în contextul
cenzurii comuniste.
Aliona Grati a
vorbit despre valoarea estetică a operei lui Goma, situându-se astfel în
contrast cu zvonurile care susțin că scriitorul ar fi lipsit de talent și că
scrierile sale ar avea doar valoare documentar-istorică.
Ion Simuț a început
chiar cu concluzia:
Am să încerc o lectură morală a unei singure cărți, anume
Din calidor. Şi prin această lectură [...] dau şi o explicație, care vine din
profunzimile textului: de ce Paul Goma nu este iubit? Vă şi spun concluzia.
[...] Paul Goma este – vă spun banalitatea întâi, şi apoi vă spun ce rezultă
din lectură – Paul Goma este un anticomunist. [...] Trăind însă în felu’ în
care a trăit copilul Paul Goma, şi în felu’ în care şi-a asumat, pe măsura intrării
în adolescență, anticomunismul, vedem că el se înverşunează, pur şi simplu, împotriva
tuturor celor pe care-i întâlneşte. În primul rând, de cei care fuge – ruşii,
de cei de care se desparte – basarabenii, şi apoi cu cei cu care se-ntâlneşte.
Vede că toți – sau constată, prin felu-n care este primit, el şi familia lui –
că toți îl dezamăgesc. Adică, iată o lectură morală a romanului Din calidor şi un răspuns de ce Paul Goma este cel
neiubit: pentru că devine un mi-zan-trop! Aceasta este partea de surpriză şi
partea de lectură, să zic eu, incomodă. Nu mare surpriză ...
Această lectură
este falsă, şi tocmai de aceea ea ține de un psihologism vulgar. Conferențiarul
a continuat în aceeași manieră:
Ajunge în Ardeal – atenție, el
nu se întâlneşte cu românii, prima dată, ci cu ardelenii! [...]
Paul Goma devine succesiv
antirus, antibasarabean şi antiromân, pentru că Rusia, Basarabia şi România
sunt contaminate de comunism. Anticomunismul său antrenează celelalte repulsii,
pe măsură ce se dezvoltă şi se clarifică. Anticomunismul ca predispoziție spre
mizantropie se bazează, în subsidiar, pe o logică vicioasă de extensiune a
vinovăției: dacă un singur om – un rus, un basarabean, un român – a putut fi
comunist, atunci toți oamenii – toți ruşii, basarabenii sau românii – merită să
fie disprețuiți.
Paul Goma ne e antipatic pentru
că ne urăşte pe toți: ca români comunişti sau ca urmaşi ai acestora... ai
acelora, care i-am refuzat cândva dragostea şi salvarea. El este exilatul
absolut pe care nu-l poate mulțumi nici o patrie şi nici un om. Anticomunistul
neînțeles a devenit un mizantrop incurabil.
Dincolo de
idiosincrazii, de înțeles până la un punct, înțelegerea este pur şi simplu dezolantă,
iar cu asemenea exegeți și apărători, scriitorul nici nu ar mai avea nevoie de
detractori. În fine, Simuț a avut o remarcă pe care o vom privi cu tot
interesul, mai ales că vine de la cineva din polul opus, care spune lucruri
neplăcute:
Cazul Paul Goma, notoriu altă dată, şi literatura lui
sunt victimele acestui fenomen de uzură, adică de uzualitate şi banalitate a
anticomunismului. S-a dus gloria
de a fi anticomunist, pentru că anticomunismul s-a oficializat [subl. n.].
Prezența criticului
ar fi fost necesară fie şi doar pentru această ultimă frază, spusă chiar în
ograda anticomuniștilor-de-profesie.
Flori Bălănescu,
„reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România“, a vorbit și ea despre situația prezentă a scriitorului:
din 2013 cetățean basarabean; însă doar el, nu şi restul familiei. Subiectul
cetățeniei (române) a generat o dispută amicală cu Mariana Sipoş, la care s-a
raliat şi Adrian Niculescu; apoi, în legătură cu statutul de exilat al lui Goma:
dacă a fost apatrid sau nu (și nu a fost); în fine, cu privire la actele de
identitate predate Oficiului pentru refugiați (OFPRA) şi eventuala lor
restituire (posibilă oricând). Concret, discuția s-a aprins în legătură cu faptul
că, în mod cert, regimul comunist nu i-a retras cetățenia lui Goma și a
motivelor unui asemenea mod de a proceda (deși în alte cazuri acelaşi regim a
făcut-o, de exemplu: Dumitru Ţepeneag).
În fine, Sipoş şi conferențiara
și-au arătat dezacordul cu „teza“ lui Simuț: De ce Goma nu a cerut niciodată cetățenia franceză? Tocmai
pentru că este român şi nu-i urăşte pe români!
În ultima parte,
rezervată discuțiilor, au intervenit: Catherine Durandin (istoric francez) cu amintirile
sale despre momentul 1977, când Goma a ajuns la Paris și i-a fost alături de
el; Ioan Ieremia (regizor de teatru), semnatar al Apelului Goma din 1977; Mariana
Sipoş despre experiența sa, ca ambasador în Columbia, în chestiunile de redobândire
a cetățeniei române; Adrian Niculescu (istoric, fost exilat), care s-a referit
la noțiunile „exilat“, „refugiat
politic“ și „apatrid“ din punct de vedere juridic (dar care sunt, în egală
măsură, și categorii morale, situație care se verifică din plin în cazul lui
Goma).
Concluzii
1) Din câte am
înțeles, organizatorii nu au înregistrat evenimentul. Relatarea de mai sus se
bazează pe înregistrarea manifestării, datorată unui participant din sală la
simpozion, care a publicat-o pe Internet. Noroc deci cu persoanele din public
care au făcut-o, căci altfel nu am fi avut despre ce relata.
Mai mult, site-ul IICCMER
a găzduit, înainte și după desfășurarea simpozionului, variante ale unui
comunicat sec, steril, pe care îl reproducem:
Lucrările simpozionului se vor concentra
pe rolul jucat de Paul Goma – acest „Soljeniţân al României“, cum îl numea
Eugen Ionesco – în formarea unei dizidenţe româneşti anticomuniste după modelul
Cartei ’77 şi cunoscută drept „mişcarea Goma“. De asemenea, în centrul
dezbaterilor se va afla importanţa lui Goma pentru revitalizarea exilului
românesc şi a luptei pentru drepturile omului în plină perioadă totalitară.
Momentul aniversar va ţinti aşadar activitatea
sărbătoritului de dinaintea căderii regimului Ceauşescu. În acest context,
polemicile din postcomunism generate de o personalitate complexă nu vor face
obiectul evenimentului organizat de IICCMER.» [Site-ul Institutului, 23/09/2015]
Lucrările simpozionului s-au concentrat pe
rolul jucat de Paul Goma – acest „Soljeniţân al României“, cum îl numea Eugen
Ionesco – în formarea unei dizidenţe româneşti anticomuniste după modelul
Cartei ’77 şi cunoscută drept „mişcarea Goma”. De asemenea, în centrul
dezbaterilor s-a aflat importanţa lui Goma pentru revitalizarea exilului
românesc şi a luptei pentru drepturile omului în plină perioadă totalitară.
Momentul aniversar a ţintit aşadar activitatea sărbătoritului de dinaintea
căderii regimului Ceauşescu. În acest context, polemicile din postcomunism
generate de o personalitate complexă nu au facut obiectul evenimentului
organizat de IICCMER.» (Site-ul
Institutului, 24/09/2015)[3]
Exprimat în „limba
de lemn“, acest comunicat-care-nu-comunică-nimic
este – și el – rușios, căci de un conspirativism în contra menirii unei instituții
pentru păstrarea memoriei exilului românesc, și, mai ales, a principiilor
pentru care a luptat marele scriitor.
Pentru comparație: într-o situație similară
– lansarea unei lucrări care îl avea ca subiect (și) pe Paul Goma – „comunistul“
Adrian Năstase s-a aratat a fi mai trasparent decât conducerea „anticomunistă“ a
IICCMER, care a rămas într-o conspirativitate ce nu atinge nici macar glasnost’-ul[4]. Asta ca să nu mai
comparăm între ele echipele de conducere ale institutului, căci în mandatul lui
Vladimir Tismăneanu fusese instituită regula de a înregistra video și pune pe Youtube toate manifestările.
2) Măcar pentru
solemnitatea momentului, dacă nu din respect colegial, persoanele din prezidiu
nu doar că trebuiau să-și interzică folosirea telefoanelor inteligente în
timpul comunicărilor, ci chiar să le țină închise.
3) Pentru că îl cunoaștem personal pe
Goma, suntem convinși ca el chiar ia în serios toate bocitoarele din dreapta Malului Prutului (despre
partea stangă nu ne vom pronunța), care nu se mai opresc din văietatul despre cât de greu este să fii și să rămâi o
creatură decentă, de parcă azi ar fi mai rău decât în comunism.
Pe de altă parte, este trist să
vezi cum același Goma este anexat, folosit,
inghițit – precum în cazul de față – de către persoane și structuri cu care anterior nu avea nici în clin, nici în mânecă. Și, mai ales, pentru că nu este primul caz[5]. Dar poate
că, in extremis, este și aceasta o manieră
de a-ți trăi deja posteritatea, iar dacă sărbătoritului îi place, nouă nu ne
rămâne decât să relatăm.
Este un fapt notabil că, indiferent de motivațiile avute şi calculele
făcute, în mod surprinzător IICCMER a organizat acest eveniment, și tocmai de
aceea ne-am aplecat asupra lui.
4) Fapt și mai notabil, au fost oameni care nu s-au sfiit să vorbească despre situația prezentă a lui Goma, ba chiar au discutat și respins deschis nedreptatea de a nu-l așeza la locul cuvenit (am putea spune, cu sens: de a-l
repune în drepturi), odioasele acuze de
„antisemitism“ și absurditatea legii memoriei holocaustului.
5) Basarabenii – în speță Andrei Țurcanu – au fost și de această dată, în
vorbe ca și în fapte, la ani lumină distanță față cu românii din Vechiul Regat.
6) În fine, greutățile și măsurile după care au fost aleși invitații sunt
de neînțeles, dat fiind că l-am regăsit în program pe Liviu Antonesei, cel care
a găzduit în revista „Timpul“ atacurile „holocaustiștilor“ împotriva lui Goma[6] (și care a absentat de la
manifestare); în același timp, au fost ignorate cu bună știință persoane care
l-au apărat cu tărie pe Paul Goma, au scris despre el, ba chiar au fost și colaboratori
prețioși ai Institutului, precum Valerian Stan.
NOTE
[1] Înregistrarea
simpozionului se găsește la adresele: https://www.youtube.com/watch?v=G3zmY37mSZ8 (partea I) și https://www.youtube.com/watch?v=JP9J51PKTdQ (partea a II-a).
[5] Cf. manifestarea de la Fundația Europeană Titulescu, condusă de Adrian Năstase,
citată mai sus.
București, 29 septembrie 2015.
