C.N.S.A.S. ŞI «FONDUL» SĂU „PENAL“

0. Recent, CNSAS a publicat pe site-ul propriu prima variantă a Inventarului «Fondului» său „Penal“ (cf. prezentarea Fondului: http://www.cnsas.ro/ şi Inventarul: http://www.cnsas.ro/documente/Inventar%20Fond%20Penal%20DEC%202015.pdf).

După 16 ani de activitate este chiar remarcabil, ba chiar nu se înțelege – vorba Ardeleanului! – de ce atâta grabă.

Vom spune încă de la început: el este sub orice standarde arhivistice, prin urmare, îți ia ceva timp să înțelegi ceea ce au făcut colegii noștri.

Iată, mai întâi, ce se spune în prezentare:

De la crearea instituției, dar mai ales ca urmare a deciziilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 2005-2006, C.N.S.A.S. a preluat peste 120.000 de dosare penale de la diferite instituții ale statului: Ministerul Justiției (prin intermediul Direcției Instanțelor Militare și al Tribunalelor Militare Cluj, Iași, Timișoara și București), Ministerul Public (prin intermediul Parchetelor Militare) și Serviciul Român de Informații. Dosarele au intrat în custodia C.N.S.A.S. cu forme de evidență sumară și au necesitat prelucrare arhivistică și inventariere sistematică.

1.0. Textul propus nu este un «Inventar arhivistic», ci o listă de nume care conține date de identificare și informații conexe. (Un «inventar» este cu totul altceva; nu este locul să explicăm aici, căci este plicticos de tehnic și ne vom adormi cititorii.) Prin urmare, termenul adecvat ar fi: instrument de reperaj.

2.0. Nu este nici o listă alfabetică – și, dat fiind modul de lucru, este bine că nu e așa! –, căci numele sunt dispuse unele după altele, așa cum apar în dosare.

3.0. „Loturile“ de arestați şi condamnați – întotdeauna Securitatea îi grupa, deși de multe ori deținuții nu aveau vreo legătură între ei, pentru a „proba“ caracterul organizat al „crimelor“ – au fost pulverizate, reperarea fiind posibilă nu la nivelul dosarului, ci al numelui. Dat fiind că, se pare, numele pot fi regăsite consecutiv, pentru a reconstitui „loturile“ este necesar să le asociezi cu dosarele.

4.0. Dar tot acest mod de a proceda era de explicat în «Prefața» Inventarului (care nu există!), iar nu să-l transformi pe lector în detectiv, să-l obligi să facă deducții, presupuneri.

5.0. Am căutat în text pe Aurelian Pană, despre care am scris recent, și am constatat că numele său este dublat prin copy-paste (apare atât la nr. 50.969, cât şi la nr. 50.986), la fel, întregul „lot“ din care a făcut parte. Aceeași situație am regăsit-o și în cazul lui Valeriu Negulescu și al „lotului“ său. Nu ne dăm însă seama dacă s-a lucrat «în doru’ Lelii» sau dacă s-a dorit să se lase impresia de stahanovism. (Dar fiindcă doar aceste două cazuri le-am verificat, câte vor mai fi?)

5.1. Prin urmare, nu avem de-a face cu elemente de «cotă» arhivistică, ce trimit la dosare, ci cu numere curente care trimit la nume de persoane, şi care în unele cazuri se repetă în mod misterios.

6.0. Ni se spune apoi că lista va fi completată pe parcurs, dar nu se înțelege de ce în ea nu se regăsesc dosarele luate deja în evidență. Doar un exemplu: dosarul nr. 1.114 (cota CNSAS), care cuprinde „lotul“ reeducării în frunte cu Eugen Țurcanu), accesibil cercetătorilor încă de la SRI; dar mai sunt și altele.

7.0. Ce a fost publicat este flagrant în afara «normelor arhivistice». Un exemplu banal: cum să publici un fișier de 5.475 de pagini? Cum va arăta atunci unul tipărit, știut fiind că «norma» indică, din rațiuni de manevrabilitate, în jur de 300 de file?

7.1. Pentru ca absurdul să fie complet, ni se spune că Inventarul va fi completat pe parcurs. Inventarele nu se completează, ci la primele se adaugă altele, dat fiind că sunt simple agregări de descrieri ale dosarelor. Prin urmare, dacă se va întâmpla așa ceva, la cât vom ajunge în final, la 50.000 de file? Va rezulta astfel nu un «inventar», nici cel mai mare, ci cel mai mare cârnat arhivistic, demn de Cartea Recordurilor.

8.0. Dar cel mai grav mod de a proceda a fost „spargerea“ «fondurilor» de arhivă primite de la «creatori» (Tribunalele Militare, Procuratura şi Securitatea) prin intermediul instituțiilor «continuatoare» (Ministerul Justiției prin Direcția Instanțelor Militare și Tribunalele Militare Cluj, Iași, Timișoara și București; Ministerul Public prin intermediul Parchetelor Militare; Serviciul Român de Informații direct) şi constituirea unui «fond» propriu.

8.1. În arhivistică există o prevedere sacrosanctă: principiul apartenenței la «Fond» aşa cum a fost constituit de «creator», care nu permite fragmentări sau regrupări arbitrare, prin urmare nici constituirea unui așa-zis „Fond Penal al CNSAS“.

8.2. Numai Partidul şi Securitatea procedau astfel, dar acele instituții aveau cu arhivistica o legătură în primul rând «operativă».

8.3. Este deci straniu să regăsim o manieră similară de a proceda într-o arhivă civilă.

9.0. În concluzie, ceea ce ni se prezintă are prea puțin de-a face cu „prelucrarea arhivistică“ și nimic cu „inventarierea sistematică“, aşa cum se pretinde.

9.1. Totodată, putem conchide amar, din experiență: păcat de muncă, dat fiind că o treabă prost făcută este mult mai greu de refăcut decât să o iei de la zero.

10.0. Ca orice instituție de arhivă, CNSAS este obligat să respecte legislația arhivistică, ba chiar este îndrumat și controlat de Arhivele Naționale (Arhivele Administrative și Culturale), care sunt, pentru ca lumea să înțeleagă, la fel cum este ISU față de Clubul „Colectiv“ (sic!), adică: un organism de aplicare a legii. Nu înțelegem deci de ce nu au fost consultați colegii noștri, care i-ar fi îndrumat negreșit pe colegii lor de la CNSAS.

11.0. În fine, dincolo de respectarea legii, a «normelor arhivistice», este vorba despre o nevoie funcțională, de o cerință practică a cercetării ştiințifice: rolul instituțiilor de arhive contemporane este să funcționeze în mod integrat, ceea ce este la fel de necesar în cazul Arhivelor Securității și ale Partidului. Or ceea ce vedem aici este foarte departe de acest deziderat.

Post scriptum: Aflu că cel care a coordonat acest proiect este Adrian Cioflâncă, iar unul dintre autorii lui, Mihai Demetriade. Ca și în trecut (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/10/despre-reeducarea-de-la-pitesti-cu.html), acest cuplu „antifascist“ lovește necruțător. Și totuși, noroc cu interesul său pentru „dosarele proceselor criminalilor de război, care constituie o sursă importantă pentru studierea Holocaustului“, căci altfel nu am fi văzut pe Internet lista care le conține.

Bucureşti, 17 decembrie 2015.

CURSUL SCURT DE PLAGIAT PENTRU UZUL OAMENILOR ONEȘTI*

În Școala Generală facem «portofolii». Cum anume? Le luăm de pe Internet: așa este simplu, rapid și fără efort. Nimeni nu ne întreabă cum am procedat, nu ne descurajează, nu ne oprește.

În Liceu facem la fel.

În Facultate procedăm în mod identic cu «referatele», cu Lucrarea de Licență, cu Masterul.

Trecem la Doctorat: de-acum procedeul este rodat, tot așa și stilul, cel care „e omul“.

Ne mirăm apoi ipocrit de ce prolifereaza plagiatele, impostura științifică, academică, hoția, de ce proprietatea intelectuală (deci individuală) este furată la fel de ușor ca cea publică; în fine, de ce oamenii sunt insensibili la această situație.

Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de trist: pentru că majoritatea absolută este complice.

Iar majoritatea absolută este complice pentru că valorile Intelectualității sunt praf si pulbere.

În concluzie, dacă vrem cu adevărat să luptăm împotriva acestui flagel, măsurile administrative și legale sunt necesare (ele există, dar nu sunt aplicate), nu însă și suficiente.

E nevoie, mai ales, de Educație.

Care începe din clasele mici prin redactarea corectă, onestă a unui «portofoliu», a unui «referat».

Apoi, în facultate, cu cursurile, care nu trebuie să debuteze cu o avalanșă de cunoștințe, de informații, ci cu Etica Universitară (și, conex, cu exemple de impostură intelectuală).

Fără aceste lucruri nu vom face decât să ne învârtim în jurul cozii, să ne afundăm.

_______________________________

* Formularea este o parafrază la lucrarea Petit traité de manipulation à l'usage des honnêtes gens, de Robert-Vincent Joule și Jean-Léon Beauvois, Presses universitaires de Grenoble, 1987-2014.

București, 14 decembrie 2015.

CINE A FOST? (I) AURELIAN PANĂ

În această rubrică – ce debutează de Ziua Internațională a Drepturilor Omului – vom prezenta biografii sau părți inedite din biografiile unor figuri ale istoriei.

*

1. Biografie

Aurelian Pană
Facebook

Aurelian Pană s-a născut la 20 septembrie 1880, în comuna Marsilieni, judeţul Ialomiţa, părinţii fiind mocani ardeleni din Satu Lung (Săcele), Braşov[1].

A urmat liceul la Brăila și a obţinut bacalaureatul în 1898, apoi a studiat la Paris, la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a obținut trei licențe: în Botanică (1900), Zoologie (1901) şi Geologie (1904).

În 1911 s-a căsătorit cu Eufrosina O.Gh. Popa, apoi s-au stabilit în comuna Frăţileşti, judeţul Ialomiţa, unde dețineau moşia şi pământul agricol, care din nimic au fost transformate într-o fermă model.

În 1913 a luat parte la cel de-Al Doilea Război Balcanic, cu gradul de sublocotenent, iar în 1916–1919 la Primul Război Mondial, când a obținut gradul de căpitan în Regimentul 3 Artilerie de la Mărăşeşti.

În cariera sa a avut diverse funcții: membru al Societăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1905), preşedinte al Institutului Naţional de Export (1935), delegat al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor pe lângă Direcţia Porturilor în vederea construcţiilor de silozuri (1938), membru al Consiliului Permanent al Agriculturii (1939) și al Institutului de Ştiinţe Sociale al României, secţiile Agrară şi Cooperaţiei (1939), preşedinte al Academiei de Agricultură şi al Sindicatului Agricol Ialomiţa[2].

În 1934 a călătorit în Statele Unite ale Americii pentru a studia cultura porumbului, de unde s-a întors cu două lăzi de ştiuleţi de mare productivitate, pe care i-a semănat și cultivat cu succes în Bărăgan şi Balta Ialomiţei. La fel, este cel care a introdus la noi cultura soiei[3].

A fost un promotor al mecanizării agriculturii, al organizării culturilor şi muncii conform criteriilor ştiinţifice, pe scurt: o personalitate profund novatoare.

Politic, a fost subsecretar de Stat (20 ianuarie 1941 – 19 martie 1942), ministru cu delegație (19 martie 1942 – 14 august 1942) și ministru al agriculturii și domeniilor (14 august 1942 – 3 iulie 1943) în guvernul Antonescu, iar postul l-a părăsit prin demisie[4].

Verosimil, numirea sa ca ministru a fost o mutare a factorilor responsabili de atunci (în speță generalul Ion Antonescu) prin care a vizat frânarea, dacă nu împiedicarea subordonării economice a țării Germaniei naziste, așa cum o atestă o notă informativă nedatată a Siguranței, probabil din 1945, în care se spune: „atunci când Pană a devenit Ministru al Agriculturii, a înlăturat din Minister pe Frunzărescu Aurel, care a încercat prin legăturile sale cu Germanii, să ocupe locul de Subsecretar de Stat“. Asemenea altor documente din dosar, pe care le vom indica în continuare în studiul nostru, ce au fost produse de și au reținut atenția conducerilor serviciilor secrete „burgheze“, și acesta a fost preluat și folosit ulterior de Securitatea comunistă. Pană a avut un dosar la Siguranță, deschis probabil în 1937, care agregă informații până în 1947. Ca remarcă generală, fiind vorba de informații, fie și secrete, notele Siguranței au un caracter relativ, după cum vom vedea în continuare.

În mai 1942 Pană a cerut Secției MONT (Mobilizare, Organizarea Națiunii și Teritoriului) din Marele Stat Major, prin Direcția MONT și Apărării Pasive din Ministerul Agriculturii și Domeniilor, după cum o atestă o adresă a acesteia din urmă din 13 mai, „anularea ordinului de mobilizare pentru lucru Nr. 4859/2431 aci anexat a mecanicului de atelier [de la moșia Frățilești] Coja Traian care a părăsit serviciul și solicită înlocuirea lui cu mecanicul Ionescu T. Gheorghe.“[5] Documentul este semnat de ministrul titular al agriculturii, Ion Antonescu (în fapt, secretar general, fără nici o legătură cu Mareșalul), iar rezoluțiile indică avizul.

Despre circumstanțele demisiei aflăm dintr-o notă a Siguranței din 5 iulie 1943, care reduce motivele la unul singur: anume neînțelegerile lui Pană cu ceilalți membri ai Cabinetului, și în special cu Mareșalul Antonescu, în legătură cu prețul de cost al grâului. După cum vom vedea, ele sunt mai complexe. Fără a intra deocamdată în detaliile chestiunii, poziția lui Pană era ca „valorificarea grâului să țină seama de prețul de cost și prin urmare, dat fiind că toate componentele prețului de cost au suferit urcări, – să se ridice și prețul grâului, în proporție cu urcarea prețului de cost.“ O idee de bun simț economic, respinsă de Mareșal, care a acceptat o urcare de preț, dar nu în beneficiul agricultorilor, ci al Statului, și motiva măsura prin cheltuielile ocazionate de ducerea războiului. În fine, documentul începe cu afirmația – tendențioasă – că Pană reprezenta în guvern interesele marilor agricultori, când de fapt exemplul arată că susținea interesele tuturor agricultorilor.

O notă informativă din 16 iulie presupunea că susținătorii lui Pană sunt responsabili de lansarea în județul Ialomița a zvonului că demisia sa s-a datorat susținerii intereselor agricultorilor, care se izbise de voința Mareșalului, și propunea cercetarea de către poliție a celor care caută „a face atmosferă grea D-lui Mareșal Antonescu [și care] pun [prin] așa zisă scădere a prețurilor caută să lovească în interesele agriculturii.“ Dar nu asupra acestei „limbi de lemn“ s-a oprit Siguranța, ci asupra următoarei fraze, despre care afirmă că se verifică: „În regiunea Slănicul de Prahova face mare vâlvă internarea în lagăr a Dlui Gologan ruda Dlui Pană care a speculat populația cu aprovizionările și care a vândut fabricei de bere Czel orzul destinat pentru însămânțări.“[6]

O adresă a Siguranței din 12 noiembrie 1943, semnată de prefectul Poliției Capitalei, gen. Nicolae Pălăngeanu, cere SSI ca Pană, „cunoscut anglofil“[7] care și-a scos pașaport și urmează să plece în străinătate, să fie supravegheat. Pe ea este pusă o rezoluție de „verificare și reținere“, apoi documentul este urmat de o altă adresă din 27 noiembrie, semnată de adjunctul șefului SSI, Traian Borcescu, către Serviciul Poliției Administrative, care cere să nu i se acorde vize de ieșire din țară. Fapt bizar, despre fostul ministru al agriculturii se spune că la acea dată era șeful Direcției Raționalizare din Ministerul Economiei Naționale, funcție pe care nu a ocupat-o niciodată.

Pe 14 noiembrie Pană se adresează șefului Statului Major pentru a-i aproba în mod excepțional ca muncitorii agricoli (soldați) mobilizați la moșia sa din județul Ialomița (probabil Frățilești) pentru muncile agricole, în cazul cărora MStM dispusese să fie desconcentrați începând cu 15 noiembrie, să fie ținuți încă 10 zile, până la încheierea lucrărilor. Cererea este înregistrată, probabil intenționat, două zile mai târziu și respinsă de șeful Secției MONT, gen. I. Pandele, printr-o rezoluție din 15 noiembrie, cu mențiunea „tardiv“, fapt comunicat petentului împreună cu precizarea: „Marele Stat Major a hotărât ca ultim termen de desconcentrarea detașamentelor ziua de 15 Noembrie 1943, în mod irevocabil.“ Documentul dovedește că fostul ministru nu mai era în grațiile regimului.

În dosarul de la Siguranță mai apare o informare din aceeași perioadă: „Pană Aurelian[8] / Este membru al asociației Româno–Germane, înființată în 1940. A făcut parte din consiliul de administrație al soc. «Danugran». La data de 28 ianuarie este numit Ministru al Agriculturii și Domeniilor, postul pe care îl deține până în August 1943, când își dă demisia, deoarece era acuzat că este un susținător al intereselor marilor capitaliști.“ Pană a fost numit nu ministru, ci subsecretar de Stat, și nu pe 28 ianuarie (ce an?), ci pe 20 ianuarie 1941, în preziua începerii așa-numitei Rebeliuni Legionare. În fine, nu a părăsit ministerul în august, ci în iulie 1943. Prin urmare, în acest caz calitatea informațiilor serviciilor secrete „burgheze“ nu era departe de cea a Securității comuniste de mai târziu.

2. Prima anchetă

Pe 4 martie 1945 ziarul „Timpul“ a publicat un articol în care se spunea că în vederea anchetării criminalilor de război, Pană va fi cercetat alături de ceilalți membri ai guvernului Antonescu.

Astfel, la Tribunalul Special pentru Judecarea celor Vinovați de Dezastrul Țării (Tribunalul Poporului), Cabinetul acuzatorului public nr. I (condus de Dumitru Săracu), a fost constituit dosarul nr. 35/1945 pe numele lui Aurelian Pană.

Pe 25 aprilie el a fost interogat în stare de libertate de acuzatorul public Ion Raiciu (avocat) de la cabinetul respectiv, fapt relatat de ziarul „România liberă“ din 27 aprilie. Mai întâi, odată cu datele de identificare, acuzatorul public s-a interesat de averea lui Pană, care este descrisă exact, iar răspunsul fostului ministru, pe care îl redăm aproape integral, arată ce interesa ancheta:

am ieșit din Minister în urma unor serii de neînțelegeri cu Mareșalul[9], care au culminat cu chestiunea concesionării unei părți importante a bălților de pescuit unei societăți Româno-germane, în care capitalul german urma să participe cu 49%. Alte chestiuni care mă separau de Mareșalul Antonescu a fost și chestiunea tractoarelor din Transnistria; eu arătând că nu avem nevoe de ele și că nu se potrivesc cu agricultura pe care o facem noi, mică agricultură țărănească. Ministerul de Agricultură a refuzat primirea acestor tractoare și cu organizarea moto-culturii cu tractoare și mașini aduse din Transnistria, a rămas în sarcina Guvernământului Transnistriei.

O altă chestiune a fost aceia a animalelor aduse din Transnistria. Ministerul de Agricultură a arătat că noi avem animale superioare ca rasă, că totalul animalelor din țară este satisfăcător și că prin aducerea acestor animale se favorizează ivirea și întinderea epizotiilor, lucru ce s’a și întâmplat.

Nu am luat parte la nici un consiliul de miniștri în care să se fi hotărât intrarea României în război alături de Germania, împotriva U.R.S.S. și nu am aflat de acest lucru decât din ziare.

Nu mi-am pus problema politică a războiului, pentrucă mă consideram un simplu tehnician.

Una din chestiunile care m’a separat de Mareșal era și abuzul ce se făcea cu monopolurile date unor organizații particulare, spre exemplu Societatea Solagra, Oficiul Bumbacului, Oficiul Laptelui, Oficiul Inului și al Cânepei care erau într’alte mâini decâ în ale agricultorilor, dar care colectau mărfurile agricultorilor așa cum credeau de cuviință și reglementau într’o măsură importantă și circulația acestor mărfuri.

Societatea „Solagra“ avea monopolul colectării[10] semințelor oleaginoase din țară, lucru care producea mari nemulțumiri agricultorilor de tot felul și în special micilor plugari care erau principalii producători de floarea soarelui, deoarece societatea nu putea satisface comercializarea acestor produse, adică nu putea cumpăra toate[11] cantitățile ce i se ofereau și nu le putea plăti[12] la timp, iar plugarii rămâneau cu marfa fără posibilitatea de a o vinde la alții.

Nu am auzit de ultimatumul guvernului englez dat prin intermediul Legației Statelor Unite și nici de răspunsul dat de guvernul român în această ocaziune. Nu am aflat de declarația de război pe care guvernul român a făcut-o Statelor Unite decât ulterior din ziare.

Sunt anexate extrase din ședințele Consiliului Economic (12 septembrie 1941) și Consiliului de Miniștri (6, 21 martie 1941 și 13 mai 1943) care atestă prezența lui Pană, o trimitere la Legea nr. 619/1941 pentru împroprietărirea ofițerilor decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul“, contrasemnată de Pană, care prevedea ca între terenurile expropriate să fie și cele de la evrei, Legea nr. 790/1941 de organizare a Basarabiei și Bucovinei, și o conferință ținută de el la Radio pe 17 iunie 1941 (ale cărei teme sunt aportul agriculturii la independența economică și politică a țării, și posibilitățile de sporire a producției agrare). Întrucât asupra lor se va axa inculparea, vom reveni.

Pe 8 iunie 1945 Ministerul Agriculturii și Domeniilor a întocmit un raport cu privire la relațiile economice ale României cu Germania în timpul miniștrilor Aurelian Pană, Petre Nemoianu și Ion Sichitiu. El reprezintă o expunere detaliată a balanței de plăți, din care nu rezultă în nici un fel că România ieșise în pierdere, ci rămăsese chiar datoare.

În dosar apar în copie două documente care, dată fiind tenta personală și faptul că îi sunt favorabile, este cert că Pană le-a depus, și pe care le cităm integral.

Primul este o scrisoare din 2 februarie 1943 a lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul civil al Transnistriei. Plină de reproșuri, ea viza dificultățile colaborării lor (asupra cărora vom reveni):

Am primit cu mare uimire telegrama Dvs. din 29 Ianuarie 1943. Am crezut că sufletul Dvs. de român și de patriot va sta alături de noi în marea operă pe care se străduiește să o realizeze Mareșalul în folosul țării. Am luat toate măsurile pentru a învinge inimaginabilele greutăți ce ni s’au creiat în această acțiune și telegrama Dvs. va rămâne ca o neașteptată[13] mărturie în înfăptuirea acestei mari opere, care totuș se va face.

Cel de-al doilea este o scrisoare de aceeași factură a lui Ion Antonescu însuși, „Mareșal al României și Conducătorul Statului“, datată 3 iulie 1943, în care îi cere demisia lui Pană (fapt petrecut în aceeași zi):

DOMNULE PANĂ,

De câtva timp am constatat personal și am fost informat de Ministerul Economiei Naționale, care mi-a prezentat și lucrările doveditoare, că întâmpină o serie de dificultăți formale din partea Dvs., de câte ori este vorba de rezolvarea, conform indicațiilor date de mine, a unor probleme ce privesc economia Țării.

Cum nu am timp de pierdut cu discuțiile, cari de multe ori au fost de natură subiectivă, dintre Dvs. și alte departamente și cum în aceste condițiuni nu pot realiza, fără pierdere de vreme, coordonarea necesară în soluționarea problemelor de interes economic general, mă văd nevoit, cu regret, să avizez la alegerea unei alte persoane pentru conducerea departamentului Agriculturii și Domeniilor și vă mulțumesc pentru munca ce ați depus și serviciile ce ați adus agriculturii românești cât timp ați făcut parte din Guvern.

Pe 15 noiembrie 1945 Tribunalul se interesează la Administrația Financiară din București de averea mobilă și imobilă a lui Pană, iar în răspuns este indicat imobilul din Str. Jules Michelet nr 8.

Într-un document al Siguranței din 1 martie 1946, în care era vorba despre un grup de săteni din comuna Constantin Brâncoveanu care criticau politica regimului și Uniunea Sovietică, Pană, care vizitase localitatea de câteva ori, este bănuit a fi instigatorul. Ca urmare, pe 14 martie Siguranța cere relații Jandarmeriei, căreia îi anexează și nota informativă de origine (a primarului comunei, Victor A. Matei), printr-o adresă semnată de Mișu Dulgheru. În urma cercetărilor, Jandarmeria răspunde că susținerile nu se confirmă. Cu toate acestea, doi dintre țărani au fost trimiși în judecată întrucât ar fi afirmat că „Guvernul Groza a făcut afaceri cu vitele și cerealele strânse în contul armistițiului, vânzându-le“. Documentul indică faptul că asemeni altor foști membri ai guvernării Antonescu, Pană era o țintă a Siguranței comunizate.

Pe 10 aprilie 1946 acuzatorul public I. Raiciu a dispus cercetarea lui Pană în baza Legii 312/1945[14]. Astfel, i se imputau anumite legi cu caracter fascist, participarea la 59 ședințe de guvern, între care „la discuțiile din ședințele dela 17 și 19 Iunie [1941] când s’a precizat planul de agresiune contra teritoriilor U.R.S.S.-ului precum și scopurile fasciste ale războiului ce’l plănuiau și când s’a precizat că se urmărește încorporarea teritoriilor Sovietice de peste Nistru)“[15], prezența în 59 ședințe ale Delegației Economice și două conferințe, una la Radio, pe 17 iunie 1941, intitulată Despre agricultură, și o alta cu prilejul expoziției documentare ținută sub egida „Sporirea producției agricole“ (din 20–28 Septembrie 1942), și intitulată Agricultura românească în noul cadru european.

Pe 17 mai Pană este pentru prima oară arestat, după cum reiese dintr-un un referat datat 22 mai al Serviciul IV din Siguranță, cel care îl verificase cu prilejul incidentului din comuna Constantin Brâncoveanu, prin care, dată fiind schimbarea statutului său, se cere aviz superior dacă mai este nevoie de antecedentele penale și orientarea politică ale urmăritului. Nu știm cât a stat închis, căci informația nu se regăsește în dosar.

Pe 20 mai acuzatorul public D. Săracu a dispus sechestrul asigurator asupra întregii averi mobile și imobile a lui Pană, iar M. Lepădătescu, acuzator public la același cabinet, a solicitat să fie impus sechestrul asigurator asupra: acțiunilor pe care le deținea la Banca Ipotecară și la Creditul Rural București; 2/3 din pădurea de pe Muntele Mănăilă din comuna Drajna și tot 2/3 din pădurea de pe Muntele Tigăile Mari din comuna Măneciu, județul Prahova; moșiei de 50 de ha din comuna Frățilești, județul Ialomița și moșiei Balta Cegan din același județ; imobilelor aflate pe acestea și a tuturor bunurilor mobile.

Pentru casa din strada Jules Michelet nr. 8 din București, D. Săracu a semnat el însuși sechestrul, iar pe 23 mai, în prezența Ecaterinei Pană, au fost inventariate bunurile, care sunt prezentate detaliat în procesul verbal. În imobil mai locuiau Ruxandra și Corneliu Pană, copiii Ecaterinei și lui Aurelian, împreună cu propriii copii. La data respectivă, familia Pană închiriase parterul locuinței tenorului Ion Dacian și fostului director de teatru de revistă Nicolae Vlădoianu, care semnează procesul verbal în calitate de martori.

În urma unei adrese a Tribunalului din 21 mai, prin care se solicitau dovezi cu privire la măsurile de aservire economică a României față de Germania ale miniștrilor Aurelian Pană, Petre Nemoianu și Ion Sichitiu, pe 14 iunie Ministerul Agriculturii a remis mai multe rapoarte ale direcțiilor sale care privesc convențiile încheiate cu societățile germane. Iată ce se spune într-unul din ele:

Comandamentul German și Legația Germană, au făcut numeroase intervenții pentru arendarea pe termen de 20 de ani a lacurilor din sudul Basarabiei și a concesionării pescuitului marin.

Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Dl. Ministru Aurelian Pană, precum și Direcția Comercială a Pescăriilor, s’a opus categoric la această arendare și concesiune, și cu toate presiunile care s’au făcut timp de un an și jumătate, nu s’au aprobat cererile germane[16].

În fine, ca acțiune „pro-germană“ este indicată cuvântarea la deschiderea expoziției documentare mai sus amintită, ținută pe 21 septembrie 1942 și tipărită ulterior într-o broșură de 21 pagini. Asemeni cuvântării de la Radio din anul precedent, ea este o expunere doctă a modului în care poate fi mărită producția agricolă și adaptarea ei la nevoile pieței europene, în care regăsim misterioasa plantă soia – alături de orez, in, cânepă și oleaginoase (toate subliniate cu creion roșu) – iar Germania nu este menționată nici măcar o dată. Mai mult, Pană vorbește acolo despre dezideratul unei „Europe solidare“, în contrast cu cea de atunci, „învrăjbită“, și încheie astfel:

Agricultorul român este în stare să sporească în mare măsură producțiunea pentru a-și îmbunătăți propria sa soartă și pentru a asigura independența de mâine a Europei, și prin urmare și a țării sale.

Lucrul acesta este cu putință într’o Europă solidară, care îi va asigura o desfacere sigură a produselor sale la un preț remunerator.

3. A doua anchetă

Legislația privind crimele de război a fost modificată prin Decretul Lege nr. 455 din 22 iunie 1946[17]. Astfel, potrivit art. 1 toate cauzele aflate în stare de judecată în baza Legii nr. 312/1945, care conform art. 18 al ei aveau termen până la 1 iunie 1946, urmau să fie prelungite până la 28 iunie inclusiv, cu menținerea instanțelor de judecată existente la data respectivă (Tribunalele Poporului).

Prin același articol s-a prevăzut ca măsurile luate cu privire la deținerea în interesul cercetărilor, precum și actele de urmărire și instrucție săvârșite până la publicarea legii, să rămână valabile. Totodată, prin art. 2, pentru cauzele care la data de 28 iunie se aflau în curs de cercetare sau a căror judecare va depinde de Tribunalul Poporului, s-a dispus să treacă în competența secțiilor de natură criminală ale Curților de Apel din București și Cluj, în condițiile în care infractorii intrau în prevederile Legii nr. 526/11 iulie 1945. Era și cazul lui Pană. De asemenea, art. 3 stipula ca cercetările începute de acuzatorii publici anterior datei de 28 iunie să fie continuate de Parchetul General al Curții de Apel, iar sesizarea instanței de judecată să fie făcută de Procurorul General la cererea Consiliului de Miniștri. În fine, art. 6 prevedea clauzele procedurale de aplicat, asemănătoare celor din Codul de Procedură Penală, cu excepția art. 377–378 care erau înlocuite de art. 2 al Legii nr. 61/8 februarie 1946, ceea ce însemna că mandatele de arestare erau emise de Procurorul General la cererea Consiliului de Miniștri fără a fi supuse confirmării unui judecător.

Pe 26 iunie 1946 acuzatorul public a dispus trimiterea cauzei la instanța indicată. Astfel a fost constituit astfel Dosarul nr. 2280/1946, care a agregat și precedenta anchetă.

Pe 25 iulie, Al. Ionescu Lungu, consilier, procuror-delegat al Parchetului General responsabil de caz, a dispus continuarea cercetărilor.

Aflat în stare de libertate de această dată, Pană a fost convocat, și în data de 2 august i s-a luat un supliment de interogatoriu în care și-a menținut declarațiile date pe 25 aprilie 1945 în fața acuzatorului public I. Raiciu. Cu același prilej, a anunțat că va depune un memoriu și o listă de martori în apărarea sa.

Pe 12 august a depus memoriul și a remis lista de martori care, pe de o parte, conținea un fost șef și alți foști subordonați în minister: Nicolae Mareș (ministru), Mihail Romașcanu (comisar general al Prețurilor), Dimitrie Grozescu (secretar general), Iuliu Radulovici (director al Zootehniei și delegat ca secretar general pentru același sector), Corneliu Ionescu (director al Geniului Rural), Petre Morcovescu (director al Economiei Agrare), Anghel Julea (director al Producției Vegetale), Niculae Paraschivescu (director al Învățământului și Propagandei), și pe de altă parte: Maria Benbassat și [Sender] Margulius (pentru lămuriri în chestiunile rasiale).

În memoriul de 8 pagini A4, datat 13 august, Pană a răspuns punct cu punct și detaliat acuzațiilor, pe care le rezumăm atât pentru caracterul de probă, cât și pentru valoarea de mărturie istorică.

1) Intrarea în guvernul generalului Ion Antonescu

Pană a intrat în guvern ca subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor pe 20 ianuarie 1941, ca specialist, iar nu din motive politice și cu atât mai puțin pentru vreo activitate politică fascistă, fiindu-i solicitat sprijinul într-o perioadă tulbure, cea a Rebeliunii legionare, dat fiind că era cunoscut ca un pasionat și bun specialist care a reușit să facă agricultură în Ialomița, una din zonele cele mai văduvite ale țării, exemplu fiind ferma model de la Frățilești, pe care în 1945 o administra împreună cu fiul său Petru, absolvent al Facultății de Agronomie din Urbana, Ilinois, SUA. Un fapt pe care atât Prof. Gh. Ionescu–Sisești l-a recunoscut într-un articol pe care îl anexează, cât și comisia de aplicare a reformei agrare din 1945, care și i-a lăsat maximumul de suprafață admisă, anume 150 ha. Conchide: „Acestea sunt motivele pentru care am fost chemat, fără să fi cerut, în guvernul din Ianuarie 1941, iar nici decum vro activitate politică în sens fascist sau altul, pe care aș fi avut-o. O asemenea activitate nu am avut și nici nu se va putea dovedi întrucât n’a existat.“[18]

2) Ce interese a reprezentat în guvernul G-ral I. Antonescu

În guvern, Pană a reprezentat interesele tuturor, dar în special pe cele ale micii proprietăți, care avea nevoie de asistența Statului. Dată fiind structura proprietății, în care marea proprietate reprezenta un procent redus, între proprietari nu exista opoziție de interese, și el citează măsurile pe care le-a luat pentru stimularea micii proprietăți: legea obștilor și înzestrarea lor cu utilaj agricol gratuit; acordarea mașinilor agricole în special asociațiilor; dotarea centrelor agricole cu mașini pentru a le pune la dispoziția țăranilor cu chirie și la prețuri ieftine; înființarea grădinilor comunale de zarzavat și a fabricilor de marmeladă, ca debușeu pentru fructele micilor gospodării și altele. Și conchide: „Ar trebui volume pentru a arăta în amănunt întreaga activitate desfășurată în acest sens.“ Și adaugă sugestiv că activitatea desfășurată în minister se regăsește în „platforma program a Blocului partidelor democratice“, pe care o anexează.

3) Activitatea Ministerului Agriculturii și Domeniilor

Rolul ministerului, conform legii din 6 aprilie 1939, era de a spori și armoniza producția cu cerințele pieței. Această sporire era singura soluție rațională în condițiile date, alternativele, limitarea la strictul necesar sau scăderea, fiind imposibile din mai multe rațiuni. În primul rând, pentru că producția agricolă, spre deosebire de cea industrială, nu este ceva care se poate doza, știut fiind că există serii de ani cu producție deficitară, iar pentru a o acoperi este nevoie de creșterea rezervelor. Or aceste rezerve nu pot fi create decât prin sporirea producției. „În timp de război mai ales, aceasta e cu totul necesar întrucât toată lumea cere și importul din alte țări, de cele mai multe ori, nu este cu putință. Scăderea producțiunei agricole în mod conștient, în asemenea împrejurări, ar fi echivalat cu o crimă contra poporului românesc, cu urmări catastrofale.“[19] În plus, o asemenea politică ar fi fost imposibilă, întrucât mica producție țărănească ce cultiva pentru nevoile proprii ar fi socotit-o un atentat la existența sa și nu ar fi urmat-o. Astfel, în loc de scăderea producției s-a uzat de păstrarea secretului cu privire la suprafețele însămânțate și la producția agricolă obținută, politică urmată și de alte State în timp de război. Totodată, România a trebuit să producă și alimente pe care nu le mai putea importa, precum orezul, și să sporească suprafețele la plante textile și oleaginoase, pentru care nivelul cererii era în creștere. Astfel, după doi ani de eforturi, ministerul a reușit să îndestuleze populația, să satisfacă cererea de materii prime a industriei și să creeze rezerve. În fine, schimburile comerciale țineau de ministerele economiei naționale și de externe, în sarcina cărora rămâneau și eventualele erori.

4) Războiul contra URSS, Angliei și SUA

În perioada 20 martie 1941 – 19 martie 1942 Pană a fost subsecretar de Stat sub conducerea miniștrilor Nicolae Mareș (timp de câteva zile, după „revoluția legionară“[20]) și gen. Ion Sichitiu, nu putea semna legi, nici decizii, și cu atât mai puțin în afara cadrului ministerului. Nu a luat parte la nici o ședință a Consiliului de Miniștri în care să fi fost hotărât războiul contra celor trei State aliate, nici nu a auzit să fi avut loc vreuna, iar faptul l-a cunoscut din presă, la fel ca toată lumea. „În aceste împrejurări hotărârea a aparținut desigur Mareșalului Antonescu și Ministrului de Externe Mihai Antonescu. Poate și altora, dar în nici un caz Subsecretarului de Stat dela Min. A[griculturii]. și D[omeniilor].“[21] De asemenea, nici cât a fost ministru, până la 3 iulie 1943, Pană nu a luat parte la vreo ședință a guvernului în care să fi fost hotărâtă continuarea războiului contra URSS și a Națiunilor Unite. În fine, Legea de organizare a Basarabiei și Bucovinei „nu poate fi considerată ca un act de agresiune contra cuiva. Prin această lege se organizează un teritoriu românesc care ne-a aparținut în bază de tratate internaționale, pe care l-am stăpânit în liniște 20 de ani și care la acea dată intrase în stăpânirea noastră.“[22]

5) Ministerul nu a luat măsuri rasiale

„Nu am cerut nici odată evacuarea sau exterminarea vre’unei populațiuni de nici un fel și din nici o parte a țări[i] și nici nu am aprobat vr’o asemenea măsură luată de alții. Chiar la Min. A. și D. care depindea de mine, n’am aplicat o epurare din punct de vedere rasial sau politic. Am opinat pentru menținerea în serviciu a D-lui Virgil Economu, evreu depe mamă, fost secretar general sub actualul regim, am repus în serviciu pe Dl. Roman Stere, actual secretar general la Min. A. și D., deși la evacuarea Basarabiei [din] 1940 D-sa a rămas în acel teritoriu. Am stăruit deasemenea pentru mulți evrei ca să fie eliberați din lagăr sau să li se îmbunătățească situația.“[23]

În fine, prevederile art. 7 din Legea nr. 619/1942 privind împroprietărirea ofițerilor decorați cu Ordinul Mihai Viteazul nu pot fi interpretate ca dispoziții rasiale, dat fiind că terenurile care proveneau de la evrei fuseseră expropriate cu mult înainte de intrarea lui Pană în guvern și nici măcar nu se găseau în administrarea ministerului pe care îl conducea.

6) Folosirea prizonierilor de război la muncile agricole

În urma mobilizării, s-a produs un deficit de brațe de muncă în agricultură, motiv pentru care au avut loc mobilizări pentru lucru care, spre deosebire de industrie, au fost foarte reduse. Legea mobilizării agricole a fost salutară în privința micii proprietăți, iar în privința marii și mijlociei proprietăți s-a recurs, la cererea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, și la prizonieri de război. „Pentru a asigura alimentarea populației țării, această măsură a fost necesară.“ Prizonierii au fost plătiți de agricultori, iar „tratamentul, programa de lucru și starea sanitară, ele au fost excepțional de bune.“[24] De cele mai multe ori agricultorii și-au depășit obligațiile, acordându-le acestora îmbrăcăminte și încălțăminte, care cădeau în sarcina Statului. În concluzie, date fiind „întreținerea fără folosire în timpul iernei, munca redusă la 8 ore pe zi chiar în timpul recoltei – ceeace nu exisă în nici o agricultură din lume –; o jumătate zi liberă pe săptămână în afară de Dumineci și sărbători; faptul că erau plătiți chiar în zilele când nu munceau; munca cu prizonieri era o muncă scumpă care nu avea decât un singur avantaj și anume acela de a fi asigurată.“[25]

7) Prețul produselor agricole

Problema în discuție era decalajul dintre prețul produselor agricole și cel al produselor industriale. Or începând din 1914, el a devenit din ce în ce mai mare, scăzând astfel puterea de cumpărare a țăranului, ceea ce însemna că pentru a cumpăra același obiect, el trebuia să dea o cantitate din ce în ce mai mare din producția sa. Încă de la intrarea în guvern, Pană a obținut promisiunea Conducătorului Statului ca la calcularea prețului produselor agricole să fie folosită aceeași metodă ca la cele industriale. Ea n-a fost respectată, iar calculelor ministerului le-au fost aplicate amputări arbitrare, în paguba agricultorilor. În 1943 situația a devenit deosebit de critică, dat fiind că din cauza abundenței produselor agricole, chiar și prețurile oficiale mici puteau fi obținute cu greu. Au suferit îndeosebi agricultorii de suprafețe mai mari, cărora o parte din preț le-a fost plătit în certificate de plată, din care mai posedau și în 1948.

Astfel, cât timp a fost condus de Pană, ministerul a susținut fixarea de prețuri echitabile pentru produsele agricole, care dacă nu înlăturau decalajul menționat, căutau să-l reducă. Totodată, ministrul a fost contra fixării de prețuri scăzute pentru muncile agricole, tocmai pentru ca grâul să nu rămână nesecerat din cauza unei diferențe de preț pe care agricultorul nu putea să o acopere prin tarifele obligatorii. Iată de ce el s-a opus fixării de prețuri maximale în agricultură, iar dacă de multe ori faptul s-a petrecut, a fost în contra avizului ministerului, care le-a fixat cât a putut de sus și le-a încălcat ori de câte ori a fost posibil. De altfel, în condițiile de război, când România era decuplată de piața europeană, prețurile interne nu erau în legătură cu cele externe, ceea ce permitea un spațiu de manevră în sensul politicilor dorite, adică ar fi putut exista prețuri mari în interior și mici la export, și invers.

8) Transnistria nu a fost jefuită de minister

Ministerul nu a cerut nimic din Transnistria: nici vite, nici unelte, nici semințe sau alte produse agricole. În schimb, din Vechiul Regat au fost luate semințe și materiale agricole care au fost trimise acolo. Guvernatorul Alexianu alcătuise vaste planuri de refacere a agriculturii românești cu unelte din Transnistria și a stăruit ca ministerul să le primească și să le pună în funcțiune în țară. Întrucât cel din urmă s-a opus, Mareșalul Antonescu a hotărât ca organizarea motoculturii să fie făcută în Vechiul Regat chiar de Alexianu cu personal și mijloace proprii. Rezultatul a fost un fiasco total. Din Transnistria au fost aduse și numeroase vite, dar nu de către minister, și nici la îndemnul său, căci a refuzat să le primească. După numeroase insistențe, ministerul a consimțit să trimită la fața locului o comisie care să cerceteze turmele de oi caracul și, eventual, să cumpere un număr de exemplare. Rezultatele au fost modeste, în total fiind aduși 10 berbeci și 50 de oi, care au fost plătite la prețul fixat de Guvernământ. În fine, din toate semințele oferite, ministerul nu s-a oprit decât la sămânța de floarea soarelui varietatea Jdanov, care a fost introdusă în Vechiul Regat și Basarabia de către Societatea Solagra. În ce fel au fost toate acestea achiziționate de Guvernământ, Pană nu știa.

9) Ministerul nu a aservit economia românească

În toată perioada guvernării Antonescu, Pană nu a avut nici o misiune oficială în străinătate. A fost de două ori la Viena și o dată la Berlin, în scop pur tehnic, în chestiuni agrare. La Viena a vizitat două expoziții agricole, pentru a se documenta asupra progreselor agriculturii și îndeosebi a mecanicii agricole, iar la Berlin pentru a se informa despre progresele în cultura cartofului. Cu prilejul ultimei deplasări, Mihai Antonescu i-a dat unele indicații, care îi sunt imputate și răspunde astfel: „Nu putea fi vorba de a stabili prin aceste recomandări, făcute în pripă, în cursul unei ședințe destul de încărcată, o politică generală economică a țării.“[26]

În continuare, el a răspuns acuzei că s-ar fi opus industrializării țării. Din contră, a fost întotdeauna un adept al industrializării, ca debușeu pentru înmulțirea brațelor de muncă, iar chestiunile și politica industriale reveneau de drept Ministerului Economiei Naționale. Cât timp a fost ministru, ba chiar și subsecretar de Stat, ministerul său „și-a păstrat o desăvârșită independență. Nu s’a primit nici un consilier agrar străin, n’am primit nici o injoncțiune din nici o parte, n’am făcut nici o concesiune. Din contră.“[27] Astfel, timp de doi ani Pană a refuzat cererea unui grup de capitaliști germani și români, susținuți de Ministerul Economiei Naționale și de Mareșalul Ion Antonescu, de a li se concesiona cele mai bune pescării ale Statului, lacurile din sudul Basarabiei, coturile Dunării și pescuitul marin, dat fiind că această activitate putea fi făcută foarte bine de către români, iar condițiile ar fi fost dezavantajoase. Grupul nu s-a dat însă bătut, a revenit cu noi presiuni, dar Pană a rezistat. Mai mult, el a comandat vase de pescuit în Germania și Suedia, la data memoriului ultimele fiind gata de a fi preluate, după cum o atestă un articol de presă pe care îl anexează. Un alt grup german, Societatea Wollthierag, a căutat să obțină în țara noastră monopolul îmbunătățirii rasei oilor din punct de vedere al lânii, prin import masiv de berbeci merinos din Germania, ceea ce obținuse deja în Bulgaria. Pană s-a opus „din motive tehnice și din motive naționale“[28], iar „Opera de îmbunătățire a rasei oilor noastre am întreprins-o noi prin mijloace asupra cărora nu e locul să insistăm aci.“[29]

Printr-o convenție încheiată între Statul român și societatea germană D.F.H.G. în 1940, anterior guvernării Antonescu, acesteia din urmă i s-a dat în exploatare pe 30 de ani un important masiv păduros în zona Neamțului, pe care cu primul prilej Pană a anulat-o. Societatea Solagra a fost înființată și ea anterior guvernării Antonescu, în februarie 1940. Activitatea ei producea nemulțumiri printre producători pentru că procura materii prime la prețul oficial, motiv pentru care Pană s-a opus categoric să i se dea orice însărcinări în legătură cu cultura plantelor oleaginoase ori altele, iar dacă nu a reușit să-i împiedice funcționarea, faptul s-a datorat Ministerului Economiei Naționale, care îi transmitea sarcini. La rândul ei, Societatea Soia a fost înființată cu mult înainte de Solagra. Cum cultura plantei nu a reușit în măsura în care se spera, iar prețul oferit de societate nu era stimulativ, activitatea ei s-a redus treptat până la a nu mai conta în planul de cultură.

Ministerul nu a încheiat nici o convenție cu vreun Stat străin, la fel cum nu a dispus asupra exportului disponibilului producției, căci acestea țineau de Ministerul Economiei Naționale, Subsecretariatul Aprovizionării și Ministerul de Externe. Din contră, în cadrul convențiilor încheiate s-a preocupat ca agricultura românească să fie dotată cu tot inventarul necesar. „S’a importat mii de tractoare, batoze, secerători, pluguri cu tracțiune animală, selectoare, trioare, diverse unelte etc.. Se poate spune că nici odată, într-un timp atât de scurt, nu s’a importat atâtea mașini agricole și în condițiuni atât de avantajoase. Toate au fost importate pe credit pe 6 ani și pe primi[i] 2 ani fără dobândă.“[30] Demersurile au fost dificile, dat fiind că Germania, de unde erau importate, avea și ea nevoie de utilaje pentru cultivarea teritoriilor ocupate, însă germanii și-au respectat angajamentele și au livrat necesarul agriculturii românești. Pană dă și alte exemple pentru a conchide: „Din toate cele spuse, rezultă că raporturile dintre ministerul agriculturii și alte țări, n’au fost raporturi de dependență, ci raporturi de egalitate de la țară suzerană la țară suzerană și nici pe departe nu poate fi vorba de vre’o aservire[31]. [...] / Politica economică urmată la Min. A. și D. a fost categoric aceea a intereselor românești, fără nici o abatere.“

10) Plecarea din guvern

Pană indică motivele care au stat la baza deciziei de a-și prezenta demisia (în fapt, după cum am văzut, i-a fost cerută): importantele deosebiri de vederi între modul în care un specialist în agricultură înțelegea să conducă ministerul și ideile Conducătorului Statului. Diferendele au vizat strict activitatea ministerului, căci asupra altor chestiuni, de politică internă sau externă ori ducerea războiului, nu a fost niciodată consultat, ceea ce era explicabil, de vreme ce rolul acordat și acceptat de la bun început a fost unul limitat. Privind retrospectiv, dat fiind regimul politic instituit de Antonescu, precum și contextul războiului, era inevitabil ca o personalitate precum Pană să intre în conflict cu șeful Statului.

Iată motivele decisive, unele indicate deja: chestiunea prețurilor produselor agricole, în care Mareșalul nu și-a ținut promisiunea; chestiunea concesionării pescăriilor Statului, susținută de Ministerul Economiei Naționale și de Mareșal, în care Pană nu și-a dat acordul, și care „a produs o adevărată enervare“; chestiunea atribuțiilor prefecților, cu ideea, susținută de Mareșal, ca aceștia să preia sub autoritatea lor toate serviciile județene, inclusiv camerele agricole, atât în privința disciplinei, cât și a deciziilor curente, ceea ce ar fi însemnat practic desființarea ministerului, care rămânea doar cu responsabilitatea; chestiunea societăților care dispuneau de munca agricultorilor fără să facă agricultură: Oficiul bumbacului, inului și cânepei, Oficiul laptelui, Oficiul lemnului, Solagra – în fapt, monopoluri în mâinile unor particulari (poziția ministerului era ca agricultorii să-și desfacă singuri produsele, prin organizațiile lor, după care puteau dispune și alții); Mareșalul s-a opus proiectului asigurărilor bunurilor și persoanelor propus de minister, căci din motive de siguranță nu considera necesar să lase pe mâna agricultorilor conducerea propriilor organizații; organizarea motoculturii de către Guvernământul Transnistriei cu unelte aduse de acolo, dar și trimiterea către camerele agricole a clocitorilor, stupilor și a altor materiale în totală dezordine.

Pe 14 august 1946 au fost audiați martorii Corneliu Ionescu (la data respectivă inginer agronom, inspector în Ministerul Agriculturii și Domeniilor), Niculae Paraschivescu (inginer agronom, consilier), Petru Morcovescu (pensionar), Dr. Iuliu Radulovici (medic veterinar), iar pe 17 august Mihail Romașcanu (inspector general la Banca Națională). Depozițiile lor confirmă sistematic susținerile lui Pană, prin urmare, este inutil a le reproduce. Mai mult, Paraschivescu a relatat că în cazul ajutoarelor acordate școlilor de agricultură ale Grupului Etnic German, ministrul „a dat și cu greutate circa 1/2 din cât i se cuvenea. D-sa spunea totdeauna că întâi trebuie să avem în vedere interesele și ajutorul de care are nevoie agricultura și agricultorii români și apoi cei din grupul etnic german.“ Tot pe 17 august Pană a renunțat la audierea celorlalți martori.

Pe 26 august procurorul Al. Ionescu Lungu a dat ordonanța definitivă în cauză. Ea reproduce informația conținută în probele de la dosar și respinge ca neîntemeiate acuzele pentru care fusese începută urmărirea penală, pentru a conchide:

Având în vedere că din cele expuse mai sus rezultă că învinuitul a deținut Subsecretariatul de Stat al Agriculturii și chiar Ministerul Agriculturii și Domeniilor ca tehnician[32].

Că în conducerea politică a guvernului față de puterile străine n’a avut nici un rol care să atragă responsabilitatea conf. art. 1 și 2 al. a din legea 312/1945.

Având în vedere că Aurelian Pană în conducerea departamentului său n’a avut în vedere decât păzirea intereselor românești și desvoltarea cât mai temeinică a agriculturii și ramurilor de activitate în legătură cu agricultura.

Că la întocmirea convențiilor economice și comerciale numitul nu avea nici un rol acestea fiind de resortul Ministerului de Externe și al Ministerului Economiei Naționale[33],

Că prin importul uneltelor și mașinilor agricole din Germania cei cari au avut profit am fost noi,

Că învinuitul n’a edictat legi sau măsuri nedrepte de concepție hitleristă, legionară sau rasială și nici n’a practicat o excesivă execuție a legiuirilor cu acest caracter[34],

Că astfel fiind activitatea învinuitului nu poate fi încadrată în textul art. 2 al. n și o din legea 312/945 și că cercetările întreprinse contra sa urmează a fi clasate iar sechestrul asigurător asupra averii învinuitului desființat.

Dosarul a fost înaintat procurorului general spre cele legale.

Cu toate acestea, pe 16 septembrie 1946 Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel București, Cabinetul VI Instrucție pentru Instruirea celor vinovați de dezastrul Țării și crime de răsboiu, prin procurorul I. Popescu Copăceni, redactează un „referat“ în care vorbește despre răspunderea solidară a membrilor guvernului din care a făcut parte Pană și dă un aviz contrar, anume ca respectivul „act de acuzare“, împreună cu dosarul să fie înaintate Președinției Consiliului de Miniștri spre a decide conform art. 8 din Decretul Lege nr. 455/1946. Titlul inițial al documentului, „act de acuzare“, a fost modificat cu cerneală neagră în „referat“, dar nu și în conținutul său. Situația arată caracterul circular al demersului: nu erau inculpați decât cei pe care responsabilii politici îi voiau condamnați, actul de inculpare fiind sinonim cu unul de condamnare. La fel, decizia se afla formal la nivelul Președinției Consiliului de Miniștri, dar aceasta era în situația de a aviza doar pentru că o ceruse.

Dintr-o notă informativă a Siguranței din 10 martie 1947 aflăm că Pană „de la Creditul Rural“ acordă împrumuturi mari unor țărani înstăriți din județul Ialomița și „este în legătură“ cu Gheorghe Rădulescu zis Gică, din comuna Săveni, care „face propagandă legionaro-manistă“. Fostul ministru nu era director al băncii, ci doar acționar.

Timp de un an de zile nu se mai întâmplă nimic în dosar, iar pe 8 octombrie 1947 Pană cere procurorului general al Parchetului General al Curții de Apel București să i se elibereze un certificat din care să rezulte că dosarul care îl privea a fost clasat, iar în ziua următoare îl primește.

4. A treia anchetă

Pe 13 august 1948 Pană este arestat de Siguranță și încarcerat la închisoarea Văcărești alături de Nicolae Păiș, Gheorghe Potopeanu și Radu Rosetti (și ei foști miniștri în guvernul Ion Antonescu), numiți în clar „deținuți politici“. Pentru că fuseseră aduși fără mandat, directorul închisorii se adresează directorului general al Direcției Generale a Penitenciarelor pentru formalități, care pentru Pană sunt îndeplinite abia pe 21 august, când este emis mandatul nr. 3706 al parchetului aceleiași curți, semnat de prim-procurorul Aurel Fărcuțiu, pe motiv că „a permis intrarea armatei germane pe teritoriul țării și a contribuit la declararea războiului contra U.R.S.S.“, în baza art. 2 literele a și b, combinat cu art. 3 din Legea nr. 291/1947 de urmărire și sancționarea celor vinovați de crime de război sau în potriva păcii ori umanității.

Procedura era de două ori ilegală, dat fiind că după cum am văzut, mandatele de arestare trebuiau emise de Procurorul General la cererea Consiliului de Miniștri, fără a fi supuse confirmării unui judecător, iar în aceste cazuri au fost emise de simpli procurori (care semnează pe formularul tipizat în locul Procurorului General), totodată cererea Consiliului de Miniștri nu este menționată nicăieri (nici trimiterea la jurnalul Consiliului de Miniștri completată).

Acest mod de a proceda era generalizat, așa cum o arată în detaliu cazul lui Pompiliu Nicolau din Craiova, profesor la Politehnica Timișoara, fost ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în guvernul Antonescu–Sima în perioada 22 septembrie – 22 octombrie 1940, care va fi inclus în același „lot“ cu Pană. Prima dată, el a fost arestat doi ani mai devreme, pe 30 august 1946, în incinta facultății și dus la Siguranța Timișoara, circumstanțe descrise într-un memoriu înaintat pe 10 octombrie procurorului general de la Închisoarea politică Uranus a Comenduirii Militare a Capitalei. La Siguranță, după identificare, șeful structurii teritoriale i-a spus că a primit ordin telefonic de la București pentru a-l aresta și trimite acolo. Astfel, însoțit de un agent, în ziua următoare a fost expediat la Ministerul de Interne, iar de acolo, cu un detectiv, a fost transferat la Uranus, unde a găsit și alți foști miniștri arestați, de unde a dedus și motivul: faptul că fusese ministru. Situația o mai reclamase o dată pe 1 septembrie același an, fără să primească vreun răspuns, iar ea era cu atât mai neașteptată cu cât, după ce anterior fusese cercetat de Tribunalul Poporului, pe 17 august Parchetul General îi clasase, ca și lui Pană, dosarul.

De altfel, maniera de lucru descrisă mai sus va da bătăi de cap și organelor noului regim, așa cum s-a petrecut încă o dată în cazul lui Nicolau, despre care pe 11 ianuarie 1949, cu puțin înainte de pronunțarea hotărârii prin care va fi achitat, se întrebau unele pe altele cu privire la motivele arestării. Astfel, el fusese încă o dată arestat de Direcția Regională de Securitate Craiova pe 3 decembrie 1948 în baza unui ordin al Direcției Generale, întrucât „a fost cerut, pentru a fi judecat ca criminal de războiu.- / Nu se cunosc motivele precise pentru ce a fost cerut de curtea Buc.“[35], fapt care a provocat furia lui Mișu Dulgheru, șeful Direcției Anchete a Securității, care pune pe nota cu răspunsul venit din teritoriu următoarea rezoluție: 11.I / Nu este admisibil ca Securitatea să afirme că nu cunoaște motivele dețineri cuiva.- / După răspunsul dela Craiova trebuia să ne interesăm la Curtea Buc pt a fi puși în situația de a informa precis pe Tov. Ministru / ss indescifrabil“. Ministrul în discuție este cel al Internelor, Teohari Georgescu.

Întorcându-ne la cazul nostru, pe 26 august prim-procurorul Aurel Fărcuțiu l-a interogat la Cabinet pe Pană, care și-a menținut declarațiile date în cursul precedentelor anchete și a trimis la memoriul depus la ultimul dosar. Totodată, a solicitat audierea ca martori a lui Virgil Economu, Roman Stere, Maria Benbassat și [Sender] Margulius (cu excepția lui Stere, basarabean, toți erau de origine evreiască). Procurorul a fost de acord, a dispus citarea lor și instituirea sechestrului pe bunurile mobile și imobile ale învinuitului, aceleași ca în precedentele dosare. Totodată, s-a adresat prefectului Poliției Capitalei pentru citarea martorilor, cu excepția lui Margulius.

La termenul din 4 septembrie a fost audiată singura martoră prezentă, Maria Benbassat, de profesie casnică, în vârstă de 60 de ani și vecină cu Pană (stătea la nr. 3 pe aceeași stradă). Iată integral depoziția ei:

În timpul lui Ion Antonescu, soțul meu Rafail Bempassant [Benbassat], fiind evreu a fost internat în lagărul dela [Târgu] Jiu. Am alergat în toate părțile ca să-l pot scoate din lagăr, soțul meu fiind grav bolnav și amenințat să moară.- Mi s’a refuzat acest ajutor din toate părțile, până când în cele din urmă, fără să-l cunosc pe dl. Aurelian Pană, însă fiindcă era vecin cu noi mi-am luat îndrăsneala să mă duc la dânsul și să-i spun tot necazul[36].- El m’a primit cu multă omenie și înțelegere și în adevăr grației [!] domniei sale soțul după trei zile a fost adus acasă din lagăr, scăpând astfel de moarte sigură.-

Totodată, lui Pană i s-a luat un supliment de interogator. El a adăugat că la data intrării în guvern, 20 ianuarie 1941, armata germană se afla în țară și că nu poate fi făcut răspunzător pentru alte acte ale guvernului, întrucât nu avea puteri depline nici la Ministerul Agriculturii. Tot din cuvântul său aflăm că unul dintre martorii absenți avea motive întemeiate: Virgil Economu era închis, asemenea lui Pană, la Văcărești. El l-a întâlnit acolo, ca și pe Victor de Mayo, motiv pentru care solicită pe amândoi drept martori[37]. Întrucât ceilalți martori au lipsit, procurorul a stabilit recitarea lor, ca și pentru ultimul propus de Pană.

Pe 7 septembrie au fost audiați martorii. Iată integral depozițiile lor:

Victor de Mayo (inginer agronom, 45 de ani):

Confirm și eu străduința învinuitului Aurelian Pană pentru menținerea în serviciu al [!] fostului inspector general Virgil Economu împotriva căruia s’au făcut preziuni [!] din toate părțile și presă ca să fie scos din serviciu, pentru că era de origine evreu și deci se încadra în legile rasiale.- Pe de altă parte învinuitul Aurelian Pană ne-a aprobat și dat tot sprijinul mie ca să pot lucra și pune în vânzare lucrarea mea „Marea Enciclopedie Agricolă“ cu toate că eu eram evreu și mi se puneau piedici din toate părțile.- Învinuitul nu a ținut seama de origina mea ci mi-a dat aprobarea de mai sus, în virtutea căreia puteam să-mi câștig existența.-

Martorul se referă la vol. IV din lucrare, pe care a redactat-o împreună cu Vinicius Filipescu, tipărită în 1942 la Imprimeriile „Curentul“ din București. Anterior, el fusese redactor-șef al vol. III, publicat în 1940.

Virgil Economu (doctor inginer agronom, 52 de ani):

Eu am fost persecutat în timpul dictaturei antonesciene, și insultat în mod public în „Porunca Vremii“[,] „Buna Vestire“ și alte gazete, fiindcă mama mea era de origine evreică. Din acest motiv am fost îndepărtat și din serviciu și apoi în cele din urmă am fost repus în serviciu la Ministerul Agriculturii unde am funcționat ca inspector general.- Fiind fiu legitimat prin căsătorie subsecventă s’a produs o controversă juridică între contenciosul Ministerulzi [Ministerului] Agricultură [!], Contenciosului Ministerului de răsboiu și Consiliul superior juridic. Contenciosul Ministerului de Răsboiu și Consiliul Superior juridic au fost de părere și au opinat că și eu mă încadrez în dispozițiunile legilor rasiale și că prin urmare trebuie să fiu dat afară și din serviciu cum am fost dat afară din armată.- Cu toate acestea dl. Aurelian Pană, fost subsecretar de stat și apoi ministru la Agricultură în loc să respecte avizul Consiliului Superior juridic, a cerut opinia dlui. Ministru de Justiție de pe atunci, care a opinat că nu mă încadrez în legile rasiale, și am fost menținut în serviciu[38].- De aci pot să afirm că învinuitul Aurelian Pană nu a avut concepții rasiale, mai ales că în cazul meu a fost foarte mult discutat prin presă și am avut foarte mulți dușmani.- În ceace privește activitatea ministerială al [!] lui Aurelian Pană, pot să spun că D-sa. nu s’a ocupat de convenții cu Germania și nu a luat parte la discuțiuni politice de aservirea țării ci s’a ocupat de organizarea agriculturii și în special de partea tehnică pur agricolă, – el fiind printre cei mai pricepuți tehnicieni în agricultură.-

Roman C. Stere (pensionar, 61 de ani), care în 1940 la ocuparea Basarabiei rămăsese pe loc, probabil din motive comunist-romantice, apoi în 1941, la recucerirea provinciei, sătul de raiul sovietic făcuse la fel:

În anul 1940 eu fusesem în Chișinău, când s’a cedat Basarabia.-

După reocuparea Basarabiei de către România, am fost judecat de o comisiune la Chișinău, care a statuat că nu mai am dreptul să ocup nici o slujbă în Basarabia. În această situație fiind coleg cu un avocat al învinuitului Aurel Pană am intervenit prin acel avocat și pot să afirm că Aurelian Pană cu multă bunăvoință și asiduitate s’a ocupat de cererea mea ca să fiu pus în drepturi[39]. De activitatea în calitate de subsecretar de Stat al [!] lui Aurelian Pană nu am nici o cunoștință.-

Procurorul a renunțat la audierea singurului martor care nu se prezentase (Margulius) și a declarat cercetările încheiate.

Pană este readus în fața procurorului pe 20 septembrie, 14 octombrie și 25 noiembrie, așa cum atestă cererile celui din urmă către închisoarea Văcărești, dar nu ni se spun motivele.

Între timp sosesc și procesele verbale de sechestru pe moșia de la Frățilești și pădurea de la Măneciu. Totodată, pe 5 ianuarie 1949 sunt cerute copii-extrase de pe stenogramele Consiliului de Miniștri din 31 martie 1942 și Consiliului Economic din 22 mai 1941, depuse ulterior la dosar (în care părțile subliniate cu creion roșu îl privesc, în primul document, pe Ioan Petrovici, ministrul culturii naționale, și se referă la atitudinea tineretului față de regimul Antonescu, iar în cel de-al doilea pe gen. Iosif Iacobici, ministrul apărării naționale, față cu care Pană se declară de acord în susținerea convergenței politice și militare cu Germania). În fine, dosarul mai conține în acest loc o notă a procurorului (cu cerneală neagră): „Aurelian Pană / Numit ca ministru de Stat pt. calitățile sale de / specialist de / înaltă clasă“[40].

Pană a fost inclus într-un „lot“ de 17 foști oficiali care, ca orice grupare de acest tip, agrega persoane care nu avuseseră în mod obligatoriu vreo legătură între ele. Iată-i pe coinculpați: Alexandru (Constant) Constantinescu (comandant legionar, subsecretar de Stat la președinția Consiliului de Miniștri în guvernul Antonescu–Sima), Constantin (Atta) Constantinescu (ministru al lucrărilor publice în guvernul Antonescu), Gheorghe Cretzianu (ministru de finanțe în guvernul Antonescu–Sima, fratele lui Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine din timpul războiului, dispărut), Gheorghe Docan (ministru al justiției în guvernul Antonescu, dispărut), Toma Petre Ghițulescu (subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionare în guvernul Antonescu, dispărut), Iosif Iacobici (general, fost șef al Secției Operațiilor Armatei a III-a la Odessa, apoi în aceeași funcție la Marele Cartier General), Gheorghe Koslinschi (amiral, subsecretar de Stat la MApN pentru Marină în guvernul Antonescu–Sima), Alexandru Neagu (ministru de finanțe în guvernul Antonescu, dispărut), Dumitru Negel (Mareșal al Curții Regale, dispărut), Petre Nemoianu (subsecretar de Stat în guvernul Antonescu–Sima și ministru al agriculturii în guvernul Antonescu), Pompiliu Nicolau (ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în guvernul Antonescu–Sima), Nicolae Păiș (amiral, subsecretar de Stat la MApN pentru Marină în guvernul Antonescu), Ion Petrovici (profesor universitar și membru titular al Academiei Române, ministru al educației naționale în guvernul Antonescu[41]), Gheorghe Potopeanu (general, ministru al economiei naționale în guvernul Antonescu), Radu Rosetti (general, membru titular al Academiei Române, ministru al educației naționale în guvernul Antonescu) și Ion Sandu (subsecretar de Stat la Ministerul Educației Naționale în guvernul Antonescu).

Inițial, grupul conținea și pe Enric Oteteleșanu (subsecretar de Stat la Ministerul Educației Naționale în guvernul Antonescu) și Constantin Stoicescu (ministru al justiției în guvernul Antonescu), însă între timp decedaseră. Cum s-ar spune, o făcuseră la timp.

5. Procesul

În continuare, vom prezenta procesul nu în ansamblul său, ci pornind de la cazul care ne interesează.

Prin Rechizitoriul nr. 68/22 decembrie 1948 semnat de prim-procurorul Constantin Bâlcu și consilierul Aurel Fărcuțiu de la Parchetul Curții București, Cabinetul pentru Cercetarea Criminalilor de Război, inculpații au fost trimiși în judecată pentru „crime contra păcii“.

În motivare se spune că rolul acestui proces, ca și al altora de altfel, era de a se plasa în continuarea Procesului Marii Trădări Naționale („lotul“ Ion Antonescu):

Dar procesul marei trădări naționale nu a luat sfârșit la 15 Maiu 1946, deoarece, oameni cari prin fapte proprii au comis crime de războiu, împotriva păcii și umanității, cot la cot cu Antonescu, n’au putut fi sancționați de legea penală, fiind apărați de fostul rege și clica lui de dușmani ai poporului muncitor.

Noile condiții fiind îndeplinite, s-a trecut la judecarea „lotului“. Nu vom insista asupra versiunii istorice expusă în rechizitoriu, întrucât ea este reluată în decizia penală, prilej cu care o vom prezenta pe scurt. Este suficient de spus deocamdată că responsabilitatea inculpaților era peremptorie, nu contextuală, căci nu era apreciată prin probe, ci prin chiar apartenența la guvernele din timpul războiului:

Prima și cea mai gravă crimă a lor, constă în aceea că au acceptat să intre în guvernul hitlerist al trădării naționale[42].

Iată mai jos, integral, acuzațiile cu privire la Aurelian Pană:

9.- Aurelian Pană[43] (dosar nr. 2280/946)

Din cercetările și instrucțiunile urmate în cauză se stabilesc că acuzatul Aurelian Pană, a avut sub guvernarea antonesciană următoarele funcțiuni: subsecretar de stat la Minist. Agriculturii și Domeniilor dela 20 Ianuarie 1941 la 19 Martie 1942; subsecretar de stat la același minister și delegație de ministru dela 19 Martie 1942 până la 14 August 1942, iar dela 14 August 1942 până la 3 Iulie 1943 a funcționat ca ministru titular la Departamentul Agriculturii și Domeniilor.

Rolul lui în guvernul Antonescu a fost acela de a sprijini planul de însămânțare propus de societățile germane „Solagra“, „Soia“ și altele, ce urmăreau intensificarea producției de oleaginoase în folosul Germaniei hitleriste, finanțarea acestui export căzând în sarcina statului român[44].

A fost de acord și a participat la cele mai importante hotărâri luate în consiliile de miniștri cari au determinat acțiunile de politică internă și externă și războiul de agresiune și jaf contra U.R.S.S.-ului și a Națiunilor Unite.

A fost prezent la un număr de 59 de ședințe ale consiliilor de miniștri și la 43 de ședințe ale delegațiilor economice.

Astfel ia parte la discuțiile din ședințele dela 17 și 19 Iunie 1941 când s’a precizat planul de agresiune contra teritoriilor U.R.S.S. precum și scopurile fasciste ale războiului ce-l plănuiau[45].

Spre a se vedea mai bine rolul ce l-a jucat Aurelian Pană în acțiunea dusă pe planul economic pentru servirea și sprijinirea Germaniei hitleriste, vom cita din ședința dela 12 Septembrie[46] 1941 următoarele: M[ihai]. Antonescu (după ce îi dă instrucțiuni în legătură cu plecarea lui Pană la Berlin) îi spune: „în orice caz Dvs. Domnule Pană, sunteți colegul nostru, asistați la discuțiile de colaborare economică româno-germană. Discuțiile acestea vă sunt foarte utile, pentru că mergând acolo să arătați punctul nostru de vedere: vrem să așezăm România pe bază agricolă, vrem să ne creiem o industrie agrară complimentară a structurii noastre agricole și care să corespundă și cu sensul natural pe care-l dăm economiei noastre. Pentru acestea avem nevoie de Germania….“

În ședința delegației economice din 24 Martie 1942 Aurelian Pană face o expunere cu privire la planul întocmit pentru producția agricolă și care evidențiază grija ce o pune de a subordona necesitățile economiei naționale nevoilor de export, cu alte cuvinte nevoile Germaniei hitleriste.

Tot în legătură cu activitatea lui Aurel Pană ca ministru antonescian trebuie de menționat și următoarele hotărâri și fapte privind prizonierii sovietici. Astfel în ședința Consiliului de Miniștri din 13 Martie 1943 s’a hotărât și s’a obținut aprobarea ca prizonierii sovietici să fie utilizați la muncile agricole pentru ca astfel prețul produselor să fie cât mai scăzut. De altfel încă la 21 Martie 1941 Aurel Pană propune tot pentru aceleași scopuri utilizarea unor internați din lagărul Tg. Jiu pentru muncile agricole.

Acuzatul este de acord și cu jaful ce s’a făcut pe teritoriul U.R.S.S. Într’adevăr în ședința din 2 Iulie 1942, propune să se aducă în țară toate animalele de rasă din teritoriul cotropit din U.R.S.S. și în special oile „caracul“.

Aurelian Pană a susținut și o serie de conferințe dintre care menționăm două și anume: conferința ținută la radio la 17 Iunie 1941 „despre agricultură“ și o broșură intitulată „Sporirea producției agricole din Septembrie 1942“[,] respective [!] „Agricultura Românească în noul cadru European“. În ambele conferințe el urmează directivele economice date de Germania hitleristă pentru țara noastră și care urmăreau desvoltarea unor culturi de produse ca de exemplu soia și altele, în folosul exclusiv al aprovizionării ei.

Aurelian Pană a mai semnat legea 619/942 publicată în Mon[itorul]. Of[icial]. 208 din 7 Septembrie 1942 cu privire la împroprietărirea unor ofițeri cu terenuri expropriate dela evrei[47].

Având în vedere cele expuse mai sus reiese că Aurelian Pană, prin faptul că a luat parte în ședințele delegației economice și a promovat desvoltarea produselor economice necesare pentru Germania, prin faptul că a edictat legi cu caracter rasial, s’a pus în slujba hitlerismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor politice și economice hitleriste și la aservirea vieții economice a țării.

Că, pe de altă parte, având răspundere politică efectivă în calitate de subsecretar și ministru al Departamentului Agriculturii și Domeniilor și participând la ședințele care au precizat planul de agresiune contra Uniunii Sovietice, a contribuit și el ca și ceilalți miniștri din guvernul Antonescu la pregătirea și continuarea războiului contra U.R.S.S. și a Națiunilor Unite.

Considerând că în drept aceste fapte constituiesc crimele contra păcii prevăzute de art. 2 lit. a și lit. c. și sancționate de art. 4 din legea 202/948.

De remarcat sublinierile și notațiile de pe document, la fel ca în întreg dosarul, care ne arată cine le-a citit. Pe lângă procuror (care folosea cerneala neagră) și președintele completului de judecată (cerneala albastră), remarcabile sunt sublinierile cu creioanele roșu și albastru, după obiceiul lui Stalin, semn că procesul a fost urmărit de la cel mai înalt nivel al partidului.

Pe 27 decembrie 1948 a avut loc înfățișarea preliminară în dosarul cu nr. 2332/1948 de la Secția a IV-a Penală a Curții București. Președintele Curții, Samuel Hart, a făcut prezența, iar acuzații au fost interogați. Pană a cerut să fie reaudiați martorii propuși în cursul instrucției și a adăugat alții, cu toții foști subordonați (Ion Antonescu, fost secretar general al Ministerului Agriculturii; Teodor Bujiniță, director în Serviciul Piscicol din același minister; Ștefan Lascăr, fost director al Pescăriilor Statului), iar instanța a fost de acord, dispunând să fie citați.

Următoarele înfățișări au avut loc pe 5 și 11 ianuarie 1949. În vederea ultimului termen, pentru Pană, Curtea a numit ca avocat din oficiu pe Manole Roman, însă în instanță a fost asistat de un alt avocat, Aur Zaharescu.

Tot în vederea ultimului termen, Pană a formulat o cerere de audiere a altor martori: Dimitrie Grozescu, Iuliu Radulovici, Corneliu Ionescu, Petre Morcovescu, Anghel Julea, Niculae Paraschivescu, Maria Benbassat și [Sender] Margulius (la data respectivă lucra la firma „Progresul Mecanic“ din Splaiul Unirii, București). Motivul schimbării nu este nu este explicat, nici calitatea martorilor, exceptând foștii subordonați, unii audiați deja în dosarele precedente, singurii reținuți de instanță fiind Ionescu, Morcovescu și Julea. De remarcat din nou prezența ilegalistului comunist Margulius, despre care nu am aflat ce relații avusese cu Pană.

Completul a fost compus din: I.V. Constantinescu și Constantin Găman (consilieri), Constantin Petre, Dinu Dumitru și Gavril Hotăranu (asesori populari), Constantin Bâlcu (prim-procuror) și Gheorghe Munteanu (grefier).

La termen, în interogatoriul luat, Pană a menținut cele declarate în interogatoriile de la Cabinetul Criminalilor de Război pe 26 august și 7 septembrie 1948. Concret, s-a apărat spunând că: a luat parte la unele ședințe ale Consiliului de Miniștri, dar nu-și amintește conținutul discuțiilor; foarte des a participat la ședințele delegaților economice, spre exemplu cea din 22 mai 1941, la care s-a discutat colaborarea cu Germania în domeniul economic și a fost hotărâtă cooperarea unor fabrici românești cu industria germană; a sprijinit planurile agrare, dar „exclusiv în interesul României“[48]; a ținut conferințe la radio și a publicat broșuri; a semnat Legea 619/1942 pentru împroprietărirea ofițerilor decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul“, care deși în Anexa 7 prevedea că acțiunea „se va face cu loturi expropriate dela evrei, totuși nu are caracter rasial“[49], dat fiind că terenurile vizate proveneau de la germani și din loturi mai vechi, rezultate din alte exproprieri; a cerut „prizonieri sovietici“[50] pentru lucrări agricole, nu din alt motiv, ci pentru că lipseau brațele de muncă, iar aceștia erau plătiți asemeni celorlalți lucrători; Guvernământul Transnistriei i-a oferit animale, însă nu a primit decât 60 de oi de rasă caracul, pe care le-a plătit, restul l-a refuzat.

De notat că știm din documente asemănătoare că lectorul care sublinia cu cerneală verde, singurul de altfel, nu era altul decât șeful Securității, Gheorghe Pintilie[51]. Care, după cum o atestă notațiile, a urmărit și el îndeaproape desfășurarea procesului.

În ziua următoare, martorul Corneliu Ionescu, la data respectivă funcționar la statistică, a confirmat că Pană s-a opus aducerii de tractoare din Transnistria, preferând importul lor „din Germania[,] spre compensare pentru petrolul și grâul luat de germani“[52].

La rândul său, Petre Morcovescu, la data respectivă pensionar, a spus că Pană a introdus reprezentanți țărani în Consiliul Superior al Agriculturii; poziția sa era „ca să nu se concesioneze băncile germanilor“[53]; s-a preocupat de asigurările sociale și pensionarea muncitorilor agricoli; s-a opus aducerii de vite din Transnistria; a dat instrucțiuni să fie respecte drepturile muncitorilor pălmași; era un bun agricultor care știa să facă agricultură chiar și în regiunile secetoase; „a trimis pe profesorul Dobrescu în Germania pentru a studia posibilitățile de alimentație cu «Soia»“[54], dar nu a acceptat vreo imixtiune din partea vreunei persoane sau societăți române ori străine în alcătuirea planului de cultură, la fel cum nu a acceptat vreun consilier străin; a dispus ca datele statistice să fie ținute secrete.

Despre cel de-al treilea martor acceptat, Anghel Julea, nu există urme în dosar. Probabil că nu s-a prezentat, iar instanța a renunțat la el.

Declarațiile martorilor sunt confirmate prin cópii de pe documente oficiale, depuse de Pană, care atestă că ministerul nu a preluat și nici inventariat vreun utilaj agricol din Transnistria.

Reaudierea martorilor de la Cabinetul de Instrucție a fost respinsă.

În dezvoltarea rechizitoriului, prim-procurorul Constantin Bâlcu a arătat că în proces, pe lângă poziția politică avută, conta la fel de mult poziția socială:

Acuzatul Aurelian Pană care nu este agricultor, așa cum a declarat la interogator, ci moșier exploatator, se face deasemeni vinovat de faptul ce i se pune în sarcină, pe care le-a recunoscut în întregime[55].

Ceea ce era o mistificare, întrucât fostul ministru al agriculturii nu a recunoscut vreo acuzație.

Ionel Teodoreanu (același cu scriitorul), unul dintre avocații din oficiu (pentru clienții săi Iacobici și Atta Constantinescu) a punctat caracterul problematic al rechizitoriului, și în genere al procesului:

fostul Mareșal Antonescu – principalul criminal – vinovat de declanșarea și continuarea războiului, precum și de dezastrul țării, a fost un dictator cu puteri absolute. Că acuzații de astăzi au fost numai cu numele miniștri, în realitate ei fiind numai niște fantome de miniștri[56], războiul, dictatura internă și legile rassiale, fiind operile dictatoriale exclusiv ale fostului Mareșal Antonescu, astfel că acuzații nu pot fi considerați criminali de războiu și sancționați ca atare, ci cel mult complici.

Iată în continuare cuvântul apărătorului lui Pană:

Dl. avocat Aur Zaharescu pentru acuzatul Aurelian Pană, susține că acesta deși moșier prin destinație, este totuși agricultor, pentrucă personal se ocupă cu agricultura dela vârsta de 20 de ani, în care timp nu a făcut nici un fel de politică, până la vârsta de 60 de ani.

Recunoaște că a intrat în guvern ca subsecretar de Stat, însă aceasta a făcut-o, rugat fiind de un prieten al său anume Mareș[57], care fusese numit ministru, cu gândul de a contribui la desvoltarea agriculturii țării.

Cu privire la acuzațiunile ce i se pun în sarcină, susține, că pe lângă, că ele nu pot constitui infracțiuni, dar nu există nici vre-o dovadă din care să rezulte că le-ar fi comis.

Recunoaște că a ținut o conferință la Radio, însă fără caracter rasial, negând că ar fi elaborat legea 619, ce i se impută; precizează că ocupațiunea acuzatului în timpul șederii sale în guvern, a fost numai pentru îmbunătățirea agriculturii, iar dacă totuși Curtea îl va găsi vinovat, cere a se avea în vedere faptul că acuzatul face parte din lotul clasaților[58] și că în ultimul lot, judecat la Tribunalul Poporului, s’au aplicat pedepse începând dela doi ani închisoare corecțională.

În ultimul lor cuvânt, acuzații au reiterat susținerile din interogatorii, s-au declarat de acord cu apărările avocaților și și-au clamat nevinovăția.

Pronunțarea a fost stabilită pentru 15 ianuarie, dar la termen a fost amânată pentru 19 ianuarie.

Decizia penală pronunțată la ultimul termen reia acuzele formulate în rechizitoriu:

intrând în guvernul Antonescian, [acuzații] s’au pus în slujba hitlerismului și fascismului și prin faptele lor proprii au contribuit fie la fascizarea țării, fie la aservirea vieții economice a acesteia; iar în calitate de Miniștri având răspunderea politică efectivă au contribuit la declararea și continuarea răsboiului contra Uniunei Sovietice[59].

Baza legală invocată era Decretul nr. 207/20 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR, de modificare a Legii nr. 291/1947, ultima versiune a legislației privind criminalii de război, iar pentru Pană art. 2, literele a) și c), și art. 4.

Iată conținutul lor:

Art. 2.- Sunt vinovați de a fi săvârșit, ordonat sau participat la săvârșirea de crime contra păcii, acei cari:

a) S’au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a Țării ;

c) având răspunderea politică efectivă au contribuit la pregătirea, declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor – Unite sau, fără a avea această răspundere au contribuit prin grai, prin scris sau prin alte mijloace, la provocarea, susținerea și continuarea războiului ;

Art. 4.- Cei vinovați de crimele prevăzute de art. 1, 2 și 3 se vor pedepsi cu muncă silnică pe viață.

Pe lângă această pedeapsă se va pronunța și confiscarea averii și degradațiunea civică pe timp de 10 ani.

Instigatorii și coautorii celor vinovați pentru faptele prevăzute de prezenta lege se vor pedepsi cu aceleași pedepse.

Complicii, favorizatorii, tăinuitorii și acei cari au ajutat în orice mod pe cei vinovați pentru faptele prevăzute de prezenta lege se vor pedepsi cu o pedeapsă mai ușoară cu un grad decât aceea prevăzută pentru autorul principal.

Pentru faptele prevăzute în art. 2 pct a și art. 3 pedeapsa se aplică indiferent de data când ele au fost comise.

Transmisiunile de orice fel, făcute după 23 August 1944, referitoare la bunurile autorilor condamnați, sunt nule de drept. Bunurile sau drepturile ce aparțin soției sau moștenitorilor condamnatului dobândite după 6 septembrie 1940, se consideră ca aparținând condamnatului[60].

Asemeni rechizitoriului, decizia penală conține o detaliere a versiunii sovietice asupra istoriei în general și a Celui de-Al Doilea Război Mondial în special, atunci când vorbește despre pacifismul congenital al Partidului Bolșevic al Uniunii Sovietice, pe de o parte, iar pe de alta despre defetismul „puterilor imperialiste apusene“ față cu Germania învinsă, la care s-au conjugat partidele istorice, cele fasciste și Coroana României, cu toate exponente ale regimului burghezo-moșieresc, intrate în slujba capitalismului exploatator. Aceste poncife, și altele, care se întind pe pagini întregi, sunt subliniate din loc în loc cu creioanele roșu și albastru, după obiceiul lui Stalin, semn că au fost lecturate și ele la cel mai înalt nivel al partidului. Ne putem întreba apoi despre care pace era vorba pentru a-i acuza pe inculpați de crimă împotriva ei: cea care fusese pierdută în 1939, când Germania nazistă și URSS au împărțit Polonia, sau cea din august 1940, când trupele lui Stalin au ocupat Basarabia și Bucovina? Și nu era aceasta din urmă o casus belli pe care cedarea doar o amânase până în 1941, pentru a deveni după război subiect de criminalizare?

Concret, iată cum sunt reluate imputările la adresa lui Pană:

AURELIAN PANĂ.-[61]

Având în vedere că acuzatul fiind total atașat regimului Antonescian, i s’a încredințat funcțiunea de Ministru[62] în repetate rânduri [sic!], după necesitățile dictate de împrejurări.-

Că astfel fiind, Aurelian Pană a fost Ministru Subsecretar de Stat la Agricultură dela data de 20 Ianuarie 1941, la 19 Martie 1942, pentru a i se da delegație de Ministru la acelaș departament la data de 19 Martie 1942, și a fi definitivat în funcțiune dela 14 August 1942, până la 3 Iulie 1943.

Că în aceste calități acuzatul a luat parte la un număr de 59 ședințe ale Consiliului de Miniștri și 43 ședințe ale Consiliului economic, determinând astfel cu personalitatea sa în bună măsură, întreaga activitate a guvernării Antonesciene.

Că așa este, o atestă însăși Mihai Antonescu, în ședința Consiliului de Miniștri din 12 Septembrie 1941[63], cu ocazia plecării acuzatului[64] la Berlin, adresându-i-se: „în orice caz Dvs. D-le Pană sunteți colegul nostru, asistați la discuțiile de colaborare economică germano-română. Discuțiile acestea vă sunt foarte utile ca mergând acolo să arătați punctul nostru de vedere – vrem să așezăm România pe bază agricolă, vrem să ne creiăm o industrie complimentară a structurei noastre agricole și care să corespundă și cu sensul natural pe care-l dăm economiei noastre. Pentru acestea avem nevoie de Germania.“

Că punctul de vedere al lui Mihai Antonescu în ceiace privește economia agrară a țării noastre, era și punctul de vedere al lui Aurelian Pană, iar punctul de vedere al acestuia era acel[65] al hitleriștilor, rezultă din conferința ținută la Radio la 17 Septembrie 1941 „despre agricultură“ și din broșurile pe care acuzatul le-a intitulat „sporirea producției agricole“ și „agricultura românească în noul Stat European[“][66], – și a demonstrat-o faptele, din care s’a putut vedea că „sensul natural pe care trebuie să-l dea economiei noastre“ este acela de a subordona agricultura țării românești, necesităților germaniei [!] hitleriste.-

Că numai așa s’a ajuns să cultivăm „soia“[67] un produs neutilizat de poporul nostru și neutilizabil în industria noastră, punându-ne astfel complect la dispoziția Germaniei din acea vreme, și la bunăvoința acesteia de a cumpăra, sau nu, un produs cu care nu aveam ce face[68].

Că această împrejurare, punând pe acuzat, în oarecare încurcătură cu producătorii de „soia“ l-a determinat, să-l trimeată pe Profesorul Dobrescu[69] în Germania pentru a studia posibilitățile de alimentație cu această plantă, așa după cum a arătat-o în fața instanței martorul Petre Morcovescu.

Că România a cultivat în acea vreme: „soia“ este un fapt notoriu, recunoscut și de către acuzat, după cum deasemenea notoriu este, că populația noastră nu s’a hrănit niciodată și nici nu a întrebuințat „soia“ la altceva, cu tot studiul care l-a făcut Profesorul Dobrescu în Germania hitleristă.

Că Aurelian Pană, nu a fost numai un technician în guvern, cum încearcă să se apere, ci a fost și un pion de sprijin al acestuia atât în ceiace privește acțiunile politice și militare, cât și cele economice, – ne-o spune chiar acuzatul în ședința consiliului economic din 22 Maiu 1941, adăogând, în momentul când acuzatul Iosef Iacobici spunea: „noi pe plan politic și militar mergem convergent cu Germania. Și atunci nu poate să-mi intre în cap ideia ca să mergem pe plan industrial și economic divergent“, – cuvintele „toată lumea este de acord“.

Având în vedere că acuzatul pe lângă contribuția ce a avut-o la aservirea vieții economice către Germania hitleristă și la precizarea planului de agresiune, așa cum a arătat-o la 22 Maiu 1941, – a susținut și continuarea răsboiului contra Uniunei Sovietice, fiind unul dintre miniștrii care au aprobat bugetul țării pe anul 1942/1943, buget care după cum se constată din stenograma Consiliului de Miniștri din 31 Martie 1943, a afectat un important capitol pentru finanțarea continuării răsboiului.-

Că așa fiind, pentru faptele mai sus arătate, acuzatul încadrându-se în disp[ozițiile]. art. 3 lit. a și c. din decretul nr. 207/948, se face pasibil și de pedeapsa prevăzută de art. 4 din acelaș decret.-

România căzuse în orbita economică și politică a Germaniei încă din perioada guvernului Gigurtu, după ce alternativele eșuaseră, prin urmare, ea nu se putea defini decât prin complementaritate, rămasă singura opțiune[70]. Apoi, prin ghilimetare – o trimitere la societatea germană cu același nume – soia devine o plantă de-a dreptul misterioasă, un termen al „limbii de lemn“ cu rolul de a eluda problema de fond: anume că schimburile economice cu Reichul, oricât de dezavantajoase ar fi fost pentru balanța economică a țării, țineau nu doar de contextul politic internațional, ci și de structura economiei românești, și în nici un caz nu fuseseră făcute cu titlu gratuit. Ne putem întreba apoi cum ar fi arătat acuzațiile dacă între privațiunile războiului populația României ar fi fost constrânsă, la fel ca în Germania, să consume alimente de substitut, precum cele în care soia era ingredientul cel mai acceptabil?

Depozițiile martorilor, favorabile inculpaților, au fost socotite subiective, dar în același timp, și în mod contradictoriu, ni se spune că au fost luate în considerare pentru acordarea circumstanțelor atenuante. Era o manieră de justificare a unui act de inculpare îndoielnic.

Astfel, prin decizia penală nr. 123, primul care de altfel deschide lista, Aurelian Pană a fost condamnat la 10 ani de închisoare corecțională, pedeapsa cea mai mare din „lot“ (alături de Ion Petrovici), 10 ani degradare civică și confiscarea averii, plus 2.000 de lei cheltuieli de judecată. La aceeași pedeapsă au fost condamnați și unii dintre judecații în contumacie (Gheorghe Cretzianu, Dumitru Negel), dar pedeapsa lor nu era efectivă, în timp ce pentru restul, condamnările au coborât până la doi ani, ba chiar doi dintre inculpați (Pompiliu Nicolau și Ion Sandu) au fost achitați. Practic, deși nu este menționat expres nicăieri, Pană a fost pus astfel în postura de șef al „lotului“, un indicator ale periculozității pentru regim.

La închisoarea Văcărești, unde pe 3 februarie decizia i-a fost comunicată, odată cu confirmarea primirii Pană a adăugat: „Declar recurs“[71].

Pe 21–24 februarie 1949 averea „criminalului de răsboiu“ Aurelian Pană a fost inventariată și sechestrată de Parchetul Teritorial Ialomița. Acțiunea era un răspuns la solicitarea Curții cu nr. 2332/8.02.1949. pe scurt, sunt cuprinse toate bunurile sale din județul Ialomița, și anume ferma de la Frățilești în suprafață de 150 de ha și moșia Popești din comuna Constantin Brâncoveanu, iar procesul verbal se întinde pe 17 pagini A4. Pe 4 martie actele întocmite au fost înaintate Curții.

Pe 10 mai Securitatea întocmește un raport cu informațiile conținute de fișa din dosarul informativ al lui Pană de la Siguranță (un sistem de reperaj ce trimite la alte dosare), și care reproduce conținutul unor documente interne și de presă din perioada 1937–1947. Vom exclude informația anodină de tipul: „dintr-un decupaj de ziar, probabil din 1941, aflăm că din lista noului guvern face parte și Aurelian Pană“.

Astfel, aflăm că: în registrul deschis la sediul Legiunii Arhanghelului Mihail cu prilejul morții gen. Gheorghe Cantacuzino–Grănicerul s-a înscris și Pană (presă, 14/10/1937); este membru al Consiliului Național al Frontului Renașterii Naționale (presă, 22/01/1939); reprezintă unul dintre noii membri ai Consiliului Permanent al Agriculturii (presă, 21/04/1939); figurează într-un tabel cu candidații reușiți în alegerile din 1–2 iunie 1939 din Ținutul Marea, în calitate de independent pentru Cameră (document) și într-o listă a exportatorilor din 1939 cu drept exclusiv de export (document); la constituirea societății germane pentru comerțul și exportul produselor agricole „Danugran“, cu jumătate capital german, apare printre principalii acționari, iar despre societate se menționează că în aprilie 1942 și-a extins activitatea și în Transnistria (notă, 2/02/1940); figurează într-un tabel cu membrii Clubului „Rotary“, unde i se indică adresa și numărul de telefon din București (document, probabil 1941); participă în calitate de subsecretar de Stat la Conferința Sindicatelor Agricole, unde s-au discutat „numai chestiuni care țineau de refacerea și întărirea marei proprietăți“ (notă, 18/02/1941); a fost membru al delegației române care a participat la Târgul de Mostre de la Viena (presă, 17/03/1941); a făcut o anchetă cu privire la cazul Victor Casanova, Teodor Mândru și Ștefan Lascăr (se înțelege, angajați ai ministerului), în privința cărora se luase decizia de internare în lagăr sub acuzația de sustragere de fonduri, iar constatarea sa a fost că respectivii nu ar fi deținut posturile la momentul producerii faptelor (note, 17–18/03/1942); a reușit să-și scutească fiul (care dintre ei?) de mobilizare, pe motiv că n-ar avea administrator la moșie, deși avea (notă, 4/06/1942); împreună cu Alexandru Marcu (ministrul propagandei) și gen. Gheorghe Jienescu urma să reprezinte guvernul la expozițiile cu caracter administrativ de la Odessa (notă, 21/08/1942); s-a întors „dintr-o lungă inspecție“ în Transnistria (notă, 27/08/1942); „marii moșieri“ Aurelian și Petre Pană (este vorba despre fiul său) au vândut cantitatea de circa 200 de vagoane de porumb la preț de speculă și au obținut fraudulos autorizația pentru vânzarea a 50 de vagoane de grâu, deși blocat ca necesar pentru sămânță, iar directorul Camerei pentru Agricultură din județul Ialomița s-a opus acțiunii (note, -/08–09/1942); țăranii din comunele Jegălia, Sulița și Ștefan cel Mare din județul Ialomița au cerut anchetarea ministrului pentru că: de la ferma Statului a vândut țăranilor porumb stricat și la preț de speculă pentru a-l semăna, a mutat hotarul moșiei sale de la Jegălia pe islazul comunei Ștefan cel Mare, însușindu-și astfel câteva hectare, a schimbat ilegal pământul său cu pământ din proprietatea Statului, obținând astfel o întindere de teren mai mare, în octombrie 1941 a adus la moșia sa de la Jegălia trei camioane de talpă, a refuzat să contribuie la colecta pentru „Ajutorul de Iarnă“ și pentru ostași (notă nedatată, probabil din 1942); în cercurile germane se afirmă că Mareșalul ar fi decis să-l schimbe din postul de ministru din pricina scandalului izbucnit în legătură cu utilizarea conținutului unor depozite de orz, pe care ministrul în loc să le trimită pentru însămânțări în Transilvania, le-a vândut unor fabrici de bere (notă, 5/06/1942); circumstanțele demisiei cuprinse în documentul deja indicat (5/07/1943); a prezidat Adunarea Generală Extraordinară a Academiei de Agricultură (presă, 10/07/1943); în vederea anchetării criminalilor de război, urma să fie cercetat alături de ceilalți membri ai guvernului Antonescu, informație deja indicată (presă, 4/03/1945); țăranii din județul Ialomița au trecut la înfăptuirea reformei agrare și au preluat numeroase moșii, între care și cea a lui Pană (presă, 5/03/1945); audierea lui de către acuzatorul public I. Raiciu în legătură cu activitatea din guvernul Antonescu, informație deja reprodusă (presă, 27/03/1945); informația deja citată privind îndepărtarea din minister a progermanului Aurel Frunzărescu, care viza postul de subsecretar de Stat (notă, probabil din 1945); în fine, informația deja indicată privind acordarea de împrumuturi țăranilor înstăriți din județul Ialomița și legătura cu un „legionaro-manist“ (notă, 10/03/1947).

În vederea termenului de recurs, stabilit pentru 10 iunie 1949 la Curtea Supremă, soția lui Aurelian Pană, Eufrosina, l-a angajat pe avocatul Mihai Nicolau care a redactat motivele.

Mai întâi, acesta a contestat legătura cauzală făcută de acuzare între cultivarea misterioasei plante soia și acuza de subordonare a economiei românești celei naziste, și în general cu crimele împotriva păcii. Concret, Societatea Soia a luat ființă în 1934, în încercarea de a adapta planta solului românesc, dar nu a dat rezultate satisfăcătoare, motiv pentru care nu s-a insistat în cultivarea ei. Acțiunea nu avea nimic neobișnuit, căci la fel s-a întâmplat și cu orezul, care spre deosebire de soia a dat rezultate bune. Prin urmare, era vorba despre o acțiune normală a ministerului de resort, a cărui activitate nu putea fi redusă la un număr neprecizat de hectare de soia, dar mic comparativ cu caracterul dominant al producției agrare, care consta în grâu și porumb, și tocmai de aceea fără legătură cu crima imputată.

Apoi, Nicolau a contestat acuza la adresa lui Pană de a fi aprobat bugetul țării pe anul 1942–1943, prin care au fost alocate sume importante continuării războiului împotriva URSS: responsabilitatea pentru chestiunile privitoare la război aparține ministrului de resort, al apărării, căci altfel s-ar ajunge la o acuză în bloc asupra miniștrilor, chiar dacă în fapt ei nu au semnat acel buget. În continuare este dezvoltat un argument prin analogie, care presupune că dacă am accepta un asemenea mod de argumentare ca cel din rechizitoriu, ar însemna ca toți cei care au fost mobilizați în campania contra URSS să fie condamnați pentru aceeași crimă, începând cu ofițerul de cel mai înalt grad și terminând cu ultimul soldat. Or, se știe că în procesele de acest tip nu toți miniștrii au fost inculpați și condamnați, la fel cum nu au fost nici toți generalii.

În concluzie, avocatul a susținut greșita calificare a faptei prin lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.

La termen, completul format din consilierii I. Paulian (președinte), Gr. Ghiculescu, I.R. Frumușanu, P. Mănuș, Gh. Dumitriu (membri), C. Zirra (procuror) și A. Anastasiadi (procuror) în dosarul nr. 1405/1949 a stabilit că motivele de casare invocate „nu se referă la greșita aplicare a pedepsei, ci la încadrarea greșită a stării de fapt“, iar acestea nu pot fi reținute deoarece conform textului de lege „hotărârea în această materie [...] va putea fi atacată cu recurs la Curtea Supremă, numai pentru rea compunere a instanței sau greșită aplicare a pedepsei.“ Era o trimitere la art. 8 al Decretului nr. 207/1948 care spunea că:

Hotărârea va fi motivată și va putea fi atacată cu recurs la Curtea Supremă, numai pentru rea compunere a instanței sau greșita aplicare a pedepsei.

Astfel, recursul a fost respins, iar în sarcina lui Pană au fost trecute 2.000 de lei cheltuieli de judecată.

6. Executarea pedepsei

După proces, Pană a fost deținut în continuare la Văcărești, iar pe 2 iunie 1949 a fost transferat la Jilava, închisoarea de tranzit[72].

Pe 17 octombrie Serviciul Îndrumărilor din DGP trimite închisorii un ordin (semnat de șeful său, Marin Constantinescu) căruia îi anexează un tabel cu 95 de deținuți împreună cu destinația de transfer. Pană este trimis la Gherla împreună cu alți 23 de deținuți, iar pe 9 decembrie închisoarea îi confirmă încarcerarea printr-o adresă semnată de directorul Tiberiu Lazăr, ca răspuns la solicitarea Parchetului Curții București din 30 noiembrie.

A fost trimis deci la Gherla, închisoarea „de execuție“ (a pedepsei), care pentru el va fi una la propriu.

Odată cu numirea lui Tiberiu Lazăr la conducerea închisorii (1 februarie 1949), au debutat bătăile asupra deţinuţilor, pe care comandantul, conform relatării gardianului Ioan Roman, „âi bătea de âi rupea cu cie veneia[:] lemne[,] par sau fer[,] dădia ân ei“[73]. Acelaşi gardian spune că la un moment dat directorul „au venit de acasă[,] după ora ânchideri[i,] cu un pistol ân mână[,] şi au scos deţinuţi[i] din cameră[,] în curte[,] spun[ân]d că îi împuşica de cie au cântat cântecie legionare.“ Deţinuţii erau bătuţi fără motiv, iar atunci când erau duşi la baie, treceau printr-un cordon de gardieni care îi loveau cu bâtele.

În aprilie 1950, comandantul închisorii a sărbătorit a doua zi de Paşte organizând maltratarea a circa o sută de deţinuţi care înainte de arestare fuseseră „vârfuri“ politice sau care erau cunoscuţi cu atitudini ostile faţă de regimul politic şi faţă de administraţie, între ei fiind şi Aurelian Pană. Cei destinaţi bătăii au fost selectaţi de director cu ajutorul deţinuţilor Octavian Grama, Alexandru Matei şi Cristian Paul Şerbănescu, cei mai importanţi informatori ai administraţiei. Directorul li s-a adresat celor care urmau să fie maltratați:

Ştiţi de ce v-am chemat? Voi vorbiţi în celule şi – mai mult decât atât – aţi fixat ziua sosirii americanilor ca să vă scape pentru astăzi. Iată că nici nu au sosit şi nici nu v-au scăpat. Chiar dacă ar fi să vină, tot nu vă vor scăpa, căci vă vom omorî înainte de a vă elibera şi tot nu-i veţi vedea. Şi acum afară în curte!

În fiecare colţ al curţii erau postaţi gardieni cu bâte, iar victimele au fost obligate să alerge pe lângă ziduri. Când ajungeau în dreptul gardienilor, erau lovite. După circa o jumătate de oră de fugă, pentru a se distra, Lazăr i-a pus „să sară capra“, cel pus să stea fiind Aurelian Pană, ales tocmai pentru că era cel mai înalt, având 1,80 m. Deținuții care nu reuşeau să o facă erau loviţi de comandant cu ciomagul.

Iată cum relatează episodul Alexandru Popa, pe care l-a aflat de la Grama, Matei şi Şerbănescu:

Deţinuţii indicaţi în aceste liste [este vorba despre listele care conţineau numele celor selectaţi pentru a fi bătuţi – n. n.], au fost adunaţi şi scoşi în curtea penitenciarului, unde Dl. Dir. Lazăr Tiberiu i-a aranjat în cerc, prin flanc[,] câte unul, dându-le ordin să meargă în pas alergător, dânsul aflându-se în mijlocul cercului. Apoi, a dat ordin Dlui miliţian Fűlőp Martin să-i aducă două ciomege, cu care se cărau ciuberele cu mâncare şi a început să-i bată pe deţinuţii, care alergau în cerc, cu aceste ciomege, lovindu-i unde nimerea: peste spate, peste picioare, peste cap etc. Deţinuţii care cădeau jos erau bătuţi cu picioarele şi obligaţi să se ridice şi să continue să alerge. / Când Dl. Lazăr Tiberiu scăpa ciomagul din mână, Dl. Fűlőp Martin i-l dădea pe celălalt, pregătit în acest scop.

Încarcerații au fost bătuţi în două serii, iar ofiţerul (referentul) politic Dezideriu Iacob a urmărit scena de pe terasa infirmeriei. În același timp, soţia lui Lazăr a apărut la geamul locuinţei lor, situată în corpul de închisoare unde erau cazaţi membrii administraţiei împreună cu familiile lor şi, îngrozită, nu a încetat să-i strige să se oprească şi să urce la ea.

După circa o oră de bătaie şi fugă, aceşti deţinuţi au fost introduşi pe sala Secţiei Parter a penitenciarului, unde li s’a dat ordin să se desbrace de haină şi cămaşe – rămânând cu trunchiul gol – şi au fost obligaţi să se culce – transpiraţi şi obosiţi – pe mozaicul sălii, lipindu-se cu pieptul gol de piatra mozaicului, în acelaşi timp fiind forţaţi să bea apă.

Celor care încercau să evite să se sprijine pe piept, Lazăr şi gardienii le săreau cu cismele pe spate. După circa 20 de minute, victimele au fost puse să se întoarcă pe spate, poziţie în care au fost ţinute alte circa 30 de minute. În urma acestui tratament, unul dintre deţinuţi, Nicolae Ungureanu, a făcut pleurezie, fapt care l-a determinat pe Lazăr să-l interneze la infirmerie.

Acesta era regimul de detenţie până la transferarea în închisoare a primului grup de deţinuţi „reeducaţi“ la Piteşti (7 iunie 1950). Faptul arată că înainte de sosirea lor administraţia închisorii aplica deţinuţilor tehnici din registrul terorii, scopul fiind nu „reeducarea“, ci teroarea, suferinţa şi exterminarea lentă.

Iată în continuare relatarea medicului închisorii, Viorel Bărbos:

În anul 1950 luna luna septembrie a venit la locuința subsemnatului medicul Macavei [Macovei] Ion dela spit. C.F.R. Cluj și s’a interesat de deținutul Pană Aurelian fost fruntaș liberal iar în timpul liberalilor a fost numit Ministru al Agriculturii[,] și tot odată mi-a spus să-i transmit acestui deținut că copii[i] lui sunt toți aranjați (adică au serviciu).

Subsemnatul i-am transmis lui Pană Aurelian cele indicate de Macavei, în timp ce Pană A. venise la infermerie pentru tratament la ureche. După aceasta ori de câte ori m’am întâlnit cu Macavei Ion cât și cu Pop Ștefan medic cu cabinet în Gherla, le comunicam de starea lui Pană Aurelian[.]

Ioan Macovei era ginerele lui Alexandru Lapedatu, între cele două războaie mondiale ministru al Cultelor și Artelor în mai multe guverne liberale, mort în închisoarea Sighet în 1950.

În septembrie 1950, la etajul III al închisorii a fost instituită izolarea în vederea „demascărilor“, iar dispozitivul a fost testat și s-a trecut la „demascări“ pe scară largă. Pentru strângerea informațiilor a fost constituită o echipă sanitară, formată din foști studenți la medicină trecuți anterior prin „demascări“ la închisoarea Pitești, din care făcea parte și Mihai Jianu. Fiind cel mai proeminent deținut din închisoare, este explicabil interesul Biroului Inspecții (Securitatea închisorii) față de Pană, după cum apare într-o relatare a medicului Bărbos:

În luna octombrie 1950, Jianu Mihai a adus pe deținuții Pană Aurelian și Filderman Iosif la vizita medicală, deși aceștia nu erau bolnavi, însă aceștia au insistat și de aceia i-a adus la infermerie și tot el i-a dus și înapoi. Dupăce Jianu Mihai a dus pe cei doi deținuți înapoi la celular, pe drum Pană Aurelian i-a spus lui Jianu Mihai că mai are o singură dorință să se plimbe cu mașina prin Europa. Jianu mi-a spus și mie discuția pe care a avut-o cu Pană, iar eu i-am răspun[s] că nu are dorință rea Pană Aurelian.

În decembrie 1950 Pană i-a trimis soției sale Eufrosina prima și singura carte poștală din detenție, în care cerea să-i trimită „haine groase“. Informația apare în dosarul ei de la Securitate, și este verosimil că obiectele au fost trimise[74].

După începerea „demascărilor“ în închisoare, Pană a continuat să fie torturat.

Ziua de 11 aprilie 1951, prima după Paşte, a fost sărbătorită ca şi în anul precedent. Circa 80 de deţinuţi au fost selectaţi în prealabil şi strigaţi de plantoane după o listă. Majoritatea erau din camerele 55–57 de la etajul II. Directorul Constantin Gheorghiu (din 5 iulie 1950 înlocuitorul lui Tiberiu Lazăr), care era în stare de ebrietate, le-a spus că vrea să sărbătorească Paştele împreună cu ei. I-a aşezat pe una dintre laturile clădirii şi i-a pus să sară „ca broasca“ până la cealaltă latură, pe o lungime de circa 70 m. Totodată, i-a asigurat că primii zece vor fi trimişi în cameră, în timp ce ultimii vor fi loviţi cu o bâtă pe care o agita deasupra capului.

Între victime era și Aurelian Pană care, dat fiind că alături de alţi 15 deţinuţi se clasase pe ultimele locuri, a fost lovit violent de director. Celelalte victime, care reuşiseră să ajungă unde li se ceruse, au fost puse să repete traseul în acelaşi mod, cu aceeaşi promisiune, apoi primii zece au fost trimişi cu adevărat pe celular, dar nu în celulele lor, ci la parter. Acolo au fost obligaţi să se dezbrace la piele, să se culce cu bustul pe ciment şi braţele întinse în lateral, pentru a nu fi vreun dubiu că trupul stă lipit de podea. Peste fiecare dintre ei a fost turnată apă rece, în timp ce un gardian îi apăsa cu cisma, pentru a verifica dacă rămân în poziţia cerută. Timp de o oră au fost ţinuţi cu pieptul lipit de ciment, apoi o altă oră cu spatele. Este uşor de dedus că în urma acestui „tratament“ mulţi dintre ei au făcut pneumonie, numai în camera 57 fiind opt bolnavi.

În urma torturilor descrise mai sus, pe 3 mai 1951 Pană a fost „adus în comă, bătut și cu o pneumonie pe care a contractat-o în celular după bătaie“[75]. După ce l-a consultat, medicul a constatat că „pe pieptul lui nu are semne de lovire, însă nu mai m’am uitat pe restul corpului [...]. Pot preciza că acest deținut avea un corp foarte mare și sănătos[,] cu circa două săptămâni înainte de a muri lam văzut în curtea penitenciarului și deci nu putea să sucombe atât de repede din cauza plomoniei pe care o avusese.“

Prin urmare, medicul susține că Pană, cu toată vârsta sa înaintată, nu putea să moară din pricina bolii contractate, ci din pricina bătăilor şi a torturilor administrate în „demascări“. Bărbos a încercat fără succes să-l salveze, administrându-i penicilină: „am fost criticat de directorul GHEORGHIU dece o dau la bolnav, pe motivul că el nu ar fi în drept s’o primească, având în vedere trecutul lui[76].“ Nu știm dacă a primit-o sau nu, însă a doua zi deținutul, care era considerat „vârf reacţionar“, a murit.

Din nou medicul închisorii:

Dupăce a decedat în urma bătăi pe care a primito dela legionari, m’am dus la Cluj și i-am comunicat lui Macavei Ion, că Pană Aurelian a decedat în urma bătăi, deși subsemnatul am depus toate eforturilor pentru al salva totuș în urma bătăi a făcut o plomonie și a decedat.

Că într-adevăr a făcut cele spuse este atestat de o notă informativă din 28 iunie 1951 a unui fost deținut politic închis la Gherla, medic, care la data respectivă își dădea examenul de Stat la Clinica Medicală I (Policlinica CFR) din Cluj, și care după cursul ținut de Macovei a stat de vorbă cu el, prilej să afle următoarele:

MACOVEI mi-a spus că a murit la Gherla numitul PANĂ AUREL (un fost ministru deținut la Gherla, rudă cu MACOVEI). În legătură cu moartea lui PANĂ mi-a dat unele amănunte din penitenciar și anume că sunt unii în camere separate cu un regim mai aspru și PANĂ a stat acolo și că a fost adus la infirmerie în stare de inconștiență și a murit după 24 ore.

Informatorul a dedus corect că Macovei aflase informația de la medicul închisorii, care era convins că Pană murise din pricina maltratărilor din „demascări“.

Cu privire la circumstanțele morții, Augustin Vășcan, șeful secției etajului III, unde aveau loc „demascările“, este însă categoric:

Alți deținuți știu că au murit unul PANĂ ce era ministru în trecut, da n’a fost băgat să-l bată[,] l-au adus bolnav dela etajul III la infirmerie.

După consultarea întregului material documentar cu privire la „demascările“ de la Gherla, îl putem credita pe acesta din urmă, dar cu o excepție: Pană nu a fost închis niciodată la etajul III, ci la etajul II, deci nu a fost trecut prin maltratările din „demascări“, ci doar vizat de informatori, care strângeau despre el date în vederea „demascării“. Cu siguranță însă că ar fi fost introdus în camerele de izolare dacă maltratările la care l-au suspus directorii și gardienii închisorii nu l-ar fi ucis. Un argument circumstanțial este acela că nici unul dintre deținuții din camerele de „demascare“ de la etajul III nu l-a întâlnit acolo, fie că este vorba despre victime ori despre demascatori.

Desigur, toată această discuție – cum și din ce cauză a murit Aurelian Pană? – este utilă din punct de vedere istoric, căci importantă pentru cunoaștere, și tocmai de aceea poate părea fastidioasă, căci irelevantă din punct de vedere moral și uman, pentru care moartea din pricina tratamentului aplicat în afara „demascărilor“ este totuna cu moartea aplicată în interiorul lor. În fine, tot acest „regim de detenție“ descris a fost echivalent pentru deținut cu executarea unei condamnări la moarte extrajudiciare.

În dosarul de penitenciar al lui Pană există trei documente cu privire la moartea sa: adresă a penitenciarului Gherla către Sfatul Popular al orașului prin care solicită eliberarea certificatului de înmormântare (căreia îi anexează Certificatul de moarte Nr. 12 eliberat de medicul Viorel Bărbos, dar care nu se află la dosar), adeverință de înmormântare eliberată de închisoare (care preia, în mod cert, din certificatul medicului data și ora exacte ale morții: 4 mai 1951 ora 2, asemeni diagnosticului: „Pneumonie bilaterală“) și adresă a penitenciarului către Serviciul Evidenței din DGP (semnată de directorul Constantin Gheorghiu) prin care solicită menționarea decesului în evidențe. Tot acest proces era secret, morții erau scăzuți precum bunurile de inventar, nimeni nu se întreba despre circumstanțele exacte ale morții, iar familiile decedaților nu erau anunțate.

7. Destinul familiei și al proprietății

Conacul de la Frățilești
2017 © Mircea Stănescu

Proprietatea familiei Pană a suferit la fel ca și proprietarul ei.

În 1945, prin Reforma Agrară, ea a fost redusă de la 6.000 la 150 de hectare, iar în 1948 a fost transformată în GAS, pentru ca în 1950 conacul să fie de asemenea confiscat și, împreună cu pământul, trecut în proprietatea IAS. În perioada 1990–1992 proprietatea a devenit societate agricolă, apoi, până în 2005, nu a fost utilizată, timp în care a suferit cele mai mari degradări. În baza Legii 10/2001 urmașilor le-au fost restituite 10 ha, împreună cu majoritatea clădirilor. În fine, prin grija preotului Ion Florea din comuna Sudiți, în 2005 ansamblul și-a găsit o utilitate, fiind donat Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care doi ani mai târziu l-a transformat în mânăstire[77].

Familia lui Aurelian Pană a avut, de asemenea, o soartă cruntă.

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952 Eufrosina a fost arestată pentru „activitate potrivnică clasei muncitoare, desfășurată în regimul burghezo-moșieresc“. Concret, se motiva că era nemulțumită de comunizarea țării și de arestarea soțului. În realitate, a fost arestată „în baza ordinului privind foștii demnitari și rudele lor“, un val de arestări adiacente ordonat de la vârful Partidului și executat de Securitate. Anchetată trei zile mai târziu, ea a sfârșit prin a confirma că a avut manifestări de nemulțumire „în familie“. În urma propunerilor[78], a fost internată „administrativ“ (fără proces, prin Decizia nr. 633/1952 a Securității) pentru 24 de luni. Închisă la Dumbrăveni, ca „element dubios“, „de origine socială burgheză“ şi, Eufrosina a fost eliberată pe 19 aprilie 1954 şi a murit la scurt timp, în acelaşi an, pe 1 septembrie[79].

Aurelian şi Eufrosina Pană au avut patru copii, o fată și trei băieți. Unul dintre ei, Petru, care absolvise Facultatea de Agronomie din Urbana, Illinois, SUA și împreună cu care Aurelian administra moșia de la Frățilești, a fost ucis, alături de şoferul său, de soldaţii sovietici (probabil în 1944–1945), şi amândoi au fost aruncaţi la câini.

Fiica, Maria, a decedat în mai 1951, nu știm în ce condiții.

Un al doilea fiu, Cornel, care în 1952 avea 36 de ani, era de profesie inginer electrotehnic și lucra la Fabrica Electromontaj. Făcuse armata la aviație și avea gradul de sublocotenent în rezervă. Era căsătorit cu Cristina Cătuneanu, care lucra ca funcționară la IPSR, și aveau copii minori.

Cel de-al treilea fiu, Aurel, în vârstă de 30 de ani, de profesie inginer topometru, angajat la Institutul Geologic, era căsătorit cu Stela Nemoianu, profesoară la Școala Medie de Muzică. Nu ni se spune care era relația ei cu soții Silvia și Petre Nemoianu, condamnat în același proces cu Aurelian, cert este însă că erau rude. Iată ce spune Eufrosina într-o declarație-autobiografie din 18 aprilie 1952: „În luna Iulie 1951 am aflat prin cuscra mea Stela Nemoianu că a murit cumnatul ei Petre Nemoianu[,] acesta la Aiud[,] la care am trimes o telegramă de condoleanță la care am primit răspuns pe data de 21 Iulie 1951. Telegrama am trimis o la Reșița unde D-na Nemoianu era funcționară.“

Cei doi fii împreună cu familiile lor domiciliau în casa familiei din Str. Jules Michelet nr. 8, iar Aurel a fost arestat odată cu mama sa.

Casa din Str. Jules Michelet nr. 8
2018 © Mircea Stănescu

Acesta a fost soarta pe care regimul comunist a rezervat-o omului de știință, spirit cutezător, novator, excelent organizator și bun patriot care a fost Aurelian Pană.

Familia deține un mausoleu la Cimitirul Bellu, construit în 1944 după planurile arhitecţilor Tiberiu Ricci şi Duiliu Marcu, iar mozaicul din interior a fost realizat de artista Olga Greceanu[80]. Osemintele lui Aurelian Pană se află într-un colț al cimitirului de lângă închisoarea Gherla, îngropat anonim alături de cele ale altor sute de deținuți politici, morți în detenție în condiții asemănătoare.

Există şi o pagină de Facebook cu numele lui Aurelian P. Pană, deschisă de profesorul de istorie Marius Boitan din Țăndărei[81].

8. Tentative de reabilitare juridică

Ultimul act cu privire la cazul Pană are loc începând cu 1990. După schimbarea de regim, Silvia Nemoianu, văduva lui Petre Nemoianu (și mătușa profesorului american de origine română Virgil Nemoianu) – membru al aceluiași „lot“, și el fost ministru al agriculturii, și el mort în 1951 în închisoarea Aiud – a trimis numeroase memorii Procuraturii Generale (ulterior Parchetului General), Ministerului Justiției și Președinției Republicii în vederea reabilitării juridice a soțului ei. La aceste demersuri, în două rânduri (21/06/1991 și 26/08/1996) procurorii au răspuns că în cazul respectiv „instanțele interpretând corect probele, au pronunțat hotărâri legale și temeinice“, motiv pentru care singura cale de atac pentru anularea sentinței, anume declararea recursului în anulare la Curtea Supremă de Justiție, nu se impune.

După șapte ani și jumătate de la căderea comunismului, în timpul președinției lui Emil Constantinescu și guvernării Convenției Democratice (1996–2000), moment în care avea 92 de ani, văduva lui Nemoianu a adresat un ultim memoriu procurorului general adjunct Mihail Ulpiu Popa Cherecheanu, înregistrat pe 18 iunie 1997.

În motivare, ea menționa că soțul său a făcut parte din Corpul Voluntarilor Ardeleni care au luptat în Războiul pentru Întregirea Neamului din 1916–1918, a scris articole și cărți despre Marea Unire de la Alba Iulia, iar pentru contribuția la Marea Unire a fost decorat cu Medalia „Ferdinand I“ cu spade și panglici (1931) și Ordinul „Ferdinand I“ în grad de ofițer (1935). Făcea apoi un scurt rezumat al cazului juridic, pentru a preciza că în urma deciziei penale casa familiei fusese confiscată și nu putea fi retrocedată conform Legii 112/1990.

Astfel, Parchetul a redactat un recurs în anulare, datat 23 octombrie 1997 și semnat de procurorul general Sorin Moisescu, în legătură cu deciziile pronunțate în cazul a opt dintre cei 15 membri ai „lotului“ condamnat în 1949: Aurelian Pană (mort în 1951 la închisoarea Gherla), Ioan Petrovici, Petre Nemoianu (mort în 1951 la închisoarea Aiud), Radu Rosetti (mort în 1949 la închisoarea Văcărești), Gheorghe Potopeanu, Toma Petre Ghițulescu, Gheorghe Docan și Constantin (Atta) Constantinescu (eliberat în 1953, și-a luat viața în 1955, în momentul în care a primit o citație greșită). Astfel, au fost selectați cei care nu avuseseră nici o contingență cu ducerea efectivă a războiului sau cu Mișcarea Legionară.

În motivare se spune că „hotărârile sunt pronunțate cu încălcarea legii“, întrucât în aceste cazuri acuzele nu sunt dovedite nici în privința laturii obiective (probele de la dosar), nici a celei subiective (intenția directă) de a se fi pus în slujba hitlerismului, fascismului și a scopurilor lor politice, și de a fi contribuit la aservirea economică a țării față de acestea. Aceeași concluzie este formulată și cu privire la crima contra păcii.

Recursul este un document juridic notabil, care reproșează instanțelor comuniste că nu au luat în considerare circumstanțele politico-sociale și juridice ale cooptării inculpaților în guvern, specificul guvernului de dictatură militară al lui Ion Antonescu, situația politico-militară internă și internațională, precum și limitele reale de acțiune ale membrilor Cabinetului. La fel, versiunea istorică expusă – exceptând câteva detalii – este nuanțată și veridică. Documentul contestă baza inculpării, anume simplul fapt de a fi fost ministru sau secretar de Stat într-un guvern ca cel descris, mai exact, principiul solidarității guvernamentale:

Deci, în condițiile extreme menționate, faptul de a fi fost ministru sau secretar de stat nu putea conduce automat la concluzia inculpării pentru săvârșirea crimei contra păcii, pentru motivul că principiul constituțional al răspunderii solidare ministeriale nu și-a găsit aplicațiunea în perioada 6 septembrie 1940–23 august 1944[82].

Prin urmare, neavând „răspunderea politică efectivă“, cum cere legea, într-un regim de dictatură, fără Constituție și fără Parlament, nu se poate reține în fapt sau juridic solidaritatea ministerială.

Activitățile inculpaților se limitau doar la îndeplinirea măsurilor luate pentru departamentul din care făceau parte.

Conform acestor considerații, inculpații nu puteau fi ținuți răspunzători decât pentru faptele lor, și în nici un caz pentru declararea stării de război ori continuarea acesteia, or din examinarea faptelor nu rezultă că vreunul ar fi avut vreo contribuție personală, concretă la pregătirea, declararea sau continuarea războiului. Pe de altă parte, inculpații au fost cooptați în guvern nu pe baza convingerilor politice, ci ca militari cu înalt simț de organizare sau ca specialiști de mare ținută, la fel cum nu rezultă că ar fi împărtășit concepțiile și ideile hitleriste, fasciste sau rasiale, ori că le-ar fi pus în practică. Astfel,

Acceptarea tacită a politicii dictată de Conducătorul Statului și Președintele Consiliului de Miniștri – cu atât mai mult cu cât inculpații nu puteau face o politică contrară – nu era încriminată. Simpla participare a inculpaților la unele ședințe ale Consiliului de Miniștri sau ale Consiliului Economic – ca obligație impusă de funcțiile care le dețineau – nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina acestora[83]. Considerându-se altfel înseamnă un adaos la lege, o asemenea încriminare nefiind în intenția legiuitorului, care, dacă ar fi dorit-o, ar fi prevăzut-o în mod expres.

Documentul nu evită să indice nici influența politică de natură comunistă locală și sovietică asupra instanțelor, deși prin eufemisme:

Totodată, neexaminând critic dinamica evoluției vieții politice și sociale interne și analizând subiectiv și selectiv procesul de edificare a sistemului global al relațiilor internaționale ale epocii, organele judiciare au acționat părtinitor, în virtutea unor preconcepții de evidentă origine, condiționare și dependență politică, sub a căror influență activitatea judecății a fost fundamental alterată.

Datorită acestui fapt, diferite expresii, acțiuni, activități, luări de poziție și atitudini ale inculpaților au fost deformate sub aspectul semnificației și consecințelor juridice, prin aprecierea și interpretarea lor eronată, precum și prin denaturarea conținutului real a[l] unor date, fapte sau informații, în scopul de a schimba structura și sensul obiectiv al acestora, numai în dorința de a li se da o semnificație penală.

Iată integral partea care îl vizează pe Pană:

Astfel, în sarcina inculpatului Pană Aurelian, instanțele au invocat conferința despre agricultură ținută de acesta la postul de radio, în ziua de 17 septembrie 1941, broșurile scrise de el având titlul „Sporirea producției agricole“ și „Agricultura Românească în noul Stat European“, motivându-se că, pe baza lor, a subordonat agricultura țării românești necesităților Germaniei hitleriste, ajungându-se să se cultive soia, produs neutilizat de poporul român și în industria noastră, ceea ce ar dovedi că [„]s-a pus complet la dispoziția Germaniei din acea vreme“.

Așadar, dacă s-ar fi examinat atent și s-ar fi făcut o analiză imparțială a materialelor menționate, s-ar fi constatat că inculpatul a fost cooptat în funcția de subsecretar de stat și apoi ministru la Departamentul Agriculturii și Domeniilor numai datorită unor calități de remarcabil specialist, dovedite în practică prin rezultatele de excepție obținute și, nici subiectiv și nici obiectiv, nu a acționat decât cu bună credință, fiind convins că servește interesele poporului român prin măsurile preconizate în vederea modernizării agriculturii românești și de integrare a acesteia în circuitul european, urmărind un beneficiu pentru interesele economiei noastre.

Totodată, încă din anul 1934, în România a fost înființată societatea „Soia“, iar cultivarea acestei plante se făcea pe suprafețe mici în scopul adaptării la condițiile noastre climatice, astfel că ea nu reprezenta „viața economică a țării“ și nici „agricultura românească“, a căror bază o constituia cultura grâului și porumbului.

În fapt, după cum am văzut, cele două broșuri despre care vorbește documentul erau una singură, intitulată Agricultura românească în noul cadru european, care reprezenta transcrierea unei cuvântări ținută cu prilejul expoziției documentare organizată sub egida „Sporirea producției agricole“ (din 20–28 Septembrie 1942). Totodată, remarca din ultimul paragraf privitoare la asimilarea ilogică dintre, pe de o parte, cultivarea soiei și, pe de alta, agricultura românească și viața economică a țării, este preluată din motivarea redactată de avocatul Mihai Nicolau cu ocazia recursului de la Curtea Supremă din 10 iunie 1949.

Documentul se ocupă de cazul fiecăruia dintre condamnații indicați, pentru a conchide că:

În consecință, în cauză, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 2 literele a și c din Decretul nr. 207/1948, se impune achitarea inculpaților și înlăturarea confiscării averii[84].

Astfel, pe 23 octombrie 1997 procurorul general a înaintat recursul în anulare Curții Supreme de Justiție (care l-a înregistrat două zile mai târziu), solicitând casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei.

A fost constituit dosarul nr. 64/1997 și, în cursul anului 1998, Curtea Supremă s-a întrunit în complet de nouă judecători la cinci termene succesive (26 ianuarie, 9 martie, 18 mai, 12 și 26 octombrie).

Pană a fost reprezentat de Dumitru Gall, apărător ales de familie.

Tot în dosar apar, între altele, și câteva înscrisuri ulterioare: un grupaj de presă la temă, publicat de revista „22“ și intitulat Procese ’46. Sentințe ’49. Recursuri ’97 (2–8 decembrie 1997, pp. 8–12), un articol al lui Christian Levant din cotidianul „Evenimentul Zilei“, intitulat Familiile cer reabilitarea foștilor membri ai guvernului Antonescu (27 ianuarie 1998) și suplimentul Aldine al ziarului „România liberă“, care conține scrisoarea adresată de Silvia Nemoianu președintelui Emil Constantinescu (25 aprilie 1998).

Ce s-a întâmplat? Urmare a acțiunii procurorului general, pe 29 octombrie William Totok, colaborator al postului american de radio „Europa liberă“, a publicat în ziarul german „Tageszeitung“ articolul intitulat Un omagiu târziu pentru fasciști, o pledoarie împotriva revizuirii juridice a oricăruia dintre cazurile persoanelor de acest tip, a căror vinovăție o considera peremptorie. El făcea considerații de ordin general cu privire la responsabilitatea globală a guvernului Antonescu în exterminarea evreilor, pentru a declanșa un atac de presă nu doar la adresa lui Moisescu ci, mai larg, a autorităților politice de la acea vreme: „Pentru prima dată de la finele celui de-al 2-lea război mondial vor fi reabilitați prin acest demers membri ai unui guvern fascist, ceea ce aruncă o lumină îndoielnică asupra noului guvern care a ajuns la putere toamna trecută.“

Au intrat apoi în scenă doi membri ai Congresului SUA, Alphonse D’Amato și Christopher Smith, care au adresat președintelui Constantinescu o scrisoare de protest, repetitivă în conținut și pe ton de somație, care a fost transmisă atât oficial, cât și prin intermediul postului Radio „Europa liberă“: „Vă rugăm să luați măsurile necesare pentru a obține retragerea acestei recomandări și să explicați poporului român de ce această recomandare este greșită și de ce spiritual ei trebuie respins. D-le președinte, dovezile în aceste șase cazuri sînt mai presus de orice îndoială. […] / Reabilitarea postumă, motivată prin lipsa probelor, a celor șase oficiali găsiți vinovați în calitate de lideri la aplicarea așa-numitei soluții finale a naziștilor, ar fi de natură să ne șocheze pe noi, și pe alții în Occident, care am venit în sprijinul Românei. Ar fi pusă sub semnul întrebării sinceritatea atașamentului României față de cele mai fundamentale valori [sic!] împărtășite de Occident și ar putea fi declanșat un proces de reevaluare a sprijinului pentru candidatura României la calitatea de membră [re-sic!] a instituțiilor noastre comune, economice și de securitate.“ Traducerea aparține probabil lui Totok, cel care a pus la dispoziția revistei „22“ scrisoarea de față, textul său citat mai sus și cel al lui Shafir, pe care îl vom indica în continuare.

Pe 8 noiembrie, interpelat de același Radio „Europa liberă“, președintele Constantinescu a răspuns: „Da, este o problemă delicată. I-am cerut și eu explicații procurorului general. Era un dosar pus în lucru dinainte, care se referea strict la inadvertențele juridice strecurate în cazul câtorva membri ai guvernului, care au fost pentru scurtă vreme membri ai guvernului [sic!], și care au fost mari personalități intelectuale.“

Interpelat la rându-i, pe 20 noiembrie procurorul general a răspuns revistei „22“ motivându-și recursul în anulare cu un rezumat al argumentelor expuse deja.

Pe 21 noiembrie Michael Shafir, jurnalist la Radio „Europa liberă“, cel care a gestionat acest scandal, îi dădea replica procurorului general chiar la postul său: „După o asemenea logică, nici procesele de la Nürnberg și nici procesul Eichmann nu ar fi justificate. Și aceia au avut un «Conducător» cu responsabilități constituționale depline!“ Ceea ce reprezenta o manipulare istorică și terminologică, dat fiind că Moisescu nu spusese nicăieri așa ceva.

Pe 22 noiembrie Moisescu face o schimbare de 180 de grade: „Reevaluînd problema, se apreciază că, totuși, nu poate fi omisă o răspundere ministerială colectivă a guvernului Antonescu“ (comunicat „Mediafax“[85]). Cu intenția de a nu-și pierde complet fața, el a continuat să se afunde în contradicții, spunând că recursul îl va viza doar pe Toma Petre Ghițulescu, subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naționale o scurtă perioadă de timp, o notă bizară în sine, dat fiind că dacă principiul solidarității guvernamentale funcționa în cazul guvernului Antonescu, din motive de logică nu era nevoie ca vreun membru al său să fi făcut ceva de încriminat, ci doar să fi ocupat un post.

În aceeași perioadă, procurorul general a fost într-un periplu nord-american, în SUA și Mexic, cu scopul de a liniști pe primele cu privire la intențiile autorităților de la București, iar la întoarcere a transmis un mesaj și celor indignați de efectele acțiunilor sale, asigurându-i că își va da demisia „în momentul în care președintele nu mai are nevoie de mine“.

În lumina ultimelor evoluții, avocații recurenților au depus interpelări.

La termenul din 26 ianuarie 1998, completul a fost condus de Leonida Pastor, vice-președintele CSJ, iar procuror a fost prim-magistratul asistent Ioan Răileanu. Apărătorii celor pentru care recursul fusese retras au susținut că schimbarea trebuie motivată și că poate fi contestată, însă președintele le-a respins obiecțiile, pe motiv că singurul în măsură a decide exercitarea căii de atac este procurorul general. Avocații au revenit în scris, argumentând în esență că odată ce recursul a fost declarat, recurenții și-l pot însuși indiferent de schimbările de umori ale procurorului general.

La termenul din 9 martie avocatul lui Pană a susținut că menținerea recursului pentru unul dintre inculpați dă posibilitatea examinării cauzei și cu privire la cei pentru care el nu a fost declarat, la fel ca și pentru cei cărora le-a fost retras. A mai susținut că potrivit prevederilor constituționale în vigoare la data respectivă, Prezidiul MAN nu avea atribuția să emită decrete de modificare a unor legi (Decretul nr. 207/1948 care a amendat Legea nr. 291/1947), dispozițiile fiind astfel neconstituționale.

Termenul din 18 mai a reprezentat o amânare.

La termenul din 12 octombrie completul a fost condus de Paul Florea, vice-președintele CSJ. Procurorul a susținut recursul doar pentru Ghițulescu și a solicitat să se ia act de retragerea lui pentru ceilalți. Avocatul lui Pană (și al lui Gheorghe Docan) a reluat argumentele insuficientei motivări a retragerii recursului și a neconstituționalității decretului de modificare a legii prin care fostul ministru al agriculturii a fost condamnat, a spus că nu a comis acte susceptibile a fi încadrate în respectivele texte de lege și a cerut achitarea sa. Totodată, familia lui Iosif Iacobici, membru al „lotului“ pentru care nu fusese declanșată calea extraordinară de atac, a intervenit în dosar depunând un memoriu și solicitând extinderea cauzei și asupra lui. Dosarul a rămas în pronunțare.

Amânările de la termenele indicate au fost doar pentru pregătirea argumentării în cazul lui Toma Petre Ghițulescu, iar înfățișările au avut un caracter straniu: președintele completului nu s-a opus intervențiilor celorlalți avocați, dar a precizat de fiecare dată că nu le ia în considerare. Acești avocați au avut posibilitatea să depună orice acte și concluzii, așa încât istoricul își poate face o imagine asupra modului în care ei au respins acuzele.

Unul dintre documentele din dosar este scrisoarea Silviei Nemoianu adresată președintelui Republicii, datată 22 aprilie 1998, sub titlul dat de redacția „Aldine“: Legată la ochi, Justiția română are și mâinile legate. În acest text deopotrivă de relevant și emoționant, ea menționa între altele speranțele pe care și le pusese în alegerea noului președinte și constata cu tristețe că „în timp ce justiția (comunistă) din 1946 l-a găsit pe Petre Nemoianu nevinovat și, prin ordonanța nr. 5 din 27 august 1946, l-a scos de sub urmărire penală, clasându-i dosarul, organele judiciare ale statului democrat, condus de către o Putere aleasă prin alegeri libere, l-au găsit în anul 1997 vinovat, în deplin acord cu condamnarea ordonată în anul 1949, de către autoritățile sovietice de ocupație [subl. în text].“

După cum am văzut, cauza data într-adevăr din 1990, dar în pofida a ceea ce declara Constantinescu, găsise răspuns favorabil abia în timpul mandatului său. Apoi, deși documentele primare cu privire la caz nu sunt încă accesibile (de la Parchetul General, de la Președinție), este inteligibil că procurorul general, numit de președinte, a procedat în sensul politicilor sale. Mai mult, răspunsul lui Moisescu în aceste cazuri a fost prudent și în linia regimului anterior, al cărui exponent a fost Ion Iliescu, și anume nu casarea tuturor sentințelor politice, în bloc, așa cum au făcut de pildă ungurii imediat după căderea comunismului în Europa de Est în primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut[86], ci a unor cazuri de personalități, în timp ce marea masă a victimelor regimului comunist a rămas sub stigmatul culpei penale. În contextul doritei integrări euro-atlantice, din 1996 obiectivul strategic al întregului spectru politic, decizia cu privire la cei opt membri au guvernului Antonescu a generat complicații diplomatice cu SUA, puterea monopolară învingătoare în Războiul Rece. În mod normal, autoritățile române ar fi trebuit să realizeze că memoria și istoria holocaustului reprezentau, începând din 1993, o temă integrată politicii externe americane, un element de hard power cu rol de a modifica politicile externe ale Statelor cu care SUA se aflau în relații, sau care aspirau la așa ceva. Dar nu a fost așa, iar lipsa lor de prevedere a avut consecințele descrise mai sus. În efect, faptul a fost posibil tocmai pentru că autoritățile române nu au luat la timp deciziile curajoase necesare.

Pe 26 octombrie a fost dată decizia prin care Curtea a casat sentința lui Ghițulescu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, a luat încă o dată act de retragerea recursului pentru ceilalți inculpați și a respins cererea formulată în numele lui Iacobici. Deznodământul cazului a fost prezentat și în presă[87].

Pentru a încheia, vom spune că rolul istoricului este, în cazurile de acest tip, să încerce să stabilească faptele cât se poate de precis, să evalueze acuzele și să vadă dacă se susțin sau nu. Și nu din vreo propensiune pentru revizionism, ci animat de căutarea adevărului. Nu este însă rolul lui de a stabili dacă inculpații au fost sau nu vinovați, ci al justiției, la fel cum disciplina istorie nu se reduce, la rândul ei, nici la politică, nici la memorie, oricât de înălțătoare ar fi cauza apărată – sau poate tocmai de aceea – fie că vorbim despre memoria holocaustului ori de cea a comunismului, ambele implicate aici. Totodată, rolul memoriei (sau al uneia dintre memorii) nu este de a bloca justiția, la fel cum memoria nu este nici „o formă de justiție“, cum le place unora să creadă. Putem spune însă că dacă justiția nu înfăptuiește dreptatea, și dacă această dreptate nu este universală, atunci ea nu mai este justiție. Ceea ce cu siguranță s-a întâmplat în cazul lui Aurelian Pană.

NOTE

[1] Dobrin Datcu, Conacul Aurelian Pană – cadrul general de amplasare, la adresa: http://anale-arhitectura.spiruharet.ro/PDF/fratilesti%20pdf/2.pdf, p. 9; vezi și Marius–Dorinel Boitan, Aurelian Pană – un martir uitat al istoriei Ialomiței, în „NAPARIS – Revistă de istorie şi cultură ialomiţeană“, Anul II, Nr. 3, 2014, pp. 31-33 și la adresa: http://www.cicnet.ro/sites/www.cicnet.ro/files/articole/2014-08-07/862/revista-naparis-nr3.pdf.

[2] Răzvan Ciucă, Documentar istoric Aurelian P. Pană, Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, apud M.-D. Boitan, op. cit., p. 30.

[3] D. Datcu, op. cit., pp. 9 și 13; M.–D. Boitan, op. cit., p. 31.

[4] ACNSAS, Fond „Penal“, dosar 163 (105 281, cota SRI), vol. 1–15. Este vorba despre dosarul „lotului“ în care a fost inclus Pană și, fără altă indicație, toate informațiile din acest text trimit la respectivul dosar. Vezi de asemenea Vasile Pascu, Regimul totalitar-comunist în România (1945–1989), vol. I, Editura Clio Nova, Bucureşti, 2007, p. 104 şi R. Ciucă, Secvenţe dintr-o încercare pe care aş dori-o izbutită, în ,,Analele Universităţii Spiru Haret“, anul 4, nr. 4, vol. I, 2011, p. 14, apud M.–D. Boitan, op. cit., pp. 31–32.

[5] Subl. cu creion roșu, verosimil ulterior, de către Teohari Georgescu.

[6] Subl. cu cerneală albastră.

[7] Subl. cu creion roșu, probabil ulterior, și care verosimil aparține lui Teohari Georgescu.

[8] Document dactilografiat; subl. în text și, de mână, cu creion roșu.

[9] Document dactilografiat; subl. de mână cu cerneală albastră. Asupra rolului sublinierilor, ca și a modului de a le înțelege, vom reveni ulterior.

[10] Inițial a fost scris „cohectării“, cuvânt corectat ulterior cu creion negru.

[11] Cuvânt adăugat cu cerneală neagră de către acuzatorul public.

[12] Pe manșeta stângă cuvântul este reluat în creion negru, întrucât în dactilogramă apare șters, o adăugire ulterioară.

[13] Subl. de mai multe ori cu creion negru.

[14] Pentru legislația de acest tip și evoluția sa în timp, a se vedea Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba puterii. Justiția în regimul comunist din România, 1944–1958, București, INST, 2015, pp. 78-105.

[15] Subl. cu creion roșu.

[16] Subl. cu cerneală albastră.

[17] Monitorul Oficial, Nr. 142, 22 iunie 1946, pp. 6405-6407.

[18] Document dactilografiat; subl. de mână cu cerneală neagră, iar „fără să fi cerut“ și „n’a existat“ cu mai multe linii.

[19] Subl. de două ori, cu cerneală albastră și neagră; pasajul este marcat pe manșeta dreaptă cu mai multe linii verticale, în aceleași culori.

[20] Subl. cu creion albastru.

[21] Subl. cu cerneală albastră.

[22] Subl. cu cerneală neagră; „nu“ este încercuit cu aceeași culoare.

[23] Subl. cu creion albastru.

[24] Subl. cu cerneală neagră.

[25] Subl. cu cerneală neagră; paragraful este marcat peste text și pe manșeta dreaptă cu mai multe linii verticale în cerneală albastră.

[26] Subl. cu cerneală albastră.

[27] Subl. cu cerneală albastră.

[28] Subl. cu cerneală albastră.

[29] Subl. cu cerneală albastră.

[30] Subl. cu cerneală albastră; cuvintele „avantajoase“ și „dobândă“ sunt subliniate cu mai multe linii, iar paragraful este marcat pe manșeta dreaptă cu o acoladă în cerneală neagră.

[31] Subl. cu cerneală albastră; paragraful este marcat pe manșeta dreaptă cu o linie verticală de aceeași culoare.

[32] Subl. cu cerneală albastră; „tehnician“ este subliniat și cu creion roșu.

[33] Subl. cu cerneală albastră; „Ministerului Economiei Naționale“ este subliniat și cu creion roșu.

[34] Subl. cu cerneală albastră; „excesivă execuție a legiuirilor cu acest caracter“ este subliniat cu mai multe linii și, de asemenea, cu creion roșu.

[35] Document dactilografiat; subl. cu două linii în creion albastru, pasajul este marcat pe manșeta stângă cu două linii verticale de aceeași culoare, de Mișu Dulgheru sau Teohari Georgescu.

[36] Subl. cu cerneală neagră.

[37] Din păcate, nu am reușit să identificăm pe nici unul în arhive.

[38] Subl. cu cerneală neagră; pasajul este marcat pe manșeta stângă cu mai multe linii verticale, iar cuvântul „nu“ încercuit.

[39] Subl. cu cerneală neagră.

[40] Subl. în text cu aceeași culoare; „specialist“ și „înaltă clasă“ sunt subliniate cu două linii.

[41] Înainte de a fi introdus în acest „lot“, Petrovici fusese inclus într-un grup care reunea foști responsabili ai Societății Române de Radiodifuziune anchetați pentru „dezastrul țării“. Cf. I. Necula, Ion Petrovici în vizorul Securității, București, Editura Saeculum I.O., 2005, pp. 38-73.

[42] Subl. cu cerneală albastră (verosimil de președintele completului, la fel ca restul notațiilor cu aceeași culoare).

[43] Subl. în textul dactilografiat.

[44] Paragraful este marcat pe manșeta dreaptă cu o acoladă în cerneală albastră.

[45] Subl. cu cerneală albastră; cuvântul „agresiune“ este subliniat și cu creion roșu.

[46] Aici și în continuare, subl. cu creion roșu.

[47] Paragraful este marcat pe manșeta stângă cu mai multe linii verticale în cerneală albastră.

[48] Subl. cu cerneală verde.

[49] Subl. cu mai multe linii în cerneală verde.

[50] Subl. cu cerneală verde.

[51] Cf. Mircea Stănescu (editor), Documentele reeducării, vol. II, în curs de publicare.

[52] Subl. cu mai multe linii în cerneală verde.

[53] Subl. cu cerneală verde, iar cuvântul „nu“ cu mai multe linii.

[54] Subl. cu creion albastru.

[55] Paragraful este marcat pe manșeta stângă cu două linii verticale în cerneală albastră.

[56] La fel ca numele avocatului, textul este subliniat cu cerneală albastră.

[57] Nicolae Mareș, ministrul agriculturii și domeniilor în guvernul Antonescu–Sima.

[58] Subl. cu cerneală albastră; pasajul este marcat pe manșeta stângă cu o acoladă în cerneală de aceeași culoare.

[59] Subl. cu cerneală albastră.

[60] ANIC, Fond Consiliul de Stat, Decrete, dosar nr. 10/1948, ff. 243–245, subl. în text.

[61] Subl. în dactilogramă; în acest loc, paragraful este marcat pe manșeta stângă cu două linii orizontale și două verticale întretăiate în creion albastru.

[62] Subl. cu creion roșu.

[63] Subl. cu cerneală neagră (ea aparține prim-procurorului Bâlcu, după cum o atestă o notație a sa, însușită prin semnătură, de pe rechizitoriu).

[64] Subl. cu creion roșu.

[65] Inițial era „și“, care a fost corectat cu cerneală albastră.

[66] Subl. cu cerneală neagră.

[67] Subl. cu creion roșu.

[68] Paragraful este marcat pe manșeta stângă cu mai multe linii verticale în cerneală neagră.

[69] Aici și în continuare, subl. cu creion roșu.

[70] Pentru relațiile româno-germane ale perioadei, a se vedea Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române, 1938-1944, București, Editura Humanitas, 1994.

[71] Subl. cu creion roșu.

[72] Informația că după Jilava Pană ar fi fost deținut şi în lagărul de la Cernavodă, de unde ar fi fost transferat la Gherla pentru că nu făcea față muncii epuizante, este eronată. Cf. Cicerone Ioanițoiu, Victimele terorii comuniste. Dicționar, la adresa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_pq/docs/dictionar_p_28-44.pdf. Pentru relatarea cu privire la detenția de la Gherla, a se vedea lucrarea noastră, Reeducarea în România comunistă (1948–1955). Târgşor, Gherla, Iaşi/Bucureşti, Polirom, pp. 58–59, 138 şi 177. În fine, a se vedea și fişa matricolă penală a lui Pană de pe site-ul IICCMER.

[73] Subl. cu creion negru; aici și în continuare, ortografia aparține documentelor citate.

[74] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 1 847 (1 1740, cota SRI), Eufrosina Pană.

[75] Numele lui Pană, la fel ca și textul indicat, este subliniat cu creion roșu.

[76] Subl. cu cerneală albastră; pasajul este marcat pe manșeta stângă cu două linii verticale de aceeași culoare.

[77] D. Datcu, op. cit., pp. 10, 13-14; Pr. Manuel Rusu (coord.), Așezăminte monahale din Episcopia Sloboziei și Călărașilor, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Slobozia, 2014, pp. 170-177 (mulțumim părintelui Florea pentru această lucrare).

[78] Prima, a anchetatorului său, lt. Valeriu Gordan (pe 15/05/1952) și, cea de-a doua, a celor de la Regiunea București, al căror referat este redactat pe 31/05/1952 de lt.-maj. E. Mateescu și avizat de cpt. V. Giuglan și lt.-col. Teodor Dincă. Ambele au fost aprobate de Gheorghe Pintilie.

[79] Cf. ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 1 847 (1 1740, cota SRI), Eufrosina Pană. Vezi și: fişa sa matricolă penală de pe site-ul IICCMER; R. Ciucă, Secvențe …, apud M.–D. Boitan, op. cit., p. 32.

[80] D. Datcu, op. cit., p. 9; M.–D. Boitan, op. cit., p. 30.

[81] La adresa: https://www.facebook.com/panaministrulmartir/.

[82] Subl. cu creion negru; paragraful este marcat pe manșeta stângă cu o linie verticală de aceeași culoare (tipică pentru președintele completului).

[83] Subl. cu creion negru.

[84] Subl. cu creion negru.

[85] Adresa nr. 848/C 2/2910/P/1997 a lui Moisescu către Președintele CSJ este datată 24/11/1997 și în cuprinsul ei se spune că: „nu sunt întrunite pe deplin cerințele legii referitoare la cazurile în care poate fi declarată această cale de atac“.

[86] Pentru această informație mulțumim colegei Andrea Varga.

[87] Cf. de pildă, „Ziua“, 27/10/1998, articol intitulat Constantinescu le-a făcut pe plac americanilor. Curtea Supremă de Justiție a respins reabilitarea lotului Antonescu, semnat de Adrian Artene. În ciuda titlului inabil, este vorba despre cazul nostru.

Bucureşti, 10 decembrie 2015 și 1 iulie 2018.