Note de lectură a cărții Prisonnier de Castro [Deținutul lui Castro] de Armando Valladares,
text tradus, adnotat și prezentat de Pierre Golendorf, postfață de Leonid Pliușci,
Paris, Editura Grasset, 1979, 223 p.
Născut în
1937 în Cuba, Armando Valladares – poet, scriitor, pictor și disident – a fost
arestat de G 2 (Securitatea cubaneză) în 1960 pentru atitudini anticomuniste și
condamnat la 30 de ani de detenție, pe motivele – absurde – de „terorism” și că
ar fi fost agent al dictatorului Fulgencio Batista. A fost deținut timp de 22
de ani, o parte dintre aceștia fiind izolat pentru refuzul de a participa la
programul de „reeducare”. În închisoare și-a transcris poemele pe hârtie de
țigară, scoase clandestin și publicate în 1976 în Lumea Liberă sub titul Desde
mi Silla de Ruedas [Din scaunul meu cu rotile], volum pentru care i-a fost decernat
Premiul Libertatea al PEN Clubului Francez acordat scriitorilor încarcerați. Urmarea
a fost că în mai multe țări europene au fost înființate Comitete Valladares,
iar Amnesty International l-a introdus pe lista deținuților pe motive de
conștiință. Campania internațională în favoarea sa a făcut ca François
Mitterand, președintele Franței, să intervină personal pe lângă Fidel Castro
pentru a-l elibera. A fost pus în libertate în 1982, după 22 de ani de
detenție. Memoriile sale de închisoare, Against
All Hope: A Memoir of Life in Castro's
Gulag [Împotriva oricărei
speranțe. Mărturie despre viața în Gulagul lui Castro], publicate în SUA (Encounter Books, 1985), au fost traduse în 18 limbi.
În 1983 a
făcut parte din conducerea organizației Internaționala Resistenței, alături de
rușii Vladimir Maximov, Eduard Kuznețov, Vladimir Bukovski și românul Paul Goma
(cf. Paul Goma, Scrisuri I (1971-1989), pp. 223-227 și 242-245, la www.paulgoma.com).
După ce i-a
citit cartea, președintele Ronald Reagen l-a numit reprezentant al SUA, cu rang
de ambasador, pe lângă Comisia pentru Drepturile Omului a ONU (1988-1989), unde
a căutat să convingă organizația să ia o poziție oficială față cu situația
deținuților politici din închisorile cubaneze.
Totodată,
este autorul volumelor de poeme El Corazón Con Que Vivo [Inima cu care
trăiesc] (Ediciones Universal, Miami, Florida, 1980), Cavernas del Silencio
[Cavernele tăcerii] (Lectorum Publications Inc, New Jersey, 1983) și El Alma de un Poeta [Sufletul unui poet]
(La Moderna poesia, Miami, Florida, 1988). Pentru pagina sa Web a se vedea: www.armandovalladares.com/.
*
Deținutul lui Castro reia colecția de poeme de detenție ale lui Valladares din 1976 al cărei
titlu francez este De ma chaise de
paralytique [Din scaunul meu de
paralitic] (pp. 99-160), însoțită, de această dată, de lucrarea lui Pierre
Golendorf, Le socialisme aux couleurs de
Cuba [Socialismul în culori cubaneze]
(pp. 7-98), Lettres clandestines [Scrisori
clandestine] – patru scrisori scoase de disident, în secret, din detenție (pp.
161-177), Anexă cu numele deținuților
politici de la închisoarea „Nuevo Amanecer” (1977), cu morții, torturații,
invalizii, bolnavii grav, și sentința de condamnare a lui Golendorf (pp.
179-188); în fine, postfața disidentului ucrainian Leonid Pliușci (pp.
189-222).
Pierre
Golendorf, fost membru al Partidului Comunist Francez (din 1947), dezabuzat
după Revoluția maghiară din 1956, relatând situația Cubei își amintește cum cei
care denunțau situația lagărelor sovietice, precum David Rousset, erau numiți
„reacționari” aflați „în slujba imperialismului”, iar el însuși s-a numărat printre
calomniatori. Autorul reprezintă unul dintre acele cazuri de comuniști treziți
din somnul dogmatic care au contribuit la denunțarea utopiei marxist-leniniste
în care crezuseră până atunci.
După ce în
iunie 1967 a făcut o primă vizită în Cuba, el a fost invitat la Congresul
Cultural de la Havana din ianuarie 1968, apoi a solicitat și a obținut
permisiunea de a rămâne în continuare pe insulă. În februarie a fost însă
arestat de Securitate (G 2) pe motiv că era agent al CIA, apoi anchetat și
deținut în secret timp de șase luni, pentru ca în luna august să fie condamnat
de un tribunal militar la 10 ani de detenție. Adevărata sa „vină” era că se
informa pentru a scrie o carte despre realitățile cubaneze (pp. 18 și 184-188).
Securitatea fiind cea care stabilea condamnările, ofițerul care l-a anchetat
i-a spus că, dată fiind situația sa de cetățean străin, nu va face nici cinci
ani de închisoare, ceea ce s-a și întâmplat: a executat 3 ani și 2 luni (p.
59).
Contribuția
sa este o relatare despre întreaga experiență petrecută în Cuba, începând cu
realitatea vieții oamenilor obișnuiți și încheiând cu arestarea și detenția, pe
care le rezumă astfel: „Tot ceea ce am înțeles, am văzut și am citit în fiecare
zi m-a convins, iată, că întreg conceptul de putere și metodele de păstrare a
ei sunt în mod clar sovietice, și aceasta în ciuda deosebirilor de stil
datorate unei culturi diferite.” (p. 43)
Golendorf
descrie viața cotidiană a cubanezilor sub regimul de dictatură a lui Fidel Castro,
ca și cazurile deosebite, precum cel al lui Heberto Padilla, un scriitor care
nu era în grațiile regimului. În 1971 acesta a scris un volum de poeme, premiat
de Uniunea Națională a Scriitorilor și Artiștilor Cubanezi în urma deciziei
unui juriu internațional. Premiul dădea dreptul de publicare, iar juriul și-a
menținut decizia în ciuda presiunilor guvernamentale. În cele din urmă, cartea
a fost publicată în Cuba, însă tirajul, exceptând câteva sute de exemplare, a
fost trimis imediat la topit, iar autorul arestat. După 28 de zile petrecute
într-o celulă a Securității, Padilla și-a făcut în mod public „autocritica” (am
putea spune „autodemascarea”), indicând o listă cu scriitorii contestatari,
fapt care a reprezentat o grea lovitură dată de regim disidenței literare. Un
alt eveniment important relatat de autor este Festivalului Mondial al
Tineretului din 1978, desfășurat în Cuba, moment în care populația a fost
constrânsă la munci „voluntare” pentru a strânge cele 77 de milioane de pesos
necesare cheltuielilor.
Autorul
pornește de la cazul Valladares și „străbate cortina de exuberanță tropicală
pentru a ajunge la realitatea gulagului” (p. 15). Termenul folosit de regimul
cubanez pentru „contrarevoluționar” și pentru persoana care cerea să părăsească
țara – în mod identic, substitut pentru „deținut politic” – era „vierme” (gusano), cuvânt similar celui sovietic
(și român) de „bandit” (p. 71).
Golendorf redactează,
pe provincii, o listă parțială a închisorilor și lagărelor de muncă forțată
clasice, numite, în „limba de lemn”, „ferme”
(granjas) (pp. 15-18).
Lagărele erau
de două tipuri: permanente și mobile, cele din urmă – numite „fronturi
deschise” (frentes abiertos) –
reprezentau șantierele temporare și deplasabile, căci la sfârșitul lucrărilor erau
mutate cu tot cu deținuții lor (sau cu alți deținuți), iar aceste fronturi de
muncă forțată nu sunt cuprinse în listă. Granja
era un lagăr de tip „clasic”, constituit din barăci, înconjurat cu mai
multe rânduri de sârmă ghimpată, păzit de militari și care adăpostea o
populație între 500 și 1.000 de persoane, deseori politicii fiind amestecați cu
dreptul comun. Din contră, în cazul frente
abierto „doar” munca era forțată, căci deținuții nu erau supuși vreunui
regim de încarcerare, statutul lor fiind similar celui al „deținuților liberi”
din China populară. În plus, deși munceau 12-15 ore zilnic, la fiecare sfârșit
de lună ei primeau o permisie de trei zile. Aceste lagăre mobile numărau între
50 și 200 de deținuți, după importanța șantierului, iar politicii erau
amestecați cu dreptul comun. În ciuda regimului mai permisiv, „evadările” erau
foarte frecvente, situație care avea ca efect trimiterea deținuților în
închisoare sau în granja, celelalte
două cercuri concentrice ale suferinței.
Ca și în cazul
oricărui alt sistem de detenție comunist, noțiunea de „reeducare” era centrală.
Astfel, exista un „Plan de reabilitare” care se se descompunea în trei părți:
de „maximă securitate” (în închisoare), de „securitate medie” (în granja) și de „securitate redusă” sau
chiar „fază de reinserție” socială (în „front deschis”). Locurile de deținere,
la fel ca și tipul de „reeducare” aplicat corespundeau periculozității pe care
deținuții o inspirau regimului. Încarcerații erau repartizați pentru una sau
alta dintre faze de către ofițeri politici, la fel cum aceștia din urmă
stabileau și timpul necesar procesului. În fapt, conchide autorul: „reeducarea
înseamnă să obligi [pe deținuți] la resemnare prin epuizare fizică și psihică.”
(p. 20)
Deținuții
politici care acceptau „reeducarea” (își recunoșteau vinovăția față de regim,
se căiau și își ispășeau pedeapsa prin muncă forțată) erau îmbrăcați în haine
albastre (azul), la fel ca deținuții
de „drept comun”, o politică intenționată care avea ca scop camuflarea
politicilor în ansamblul populației carcerale. În schimb, cine nu o accepta era
numit „anti-plan” sau plantado și era
îmbrăcat în haine galbene (amarillo),
asemănătoare uniformei armatei din timpul lui Batista. Un număr de deținuți
care s-au opus „planului” au refuzat însă atât hainele albastre cât și pe cele
galbene și, neavând altă îmbrăcăminte decât pantalonii scurți, au fost numiți
„cei în pantaloni scurți” (calzoncillos).
Ei nu aveau dreptul la „vorbitor” și nu erau eliberați chiar dacă își ispășeau
pedeapsa, primind condamnări suplimentare, iar Golendorf indică o listă cu
șapte persoane aflate în această situație (pp. 24-25).
Conform
cifrelor strânse de autor, inevitabil parțiale, existau 79 de centre de
detenție: 23 de închisori și 56 de granjas,
iar numărul politicilor l-a estimat la 23.000, din care: 20.000 incluși în
„plan” și 3.000 de refractari la „reeducare” (amarillos și calzoncillos)
(pp. 21-26). Raportat la ansamblul populației cubaneze (pe atunci 9 milioane de
locuitori), numărul deținuților politici era printre cele mai ridicate din
lume.
Golendorf
prezintă figuri emblematice de deținuți. Mai întâi, este cazul lui Huber Matos,
fost comandant militar al Revoluției, care în 1959, în semn de prostest față de
caudillismul și dictatura de tip sovietic a lui Fidel Castro care se instaura,
a renunțat la funcțiile sale. Arestat pe motivul imaginar că era membru al unei
„conspirații”, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. Apoi, este cazul
Marthei Frayde, medic, profesor de obstetrică și ginecologie și delegat al
Cubei la UNESCO (1962-1964). Arestată în 1976, ea a fost condamnată în anul
următor la 29 de ani de închisoare pe motivul absurd că era „agent al CIA”.
Acești oameni devotați și patrioți, care și-au închinat viața țării, au sfârșit
prin a fi aruncați în închisoare tocmai pentru că, prin personalitatea lor,
stânjeneau castrismul totalitar.
În același
timp, autorul relatează cazuri exemplare de deținuți uciși în detenție, precum Carlos
Montaner, care înainte de Revoluție a luptat contra regimului Batista.
Ulterior, el a devenit student la Facultatea de Drept (asemeni lui Valladares)
și, pentru că s-a opus lui Fidel Castro, a fost închis. A fost ucis în granja Malena 2, în urma unei tentative
eșuate de evadare.
Cel mai
important exemplu este însă cel al disidentului Pedro Luis Boitel. Absolvent al
Facultății de Construcții, el a luptat împotriva dictaturii lui Batista, pentru
ca după triumful Revoluției să fie ales președintele organizației studențești
din profesia sa și să fie propus candidat la președinția forului studențesc pe
țară. În schimbul postului de ministru al Comunicării, Fidel Castro i-a propus
să renunțe la candidatură, însă Boitel, om de onoare, a refuzat trocul, motiv
pentru care ulterior a fost arestat și condamnat la zece ani de închisoare
pentru pretinse „acțiuni contrarevoluționare”. În detenție, neputând să asiste
la „moartea lentă” rezervată colegilor săi, a făcut mai multe greve ale foamei.
În 1972, pe când se afla la închisoarea Principe, a început o nouă grevă a
foamei pentru a obține condiții decente de încarcerare și pentru a opri
provocările regulate ale administrației la adresa sa. A murit însă în cea de-a
52-a zi de protest. Aceste greve sunt eficace – și nu întotdeauna – doar dacă
ești capabil să le duci până la moarte, fapt care s-a petrecut în cazul său: nu
i s-a acordat nici o asistență medicală, fiind lăsat să moară pentru ideile și
drepturile celorlalți deținuți și ale sale (pp. 45-51).
Autorul
descrie și episoade de pușcărie relatate de deținuții pe care i-a cunoscut,
precum cel petrecut în 1961, în timpul debarcării americane din Golful
Porcilor, la închisoarea din Isla de Los Pinos, al cărei subsol a fost aruncat
în aer cu încarcerați cu tot, la ordinul lui Fidel Castro. Sau comportamentul
barbar al gardienilor din aceeași închisoare, care îi tăiau pe deținuți cu
baioneta pentru cel mai neînsemnat motiv.
Golendorf este
critic față de organismele internaționale de apărarea drepturilor omului,
precum Amnesty International, care în raportul său pe 1977 estima numărul
deținuților politici cubanezi la două-trei mii, iar descrierea situației lor
era foarte departe de realitate (p. 86). Mai mult, el a mers la sediul UNESCO
din Paris, unde a vorbit cu Prof. Karel Vassac, consilierul juridic al
instituției, despre situația deținutei politice Martha Frayde, fostă
reprezentantă a Cubei pe lângă organizație. Acesta l-a ascultat amabil și cu
atenție, pentru ca la sfârșit să-i întindă o foaie de hârtie pe care scrisese:
„Credeți cu adevărat că D-na Frayde face parte dintre persoanele împiedicate
să-și exercite profesia?”... (p. 98)
În 1978,
după 19 ani de teroare și „reeducare”, Cuba comunistă a eliberat, cu surle și
trâmbițe, o parte dintre deținuții politici. Era vorba însă despre cei 3.000
recunoscuți oficial, nu despre majoritatea covârșitoare a populației carcerale
(circa 20.000). Cu acel prilej, mistificarea realității a fost însoțită de
mistificarea lingvistică, întrucât cuvinte ca „naționalism” și „patriotism”
și-au făcut apariția în vocabularul regimului, iar cu opoziția – desemnată până
atunci prin cuvântul gusano (vierme),
eliminat apoi din vocabularul „revoluționar” – acesta a angajat discuții.
*
Catolic și
anticomunist, asemeni majorității studenților din perioada prerevoluționară,
Armando Valladares se opunea atât amestecului american în treburile cubaneze,
cât și sovietismului care îi presa pe comuniști să intre în politica
revoluționară. În detenție, el a fost unul dintre acei calzoncillos care au refuzat „reeducarea”, iar Golendorf l-a
întâlnit la închisoarea de la La Cabaña.
În 1974 Fidel
Castro a hotărât ca deținuții politici care refuzau să se supună „planului de
reabilitare” să nu mai primească mâncare și, timp de 46 de zile, alături de
colegii săi de detenție aflați în aceeași situație, Valladares a fost supus respectivului
„tratament”. Astfel, pe 27 august 1974 a făcut o paraplegie (paralizia
membrelor inferioare) și a rămas invalid. Dacă ar fi primit tratament medical, ar
fi putut să se însănătoșească, însă nu i s-a acordat nici o atenție, sfârșind
prin a ajunge în scaunul cu rotile.
Din 1976,
pentru că reușise să-și scoată poemele din închisoare, a fost pedepsit prin
trimiterea la carceră, o celulă fără geamuri și nici o aerisire, alături de
alți doi deținuți invalizi. Ca și la Pitești sau în Kampuchia Democrată, în
timpul detenției disidentul a fost supus torturii care consta în consumarea
fecalelor (cf. http://archive.frontpagemag.com/readArticle.aspx?ARTID=15221). La închisoarea din Boniato, care era un centru de exterminare,
se afla și un Centru de Experimente Biologice, unde medici sovietici și
cubanezi discutau cu deținuții despre ce simt, cum se simt și ce visează,
tocmai pentru a putea perfecționa metodele de distrugere a dușmanilor
ideologici.
Pe bună
dreptate, Valladares este și el foarte critic față cu marile organizații
internaționale pentru apărarea drepturilor omului, iar această carte de poeme o
dedică încarceraților, frații săi de suferință din Cuba, ca și tuturor
deținuților politici din spatele Cortinei de Fier. Totodată, o dedică
Organizației Națiunilor Unite, Organizației Statelor Americane și Crucii Roșii
Internaționale, „ca mărturie acuzatoare a lașității și complicității lor cu
comunismul internațional.” (p. 101) Nu are cuvinte bune nici față de Amnesty
International, din partea căreia pe 2 decembrie 1977 doi reprezentanți au
vizitat închisoarea unde era încarcerat, fără însă să stea de vorbă cu nici un
deținut „anti-plan”, la fel cum timp de 16 ani organizația nu a spus un singur
cuvânt cu privire la situația deținuților politici cubanezi, și abia într-un
târziu, când mobilizarea internațională era în toi, a folosit materialele
scoase de el din detenție (pp. 175-176).
În perioada
în care a fost închis, disidentul s-a căsătorit cu prietena sa Martha, care i-a
fost tot timpul alături, iar în 1981–1982 a călătorit în Europa pentru a lua
parte la campania în favoarea eliberării sale. În introducerea volumului,
Martha, care îl aștepta de 16 ani, scrie: „El are 39 de ani, eu 29, și am suferit mai mult de un veac de
singurătate [subl. n.] și de amărăciune” – o trimitere directă la titlul romanului
procastristului Gabriel Garcia Márquez (p. 107).
În poemele
sale, Valladares transfigurează realitatea detenției, precum cea de la
închisoarea din Boniato (Înăuntru, eterna
noapte comunistă), fie că este vorba despre condițiile de încarcerare (dormim pe jos), căldura insuportabilă
din timpul anotimpului secetos sau umezeala și frigul din timpul celui ploios (Este Anul Nou / și doar inima mea este caldă);
cu privire la hrana de exterminare lentă (Totul
este organizat cu precizie științifică, / Doar hidrați de carbon fierți / și
cântăriți cu grijă / nouă sute de calorii și chiar mai puțin); ori despre lipsa
medicamentelor și a tratamentului medical (cereri
inutile / de îngrijire dentară sau medicală / o aspirină e tot atât de greu de
primit / pe cât de imposibil e de văzut lumina zilei).
Iată care
era politica regimului față cu dușmanii săi: Într-o zi un căpitan de la Poliția Politică / ne făcu o vizită / curat
/ elegant / marțial și înghețat / simplu și curtenitor ne-a explicat / că
scopul Ministerului de Interne / era să ne facă zdrențe... / să ne extermine /
s-a înclinat apoi amabil și a dispărut. / Curând vom sărbători Primul Congres
al Partidului Comunist Cubanez / garnizoana de la închisoarea Boniato / se
pregătește pentru acest mare eveniment.
Munca
forțată este o altă temă: Bolnavi / cu
picioarele goale și rupte / așa începea munca de sclavi / a deținuților
politici cubanezi. Sau, din același registru: Soarele se lăsa și noi încheiam / douăsprezece ore de muncă obligatorie
/ plini de sudoare / de baionete și de lovituri de bocanc.
Iată cum se
petrecea bătaia pe care gardienii o administrau deținuților și care erau
efectele: se năpusteau asupra noastră
lovindu-ne cu picioarele / și astfel lent / cu o grijă comunistă / trupurile și
nervii erau distruși. Torturile fizice erau combinate cu cele psihice: Iată, sunt cinsprezece ani / de când
loviturile de bâtă și de bocanc / cunosc trupul meu pe de rost / și gama
înnebunitoare / a torturilor psihice / zdruncină fiecare celulă / din creierul
meu.
Într-o
asemenea lume însăși geografia se schimbă: Cuba
este o insulă înconjurată de comuniști.
Teroarea are
culorile și sunetele ei: în culoarul gri
și roșu / moartea trosnea și scârțâia / iar cerul rămânea albastru și
indiferent. Sau: Garnizoana din
Boniato / salută marele eveniment / cu steaguri roșii de sânge torturat.
Iată pentru
cine scrie, în primul rând, Poetul: pentru
cei care nu au nici plăci comemorative / nici morminte / nici cruci / pentru
cei care zac nu se știe unde / pentru că nu există pietre funerare în ape... În
acest sens, să vedem cum redă unul dintre portretele celor uciși: Gerardo era un deținut politic cubanez /
care predica Biblia și speranța / ținea mereu în palme un petic de cer.
Femeile din
detenție, bătute periodic cu sălbăticie la închisoarea de la La Cabaña, sunt o
altă temă: Astăzi ei lovesc deținutele
politice cubaneze / Berta, Ana Lazara, Maria Amalia, / Esther, Miriam... /
Trandafiri în spatele sârmelor ghimpate. / Camarazii mei se aruncă pe gratiile din
față / și le strigă comuniștilor / blestemul neputinței / suferințelor lor. /
N-am putut să-i însoțesc: / scaunul meu era la reparat!
Mutilarea
unui deținut, căruia în 1975 i-au fost tăiate degetele cu maceta, provoacă
următoarele versuri: În întunecimea
cerului / albeața mâinilor lui Eduardo Capote se ridica / într-un gest generos
/ și maceta comunistă / atee și ucigașă / vru să le stingă lumina / de frica
mâinilor / care înmulțeau cunoașterea. / Mâinile lui Eduardo Capote căzură /
mutilate pentru totdeauna / degetele se rostogoliră pe jos / orfane / și două râuri
de sânge oglindiră stelele...
Iată apoi perspectiva
Poetului asupra rezultatului obținut de regim: Totul s-a făcut după o perfectă organizare / morții au fost asasinați
perfect / răniții au fost răniți perfect / capetele au fost sparte perfect / la
fel claviculele / coastele și brațele.
Propria
situație de paralitic aflat în scaunul cu rotile se regăsește, de asemenea, în aceste
versuri: Sunt aproape un copac / dar un
copac trist / de această neputință / de a alerga. Sau: brațele triste / deschise precum crucile / într-un gest inutil / pentru
că de acum / nu voi mai putea / străbate drumurile care duc la tine. Și încă:
Acum / când scaunul meu de paralitic mă
înrădăcinează / și când porumbeii zboară / toate drumurile duc la mine.
În fine, viața
de deținut îi provoacă următorul șuvoi de sentimente: Teroarea îmi îngheață oasele / când mă aștept mai puțin / mă hărțuiește
numai ea știe când / cu obsesia baionetelor / și a torturilor / E o teroare
profundă / inefabilă / ancestrală / animală / alienantă. / Nu mai știu cu
precizie / de ce mă tem. / [...] Mă tem că mă vor tortura din nou / că nu-mi
vor mai da nimic să mănânc / mai bine de patruzeci de zile / ca să mă oblige
să-mi reneg / convingerile politice / și pe Dumnezeu / au mai încercat odată /
și iată-mă invalid. / Poate că mi-e frică să nu-mi spargă capul cu bâta / să
nu-mi străpungă vezica / să nu-mi taie testiculele cu baioneta / să nu-mi
înjunghie plămânii / de o rafală de mitralieră / așa cum făcură cu Fratele
Credinței... / Sunt terorizat / de o teroare care mă hărțuiește / mă obsedează
/ mă aneantizează.
*
Postfața lui
Leonid Pliușci, care încheie cartea, constă într-o comparație a regimului
sovietic cu cel cubanez, ca și a Gulagului cu regimul de detenție castrist,
stabilind unitatea lor ideologică și practică, pentru a indica, în același
timp, diferențele. Disidentul ucrainian denunță „enorma minciună” numită „Marea
Revoluție Socialistă din Octombrie 1917”, vorbește despre colaborarea
sovieto-cubaneză în materie de represiune „științifică” și denunță, încă o dată,
teroarea psihiatrică și sistemul de azile în care erau internați opozanții, căruia
el însuși i-a căzut victimă (a se vedea, în acest sens biografia sa de disident,
Dans le carnaval de l'histoire. Mémoires [În carnavalul istoriei. Memorii], Seuil, 1977). Mai mult, el
folosește foarte sugestivul termen de „reeducare psihiatrică”, punând aceste
practici de schimbare a sentimentelor și convingerilor deținuților politici în
centrul lumii comuniste.
Vom încheia și
noi această prezentare a Poetului și Omului Armando Valladares cu un citat care
îi aparține: „Omul este o minunată ființă a Naturii, și să-l torturezi, să-l
distrugi, să-l extermini pentru ideile sale nu reprezintă doar o violare a
Drepturilor Omului, ci o crimă împotriva întregii Omeniri.” (p. 109)
București, 14 mai 2014.
