SAVANTUL ÎN CETATE

Recenzie a cărţii Confuzii, greşeli, prostii şi răutăţi în limba română, azi, de Tatiana Slama-Cazacu, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010, 391 p.



Cartea Prof. Dr. Docent Tatiana Slama-Cazacu reprezintă, cu adevărat, un eveniment. După cum o arată însuşi titlul, limba română de astăzi, aşa cum este ea vorbită şi scrisă, este pusă sub lupă de către un profesionist de primă mână.

Înainte de a intra în materia cărţii, este utilă o foarte scurtă prezentare a autoarei. Profesor universitar şi cercetător de lungă durată, D-na Slama-Cazacu este unul dintre pionierii psiholingvisticii la nivel mondial, fiind autoarea unor lucrări deja clasice, publicate şi traduse, înainte de 1989, în mai multe limbi (Langage et contexte / Lenguaje y contexto / Limbaj şi context, Dialogul la copii / Linguistique dialogue in children / Dialog u deti, Introducere în Psiholingvistică / Introduction to Psycholinguistics, Linguistuque appliquée, Psicolinguistica aplicada ao enseno dos lenguas, Denken und Sprache bei Vorschulkindern etc.).

Acestora li s-au adăugat volume publicate după 1990 (Psiholingvistica, o ştiinţă a comunicării, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Deceniul iluziilor spulberate, Viaţă, personalitate, limbaj etc.).

Caracteristică autoarei este ştiinţa de a îmbina psihologia cu lingvistica, ceea ce presupune egala stăpânire a celor două domenii (are ambele licenţe), şi o vastă erudiţie. Avem aşadar în faţă un savant de primă mână, recunoscut în cercurile specialiştilor la nivel mondial, un lucru atât de rar în cazul concetăţenilor noştri. Spre deosebire de volumele şi articolele de specialitate (peste 500 şi ele), accesibile iniţiaţilor, între ultimele lucrări şi-au făcut loc cele de beletristică (Meşterii – teatru, 8 patimi. Nuvele, Sinucideri ciudate etc.) ori de memorialistică (Un copil în vechiul Bucureşti şi unele eseuri).

Cartea pe care o prezentăm se înscrie în preocupările autoarei de a vorbi despre o tară contemporană – „stricarea limbii” – cu competenţa şi rigoarea omului de ştiinţă, făcută însă într-un limbaj ferit de ermetisme, accesibil unui public mai larg.

O bună parte dintre textele reunite acum volum au fost publicate ca articole, în principal în revista „Tribuna Învăţământului”. Strângerea lor laolaltă este o idee salutară. Astfel, cartea conţine o consistentă Introducere, urmată de capitolele: „Prostioare” în actualitate; Pofta de cuvinte străine post ’90. Străinisme (inutile); Incertitudini semantic-culturale; Incultura lingvistică – nu numai a profanilor: greşeli, uneori crase; Rea-credinţă conştientă sau nu – oricum: manipulare; şi un capitol-promisiune Intoxicarea (anunţat ca „nescris”, dar realizat şi publicat recent în revista „Viaţa românească”, nr. 9-10/2010).

Din păcate, în scurtul text de faţă nu vom putea prezenta cartea în ceea ce are ea mai propriu, dată fiind consistenţa analizei şi bogăţia de idei. Prin urmare, vom face mai degrabă o sumară selecţie tematică, sperând astfel să reuşim ca, privită şi dinspre discipline învecinate (ca istoria, filosofia), forţa şi utilitatea intelectuală a cărţii să fie puse într-o altă lumină.

Unul dintre termenii centrali ai autoarei este cel de „CONTEXT”. Central, spunem, nu doar în modul în care îşi desfăşoară analiza, ci şi în meritul său în forjarea conceptului în ştiinţele socio-umane. Astăzi puţini români ştiu (chiar şi printre lingvişti) că Tatiana Slama-Cazacu este autoarea unei teorii lingvistice originale, numită Teoria contextual-dinamică, având meritul de a distinge în interiorul „celui de-al doilea sens”, figurat (spre deosebire de cel propriu), diferitele niveluri semantice: „context social-istoric”, „context situaţional”, „context explicit şi implicit” şi „context total sau global” (pp. 182-196).

Teza sa de doctorat, care ulterior avea să fie numită Limbaj şi Context, a fost programată a fi susţinută pe 24 iunie 1949. Din comisia de la Facultatea de Psihologie de la Universitatea Bucureşti făceau parte: decanul Mihai Ralea, rectorul Al. Rosetti, Al. Graur (propagator al stalinismului), Gh. Zapan, Egon Weigl (văr al tovarăşei de viaţă a lui Bertold Brecht, refugiat în perioada interbelică în România, din pricina nazismului) şi I.N. Bălănescu (alias Rosenzweig, sinistru activist, fără altă calitate decât aceea de nepot al lui Mihail Roller – ferocele stalinist care, după ce a rescris Istoria României după Cursul scurt de istorie al PC(b) al URSS, a cătat să facă acelaşi lucru şi cu Limba Română, pe care, prin Legea limbii române din 1953, a inserat-o printre cele slave).

S-a întâmplat atunci ceva pe cât ar părea de halucinant astăzi, pe atât de firesc era în acele vremuri: membrii Comisiei au primit ordin de la Partid să nu ia parte la susţinere, aşa încât doctoranda a venit singură, în sală. În ziua următoare, Ralea a redactat un proces-verbal, în care motiva că membrii Comisiei nu avuseseră timpul necesar să citească teza, şi propunea amânarea susţinerii ei pentru toamnă, când se ştia că va intra în vigoare sistemul de „aspirantură” sovietic, prin care deveneai „candidat”, iar nu „doctor”. Nici Tatiana Slama-Cazacu, nici soţul D-sale, Boris Cazacu, nu au acceptat acel sistem, care avea la bază examene de tip politic. Actul redactat de Ralea a folosit însă Preşedintelui Academiei, Ilie Murgulescu, în 1964-1965, în contextul continuării acţiunii lui Gheorghiu-Dej de distanţare de sovietici, revenindu-se la sistemul de doctorat, iar cei care în răstimp publicaseră o carte, puteau să o înainteze ca teză. Finalmente, după 17 ani doctoratul i-a fost permis, consecinţa fiind însă că autoarea a ratat recunoaşterea internaţională a priorităţii contribuţiei sale faţă cu Teoria Informaţiei şi Comunicării (TIC) a americanilor Cl. Shannon, ş.a.

În 1952 a fost dată afară din postul de asistentă de la Facultarea de Psihologie, unde fusese numită în 1949 de M. Ralea, Al. Rosetti, cauza era faptul că tatăl D-sale, fost membru al Partidului Liberal aripa Gh. Brătianu, era închis la Canal. Abia în 1954 i s-a „dat voie” să publice un rezumat al tezei, pentru ca în 1956 să apară versiunile franceză şi rusă. În 1959, mulţumită insistenţelor unui fost student, Liviu Damian, pe atunci lector de carte la Editura Ştiinţifică (ulterior emigrat în Israel), cartea a intrat sub tipar. Concomitent, în ţară a sosit în vizită Roman Jakobson. La Al. Rosetti acasă, unde în cinstea marelui lingvist a fost organizat un party, au fost invitaţi, între alţii, Tatiana Slama Cazacu şi Boris Cazacu. După ce i-a fost prezentată de către Rosetti şi Grigore Moisil drept persecutată, Jakobson a ţinut să afle ideile pe care le susţinea. Totodată, a primit un extras conţinând articolul din 1956 (1954). A doua zi, într-un amfiteatru de la Facultatea de Litere, unde a conferenţiat despre „poetică”, după ce a notat pe tablă ceva din binecunoscuta-i Teorie, Jakobson a spus că adaugă un element nou, şi a notat termenul „CONTEXT”, fluturând totodată extrasul pe care îl primise în seara precedentă. A fost începutul unei recunoaşteri pe cât de târzii, pe atât de binemeritate şi faste pentru autoare.

„Contextul”, acest concept este central şi pentru ştiinţa istorică. Deşi pare astăzi un truism, orice analiză a unui eveniment are ori capătă sens numai dacă se raportează la contextul său istoric. Sensul termenului era cunoscut pentru istoric, acesta fiind cadrul analizei sale, însă decelarea de către lingvişti (şi aici Tatiana Slama-Cazacu ocupă un loc de frunte) a diverselor niveluri contextuale ale comunicării a avut drept consecinţă (deşi neimediată), credem, o mai bună înţelegere a rolului şi scopului demersului istoric în ansamblul disciplinelor socio-umane.

Cartea pe care o prezentăm produce o imensă satisfacţie, nu doar intelectuală, ci şi estetică (dacă ar putea fi separabile cele două!). Dulcea-şi-frumoasa limbă română în care este scrisă – am putea zice, poate, astăzi, pe cale de dispariţie! – şi fraza lungă „à la Odobescu” se însoţesc cu consistenţa ideatică, subtilitatea şi ironia fină, care sunt la apogeu. Iată un exemplu privitor la reclama televizuală: „Ce trebuie remarcat (aceasta intenţionez aici) este modul prin care se face „plasarea” mărfii către milioane de oameni, inclusiv copiii şi adolescenţii, care, chiar dacă nu sunt captaţi să cumpere produsul, în orice caz sunt bombardaţi, prin prestigiul modelator (fapt cert, din păcate) al Televiziunii, cu o Limbă românească stâlcită. Bonomul făcea uneori cu ochiul şi-ţi zicea: «IHRESISTIBLE!» sau «Bon appétit!» («Poftă bună!» nu ar avea prestigiu, în epoca de apetit pentru «Integrarea Europeană»?).” (p. 114, subl. în text)

Un motiv recurent străbate întreaga carte şi ancorează demersul autoarei: grija pentru modul de exprimare, grija pentru Limbă reprezintă o igienă mentală necesară inserării individului în ansamblul relaţiilor comunitare. Sau, inversând problema, modul în care vorbim (cu greşeli de limbă /corect, violent /moderat, civilizat /suburban, în „limba de lemn” /în „limba naturală”) arată valorile pe care le împărtăşim sau, la rigoare, absenţa lor.

Regăsim în volum o pe cât de interesantă, pe atât de pertinentă analiză a conceptului de „cultură” (154-166), la fel ca şi una asupra plagiatului (pp. 196-215). Această racilă a cercetării din România este analizată în complexitatea sa, care începe cu definiţia şi, aşa cum ne-am aştepta de altfel, cu o interogare a „contextului”: „Prea puţin se priveşte la ansamblu (la «Contextul total», care include şí prăbuşirea Moralităţii, a Nivelului Cultural şi a Învăţământului din trecut, dar şi din epoca mai recentă, pe care o consideram «revolută»).” (p. 198, subl. în text) Observaţia sociologică îi urmează ca un corolar: „Poate că nu trebuie uitată realitatea trăită de Societatea Românească încă de la sfârşitul anilor 1940: adică, între altele, trecerea în derizoriu şi chiar, în multe situaţii, abolirea proprietăţii individuale, implicit a conceptului însuşi. Conceptul de proprietate materială sau intelectuală s-au amestecat, confuz.” (p. 207, subl. în text)

Plagiatorul are un profil psihologic, care este descris plastic şi cu precizie: „De obicei, plagiatorii sunt: fie extrem (până la patologic) de ambiţioşi, fie leneşi (recursul la Plagiat, sub diverse forme, îi scuteşte de efortul creaţiei proprii, al investigaţiei de migală, al formulării originale de idei originale, sau de documentare bibliografică). Sunt reunite: minciuna, ipocrizia, marea nesimţire ori certitudinea «poziţiei inatacabile», infim simţ moral, impostura, nivelul scăzut ştiinţific şi profesional (în concepţia mea «Contextual-Dinamică», omul este un întreg, în care nu se despart latura beletristică ori ştiinţifică, de fondul caracterial – onest, de efort propriu, de evitare a oricărui act abject – sau de trăiri personale – desigur, nu într-o corespondenţă de unu la unu, dar cert reperabilă în text sau în subtext).” (pp. 201-202)

Iată cum, pornind de la chestiuni de Limbă, se ajunge la cele de profunzime privind realitatea post-comunistă. Modul de analiză al autoarei capătă astfel un pronunţat caracter etic, unul în care competenţa ştiinţifică de mare clasă se îngemănează cu angajamentul social şi civic. Iată un model – profesional şi uman – fără de care ne-am găsi sărăciţi.

În fine, regretăm, împreună cu autoarea, că într-un volum despre Limbă s-au putut strecura atât de multe greşeli redacţionale din partea editurii.

Bucureşti, 27 ianuarie 2011