Vasile Paraschiv, Strigăt pentru adevăr şi libertate. Scrisori adresate poporului român pentru trezirea şi redeşteptarea neamului, ed. a ziarului Timişoara, Timişoara, 2009, 174 p. (cu un cuvânt de încheiere de Petru Vasile Tomoioagă)
Cartea de faţă reprezintă o colecţie de luări de poziţie privitoare la modul în care se înfăptuieşte în România justiţia şi memoria comunismului. Mijloacele alese sunt scrisoarea deschisă şi apelul, tipice pentru disidenţa est-europeană, al cărei reprezentant de seamă este muncitorul Vasile Paraschiv. Autorul o spune în felul său simplu şi direct: „eu aşa sunt obişnuit să spun oamenilor adevărul, în faţă şi în mod corect, căci pentru dreptate şi adevăr am luptat eu înainte de Revoluţie.” (p. 78)
Anchetat şi torturat de Securitate pentru solidarizarea cu Paul Goma, iniţiatorul Mişcării pentru drepturile omului din România anului 1977, anchetat, internat de mai multe ori în azile psihiatrice, torturat, dat afară din serviciu pentru că l-a interpelat pe Ceauşescu cu privire la drepturile muncitorilor şi pentru că, aflat la Paris, a denunţat teroarea comunistă, Vasile Paraschiv nu este un „erou”, ci un om normal în vremuri anormale, fie că vorbim de comunism, fie de postcomunism. Ca şi Paul Goma ori Doina Cornea, el este vocea autorizată să vorbească în numele victimelor.
În cartea de faţă autorul îi interpelează pe intelectuali, pe ziarişti, îşi exprimă opinia despre politicile politicienilor de după 1989 ori despre cele ale puternicilor zilei, fie că este vorba de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Călin Popescu Tăriceanu sau Traian Băsescu. Rezultatul este un denunţ al acţiunilor şi inacţiunilor privitoare la gestionarea moştenirii regimului comunist.
Iată un exemplu referitor la fondatoarea Memorialului de la Sighet: „Aţi făcut doamnă Ana Blandiana, un lucru minunat pentru ţara şi poporul nostru. / Însă doamna Ana Blandiana, am o nelămurire, nu-nţeleg de ce v-aţi plafonat doar la a «arăta» publicului crimele şi nelegiuirile Partidului Comunist şi niciodată nu aţi cerut, în funcţia oficială ce o aveţi, pedepsirea criminalilor, tragerea lor la răspundere în faţa justiţiei sau cel puţin să părăsească scena politică a României, să fie daţi afară din parlamentul României, din guvern, de la preşedinţie şi mai ales din justiţie, toţi foştii membri ai Partidului Comunist Român. Cel puţin să nu mai poată fi aleşi în viitor în organismele statului democrat, pentru că ei au distrus şi au desfiinţat statul democrat în România în 1945. De ce nu aţi luat atitudine hotărâtă împotriva acestor criminali şi i-aţi tolerat până în ziua de azi, i-aţi «iertat»?” (p. 61) Şi Paraschiv nu se fereşte să ducă analiza până la ultimele sale consecinţe: „Recunoaştem sau nu recunoaştem, asta înseamnă, în mod practic, o politică de solidaritate tacită cu cauza şi interesele lor.” (p. 62)
Un leitmotiv străbate cartea: înfăptuirea justiţiei prin pedepsirea celor care, în funcţiile avute în statul comunist, au făcut crime şi nelegiuiri, au distrus destine, au mutilat vieţi. Astfel, deşi aceştia nu reprezintă destinatarii privilegiaţi ai mesajelor lui Paraschiv, autorul li se adresează şi lor: „dumneavoastră, domnilor comunişti, vă cer să vă declaraţi mulţumiţi pentru un moment, doar cu atât, să vă încadraţi în muncă şi să vă câştigaţi existenţa muncind cinstit, cu gura închisă şi cu privirea în pământ, aşa cum voi ne-aţi obligat pe noi, toţi cetăţenii ţării, să muncim şi să trăim 45 de ani până la Revoluţie.” (p. 12)
Trecutul personal este foarte important pentru Paraschiv, căci a fi fost membru al Partidului Comunist – fără să fi renunţat la acea calitate sau să o fi denunţat – te face dator faţă de o ideologie, de anumite structuri, trimite la un mod de gândire şi o manieră prin care se perpetuează complicităţi. Dacă comunismul este un regim politic ilegitim şi criminal, atunci membrii de partid au fost aderenţi ai unei organizaţii ilegitime şi criminale. Şi tocmai de aceea acţiunea civică, acţiunea politică, trebuie să aibă în vedere înlocuirea „moralei comuniste” cu moralitatea publică, de sorginte creştină, restabilirea valorilor de bine, adevăr şi dreptate, sau, pe scurt, a binelui public.
În modul de a vedea lucrurile al autorului, individualităţile sunt cele care, prin efort şi exemplu personal, angajament moral, civic şi politic, pot schimba lucrurile în direcţia dorită. Tocmai de aceea el se adresează intelectualilor în cuvinte sugestive precum următoarele: „ce ne facem noi, că[ci] cu o floare sau chiar două, nu putem să facem primăvară? Şi noi asta vrem, să aducem primăvara politică mai devreme în ţara noastră, pentru că ne-am săturat după optsprezece ani de zile fără soare şi nopţi fără stele.” (p. 63) Şi tot de aceea el îi chestionează pe intelectualii de frunte ai României precum: Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Horia-Roman Patapievici: „cum să fac eu ca să aflu un răspuns la toate aceste întrebări?” (64) Cum să facem dară cu toţii ca în ţara aceasta justiţia să se întroneze, iar crimele şi criminalii comunismului să fie pedepsiţi?
În numele victimelor, neobositul luptător Vasile Paraschiv aşteaptă în continuare faptele-răspuns la toate aceste întrebări.
Critica acidă la adresa unor persoane din spaţiul public, cu nume şi cu fapte (fie că cititorul o va împărtăşi ori nu) este a unui om bun, blând, blajin, cinstit, străin de goana după interese materiale, funcţii şi onoruri, animat de autentica iubire faţă de ţara şi societatea în care i-a fost dat să se nască şi a ales să trăiască.
Bucureşti, 28 martie 2010
Cartea de faţă reprezintă o colecţie de luări de poziţie privitoare la modul în care se înfăptuieşte în România justiţia şi memoria comunismului. Mijloacele alese sunt scrisoarea deschisă şi apelul, tipice pentru disidenţa est-europeană, al cărei reprezentant de seamă este muncitorul Vasile Paraschiv. Autorul o spune în felul său simplu şi direct: „eu aşa sunt obişnuit să spun oamenilor adevărul, în faţă şi în mod corect, căci pentru dreptate şi adevăr am luptat eu înainte de Revoluţie.” (p. 78)
Anchetat şi torturat de Securitate pentru solidarizarea cu Paul Goma, iniţiatorul Mişcării pentru drepturile omului din România anului 1977, anchetat, internat de mai multe ori în azile psihiatrice, torturat, dat afară din serviciu pentru că l-a interpelat pe Ceauşescu cu privire la drepturile muncitorilor şi pentru că, aflat la Paris, a denunţat teroarea comunistă, Vasile Paraschiv nu este un „erou”, ci un om normal în vremuri anormale, fie că vorbim de comunism, fie de postcomunism. Ca şi Paul Goma ori Doina Cornea, el este vocea autorizată să vorbească în numele victimelor.
În cartea de faţă autorul îi interpelează pe intelectuali, pe ziarişti, îşi exprimă opinia despre politicile politicienilor de după 1989 ori despre cele ale puternicilor zilei, fie că este vorba de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Călin Popescu Tăriceanu sau Traian Băsescu. Rezultatul este un denunţ al acţiunilor şi inacţiunilor privitoare la gestionarea moştenirii regimului comunist.
Iată un exemplu referitor la fondatoarea Memorialului de la Sighet: „Aţi făcut doamnă Ana Blandiana, un lucru minunat pentru ţara şi poporul nostru. / Însă doamna Ana Blandiana, am o nelămurire, nu-nţeleg de ce v-aţi plafonat doar la a «arăta» publicului crimele şi nelegiuirile Partidului Comunist şi niciodată nu aţi cerut, în funcţia oficială ce o aveţi, pedepsirea criminalilor, tragerea lor la răspundere în faţa justiţiei sau cel puţin să părăsească scena politică a României, să fie daţi afară din parlamentul României, din guvern, de la preşedinţie şi mai ales din justiţie, toţi foştii membri ai Partidului Comunist Român. Cel puţin să nu mai poată fi aleşi în viitor în organismele statului democrat, pentru că ei au distrus şi au desfiinţat statul democrat în România în 1945. De ce nu aţi luat atitudine hotărâtă împotriva acestor criminali şi i-aţi tolerat până în ziua de azi, i-aţi «iertat»?” (p. 61) Şi Paraschiv nu se fereşte să ducă analiza până la ultimele sale consecinţe: „Recunoaştem sau nu recunoaştem, asta înseamnă, în mod practic, o politică de solidaritate tacită cu cauza şi interesele lor.” (p. 62)
Un leitmotiv străbate cartea: înfăptuirea justiţiei prin pedepsirea celor care, în funcţiile avute în statul comunist, au făcut crime şi nelegiuiri, au distrus destine, au mutilat vieţi. Astfel, deşi aceştia nu reprezintă destinatarii privilegiaţi ai mesajelor lui Paraschiv, autorul li se adresează şi lor: „dumneavoastră, domnilor comunişti, vă cer să vă declaraţi mulţumiţi pentru un moment, doar cu atât, să vă încadraţi în muncă şi să vă câştigaţi existenţa muncind cinstit, cu gura închisă şi cu privirea în pământ, aşa cum voi ne-aţi obligat pe noi, toţi cetăţenii ţării, să muncim şi să trăim 45 de ani până la Revoluţie.” (p. 12)
Trecutul personal este foarte important pentru Paraschiv, căci a fi fost membru al Partidului Comunist – fără să fi renunţat la acea calitate sau să o fi denunţat – te face dator faţă de o ideologie, de anumite structuri, trimite la un mod de gândire şi o manieră prin care se perpetuează complicităţi. Dacă comunismul este un regim politic ilegitim şi criminal, atunci membrii de partid au fost aderenţi ai unei organizaţii ilegitime şi criminale. Şi tocmai de aceea acţiunea civică, acţiunea politică, trebuie să aibă în vedere înlocuirea „moralei comuniste” cu moralitatea publică, de sorginte creştină, restabilirea valorilor de bine, adevăr şi dreptate, sau, pe scurt, a binelui public.
În modul de a vedea lucrurile al autorului, individualităţile sunt cele care, prin efort şi exemplu personal, angajament moral, civic şi politic, pot schimba lucrurile în direcţia dorită. Tocmai de aceea el se adresează intelectualilor în cuvinte sugestive precum următoarele: „ce ne facem noi, că[ci] cu o floare sau chiar două, nu putem să facem primăvară? Şi noi asta vrem, să aducem primăvara politică mai devreme în ţara noastră, pentru că ne-am săturat după optsprezece ani de zile fără soare şi nopţi fără stele.” (p. 63) Şi tot de aceea el îi chestionează pe intelectualii de frunte ai României precum: Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Horia-Roman Patapievici: „cum să fac eu ca să aflu un răspuns la toate aceste întrebări?” (64) Cum să facem dară cu toţii ca în ţara aceasta justiţia să se întroneze, iar crimele şi criminalii comunismului să fie pedepsiţi?
În numele victimelor, neobositul luptător Vasile Paraschiv aşteaptă în continuare faptele-răspuns la toate aceste întrebări.
Critica acidă la adresa unor persoane din spaţiul public, cu nume şi cu fapte (fie că cititorul o va împărtăşi ori nu) este a unui om bun, blând, blajin, cinstit, străin de goana după interese materiale, funcţii şi onoruri, animat de autentica iubire faţă de ţara şi societatea în care i-a fost dat să se nască şi a ales să trăiască.
Bucureşti, 28 martie 2010
Publicat în: revista „Curtea de Argeş”, An I, Nr. 1, decembrie 2010, p. 9; Represiune și control social în România
comunistă, Anuarul IICCMER, Vol. V-VI/2010-2011, pp. 472-473.
