Este o temă care nu a fost tratată, deși aceste dosare sunt accesibile la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București încă din timpul Comisiei „Tismăneanu“. Este vorba despre Fondul 95 din fosta Arhivă a CC al PCR, intitulat Dosare personale ale luptătorilor antifasciști întocmite de Ministerul de Interne în perioada 1917–1944, cu elementele de cotă arhivistică nr. 5796, vol. 1–3, și nr. 5796/1316. Începând din 9/10/2006, aceste dosare se află în acces liber pentru publicul larg și pot fi studiate de orice persoană interesată.
În perioada comunistă, din tot acest ansamblu documentar a fost publicat un așa-zis „dosar de la Siguranță al lui Panait Istrati“, apărut în revista Manuscriptum, nr. 3/1974, pp. 93-110.
Recent, istoricul Stelian Tănase,
care a avut acces la dosarele lui Istrati în contextul Comisiei „Tismăneanu“, a
publicat o biografie a marelui scriitor, însă nu a făcut nici o prezentare a
corpusului, ci s-a comportat ca și cum nu ar fi fost necesar sau acesta ar fi
fost deja cunoscut[1]. Ceea ce, în realitate, nu este nici una, nici alta.
Faptul fusese pus în lumină de
Mircea Iorgulescu într-una din lucrările sale la temă, în care un capitol era
dedicat subiectului: „Afacerea «Dosarul de la Siguranță al lui Panait Istrati»“[2].
Discuția este necesară, căci cercetătorul pornește întotdeauna de la surse și,
în caz de dezacord, dispută, tot la surse se întoarce.
 |
| Foto 1 |
Astfel, iată ce perioade acoperă volumele indicate:
Vol. 1: 1924 – 1942;
Vol. 2: 1929 – 1935;
Vol. 3: 1922 – 1935;
Vol. 3/1: 1930.
Să le luăm acum pe rând.
*
Volumul 1, creat de Siguranța Generală, conține 261 de file și este
numerotat și certificat la Arhiva Centrală de Partid pe 23/02/1963.
Pe prima filă a dosarului este
notat: „Pe baza adresei nr. 82 din 4 febr. 1971 a Muzeului Literaturii Romîne
au fost copiate la xerox filele: 3, 14, 54, 69 și i-au fost predate [acestuia] cu
proces verbal nr 57 din 16 febr. 1971“[3]. Este vorba despre documentele
publicate de Al. Oprea în numărul indicat mai sus din revista Manuscriptum.
Pe foaia de folosire apar două nume care au văzut atunci dosarul: 1) Viorica
Câlniceanu, probabil de la Arhiva CC al PCR, care l-a identificat și consultat pentru
prima dată, pe 6 ianuarie 1971, pentru tema de cercetare „Panait Istrati și
mișcarea socialistă“; 2) Diana Cristev de la Muzeul Literaturii, care l-a
consultat pe 30 ianuarie 1971, cea care a făcut selecția documentelor pentru a
fi publicate în revista indicată. Este, de altfel, singurul volum, din cele
patru existente, care a fost studiat de cineva înainte de 1989.
Din volumul de origine, conform
unei proceduri standard ce avea la bază o hotărâre a Biroului Politic al CC al
PMR din decembrie 1960, Arhiva PCR a scos trei documente și le-a repartizat la
alte fonduri. Este vorba despre un manifest al studenților creștini și o
chemare a Partidului Socialist trimise prin poștă lui Istrati în 1929, de
asemenea cuvântarea ținută de Istrati deținuților comuniști de la închisoarea
Singro din Atena, în 1928. Deși dosarul conține mai multe exemplare din aceste
documente, astfel încât nu este nevoie să mergi la fondurile indicate, ultimul
document a fost reintrodus în cuprinsul său de Gheorghe Neacșu, șeful Arhivei
Partidului.
Iată mai jos, în ordine
cronologică, temele prezente în dosar[4]. Astfel, avem:
– Vizita în țară a lui Istrati din august–octombrie 1925.
– Broșura manifest intitulată Valea
Plyngerei : Au pays du dernier des Hohenzollern – 1926, în care
Istrati are o notă introductivă. Pentru aceasta, în noiembrie șeful Siguranței,
Romulus Voinescu, cere autorităților franceze identificarea autorului și
informații despre componența Comitetului pentru apărarea victimelor teroarei
albe din Balcani, sub egida căruia fusese publicată. Totodată, o interzice
la intrarea în țară și la răspândire.
– Vizita lui Istrati în URSS din 1927.
Declarațiile făcute cu acel prilej în presa sovietică sunt consemnate de
rapoartele Siguranței din luna octombrie.
– Referat al Siguranței din
decembrie asupra romanului Mikhaïl. Concluzia este echilibrată: „Cartea
nu este îndreptată contra României în particular, este o scriere cu pretenții
umanitare și sociale“ (f. 55).
– Călătoria lui Istrati în Grecia din 1928. Iar aici avem:
1) Traducerea unui articol din
ziarul comunist „Rizopastis“, care rezumă conferința ținută de el la Atena în
ianuarie.
2) Traducerea articolului lui Istrati cu titlul Teoriile sociale. Între Apusul care moare și Răsăritul care se naște, publicat în aceeași lună în ziarul „Eleftero–Vima“.
3) Un articol al său publicat tot în ianuarie în ziarul „Avanti“.
4) Scrisoarea din martie a ambasadorului
român la Atena, Constantin Langa–Rășcanu, către ministrul de externe ad
interim, I.G. Duca, în care îl numește pe Istrati „un mercenar al
bolșevismului“[5] (f. 71).
 |
| Foto 2 |
5) Cuvântarea lui Istrati în fața comuniștilor încarcerați la închisoarea Singro din Atena (fără sursă).
– Relatări din presa sovietică despre călătoria lui Istrati în URSS și, în speță, în Moldova Sovietică, datate august 1928.
– Vizita în țară din august–octombrie
1929. Cu acel prilej, Istrati a anchetat jurnalistic despre comuniștii arestați
în urma Congresului Sindicatelor Unitare de la Timișoara și cu privire la greva
minerilor de la Lupeni, moment în care a fost însoțit de prietenul său,
profesorul Romulus Cioflec. Apoi s-a deplasat la Brăila, Galați și București,
fiind supravegheat discret de Siguranță. La Brăila a ținut o cuvântare și mai
avea una programată la București de dr. Leon Ghelerter, liderul Partidului
Socialist al Muncitorilor din România, la care însă a renunțat în urma
amenințării comuniștilor cu o manifestare ostilă. Totodată, Siguranța aflase
despre manuscrisul lucrării Vers l’autre flamme, pe care Istrati îl avea
cu sine, și era interesată de conținut.
– În ianuarie 1930, la toate
librăriile mari din Capitală se găsea trilogia Vers l’autre flamme, Soviets
1929, La Russie nue. Referatul Siguranței îi este preponderent
defavorabil, ba chiar tendențios, căci se străduiește să descopere în subtext că
„prea mărește bolșevismul“ (f. 169). În același timp este semnalată apariția la
Editura Cugetarea din București a traducerii primei părți a lucrării, cea scrisă
de Istrati, Spovedanie pentru învinși (care în aprilie, printr-un ordin
al Direcției Presei de pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, este
interzisă la vânzare în Basarabia).
– În ianuarie–februarie 1930,
Istrati călătorește la Viena, Cairo (la Alexandria este însă împiedicat de
autorități să debarce) și Triest (unde este reținut de poliție pentru o
noapte), fapt care provoacă informări ale autorităților consulare române.
– Vizita în țară din perioada aprilie–iulie
1930, moment în care este din nou supravegheat discret. Călătorește la Brăila,
Baldovinești și Câmpulung Muscel. Semnalările Siguranței îl arată ca un
„înverșunat dușman al regimului sovietic și descrie viața poporului rus, în
culorile cele mai negre“ (f. 184).
– În perioada următoare îl
regăsim în Elveția, după cum semnalează Siguranța din interceptările
corespondenței prietenilor săi, iar în august același an trimite colete cu
haine pe adresa prietenului său, frizerul I. Constantinescu zis Nicu din Brăila.
Intenția era de a se stabili definitiv în țară.
– În septembrie sosește în țară.
Este semnalat la București, Câmpulung Muscel, Brăila și Iași.
– În ianuarie 1931, în ultimul
oraș indicat ține o conferență literară pe care studenții naționaliști din
Asociația Studenților Creștini ținând de LANC, care lansează cu acel prilej și un
manifest injurios, o boicotează, iar în timpul desfășurării ei au loc
încăierări și sunt sparte geamuri.
– După un sejur petrecut în
iulie–august la Paris cu Margareta Izescu, viitoarea soție, se înapoiază la
Brăila. Tot atunci este pus în vânzare un nou tiraj din traducerea Spovedaniei.
– Începând din ianuarie 1932 ține
conferințe la Brașov, în Austria, Germania, Olanda și Franța, iar dosarul
păstrează cópii de pe scrisorile sale de angajament. În aprilie se reîntoarce
la Brăila.
– În februarie 1933, după un
sejur la Mânăstirea Neamț, călătorește la București, apoi, ca vechi bolnav de
plămâni, este internat la Sanatoriul Filaret.
– În ianuarie 1935, în cercurile
evreiești se discută despre evoluția politică a lui Istrati, care balansase de
la comunism la etapa „Cruciadei Românismului“; la fel, apare traducerea unui
articol publicat în martie într-un ziar polonez, rod al campaniei comuniste
împotriva sa.
– La câteva zile de la moartea
lui Istrati, survenită pe 16 aprilie același an, la inițiativa scriitorului
Demostene Botez se constituie la București Asociația „Prietenii lui Panait
Istrati“, de care Siguranța se interesează, iar Regionala sa din Iași întreabă Centrul
dacă poate da avizul constituirii unei filiale. Totodată, se cere avizul și pentru
tipărirea unei broșuri biografice.
– În aprilie 1939, la mormântul
lui Istrati are loc un pelerinaj la care iau parte, între alții, soția sa
Margareta și scriitorii Ion Pribeagu și Petre Bellu. O comemorare similară are
loc și în mai 1942 în București, pentru care se cere autorizație, la care
participă circa 350 de persoane, între care actorii Ion Manolescu, Lili
Carandino și Fory Etterle, scriitorii Alexandru Mironescu, Perpessicius, Victor
Eftimiu, Aida Vrioni și Alexandru Talex.
*
Volumul 2 conține presă, informație transmisă, arhivată de Siguranța
generală și conține 49 de file care sunt numerotate și certificate la Arhiva
Centrală de Partid pe 23/02/1963.
Din acest dosar, conform
procedurii standard a Arhivei CC, a fost scos și repartizat la un alt fond un manifest
al Studenților Români Creștini care cheamă la o adunare publică împotriva lui Istrati
la București pe 6 octombrie 1929.
– În vara anului 1929, în timpul
vizitei din România, Istrati este reporter pentru „Lupta“, iar dosarul cuprinde
mai multe articole de presă ce-l privesc. Dar, mai ales, regăsim acolo reportajul
său Lupeni 1929, publicat în serial în opt numere ale ziarului.
– Regăsim, de asemenea, articole negative la adresa sa publicate de nume grele ale publicisticii vremii precum Nichifor Crainic, Ion Vinea, Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu și Romulus Dianu.
– Studiul Afacerea Russakov
sau URSS de astăzi a apărut în noiembrie 1929 în zece numere din „Lupta“ și
se regăsește, de asemenea, în dosar[6].
– Regăsim apoi mai multe articole
din 1935 legate de cazul juridic Petre Constantinescu–Iași, ce ilustrează modul
în care Istrati era perceput de magnații presei de mare tiraj din țară. În
acest sens reproducem, pentru consistență și frumusețea stilului, articolul
intitulat O scrisoare a d-lui Panait Istrati, publicat în „Universul“,
19/01/1935 (f. 43)[7].
Primim
următoarele:
 |
| Foto 3 |
Stimate
domnule director,
În
numărul de azi al ziarului dumneavoastră, reproducând o parte din „scrisoarea
deschisă“ adresată de mine domnului Francis Jourdain și apărută în „Curentul“
de ieri – faceți câteva afirmații și presupuneri inexacte, referitoare la noua
mea „ipostază“.
Aș
dori ca în rândurile de față să nu vedeți o simplă și zădarnică desmințire,
pornită din orgoliu rănit, fiindcă nici nu e cazul; și mi-ar face plăcere ca
ele să apară nemutilate în ziarul Dumneavoastră, ceeace m’ar face să cred că
aveți tot interesul să luați act, odată cu cititorii dumneavoastră, că nu sunt
omul pe care-l bănuiți.
Iată
de ce, în loc să vă răspund cu arțagul și chiar indelicatețea cari caracterizau
polemicile mele de altă dată, vă scriu potrivit stării mele sufletești de azi,
vă consider de bună credință în tot ce afirmați, și nu voi părăsi acest ton
chiar dacă, nepublicându-mi răspunsul de față, voi fi nevoit să recurg la
ospitalitatea altui organ. Toate acestea, nu din cauză că m’aș fi îndrăgostit
brusc de politeță aristocratică, sau că aș ținti să intru în rândul oamenilor
ziși „bine-gânditori“ – ci fiindcă, într’adevăr, realitatea crudelor mele
viziuni din ultimii ani, dându-mă cu capul de toți pereții, a modificat profund
și definitiv natura mea de totdeauna, veșnic plecat spre o exagerare care
mergea uneori până a mă face să-mi nedreptățesc adversarul.
Dumneavoastră
scriți:
„Nostim
este însă cum fostul colaborator al «Adevărului» și «Dimineței» își manifestă
gratitudinea față de cei cari l-au îmbrățișat și lansat“.
E
adevărat. Și e mai grav decât „nostim“. Dar nu e numai din vina mea, ci și
dintr’a lor.
E
adevărat că aceste ziare m’au îmbrățișat din primul moment – un moment, azi,
destul de îndepărtat, când, prin preajma lui o mie nouă sute zece, dacă nu mă
înșel, „Adevărul“ scria cu litere compacte în fruntea informațiilor: „Greva din Brăila a căzut. Vrednicul muncitor Panait
Istrati ne trimete un articol scris după luptă. (Acest articol era intitulat
„Burii au căzut, trăiască Burii“ Nota aut.) E un articol scris cu sângele
unei inimi generoase. Îl vom publica la locul de onoare în numărul nostru de
mâine“.
Unde
a și apărut, cu titlul pe trei coloane. A doua zi după apariție, un fruntaș al
partidului socialist și bun prieten al meu, azi condamnat la moarte prin
contumacie, comunist feroce și adversar personal[8], îmi scria cam așa: „Ei, dragă Panaite, după o
astfel de intrare în presa democratică, drumul ți-e deschis la «Adevărul» spre
cele mai frumoase situații. «Adevărul» ne-a mai furat și alte condee de talent.
N’ar fi de mirare să te fure și pe tine“[.]
Nu
m’a furat decât o clipă. „Dimineața“ mi-a publicat, cu tapaj de afișe lipite
prin orașele dunărene, o serie de vre-o zece articole intitulate «Lipitorile
porturilor noastre». Apoi am fost numit corespondentul (foarte bine plătit) al
„Dimineței“ la Brăila.
Dar...
vai! Poate că v’aduceți aminte ce s’a întâmplat. De-abia luasem o primă leafă
când, producându-se scandalul cu violul unei fetițe de unsprezece ani de către
stăpânul ei, un diacon dela Măcin, m’am pus să fac o anchetă cam în felul
aceleia dela Lupeni, acum șase ani, când „Adevărul“, deși certat cu mine, a
scris un articol de fond cu titlul Unde dai și unde crapă, spunând că l-am lovit în pălărie pe domnul
Vaida, pe-atunci ministru de interne.
Cu
năzdrăvana mea anchetă dela Măcin, prin care urmăream să rad barba diaconului
satir, am „lovit în pălărie“ chiar pe binefăcătorul meu director Const. Mille,
după apariția primului articol din această campanie ratată – și în urma
intervenției Episcopului Dunării-de-Jos – domnul Mille, mare democrat, dându-mi
ordin să-mi văd de sărăcie și de treburile mai mărunte cu cari mă însărcinase,
eu am ars ziarul „Dimineața“ în fața celor șase mii de muncitori sindicaliști
al căror conducător sufletesc eram, ceeace trebuie să fi produs o mică
modificare a tirajului – apoi am publicat avortata mea anchetă în lihnita
„Românie Muncitoare“, pe care n’o citeau nici muncitorii.
Ceva
și mai grav. La un an sau doi dela această întâmplare, „Adevărul“ serbându-și
nu știu ce jubileu și cerând „tuturor foștilor“ săi „colaboratori“ să-i
trimeată câte o „amintire“, am făcut iar pe Păcală și i-am trimes... amintirea
amară cu diaconul dela Măcin, în care povesteam cum o fetiță de armean rămasă
necinstită, nereabilitată și nedespăgubită, va avea să mulțumească democrației
dela „Adevărul“ și în particular răzvrătitului Const. Mille, de toate bătăile
pe cari le va mânca dela viitorul ei bărbat, pentru vina de-a o fi găsit
„pângărită“. „Adevărul“ nepublicându-mi „amintirea“, am trimis-o ziarului
„Minerva“ care a publicat-o în foileton, pagina întâi, în „Seara“.
Atunci
Dobrogeanu-Gherea, râzând în barbă, mi-a raportat cuvintele următoare, ale lui
Mille: „Istrati ăsta
e un porc de câine și un ticălos!“.
Vedeți,
deci, domnule director, că nici „îmbrățișarea“ democrației române, nici
„ingratitudinea“ și „ticăloșia“ mea, nu sunt de dată recentă. Care pârlit de
zugrav, inclusiv Mussolini și Hitler, a avut la vârsta de douăzeci și cinci de
ani, norocul să fie poftit să se înfrupte din plăcinta cu carne și cu brânză a
democrației!
Și
în cazul acesta, ce rămâne din răutăcioasa dumneavoastră insinuare:
„Să
fie în această sinceritate și puțin din regretul că cei vizați mănâncă singuri
din grăunțe la ieslea democrației confortabile?“.
Nu,
domnule director, adversarii mei n’ar putea să-mi răscolească trecutul, fără
să-și rupă dinții în el. Sunt, din nenorocire pentru ei, un vechiu om cinstit
și sincer. Singurul meu merit. Căci cinstea și sinceritatea mea m’au costat și
mă costă zilnic ochii din cap.
Dar
dumneavoastră mai scriți:
„Noi
nu suntem așa de naivi să luăm părerea de azi a d-lui Panait Istrati drept
expresiunea unei convingeri. L-am văzut în atâtea ipostaze diferite pe vajnicul
brăilean în cât salutăm cu rezervată suspiciune ridicare a vălului de pe ochii
înfocatului comunist de ieri“.
Nu
am cruzimea să vă cer să precizați câteva din acele „atâtea ipostaze diferite“
ale mele, căci știu că nu Dumneavoastră dar nici Dumnezeu n’are de unde să le
ia. Recunoașteți, deci, că vă referiți la o singură ipostază: aceea pe care eu
singur o strig în gura mare, de când m’am întors din Rusia și anume:
Nu
mai cred în comunism, pe care-l consider – mai ales pentru cei învinși – cel
mai mare pericol ce amenință azi omenirea.
Nu
mai cred în puterea revoluționară exclusivă a clasei mele, pe care am văzut-o,
pe întinderea unei șesimi din suprafața pământului, trădându-și prompt
destinele și devenind, – în numai șaptesprezece ani de exercitare a puterii, –
biroucratică, teroristă și chiar parazitară, atunci când i-se oferă prilejul.
Ei
bine, la atât se reduc diferitele mele ipostaze. Mi-ar fi fost și mie îngăduit,
între 17 și 25 de ani, să fiu „secătură entuziastă“, sub umbrela domnului
profesor Iorga. Aș mai fi putut, ani de-a rândul, să fac parte din partidul
socialist, apoi din cel comunist, în a căror învățătură și misiune am crezut.
N’o să mă găsiți decât atunci când, cedând insistențelor amicale, am primit să
figurez atât cât a durat cotizația primelor două, trei luni plătite cu sila,
apoi am fost aruncat afară de slova statutelor.
Dar
cine nu s’a înșelat în viața lui, într’o credință? Singur Christos, care a fost
un Dumnezeu! Și chiar și el, dacă ar fi trăit până azi, și-ar fi renegat
biserica!
Biserica,
nu Credința.
Tot
asta am făcut și eu, să mi-se ierte nemodestia. Căci, „trădând“ pe toți aceia cari
desfigurează idealurile omenirii suferinde, eu am rămas la postul meu, crezând
mereu într’un viitor mai bun al omului, luptând și suferind, chiar acum când nu
mai pot trăi decât lungit ca un paralitic.
Atunci
de ce mă faceți „aviator“?
Al dumneavoastră,
cu perfectă stimă (și cu compătimire, când vă văd articolele mutilate, ca ale
unui simplu fost zugrav).
Panait Istrati
17 Ianuarie 1935.
– Propaganda Cominternului
împotriva sa se manifestă prin articole publicate în februarie același an la
Paris („Lu“) sau în țară („Proletarul“), între care este de menționat reacția
lui Francis Jourdain, apărătorul din procesul lui Constantinescu–Iași.
*
Volumul 3, al cărui creator este Siguranța Brăila, cuprinde 175 de
file, care sunt numerotate și certificate la Arhiva Centrală de Partid pe
23/02/1963. În general, este vorba despre o informație repetitivă, rapoartele
locale fiind trimise la Centru și tocmai de aceea parte din informație se
regăsește în volumele anterioare. Astfel, avem:
– Vizita în țară a lui Istrati
din august–octombrie 1925, ordinul Siguranței generale de a fi ținut sub
supraveghere și rapoarte ale celei din Brăila, de unde aflăm ce a făcut în tot
acest timp.
– Vizita în țară din
august–octombrie 1929, rapoarte ale Siguranței din Brăila.
Din această perioadă reproducem un
articol cu privire la ceea ce ar trebui să fie misiunea jurnalistului, intitulat
Pentru Săptămâna, publicat în ziarul „Săptămâna“, Brăila, an. 1, nr, 1, 30/09/1929
(f. 21)[9].
Ziariști
tineri, plini de energie, și pe cari îi cred oameni cinstiți, scot o gazetă
nouă și’mi cer „un cuvânt“ pentru primul lor număr.
Iată
că-l dau. Fără să crâcnesc. Dar fie-mi îngăduit să spun lectorului, – acest
veșnic păcălit al tuturor idealurilor gazetărești, că semnatarul acestor
rânduri nu mai are încredere în omenia jurnalismului, ceia-cenu înseamnă nimic.
Nu
înseamnă nimic, fiindcă nimănui nu-i e permis să arunce anatema asupra
ziaristului care’și începe viața cu gânduri demne de respect. Și nu cunosc
crimă mai grozavă de cât aceia de-a ucide în fașă gândurile bune cu cari un om
pornește în viață. Asta ar însemna că o omenire îmbătrânită, schiloadă la
suflet și stăpână pe frânele vieții celor tineri, ar contesta viitorului ori ce
drept de-a fi mai bun ca trecutul.
De
păcatul acesta n-am să mă fac nici odată vinovat. Prefer mai bine să adaog încă
o părere de rău, atâtor păreri de rău pe cari vremea și experiența le-a
îngrămădit în tolba’mi. Ca și în tolbele D-voastră, cititorilor, de altfel.
Însă, odată plătit acest tribut trecutului, ne întoarcem cu fața spre viitor.
Și viitorului trebue totdeauna să’i surâdem. Chiar dacă inimile ne sângerează.
Chiar dacă surâsul nostru nu-i de cât un act de politeță.
Căci
viitorul nu trebue să știe că noi „nu mai credem în nimic[“]. Altfel, naște bătrân. Și atunci viața e de
prisos. De la început.
Voisem,
dintru’ntâi, să sfârșesc acest „cuvânt“ cu rândurile de mai sus. Fiindcă, de
fapt, asta e și tot ce-aveam de spus. Dar eu sunt cam soacră din fire și’mi
place să mă cert cu lumea. Așa că acum aș vrea să mă’ntorc spre cititor, – care
e, cum am spus, un veșnic păcălit.
Aș
vrea să spun acestui anonim, creator și susținător de imense potlogării
gazetărești, că dacă totul merge după cum vedem în morala imorală a gazetăriei,
apoi numai el e de vină. El, cititorul.
Bine
bre, oameni: cine e devină dacă gazetarul devine un tâlhar mai rău de cât
Cocoș? Ba chiar un tâlhar pe cari guvernele și-l pun la dreapta lor, până și în
parlament! Căci, să stăm strâmb și să judecăm drept: din experiența mea,
mărturisesc că n’am văzut un gazetar cinstit să poată să’și creeze un public
cititor care să-l susțină. De ce?
Numai
din cauză că cititorului îi place mai curând să știe de câte ori pe zi „Miss
Universe“ s’a scobit în nas când era la New York, de cât să învețe pe ce cale
trebue să apuce ca să’și apere interesele cetățenești. Iată tot.
Acum
isprăvind și cu cicăleala, urez „Săptămânei“ să fie ideală și să-și creeze
cititori ideali.
Panait Istrati
25 Septembrie 1929.
– Rapoarte ale Siguranței despre cuvântarea ținută în
octombrie același an la Brăila.
 |
| Foto 4 |
1) În această perioadă s-a interesat de filmul Kira Kiralina, produs de sovietici în 1928 după romanul său fără a avea autorizație. Aflat atunci în URSS, Istrati a reclamat faptul și astfel i-au fost plătite drepturile de autor, însă nu a autorizat difuzarea pentru alte țări. În România a aflat că filmul rula în diferite orașe printr-o casă de film numită „Lux Film“ și încerca să afle unde este proiectat pentru a-l opri cu ajutorul autorităților.
2) Relatează în interviuri de presă arestarea sa din Italia și expulzarea din Egipt.
3) Rapoarte despre perioada în
care a stat la Baldovinești, la locuința unchiului său Dumitru Istrate,
intenția utopică de a construi o crescătorie de porci, tracasările și piedicile
puse de responsabilii locali. De asemenea, despre lucrul la romanul Țața
Minca.
4) Memoriu adresat
prim-ministrului Iuliu Maniu, președintelui Consiliului Agricol și Prefectului
județului Brăila cu privire la intenția de a se stabili la Baldovinești și de a
crea utopica gospodărie care să fie ocrotită de stat.
5) Percheziția bagajelor
medicului austriac Henrich Hauser, cazat la Hotelul „Untaru“ din Brăila, sosit
în țară pentru a evalua starea de sănătate a lui Istrati.
6) Interogatoriul lui Istrati de la
Siguranță (copie) din 4 mai, a cărui notație finală ne lămurește asupra
scopului: „Se ține sub strictă supraveghere[,] numitul fiind comunist“.
– Istoria a coletelor cu hainele trimise în țară, din
august-septembrie 1930.
– Întoarcerea și stabilirea definitivă
în țară din septembrie același an. Atunci Istrati descurcă și povestea
coletelor reținute în vamă, care îi sunt în sfârșit eliberate fără taxă.
– Sosit în țară în octombrie pentru a face ilustrații la romanul Țața Minca, pictorul francez Henri–Paul Boissonas este reținut de un polițai la Brăila pentru că făcea schița firmei unei cârciumi. Declarația sa și schița se regăsesc la dosar.
 |
| Foto 5 |
– În martie 1931 a organizat în
sala Teatrului Comunal din Brăila un festival literar împreună cu Mihail
Sadoveanu, George Topârceanu, Demostene Botez și Ion Mironescu de la Iași.
Inițial, el nu voia să ia cuvântul, întrucât fusese avertizat de un grup de
tineri că va fi huiduit, la fel cum se întâmplase anterior la Iași. În
intervenția sa a criticat pe scriitorii care „nu urmăresc decât scopuri
materiale, hrănind publicului cititor cu fel de fel de romane cu conținut
pornografic“ (f. 128).
– În aprilie s-a interesat din
nou la chestură de proiecția filmului Kira Kiralina, anunțată prin
afișe. A angajat avocați, unul dintre aceștia fiind Radu Portocală, însă
instanța a respins cererea sa de confiscare a filmului. A încercat ulterior și
o reclamație la Parchet, dar se pare fără vreun rezultat.
– Împreună cu Margareta Izescu, în iulie–august
călătorește la Paris.
– În noiembrie se însoară cu
Margareta „în absolută intimitate“ (f. 154), după cum relatează indiscretă
presa.
– În aceeași lună debutează un
nou proces legat de proiecția filmului Kira Kiralina, intentat unei case
de difuzare din Viena.
– În decembrie, în urma rapoartelor trimise, Siguranța Generală se interesează dacă în conferințele pe care le ține, Istrati nu „strecoară idei subversive“ (f. 157).
– În ianuarie–martie 1932 ține
conferințe la Brașov, în Austria, Germania, Olanda și Franța, iar în dosar sunt
reluate copiile de pe scrisorile de angajament.
– În mai are loc vizita în țară a
lui Adrien de Jong, prietenul și traducătorul lui Istrati în flamandă, care este
luat în vizor de Siguranță.
– Starea gravă a sănătății sale din
iunie 1932 determină internarea la Sanatoriul Filantropia.
– În decembrie îl găsim, „în calitate de ziarist“ (f. 169), în comunele Scorțarii Vechi, Tudor Vladimirescu și Însurăței din județul Brăila, unde îi ajută pe țărani să facă cereri colective către autorități pentru a se vota legea conversiunilor agricole.
 |
| Foto 6 |
*
Volumul 3/1, al cărui creator este Siguranța Ploiești, cuprinde 2
file și este numerotat și certificat la Arhiva Centrală de Partid pe 23/02/1963.
– În aprilie 1930, Istrati este
invitat la filiala din Ploiești a Partidului Socialist al Muncitorilor din
România condus de Ghelerter pentru a ține o conferință. Evenimentul nu s-a
produs însă.
*
Dosarele lui Panait Istrati de la
Siguranță, niciodată prezentate până acum, sunt importante pentru cercetarea
vieții și activității marelui scriitor căci, dincolo de interesul operativ, sau
tocmai de aceea, urmăresc evoluția sa intelectuală. Înțelegerea Siguranței,
percepția sa nu sunt mereu exacte, iar atunci când sunt, păstrează o suspiciune
de înțeles pentru acest tip de creator, căci este vorba despre un serviciu
secret. Documentele prezentate precizează date și furnizează informații despre
diverse evenimente, constituindu-se astfel într-o sursă istorică ce ne ajută să
dăm contur acestei mari personalități, conștiințe a unei epoci.
NOTE
[1] Stelian
Tănase, Viața lui Panait Istrati, București, Editura Corint, 2024.
Pentru o prezentare a lucrării, vezi articolul nostru, „(Doar) o biografie a
lui Istrati“, la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2024/08/doar-o-biografie-lui-istrati.html?m=0.
[2] Mircea
Iorgulescu, Celălalt Istrati, Iași, Editura Polirom, 2004, pp 245-271.
[3] Ortografia
aparține documentului.
[4] Pentru
prezentarea ce urmează ne vom raporta și la o cronologie bio-bibliografică, ea
însăși de amendat, de rafinat. Este vorba despre Ioan Muntean, Panait
Istrati. Itinerar brăilean, Editura Proilavia, Brăila, f.d., la adresa: https://www.biblioteca-digitala.ro/reviste/carte/Munteanu-Ioan_Panait_Istrati._Itinerar_brailean.pdf.
[5] Subliniat
cu creion roșu.
[6] Acesta este parte a lucrării Panaït Istrati, Vers l’autre flamme. Après seize mois dans l’U.R.S.S.
Confession pour vaincus, în ediția de la Paris, Éditions Gallimard, 1987, la pp. 141-190. Celelalte lucrări, apărute atunci
tot sub semnătura lui Istrati, sunt scrise în realitate de Victor Serge, Soviets
1929 (pentru care am consultat ediția princeps, Paris, Éditions Rieder, 1929)
și Boris Souvarine (reeditare, Paris, Éditions Ivrea, 1997, présentation de
Charles Jacquier).
[7] Scrisoarea
a fost publicată și în ediția Panait Istrati. Trei decenii de publicistică.
Scrisoare deschisă oricui, București, Editura Humanitas, vol. 3, 2005, ediție
îngrijită de Ion Ursulescu, pp. 342-346.
[8]
Este vorba despre Mihail Gheorghiu Bujor.
[9] Articolul
nu este nici măcar menționat în antologia publicistică mai sus citată.
Legende foto:
1) „Ancheta“, 14/11/1931.
2) „Lupta“, 29/09/1929.
3) „Curentul“, 30/09/1929.
4) „Lupta“, 19/02/1930.
5) Desenul lui Henri–Paul Boissonas.
6) „Universul“, octombrie 1929.
Comunicare la Simpozionul Pitești
– reeducarea prin tortură, septembrie 2024.
București, 14 aprilie 2025.
