Mircea Stanescu

LA PLECAREA LUI NICOLAE MANOLESCU

Cu câteva excepții, corul panegiricelor este de nestăvilit, semn de raporturi de putere, de fidelitate, al faptului că mulți oameni îi sunt datori, ceea ce este explicabil, ba chiar de înțeles. Ei, bine, există cineva care, nici mai mult, nici mai puțin, susține că „pur și simplu, liberalismul îi curgea prin vene (VladimirTismăneanu), așa încât momentul trist devine tragicomic, ca la orice priveghi. Nu l-am cunoscut personal, nu mi-a fost profesor, deci am o perspectivă (inevitabil) parțială asupra personalității sale.

Ce pot să spun din experiență directă este că în 14–15 iunie 1990, după sosirea „minerilor în Capitală și represiunea sângeroasă a „Pieței Universității, a studenților, a opoziției, la tarabele cu ziare și reviste din orașul aflat în război civil, grupurile de „capra cu trei iezi“  reapărute subit și formate dintr-un securist și trei „mineri“  permiteau doar literatura de partid („Azi, „Dimineața) sau asociată („Adevărul), plus „România literară condusă de... N. Manolescu. De notat că faptul se petrecea înainte de publicarea interviului său cu Ion Iliescu din aceeași revistă, în care îl numea „om cu O mare”, semn că acesta se pregătea, se cocea, de unde consemnul venit de la cel mai înalt nivel. Este episodul care a provocat indignarea lui Paul Goma (și pe bună dreptate!), care nu contenea să i-o reamintească, numindu-l „spălător de sânge

Mă veți ierta, poate, căci în general sunt respectuos cu cei plecați, dar altceva nu am. Dumnezeu să-l ierte!

*

„Contradicția lui Manolescu

Foștii studenți, colaboratori continuă să îi aducă omagiu lui Nicolae Manolescu, ceea ce este un lucru foarte frumos: în locul lor, și eu aș fi făcut la fel! Cum nu sunt însă nici una, nici alta, aș avea câteva băgări de seamă, pe care cei ce le-au știut vreodată le-au uitat protectiv, iar cei ce le mai știu și n-au dat în amnezie nu se vor grăbi deloc să le spună. N. Manolescu este numit (în sugestie, ce-i drept!) chiar luptător împotriva nedreptei acuze de antisemitism, ceea ce este cu totul exagerat. În sprijinul acestei idei este invocat pasajul dintr-un interviu care începe astfel (nu, titlul redacției n-are nici o importanță!): 


O.Ș.: Cum priviți reproșurile care vi s-au făcut ca ați avea uneori accente antisemite? A fost o suita de articole in care erați acuzat de antisemitism, ca negați Holocaustul sau cel puțin ca nu doriți sa recunoașteți specificitatea acestui tip de represiune.

N.M.: Eu sînt convins ca nici Michael Shafir, nici Norman Manea nu cred ca sînt antisemit.


Episodul indicat reprezintă doar o mică parte dintr-un tablou mai larg, care, luat separat, nu are sens. Este momentul în care marele critic începe să-și facă demascarea, după care este „reevaluat. Numai că traseul acesta de reabilitare de „tip Pitești trece în mod necesar prin demascarea altora pentru culpe similare, precum episodul „antisemitizării lui Paul Goma. De acum este gata pregătit pentru postul de ambasador UNESCO, pe care altfel nu l-ar fi primit în veci. Sau cum ar spune fataliștii: blestemul eternei reîntoarceri a „contradicției lui Maiorescu!... 

București, 26 martie 2024.

 

INSTITUTUL WIESEL ȘI „ZONA DE INTERES“

Nea Florică a trecut la ce știe el mai bine: propaganda comunistă activă.

Dacă n-ar fi fost analfabet istoric și moral, ar fi știut că cele două contexte – francez și român – nu sunt interșanjabile. La fel cum nici istoria nu este reductibilă la memorie; oricare ar fi aceea.

Cum se prezintă istoria, pe scurt, pentru sufletele candrii:

În România interbelică, Francisc Wolf, Olga Bancic și ceilalți au luptat pentru dezmembrarea Statului național român și instaurarea comunismului în ce-ar mai fi rămas dintr-însul. Ajunși în Franța, odată cu declanșarea războiului germano-sovietic (1941) au primit sarcina-de-partid să rămână pe loc și să lupte acolo împotriva fascismului, nazismului. Au făcut-o, și și-au dat viața pentru asta. Astfel că și azi se bucură de considerația Francezilor, căci acești comuniști, acești „străini au fost, pentru o lungă perioadă (până fix după Stalingrad), printre puținii rezistenți împotriva Ocupantului. Timp în care Francezii sadea (« de souche ») ce făceau? Colaborau bine-mersi cu cotropitorul, ce să facă?! Conduita, oricum ai lua-o, oricum ai da-o, merită respect, mai ales că a implicat sacrificiul suprem (« le sang de l'étranger », « mort pour la France »).

Pe această filieră memorială vine și decizia lui Macron de a muta în Panthéon rămășițele pământești ale lui Missak și Mélinée Manouchian, plus obiective politice prezente ce ies din cadrul chestiunii de fațăMemoria, sau mai bine zis memoriile, sunt, peste tot în lume, nu doar la noi, politică.

Ei, la noi, comunismul a dus la ceva diferit, numit: închisori, lagăre, muncă forțată, exterminări, spălări-de-creier, iar asta merită, desigur, reamintit conștiințelor amnezice sau memorialiștilor selectivi.

Asemeni lui nea Florică face și fratele geamăn istoric Muraru, care o reabilitează, o reinstalează pe Olga Bancic în Pantheonul spiritului universitar ieșean, după principiul: ce liberal autentic este acela care nu are în raniță icoana unui comunist?! (Și aici vă sugerez să ascultați tăcerea asurzitoare a membrilor Comisiei Tismăneanu, altfel foarte vocali în combaterea simbolurilor comuniste.)

În același timp, IICCMER, condus de profesorul universitar ieșean Șandru, comilitonul lui Muraru, luptă din toate pozițiile împotriva periculoasei nostalgii a comunismului.

Ar fi de plâns, dacă n-ar fi de râs: al curcilor!

Revenind la titlul articolului de față, mărturisesc că am fost neîncrezător, așa că nu m-am grăbit să văd pelicula lui Jonathan Glazer, Zona de interes („încă un film despre holocaust?). Am citit însă recenziile, iar încheierea de la premiile Oscar a fost apoteotică. Acest artist, acest om (ein Mensch) spune acolo câteva adevăruri simple, universale și clare, care arată că arta nu are sens dacă nu comunică nimic despre prezent, dacă nu te scoate din zona de confort, căci doar în acest mod holocaustul rămâne o lecție perenă, nu o afacere de dulăi.

Astfel, după ce mi-am făcut autocritica, în cursul activităților mele de club de sfârșit de săptămână am văzut filmul, care denotă forță. Cu totul remarcabilă este suita de imagini de final, unde prezentul taie narațiunea artistică în momentul în care șeful lagărului coboară scările Centralei abatorului uman și nu se simte bine deloc. Aici femeile de serviciu de la Memorialul Auschwitz intră în fostele camere de gazare, în spațiile de expunere și dau cu mătura, șterg praful, pun aspiratorul, lustruiesc. Apoi camera de filmat revine la comandant, care își scuipă plămânii: la propriu.

În fine, nu mi-e decât de nea Florică, cel ce s-a grăbit să laude producția, iar acum, după pornirea întregului tăvălug al antisemitizării, deflectivizării și comparativizării, este prea târziu să mai prindă trenul. Dar coerența nu este nici ea ultimul lucru de pe lume.

 

București, 19 martie 2024.


MOSTRĂ DE CERTIFICARE A DOSARELOR LA C.N.S.A.S.

Pe document, cu pixul, precum Securitatea, dar și aceea avea mai multă grijă: de document.

În plus, ilizibil, incoerent, greșit, căci nu este vorba despre o numerotare și certificare a dosarului, ci de o... certificare a certificării Securității (și o metaforă grea!).

Ați remarcat, desigur, limba de lemn, căci n-am spus „hal, de vreme ce la CNSAS există și dosare certificate corect.

Mi s-a spus că acest mod de a proceda „face parte din categoria erorilor de început ale activității instituției, probabil inerente, și că există exemple și mai rele, ceea ce am bănuit. Am însă o stivă de astfel de dosare în față, iar la un moment dat am văzut numai roșu-de-pix în fața ochilor.

Pentru a încheia, totuși, cu limba de lemn, mă întreb doar cum vrei să învingi tu Securitatea? În acest fel? Și nu-i așa că această practică merită o mărire de salariu?!

 

București, 26 februarie 2024.

 

C.N.S.A.S.: DIN RĂU ÎN MAI RĂU

Amploaiații CNSAS, care ceartă cercetătorii și/sau petenții chiar pe pagina de Facebook a instituției, au luat-o razna, și ar fi de readus la codul de conduită – sau măcar la rațiune, dacă Colegiul n-ar fi în propria campanie electorală (pentru reînnoirea fotoliilor), fapt ce favorizează debandada, abordarea populistă.

Personal îi înțeleg, le dau dreptate: inechitățile salariale, creșterea volumului muncii prin plecarea unora dintre ei sunt motive legitime; le înțeleg și supărarea, nervozitatea – nu le justific însă în nici un fel și, cu atât mai puțin, ținta falsă, convenabilă, nedemnă pe care și-au ales-o: cetățeanul obișnuit.

Discuția cu privire la rolul, rostul și funcționarea CNSAS este lungă și complexă, iar opiniile foarte diverse. Pe scurt, în ce mă privește, cred că dacă încerci să reformezi această instituție, o strici și mai rău. Și că singura „reformă care se va petrece va fi abia în momentul în care își va epuiza complet valoarea de întrebuințare politică, adică să devină o arhivă obișnuită. Dar atunci nici salariile nu vor crește, nici alți angajați nu se vor mai naște: arhivele nu sunt un loc călduț, nici al bogăției administrative.

Suntem în acel moment? În ultima vreme se părea că da, însă în an electoral nimeni nu va mișca un deget, astfel că, verosimil, ne vom mai târî încă cinci ani cu aceleași probleme de dinainte – plus hemoragia de personal, care este cât se poate de reală!

Sunt însă chestiuni care nu costau nimic și care puteau fi demult remediate, atenuate. Dar dacă n-au fost până acum, cu atât mai puțin vor fi în viitorul previzibil.

Astfel, până la un deznodământ, vom continua să ne învârtim haotic în acest cerc al jelaniei (bani, bani, bani!), al limbii de lemn memoriale (Unul câte unul plecăm, Securitatea învinge, Democrația pierde) și al pierderii uzului rațiunii.

 

București, 14 februarie 2024.

 

C.N.S.A.S. A TRECUT LA JOCURI ȘI CONCURSURI

Am mai semnalat, recent, veselia deplasată a băietului ce administrează pagina de Facebook a instituției și se vrea cool, friendly. Inițial am crezut că cineva le-a clonat contul și își bate joc de ei, dar nu, această imagine infantil-populistă ține de politica administrativă a conducerii instituției. În lipsă de altceva, o să citim, în viitoarele rapoarte de activitate, despre numărul de abonați, de fani activi, de „postări“, like-uri și alte sărăcii.

Între timp, lumea întreabă acolo de chestii prozaice, precum ce se mai aude cu cererile, de ce termenele de acces sunt atât de lungi – ba chiar și de lipsa hârtiei igienice de la toalete!, fapt care generează nu răspunsuri, ci tăceri; în plus, ofuscări din partea foștilor greviști ai setei-de-adevăr, care chibițează tot acolo.

Se vede treaba că e greu de înțeles că nici un ofițer sau informator al Securității, nici un critic (oricât de rău intenționat ar fi el!) nu te poate face mai rău de râs decât te poți face tu însuți.

Păcat de oamenii de acolo care muncesc, și pe care individual îi prețuiesc, căci deplorabila imagine de ansamblu a instituției se răsfrânge, inevitabil și în mod colectiv, și asupra lor!

Nu mai este vorba de vreo sobrietate, căci este o cădere nu doar în derizoriu, ci chiar în ridicol.

 

București, 13 februarie 2024.

 


C.N.S.A.S. ȘI PRELUĂRILE DE DOCUMENTE

Excedat de veselia deplasată a băietului ce administrează pagina de Facebook a CNSAS, aș avea câteva băgări de seamă la temă:

1) „Fosta Securitate este o papagaliceală, un tic, un calc sau, după caz, o manipulare securistică.

2) 3.232 de unități arhivistice (u.a.) sunt, pentru cine mai are umor, o cifră de tot râsul (cam cât a intrat într-un singur inventar de la Arhivele Naționale pe care l-am semnalat mai ieri).

3) Așa-numitele, bombastic, „memorii, indicate în anunț, nu sunt deloc ceea ce te-ai aștepta să fie, ci niște scurte biografii (una-două pagini) însoțite de fișe de cadre, sumare și acelea, ce aparțin de două fonduri arhivistice – Cadre și Învățământ și Cercul Militar București – constituite în momentul în care ofițerii în chestie erau trimiși la serala de partid sau înregistrați pentru mobilizare. Știu din experiență, căci am cerut dosarele lui Gavril Birtaș și am așteptat aproape 2 (doi) ani ca să fie declasificate aceste fleacuri, a căror valoare istorică este undeva aproape de zero. Despre fișele rezerviștilor MAI, arma Securitate, ce să mai zicem?!...

4) Să remarcăm, în goana calului, cum CNSAS – o instituție ce pare să-și fi epuizat valoarea de întrebuințare, date fiind vaietele din ultimele luni – așteaptă „declasificările de la Arhivele Militare pentru a mai prelua câte ceva. Cât despre cabinetele în chestie, aștept și eu să ne minunăm de progresul cunoașterii pe care îl vor aduce. La fel, să ne minunăm arhivistic ce va face CNSAS cu ele: le va topi în așa-zisul său „Fond Documentar sau va constitui fonduri distincte?

5) Apropo de „fonduri: la Arhivele Naționale există deja Fondul Cabinetul Nicolae Ceaușescu, anii extremi: 1975–1989, 79 u.a.,creator Arhiva PCR, dosare preluate de la aceeași Armată în 2006, cu inventarcu tot, realizat chiar de cea din urmă. Pe onor Armata degeaba o întrebi, căci a spus, încă din 2008, că a predat întreaga arhivă a PCR, apoi ei sunt în primul rând militari, și în ultimă instanță arhiviști. Așa că, dacă CNSAS tot a preluat dosare din acel fond, să-l întrebăm ce va face și în acest caz. Am însă vaga bănuială că ne vom crăcăna, din nou: de jale!


București, 18 ianuarie 2024.

 

UN DEMERS PROFUND NESERIOS

Am urmărit ultima „bombă a IICCMER, o instituție care seamănă mai degrabă cu o ambasadă, cu un organ de propagandă (anticomunistă sui-generis), decât cu un institut de cercetare, de investigare a crimelor comunismului.

Spun aceasta cu gândul că subiectul copiilor din azilele ceaușiste este unul oribil, care nu doar că merită, ci chiar trebuie investigat, căci poate vom reuși astfel să cernem propaganda de realitate – sau ne vom afunda și mai mult în confuzie, în stilul cunoscut?

Găsesc deci util că acești oameni au catadicsit să se adreseze Parchetului pentru a vedea astfel (eventual în justiție) ce și cât din considerațiile lor se susțin, în speță cele de „program de exterminare, „regim de exterminare și altele asemenea.

Tocmai pentru că este vorba despre victime și familiile lor, iar nu despre instrumentiști care cântă cum bate vântul politicii și al intereselor, să vedem mai întâi dacă Parchetul își va însuși perspectiva, dacă adică există probe juridice care să susțină că avem de-a face cu crime imprescriptibile – sau o luăm de la (un alt) capăt cu cazul Ursu?

Sper doar că toată lumea este de acord, în sfârșit, că o inculpare și un probatoriu prost făcute nu slujesc în nici un fel victimele, ci din contră!

Pentru că suntem apoi pe terenul nostru, istoric, nu pe al altora, ar fi de văzut ce acoperire au aserțiuni precum cele ale lui Cosmin Popa de Institutul „Nicolae Iorga, care compară această situație, a copiilor „irecuperabili, cu Programul nazist de eutanasiere a handicapaților și vorbește de „un holocaust („Rock FM, emisiunea „Morning Glory“ din 14/12/2023). Să nu-l audă însă nea Florică, nici Muraru cu asemenea comparații „antisemite, „negaționist-deflectiviste, „concurențialiste, că nu-l mai salvează nici „Judas Priest!... Pe ce se bazează deci? Pe conferințe de presă? Ni se flutură că IICCMER are un raport-denunț de peste 1.500 de file, dar unde este acesta, ca să-l citim, evaluăm? Este secret? Căci din rezumatul intitulat „Sinteză investigații cămine, un document mai degrabă inform și plin de greșeli de ortografie și punctuație, nu se înțelege rațiunea. La mijloc este vorba despre o chestiune foarte serioasă care trebuie discutată serios și documentat, nu aruncată peste gard, eventual în curtea Parchetului. Poate că astfel dai niște gagici pe spate, ori presa însetată de senzaționalism, dar într-o discuție profesională te faci de râs.

În fine, nostalgia comunismului nu se combate cu propaganda, cu amalgamul IICCMER, ci cu politici – ale Guvernului, ale autorităților locale. Cum? Arătându-le oamenilor că acum trăiesc mai bine, că societatea este mai dreaptă, că aleșii (ori nealeșii) sunt în slujba lor, nu în primul rând a propriilor interese.

Restul sunt povești muritoare care nu vor face decât să transleze imaginea (memoria) pozitivă a comunismului de la generațiile vechi la cele noi, care nu au nici o idee despre acesta. Ceea ce, de fapt, se și întâmplă.

Sau pură instrumentalizare.

 

București, 17 decembrie 2023.