Mircea Stanescu

PREȘEDINTELE SUB ASALT MEMORIAL

Ziua comemorării holocaustului evreilor din acest an a fost transformată într-un exercițiu de umilire a Președintelui României. Situația reprezintă semnul foarte marii influențe pe care lobby-ul israelian o are asupra instituțiilor Statului român, în particular a lui Nicușor Dan, care s-a dovedit incapabil de reacție. Președintele, care ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva, a căzut astfel într-o capcană din care ar fi putut ieși doar dacă ar fi avut un discurs pregătit. Pe care să-l citească, iar nu să improvizeze oral. Ce ar fi putut spune acolo? Dacă aș fi fost consilierul Prințului (ceea ce nu sunt și nici nu mi-aș dori, căci politica este o afacere dură), l-aș fi sfătuit să cuvânteze astfel:

Planul istoric

„Istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicție și nu cunoaște tabúuri; el poate să deranjeze.

Istoria nu este morală. Rolul istoricului nu este să glorifice sau să condamne; el explică.

Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului scheme ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele din trecut sensibilitatea de azi.

Istoria nu este memorie. Într-un demers științific, istoricul strânge amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele și stabilește faptele. Istoria ține seama de memorie, dar nu se reduce la ea.

Istoria nu face obiectul justiției. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei“.

Ceea ce regimul comunist numea „legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu uman din care doar o mică parte erau legionari reali. Și dintre aceia, mulți condamnați nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simpla apartenență la organizație, ori solidaritate umană, botezată și ea „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar, aceste victime nu doar că au fost nevinovate: ele nu au avut nici o legătură cu ideile și faptele incriminate.

Pentru orice spirit rațional, Mișcarea Legionară reprezintă un fenomen istoric închis, mort, și nu există nici un pericol de a fi înviat (oricât de tare s-ar strădui „holocaustiștii“/lobby-ul israelian de la noi prin acțiunile lor pompier-piromane). Căci cauzele istorice care l-au creat, similar fascismului european, nu mai sunt la lucru: Revoluția bolșevică și masiva populație evreiască din Moldova; la fel, contextul intern și internațional este diferit. Totodată, ar fi de remarcat că România postcomunistă nu a produs nici o mișcare de extrema dreaptă, darămite de extracție legionară (dispărutul Partid România Mare se supune altor tipare), iar grupusculele periferice, fără nici o priză la public, precum Noua Dreaptă ori altele, ar fi într-adevăr de studiat din punct de vedere sociologic pentru a stabili cât din bagajul lor ideologic este tributar tradiției dreptei radicale, în mod real sau dorit, și cât realității prezente. Același lucru putem spune despre partidele AUR sau SOS.

Planul legal

Pretenția de a legifera în materie de istorie ca disciplină (cunoașterea faptelor) este deci eronată, contraproductivă și periculoasă.

La fel – exceptând domeniul recunoștinței – faptul de a legifera în materie de memorie, și mai cu seamă în registru represiv, este de asemenea eronat, contraproductiv și periculos.

Este și cazul amalgamului istoric și memorial pe care îl reprezintă versiunile legii ce are la bază Ordonanța holocaustului. (În acest sens, contestarea deja făcută proiectului de lege la CCR este de un foarte bun nivel intelectual.)

Dacă avem însă o problemă – și chiar dacă nu avem – educația este cheia în acest domeniu, iar ea nu trebuie abandonată în nici un fel în favoarea unor măsuri punitive. Singura abordare rațională din punct de vedere penal este distincția dintre pretenția de a legifera în materie de istorie și memorie (ilegitimă, excesivă), pe de o parte, și încriminarea rasismului, xenofobiei și incitării la ură (legitimă, necesară), pe de altă parte.

Planul memorial

Orice dezbatere cu privire la aceste chestiuni trebuie să aibă în centru victimele. Altfel nu are nici un sens. Când ne referim la morții, mutilații și reeducații comunismului nu vorbim despre „țărăniști“, „liberali“, „social-democrați“, „legionari“, „sioniști“, „regaliști“ sau chiar „comuniști“, ci despre victime-pur-și-simplu. Prin urmare, a face selecții în acest câmp echivalează cu o a doua înmormântare a unor categorii de victime. Prețuim pe toți aceștia nu pentru crezul lor politic, ci pentru anticomunismul lor, pentru că s-au opus dictaturii, regimului de ocupație al țării și au plătit un preț greu, chiar cel suprem.

La fel este și în cazul figurilor culturale (unii chiar victime ale comunismului) care au avut diverse derive în politică sau ale căror poziții au fost discutabile, ba chiar condamnabile, gen Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Nae Ionescu, Emil Cioran ori Constantin Noica. Ca orice expresie a culturii, memoria este teritoriul distincțiilor, astfel că prețuim pe aceștia nu pentru respectivele derive, ci în ciuda acestora, adică pentru valoarea lor culturală. Or pretenția de a evacua de-a valma din conștiința publică toate figurile indicate (dar și altele) este una nemaipomenită.

Prin urmare, șantajul cu fascismul, cu legionarismul, cu antisemitismul trebuie să înceteze.

Planul politic

Este subiectul cel mai complicat.

Istoria, Dreptul nu sunt – sau nu ar trebui să fie – Politică, adică să fie reduse la versiuni ancilare ale acesteia. Însă Memoria – sau mai bine zis Memoriile, căci nu avem o singură memorie, ci memorii multiple, aflate de multe ori în concurență, în conflict – este Politică. Ponderea memoriilor, locul acordat în conștiința publică depinde deci de raporturile de forțe.

În tot cazul, rolul unei decizii politice raționale și realiste ar fi dublu: 1) să nu strivească (prin măsuri administrative, politice și legale) nici o memorie; 2) să fie nu neutră – întrucât neutralitatea nu există și nici nu trebuie să existe în acest domeniu – ci să urmărească moderația, echilibrul.

Dar pentru asta trebuie să ai forța și să-ți creezi pârghiile necesare, altfel vei rămâne simplul destinatar al foii de parcurs a altora, care an de an vor verifica în ce măsură ai bifat-o.

București, 10 octombrie 2025.

Anexe:

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/06/romania-si-legile-memoriale.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/06/cu-istoria-la-tribunalul-politicii.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/08/victimele-comunismului-si-legea-memoriei.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2016/05/o-opinie-juridica-despre-legea.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2016/07/romania-si-programul-de-lupta-impotriva.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/02/din-nou-despre-santajul-cu-legionarismul.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2025/07/presedintele-republicii-in-razboi-cu.html;

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2025/07/presedintele-la-conferinta-de-presa.html.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE SITUAȚIA FOSTEI REPUBLICI SOCIALISTE SOVIETICE MOLDOVENEȘTI

Să punem măcar un bemol, zic, obositorului republican-moldovenism victorios ce a ajuns să ne dea lecții de politică internă și externă, ba chiar și de democrație!

Deocamdată să lăsăm democrația la o parte, căci ea este în reflux peste tot în Occident (America, Europa), de vreme ce anulăm (și noi și ei) alegeri, candidați și tratăm, pe cât de interesat, pe atât de decerebrat, pe cei ce gândesc diferit ca „agenții Rusiei“, exact ca pe vremea lui Stalin. Să vorbim deci în termeni real-politici.

Statul numit Republica Moldova are o populație egală cu Gaza și, la fel ca aceasta înainte de purificare etnică și genocid, trăiește în principal din ajutoarele occidentale (masiv din România). Fără acest ajutor s-ar fi prăbușit demult, căci cu vinul și produsele sale agricole are o economie ce o împiedică să iasă din subdezvoltare. Astfel, „opțiunea europeană“ reprezintă, în context, direcția benefică pentru ea. Sau cel puțin așa îi pare. Numai că lucrurile sunt mai complicate în realitate.

Deși a fost luată sub pulpana UE și controlul NATO, republica în discuție rămâne în zona gri a politicii regionale: nu are nici o umbrelă de securitate, iar situarea sa pe un punct de conflict al Occidentului cu Rusia reprezintă o direcție periculoasă și perdantă pe termen mediu și lung.

Cu un procent mare de minorități etnice dispuse în Nord, în Sud și în Transnistria, Republica Moldova are clivaje culturale, lingvistice și teritoriale importante greu de gestionat. Să nu mai vorbim de bazele militare rusești și de conflictul militar înghețat asociat.

În termeni realiști, singurul viitor al acestui stat ar fi neutralizarea sa, redeschiderea dialogului cu Rusia – și cu partea de societate acum criminalizată ca „pro-rusă“. Alternativele – conflictul extern și intern – sunt perdante, căci nu duc nicăieri. Mai mult, sunt rețeta-standard pentru eșec, pe care reușitele de parcurs și de palmares, în care se va epuiza curând, nu fac decât să-l acopere.

Dar o politică de deschidere internă și multiazimut în cea externă nu este în nici un fel în vederile actualului regim de la putere la Chișinău și, tocmai de aceea, estimez că vom asista în continuare la acest joc pe muchie de cuțit, ba chiar la jocul cu focul. Republica Moldova nu are nici graniță cu Rusia, nici vreo importanță strategică, fiind, pentru aceasta din urmă, cel mult un codicil la „problema ucraineană“. Factorii săi de stabilitate sunt pur conjuncturali, nu intrinseci sau legați de propria conduită zonală. Nu văd deci nici un viitor acestui stat într-un context multipolar, în care s-ar prăbuși, nici într-unul de extindere a conflictului ucrainean ori de avans al trupelor ruse către Odesa, caz în care ar fi amenințat fără posibilitatea de a putea rezista în vreun fel.

În ceea ce o privește, găsesc că România ar trebui să abandoneze susținerea necondiționată a acestei republici. Să fiu clar: nu orice formă de susținere, așa cum doresc „suveraniștii“ din Parlament. Căci nu vorbim aici nici de susținerea pentru dezvoltare, nici, cu atât mai puțin, a cetățenilor români de la fața locului, ambele în interesul nostru. Vorbim de susținerea oricărei politici de acolo doar pentru că este pro-europeană și pro-NATO. UE și NATO sunt cadre, idei regulatoare care ne ghidează, dar nu țin loc de politică.

Ar trebui deci să ne întrebăm de ce o facem? Care este interesul nostru? Apoi ce beneficii – și costuri – ne aduce nouă integrarea în UE a acestei Foste Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (cum ar trebui să se numească dacă dorește să intre în UE, nu Moldova, nici Republica Moldova), fostă parte a teritoriului României? Integrare la care nu ne opunem, dar de ce ar trebui să o încurajăm, mai mult, să o sprijinim – și nu doar declarativ, ci și financiar? Estimările (căci cifrele reale sunt clasificate) spun că sprijinul nostru pentru Ucraina și Republica Moldova reprezintă, cumulat, cca 3,5% din PIB. Putem susține acest procent în condițiile crizei noastre economice structurale? Mă îndoiesc. Acestea sunt întrebările-cheie la care ar trebui să răspundem dacă am avea o politică externă. Ceea ce nu avem, cel puțin deocamdată, doar clișee și locuri comune. Și dacă nu avem, este trist să vezi cum politica externă ți-o fac nu doar entități mai puternice, ci chiar cele nesemnificative politic, gen Republica Moldova. Iar dacă tot vorbim de cine și al cui agent este, să fii agentul SUA, al Israelului (precum holocaustiștii) mai e cum mai e, dar să fii agentul Republicii Moldova sună ridicol!

Să revenim la înțelegerea realității și să gândim strategic, așa cum acest stat al nostru, România, a făcut-o încă de la întemeierea sa. Este greu? Se pare că da.

București, 1 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE ȘI REALITATEA

Dat fiind că a fost beneficiarul anulării alegerilor, în materie de politică internă nu este de așteptat ca Președintele să evolueze în vreun fel. De aici suita de ficțiuni legate de interferența rusă, în nici un fel probată: dacă exista vreo probă, aceasta ar fi fost pusă pe masă!

Anchetele, procesele lui Georgescu, care verosimil nu vor ține în justiție (ceea ce nu înseamnă însă că nu va fi condamnat), au ca scop să-l țină ocupat pe acesta și să sleiască mișcarea populară zisă „suveranistă“. Cu ce efecte, vom vedea, căci populația este și va rămâne „suveranistă“: ce-o interesează cu adevărat este propria situație, nu a altora. În tot cazul, acesta este un punct de blocaj pentru Președinte.

În materie de politică externă există o evoluție: faptul că am trecut de la mantra propagandei noastre legată de marșul victorios al noii Armate Roșii până la Paris și Londra, la realistele constatări că Rusia nu poate (și nici nu vrea) să atace NATO și probabilitatea foarte redusă a extinderii războiului dincolo de granițele Ucrainei, este un mare progres. Povestea cu drona (cel mai probabil o provocare ucraineană) este o absurditate a noastră, în conjuncție cu cele ale polonezilor, cu rol de a ține SUA implicate în Europa prin agitarea pericolului rusesc. Ceea ce nu se va întâmpla însă: Trump a ieșit deja din povestea ucraineană plasând responsabilitatea pe umerii noștri, ai Europenilor, dar furnizând în continuare arme pe care noi le vom plăti; pentru a nu fi acuzat de dezastrul de pe câmpul de luptă ce va urma.

Exceptând solidaritatea declarativă colectivă, nici un cuvânt despre susținerea Ucrainei, fapt ce arată că toată lumea, inclusiv Președintele, înțelege că acest război este pierdut, iar NATO și UE se îndreaptă spre o înfrângere strategică greu de gestionat.

Și legat de Republica Moldova înregistrăm o schimbare: Președintele înțelege probabil că acest stat este situat pe un punct de conflict cu Rusia și că ambalarea la temă nu face bine țării noastre ci, din contră, o face prizonieră susținerii necondiționate. Ceea ce, în materie de politică externă, reprezintă o eroare fatală: să faci politica României înseamnă să urmărești interesul național, adică „Romania first“ – nici al Ucrainei, nici al Republicii Moldova, nici al oricui altcuiva. Deci să fii „suveranist“. Să nu mai vorbim despre faptul că, în ciuda masivului ajutor occidental (și al României), situația internă și prestația acestui stat pe scena internațională sunt un dezastru și că, indiferent de rezultatul alegerilor, nu se vor schimba.

București, 26 septembrie 2025.

ISTORIA ȘI GENOCIDUL DIN GAZA

Lobby-ul israelian de la noi (holocaustiștii) ne spune că legionarii și antonescienii au ajuns în Gaza, unde fac purificare etnică și genocid.

Sigur, e o glumă proastă de-a mea, căci tocmai acesta este scopul său: să vorbim de Zelea–Codreanu și Antonescu pentru a nu vorbi despre Gaza. Să vorbești despre Gaza înseamnă că te interesează „învățămintele“, altfel este pură ipocrizie și propagandă.

În rest, dragi tovarăși și pretini, aceasta nu este istorie, chiar și, mai ales, atunci când are vreo valoare: este o utilizare mizerabilă la care un istoric adevărat n-ar trebui să se preteze. Istoricul trebuie să analizeze și să explice, iar nu să se pună în slujba genocidarilor și a suporterilor lor. Punct!

București, 18 septembrie 2025.

„FEȚELE UNUI MILITANT COMUNIST: GAVRIL BIRTAȘ“

Tema: Lucrarea Gavril Birtaș: Destinul unui militant comunist, București, Editura Eikon, 2025.

Organizator: Radio România Actualități.

Emisiunea: Istorica.

Realizator: George Popescu.

Data: 15 septembrie 2025, ora 21.05.

Înregistrarea audio la adresa:

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/fetele-unui-militant-comunist-gavril-birtas-id216543.html.

București, 16 septembrie 2025.

ROMÂNIA, REPUBLICA MOLDOVA ȘI PROBLEMA GENOCIDULUI

Pe 12 septembrie a.c. a avut loc Adunarea Generală a ONU cu privire la soluția celor două state și crearea unui stat independent palestinian.

Adunarea a fost marcată de interzicerea, de către SUA, a delegaților palestinieni, o violare a Cartei ONU. Este clar că acest Stat a luat-o complet razna față cu dreptul internațional și tocmai de aceea se discută despre mutarea sediului ONU.

Rezoluția adoptată acum a fost una cu rezultate așteptate.

Aceasta are însă o semnificație pur simbolică, dat fiind că ONU este blocată de vetoul american din Consiliul de Securitate. Astfel, Adunarea poate vota sancțiuni împotriva Israelului, dar aplicarea lor, care depinde de Consiliu, este îndoielnică, iar trimiterea de trupe în Teritoriile Ocupate, și în special în Gaza, unde are loc un genocid în curs, iluzorie.

Ideea de bază a întrunirii a fost deci nu împiedicarea genocidului din Gaza, fapt imposibil, ci descurajarea Israelului și a susținătorilor săi. Dat fiind că SUA sunt principalul susținător al genocidului, nu există forțe din ansamblul puterilor care să i se opună, necum să poată interveni, astfel că purificarea etnică din Teritoriile Ocupate și genocidul din Gaza vor continua.

În context, România a votat și ea previzibil: țara noastră a recunoscut Palestina încă din 1988, o decizie situată în linia rezoluțiilor ONU și a politicii multipolare a lui Ceaușescu, de balans între cele două blocuri ale Războiului Rece. Dreptul internațional este ca matematica, astfel că România de azi nici nu avea de ales. Bine, teoretic vorbind, putea să se abțină sau chiar să facă invers, dar, în ciuda tuturor problemelor interne și externe, țara noastră nu a decăzut într-un asemenea hal!

O mențiune asupra conduitei Republicii Moldova, această catastrofă care își va crea și ne va crea nesfârșite probleme: ea este aliniată Israelului și SUA în speranța de a aduna sprijin de la hardliner-ii lagărului occidental împotriva Rusiei. Singurul lucru care preocupă elita aflată la putere este câștigarea alegerilor, și aceasta cu orice preț. Astfel, autoritățile de la Chișinău, care organizează în Piața Marii Adunări Naționale spectacole de comemorare a genocidului Basarabenilor înfăptuit de autoritățile sovietice, se abțin față cu genocidul și epurarea etnică a Palestinienilor. Un exercițiu de pură ipocrizie și cinism! Să adăugăm că pentru statele mici, precum această entitate, singura garanție a existenței lor, dacă există vreuna, este, pe lângă propria conduită, dreptul internațional, atât cât mai există el. Iar nu alinierea cu statele cele mai brutale ale planetei, care nici nu vor putea, nici nu vor dori să intervină în caz de dezastru.

București, 13 septembrie 2025.