Nea Florică a trecut la ce știe el mai bine: propaganda comunistă activă.
Dacă n-ar fi fost analfabet istoric și moral, ar fi știut că cele două
contexte – francez și român – nu sunt interșanjabile. La fel cum nici istoria
nu este reductibilă la memorie; oricare ar fi aceea.
Cum se prezintă istoria, pe scurt, pentru sufletele candrii:
În România interbelică, Francisc Wolf, Olga Bancic și ceilalți au luptat
pentru dezmembrarea Statului național român și instaurarea comunismului în
ce-ar mai fi rămas dintr-însul. Ajunși în Franța, odată cu declanșarea
războiului germano-sovietic (1941) au primit sarcina-de-partid să rămână pe loc
și să lupte acolo împotriva fascismului, nazismului. Au făcut-o, și și-au dat
viața pentru asta. Astfel că și azi se bucură de considerația Francezilor, căci
acești comuniști, acești „străini“ au fost, pentru o lungă
perioadă (până fix după Stalingrad), printre puținii rezistenți împotriva Ocupantului.
Timp în care Francezii sadea (« de souche ») ce făceau? Colaborau
bine-mersi cu cotropitorul, ce să facă?! Conduita, oricum ai lua-o, oricum ai
da-o, merită respect, mai ales că a implicat sacrificiul suprem (« le sang
de l'étranger », « mort pour la France »).
Pe această filieră memorială vine și decizia lui Macron de a muta în Panthéon rămășițele pământești ale lui Missak și Mélinée Manouchian, plus
obiective politice prezente ce ies din cadrul chestiunii de față.
Ei, la noi, comunismul a dus la ceva diferit, numit: închisori, lagăre,
muncă forțată, exterminări, spălări-de-creier, iar asta merită, desigur,
reamintit conștiințelor amnezice sau memorialiștilor selectivi.
Asemeni lui nea Florică face și fratele geamăn istoric Muraru, care o reabilitează, o reinstalează pe Olga Bancic în Pantheonul spiritului universitar ieșean, după principiul: ce liberal autentic este acela care nu are în raniță icoana unui comunist?! (Și aici vă sugerez să ascultați tăcerea asurzitoare a membrilor Comisiei Tismăneanu, altfel foarte vocali în combaterea simbolurilor comuniste.)
În același timp, IICCMER, condus de profesorul universitar ieșean Șandru, comilitonul lui Muraru, luptă din toate pozițiile împotriva periculoasei nostalgii a comunismului.
Ar fi de plâns, dacă n-ar fi de râs: al curcilor!
Revenind la titlul articolului de față, mărturisesc că am fost neîncrezător, așa că nu m-am grăbit să văd pelicula lui Jonathan Glazer, Zona de interes („încă un film despre holocaust?“). Am citit însă recenziile, iar încheierea de la premiile Oscar a fost apoteotică. Acest artist, acest om (ein Mensch) spune acolo câteva adevăruri simple, universale și clare, care arată că arta nu are sens dacă nu comunică nimic despre prezent, dacă nu te scoate din zona de confort, căci doar în acest mod holocaustul rămâne o lecție perenă, nu o afacere de dulăi.
Astfel, după ce mi-am făcut autocritica, în cursul activităților mele de club de sfârșit de săptămână am văzut filmul, care denotă forță. Cu totul remarcabilă este suita de imagini de final, unde prezentul taie narațiunea artistică în momentul în care șeful lagărului coboară scările Centralei abatorului uman și nu se simte bine deloc. Aici femeile de serviciu de la Memorialul Auschwitz intră în fostele camere de gazare, în spațiile de expunere și dau cu mătura, șterg praful, pun aspiratorul, lustruiesc. Apoi camera de filmat revine la comandant, care își scuipă plămânii: la propriu.
În fine, nu mi-e decât de nea Florică, cel ce s-a grăbit să laude producția, iar acum, după pornirea întregului tăvălug al antisemitizării, deflectivizării și comparativizării, este prea târziu să mai prindă trenul. Dar coerența nu este nici ea ultimul lucru de pe lume.
București, 19 martie 2024.
