CRONICA EVENIMENTELOR ÎN CURS (5)

2017 © Mircea Stănescu
Miercuri 15 februarie 2017
Protestele-astea au mai adus un sub-clivaj – de parcă nu aveam destule – de astă dată în interiorul fantomei numite Societatea Civilă: „societatea civilă tradițională (sic!) versus „societatea civilă progresistă(?).
Acesta nu are nimic de-a face cu clivajul Tradiționalism / Secularism, căruia doar îi împrumută, parțial, terminologia.
D-na Mungiu–Pippidi a fost cuprinsă, și dânsa, de vârtejul generațional.
Din fericire, acest sub-clivaj nu are chiar nici o importanță, la fel ca cel din interiorul grupărilor cu adevărat tradiționaliste, pur și simplu devastate de criza de generație.
A, să nu uit: s-a reactivat încă un clivaj, de astă dată important, explicabil în context: „societatea civilă guvernanentală versus „societatea civilă soft power (sau, în termeni populari, „implementarea democrației de utilitate publică versus „soroşism).
Enjoy!
*
Un nou unghi de atac împotriva Președintelui: „antifascismul. Reapărut timid în context, la trompeta România Tv, iată-l acum într-o formă articulată.
Unde e meserie, e meserie!...
*
O dezbatere aproape reală în Parlament
Dacă tot e la modă lupta împotriva „ciumei roșii, a fost reactivată și fantoma luptei împotriva comunismului, de această dată într-o versiune istoric semianalfabetă, semn, și acesta, al apariției unei noi generații.
Prin urmare, liberalul înflăcărat Daniel Gheorghe ar fi cazul să afle altceva decât a-nvățat din discursurile emoționant emoționate ale D-nei Blandiana, și anume că:
1) Rezistența noastră armată n-a fost nici o mare brânză, comparată cu cea a Ucrainienilor, Balticilor și... Bulgarilor – masivă și de lungă durată în toate aceste cazuri. Bulgarii, de pildă, au păstrat această tradiție a luptei armate până târziu, în anii 1980, când făceau sabotaje (puneau bombe!) cu bani de la Internaționala Rezistenței / Maximov (interfață a CIA) – ceea ce se știe însă prea puțin.
2) Partizanii noștri au fost angajați într-o luptă disperată și fără șansă, în care ajutorul occidental – american, britanic, francez – a constat mai degrabă în paraşutarea de arme stricate și în operațiuni stupide precum cea a parasutiştilor (1951–1952), care au distrus însăși ideea de rezistență armată.
În fine, este remarcabil discursul medicului Bacalbaşa. Acest Moş Teacă al zilelor noastre a ținut o lecție de sensibilitate, rațiune și moderație, ba chiar a făcut și un desen, care s-ar traduce liber astfel:
„Ca și corupția, securismul și comunismul sunt egal răspândite în politica românească, atât în realitate cât și în spirit.
Am mai spus-o, o repet: dacă acesta-i anticomunism, atunci PSD („ciuma roşie) este cel mai anticomunist partid din spectrul nostru politic!
În fine, pentru a depăși simbolistica de două parale: dacă PNL vrea – și poate – să facă într-adevăr ceva pentru victimele comunismului, pentru deținuții politici, să lase agitația și propaganda și să ceară mai bine Caietul de doleanțe al AFDPR.
*
Dacă așa arată expresia noii generații de politicieni – asemeni unor roboți fără rațiune și simțire – atunci am decăzut nu doar la cel mai jos nivel de provincie de după 1990, ci am ajuns undeva sub nivelul exprimării celui mai prost și mai ticălos activist de plasă din anii 1950.
Bine, nu vor fi toți la fel, dar exemplul este simptomatic, dacă Doamna – pe care am remarcat-o încă din ultima campanie electorală – este trăită și școlită în Occident.
Și ne mai mirăm că lumea îl iubește încă pe Iliescu, e nostalgică după Ceauşescu!
*
Cu aceștia să strângem noi copiii din „câmpul tactic?
Ei, uite și de-aceea ajung tinerii ajung să fie infestați de morbul revoltei, al revoluției: din cauză că nu pot respira de acești mandarini, de acești intelighenți ai nației, și ei responsabili de dezastrul nostru – social, politic, moral – și care îi iau de sus, îi dădăcesc, îi ceartă superior, îi acoperă cu lătúri.
Pentru toți aceștia aș avea un mesaj:
„Domnu’, dacă matale ești așa de tare, fă bine și explică-le acestor copii ai noştri unde greșesc ei, calm și pe-ndelete! Să te văd dacă te țin brăcinarii.
Dar mai întâi de toate, poate ne faci și o autobiografie, în care să ne spui, cu date şi fapte, ce-ai făcut tălică și pe unde-ai fost, ba chiar şi ceva autocritic, ca să înțelegem mai bine unde-am greșit în toți acești – hai să lăsăm perioada comunistă și să zicem ultimii 26 de ani. Bine? Apoi mai vorbim...
*
Conflict generațional și în securitatea națională externă
Vechea unitate a Academiei:
versus
Noii băieți de mingi din „câmpul tactic global:
Şi invers!
Până acum Academia a fost o citadelă inexpugnabilă, rămasă în aceeași parametri din anii 1980 – de pildă, nici un „holocaustist nu a pus piciorul acolo – rămâne dară să vedem dacă va rezista și acestui atac.
În fine, băieți, dați-i înainte, căci dacă tot ne plângem noi că ne mor agenții pe capete, măcar să fie ceva masiv și cu focuri de artificii ca de 4th July!...
*
Să vedem cum gândesc academicienii
Acum, nefiind academician, eu cred așa:
1) Că Academicienii semnatari au dreptate într-un punct: suveranitatea României este grav afectată, dacă o comparăm cu perioada Ceaușescu, cu cea post-Ceaușescu, începând de la intrarea în NATO, în UE, această cedare fiind o condiție a intrării în aceste structuri.
Pe de o parte, în NATO România a acceptat această situație sub motivul a ceea ce Americanii au numit o „comunitate de valori (și aș da aici ca exemplu ceva ce cunosc oarecum intim, anume: legislația antinegaționistă, o pârghie, un levier teribil de control politic); iar în UE, țara noastră a jucat, joacă rolul unei puteri periferice în toate sensurile, și aceasta fiind expresia unei cedări de suveranitate acceptată benevol. Prin urmare, nu văd cum am putea reveni : sau dacă am reveni, în față ni se profilează un scenariu de tip Brexit, ceea ce, cu toate nemulțumirile noastre, ar fi cred ruinător.
Desigur, diferența dintre teorie și realitate este dată, și în NATO și în UE, de forța fiecărui Stat în parte, iar cum România nu este nimeni, nici economic, nici geostrategic, ne aflăm exact unde ne-am aștepta să fim, iar la acest nivel degeaba blamăm clasa politică: nu putem face mai mult; iar dacă am putea face, în condiții propice ca cele de acum – când, în loc să profităm, ne sfâșiem unii pe-alții, politic și generațional – ar trebui să fim în stare să menținem câștigul. Or noi, vedem bine, nu suntem în stare nici de una, nici de cealaltă, pin urmare, cel mai cuminte este să te foiești cât vrei, dar să stai în banca ta.
2) Cu privire la integritatea teritorială a țării, îngrijorarea Academicienilor este, cred, excesivă: unul dintre motivele pentru care noi am cedat mare parte din suveranitate este exact acesta, iar pericolele externe și interne pur și simplu nu există, dacă e să trăim cu picioarele pe pământ.
Pericolul este altul, și anume că România oscilează acum între haos și puseuri autoritare.
3) Problema cea mai sensibilă privește identitatea națională, care explică și frica în legătură cu integritatea teritorială.
Or aici opinia mea, urmându-l pe sociologul francez Olivier Roy, este că habar n-avem ce este aceea identitate națională, și aș provoca pe oricine să mă lumineze, dacă el știe.
Pe Francez, de pildă, dacă-l întrebi ce înseamnă să fii Francez, îți va spune că înseamnă „să bei vin roșu și să mănânci cârnăciori și brânză. Iar pe noi, dacă ne chestionezi, îți vom răspunde că a fi Român înseamnă „să mănânci sarmale și mici și să bei țuică.
Mi se va spune: „Bine, dar noi n-avem o cultură, o tradiție, o istorie comună?
I-aș răspunde: da și nu – iar prima diferență aici este: între o identitate națională pe care n-o putem defini – exceptând sarmalele, micii și țuica – și o moștenire, o tradiție culturală, acel ceva care ne face să ne înțelegem fără prea multe explicații, un fel de apă în care trăim cu toții, ca peștii. Nu știm prea bine ce este aceea identitate, în schimb putem defini cu mare acuratețe o cultură, cea română.
Iar de aici lucrurile se bifurcă din nou, la ceea ce constatăm azi.
Până acum câțiva ani noi mai aveam o cultură comună, în ciuda comunismului și a post-comunismului, în așa măsură încât până și seculariștii – prezenți aici masiv din perioada comunistă – împărtășeau același set fundamental de valori cu ceilalți. Între timp, situația s-a schimbat radical, de aici și apariția neînțelegerilor, disputelor, în esență a clivajului cultural dintre noi în chiar această formă: Secularism / Tradiționalism.
Or, a discuta atâta despre identitate este semnul însuși al unei crize: noi nu mai știm cine suntem.
Această falie culturală a devenit vizibilă odată cu apariția unei noi generații de tip Mai ’68, Baby boomers, una a identității de gen, sexuale, a parteneriatului civil, secularistă, ale cărei valori se definesc prin exacerbarea dorințelor individului și care se construiesc în opoziție cu valorile tradiționale și comunitare.
Prin urmare, problema pierderii identității este mai degrabă un simptom pentru subiecții unei culturi care simt că nu mai împărtășesc același referențial valoric cu restul membrilor societății, iar această criză identitară este, în fond, una culturală.
Complexitatea situației se observă din aceea că avem de-a face, și de o parte și de alta a noii bariere, fie cu (in)cultură fără religie, fie cu religie fără cultură, ceea ce face imposibil nu doar dialogul, ci chiar simpla discuție.
Desigur că multe dintre cele semnalate de Academicieni sunt, luate în parte, corecte, dar ele sunt trântite acolo fără nici o explicitare și, mai ales, parcă de cineva care a aterizat în România anului 2017 de pe o navetă spațială.
În fine, ei au dreptate și cu privire la un alt punct: prelungirea nebuniei politice și sociale ne va costa foarte mult; or, din reacțiile lor constatăm cu surpriză că acest imperativ al momentului este în mod straniu negat într-un pas doi. Semn, și acesta, al nesiguranței, în fond crizei identitare, a emițătorilor înșiși...
*
Acum, la B1 TV
Incendiul mediatic cu privire la situația Președintelui se extinde: FDGR condusă de Iohannis este continuatoarea de drept a unei organizații naziste, iar România conduce, în acest timp, Alianța Internatională pentru Memoria Holocaustului.
Evident, știam, la fel ca și holocaustiștii, care i-au arătat doar pisica Președintelui (a se vedea un raport al SRL-ului condus de Katz), prin urmare, nu este nici un mister de ce ei se ocupă de Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Valeriu Gafencu, Monica Lovinescu sau Paul Goma, dar nu vor sufla un cuvințel despre acest caz...
Bine, acum nu se mai ocupă de nimic din toate acestea, dar asta e altă treabă.
Că veni vorba despre holocaustiști: sunt și ei traversați de aceeași criză de generație ca întreaga societate. Cu toate acestea, acolo nu va fi nici un djihad, însă cred că în curând vom regreta bătrâni precum Shafir...
*
Opoziția față cu Apelul Academicienilor
Ilustrată de Liiceanu: simili-kantian (Cerul înstelat deasupra mea și Legea morală în mine), patetic, poetic, întârziat revoluționar-generațional:
„cerul pătat al culturii noastre.
Atât!

Joi 16 februarie 2017
Din cilcul: hai să ne aflăm în treabă
Cu sesizările privind mamele-cu-copii de la Miting.
Desigur, dacă Autoritatea și Poliția primesc astfel de sesizări, care nu sunt o dovadă de mare responsabilitate, ci de gaz pe foc, sunt obligate să le cerceteze. Chiar dacă se vor încheia în coadă de pește. Aud deja înjurăturile agenților...
Pe de altă parte, părinții respectivi, deși nu cred că sunt inconștienți, nici nu cred că au dat dovadă, nici ei, de vreo mare responsabilitate. Dar acest lucru se poate spune, în genere, despre părinți. Or, tocmai de aceea creșterea copiilor nu este o știință: fiecare-şi crește copilul cum crede el că e mai bine.
În fine, dacă ancheta de la spartul târgului cu mamele-și-copiii-lor are loc, cred că ar fi cel puțin la fel de binevenită cercetarea trupelor de Poliție și Jandarmerie din acele zile pentru neintervenție la încălcarea legii (miting ilegal), ba chiar complicitate (nu l-a și dirijat?).
Evident, lumea ar zice că astfel am înnebunit, dar Fiat justitia pereat mundus, nu-i așa?!
*
Oamenii simpli, muncitori
Întotdeauna mai raționali, mai calzi, mai umani.
Ca unii care trăiesc în realitate, la ei nu veți găsi prostii gen „ciuma roşie sau alte bazaconii, când halucinogene, când anestezice.
*
Teologii și Revoluția
Au fost cuprinși, și teologii și apropiații lor, de această febră.
Iată mai un exemplu, într-un stil sentențios și populist-găunos:

Banală, dar nu mai puțin adevărată, generalizarea este cea mai periculoasă formă de suspendare a simțului de observație. Punîndu-i pe toți la un loc, scapi pentru moment de efortul distincțiilor, de corvoada nuanțelor, de oboseala particularităților și, în cele din urmă, de propria responsabilitate.

De la Aristotel încoace, știința se ocupă cu generalizări, nu cu altceva. Simțul comun face același lucru: un procedeu la îndemâna tuturor, facil, destul de nebulos în practică, dar nu ilegitim.
Aceasta este teorie.
Cu privire la practică, suprapunerea planului explicativ cu cel moral este, în acest caz, o confuzie comodă, o mică manipulare convenabilă, o expediere a problemei de fond:
Biserica, parte a societăţii, este oglinda fidelă a ei tocmai pentru că membrii săi sunt, în același timp, membri ai societății, nu niște Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, când arhangheli, când demoni, în funcție de rol sau de cine privește.
Pe scurt: problema corupției este și în interiorul Bisericii. Ne-ar plăcea ca lucrurile să stea altfel, dar nu sunt.
Cu privire la soluții: Biserica are Calea ei, iar propuneri aiuritoare de tip glasnost’ și perestroika precum cea cu „transparentizarea (bine că nu „electrificarea și „chimizarea!) și agitații propagandistice de tipul „să facem mai mult, să facem totul sunt în cel mai bun caz ca nuca-n perete, fiind lovite de „sminteala de ultimă oră sau de o formă, și ea coruptă, de populism.
În fine, nu: Biserica, în ciuda a ceea ce cred seculariştii – dar și unii teologi ai ei – nu este un ONG: este cea de aici, cu oamenii de aici, pentru oamenii de aici, cu forțele de aici și cu Mesajul ei, pe care îl răspândește cum poate ea mai bine. Iar dacă nu poate, înseamnă că mai mult nu poate veni decât de la Dumnezeu.
*
Eroarea lui Tolontan
Problema nu este deloc că jurnaliștii nu sunt infailibili: nimeni nu este, prin urmare, a răspunde așa este autoconsolator dar greșit: și față de public, și față de meserie.
Eroarea constă în practicarea unui jurnalism angajat social, civic (lăsăm la o parte pe cel de gherilă politică), adică jurnalismul de baricadă morală, care presupune o orbire prealabilă și voluntară. Și care își dovedește hibele exact în perioadele de criză, ca acum, când un jurnalist veritabil trebuie să nu cedeze nici populismului, nici febrei de moment și să facă strict ceea ce-i cere meseria: să relateze și să explice faptul imediat.
Un asemenea exemplu este, mai larg, tipul de campanie #mergemdupasistem, #statulcapturat, #huoborfasilor, un fel de luptă metafizică în care Sistemul acesta, inefabil, ubicuu, a devenit personajul cel mai real al zilei.
Bine, aceasta este teoria, distanța față cu practica, în contextul nostru, al dispariției jurnalismului clasic și a unei culturi redacționale, fiind exact cea pe care o deplângem.
Prin urmare, dacă aceasta este o consolare, cazul de față este cel mai benign exemplu de – horribile dictucorupție a eticii, standardelor și misiunii jurnalistice.
Et la boucle est ainsi bouclée – vorba Francezului!

București, 16 februarie 2017.