În această rubrică – ce debutează de Ziua Internațională
a Drepturilor Omului – vom prezenta biografii sau părți inedite din biografiile
unor figuri ale istoriei.
*
1. Biografie
 |
| Aurelian Pană |
Aurelian Pană s-a născut la 20 septembrie 1880, în comuna
Marsilieni, judeţul Ialomiţa, părinţii fiind mocani ardeleni din Satu Lung
(Săcele), Braşov[1].
A urmat liceul la Brăila și a obţinut bacalaureatul în
1898, apoi a studiat la Paris, la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a
obținut trei licențe: în Botanică (1900), Zoologie (1901) şi Geologie (1904).
În 1911 s-a căsătorit cu Eufrosina O.Gh. Popa, apoi s-au
stabilit în comuna Frăţileşti, judeţul Ialomiţa, unde dețineau moşia şi
pământul agricol, care din nimic au fost transformate într-o fermă model.
În 1913 a luat parte la cel de-Al Doilea Război Balcanic,
cu gradul de sublocotenent, iar în 1916–1919 la Primul Război Mondial, când a
obținut gradul de căpitan în Regimentul 3 Artilerie de la Mărăşeşti.
În cariera sa a avut diverse funcții: membru al
Societăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1905), preşedinte al Institutului Naţional
de Export (1935), delegat al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor pe lângă
Direcţia Porturilor în vederea construcţiilor de silozuri (1938), membru al
Consiliului Permanent al Agriculturii (1939) și al Institutului de Ştiinţe
Sociale al României, secţiile Agrară şi Cooperaţiei (1939), preşedinte al
Academiei de Agricultură şi al Sindicatului Agricol Ialomiţa[2].
În 1934 a călătorit în Statele Unite ale Americii pentru
a studia cultura porumbului, de unde s-a întors cu două lăzi de ştiuleţi de
mare productivitate, pe care i-a semănat și cultivat cu succes în Bărăgan şi
Balta Ialomiţei. La fel, este cel care a introdus la noi cultura soiei[3].
A fost un promotor al mecanizării agriculturii, al
organizării culturilor şi muncii conform criteriilor ştiinţifice, pe scurt: o
personalitate profund novatoare.
Politic, a fost subsecretar de Stat (20 ianuarie 1941 –
19 martie 1942), ministru cu delegație (19 martie 1942 – 14 august 1942) și
ministru al agriculturii și domeniilor (14 august 1942 – 3 iulie 1943) în
guvernul Antonescu, iar postul l-a părăsit prin demisie[4].
Verosimil, numirea sa ca ministru a fost o mutare a
factorilor responsabili de atunci (în speță
generalul Ion Antonescu) prin care a vizat frânarea, dacă nu
împiedicarea subordonării economice a țării Germaniei naziste, așa cum o atestă
o notă informativă nedatată a Siguranței, probabil din 1945, în care se spune:
„atunci când Pană a devenit Ministru al Agriculturii, a înlăturat din Minister
pe Frunzărescu Aurel, care a încercat prin legăturile sale cu Germanii, să
ocupe locul de Subsecretar de Stat“. Asemenea
altor documente din dosar, pe care le vom indica în continuare în studiul
nostru, ce au fost produse de și au reținut atenția conducerilor serviciilor
secrete „burgheze“, și acesta a fost
preluat și folosit ulterior de Securitatea comunistă. Pană a avut un dosar la
Siguranță, deschis probabil în 1937, care agregă
informații până în 1947. Ca remarcă generală, fiind vorba de informații,
fie și secrete, notele Siguranței au un caracter relativ, după cum vom vedea în
continuare.
În mai 1942 Pană a
cerut Secției MONT (Mobilizare, Organizarea Națiunii și Teritoriului) din
Marele Stat Major, prin Direcția MONT și Apărării Pasive din Ministerul
Agriculturii și Domeniilor, după cum o atestă o adresă a acesteia din urmă din
13 mai, „anularea ordinului de mobilizare pentru lucru Nr. 4859/2431 aci
anexat a mecanicului de atelier [de la moșia Frățilești] Coja Traian
care a părăsit serviciul și solicită înlocuirea lui cu mecanicul Ionescu T.
Gheorghe.“[5] Documentul este semnat de ministrul titular al
agriculturii, Ion Antonescu (în fapt, secretar general, fără nici o legătură cu
Mareșalul), iar rezoluțiile indică avizul.
Despre circumstanțele demisiei aflăm dintr-o notă a
Siguranței din 5 iulie 1943, care reduce motivele la unul singur: anume
neînțelegerile lui Pană cu ceilalți membri ai Cabinetului, și în special cu
Mareșalul Antonescu, în legătură cu prețul de cost al grâului. După cum vom
vedea, ele sunt mai complexe. Fără a intra deocamdată în detaliile chestiunii,
poziția lui Pană era ca „valorificarea grâului să țină seama de prețul de cost
și prin urmare, dat fiind că toate componentele prețului de cost au suferit urcări,
– să se ridice și prețul grâului, în proporție cu urcarea prețului de cost.“ O idee de bun simț economic, respinsă de Mareșal, care
a acceptat o urcare de preț, dar nu în beneficiul agricultorilor, ci al
Statului, și motiva măsura prin cheltuielile ocazionate de ducerea războiului.
În fine, documentul începe cu afirmația – tendențioasă – că Pană
reprezenta în guvern interesele marilor agricultori, când de fapt exemplul
arată că susținea interesele tuturor agricultorilor.
O notă informativă din 16 iulie presupunea că
susținătorii lui Pană sunt responsabili de lansarea în județul Ialomița a
zvonului că demisia sa s-a datorat susținerii intereselor agricultorilor, care
se izbise de voința Mareșalului, și propunea cercetarea de către poliție a
celor care caută „a face atmosferă grea D-lui Mareșal Antonescu [și care] pun
[prin] așa zisă scădere a prețurilor caută să lovească în interesele
agriculturii.“ Dar nu asupra acestei „limbi de
lemn“ s-a oprit Siguranța, ci asupra următoarei fraze, despre care afirmă că se
verifică: „În regiunea Slănicul de Prahova face mare vâlvă internarea în
lagăr a Dlui Gologan ruda Dlui Pană care a speculat populația cu
aprovizionările și care a vândut fabricei de bere Czel orzul destinat pentru
însămânțări.“[6]
O adresă a Siguranței
din 12 noiembrie 1943, semnată de prefectul Poliției Capitalei, gen. Nicolae
Pălăngeanu, cere SSI ca Pană, „cunoscut anglofil“[7] care și-a scos pașaport
și urmează să plece în străinătate, să fie supravegheat. Pe ea este pusă o
rezoluție de „verificare și reținere“, apoi documentul este urmat de o altă
adresă din 27 noiembrie, semnată de adjunctul șefului SSI, Traian Borcescu,
către Serviciul Poliției Administrative, care cere să nu i se acorde vize de
ieșire din țară. Fapt bizar, despre fostul ministru al agriculturii se spune că
la acea dată era șeful Direcției Raționalizare din Ministerul Economiei
Naționale, funcție pe care nu a ocupat-o niciodată.
Pe 14 noiembrie
Pană se adresează șefului Statului Major pentru a-i aproba în mod excepțional
ca muncitorii agricoli (soldați) mobilizați la moșia sa din județul Ialomița
(probabil Frățilești) pentru muncile agricole, în cazul cărora MStM dispusese
să fie desconcentrați începând cu 15 noiembrie, să fie ținuți încă 10 zile,
până la încheierea lucrărilor. Cererea este înregistrată, probabil intenționat,
două zile mai târziu și respinsă de șeful Secției MONT, gen. I. Pandele,
printr-o rezoluție din 15 noiembrie, cu mențiunea „tardiv“, fapt comunicat
petentului împreună cu precizarea: „Marele Stat Major a hotărât ca ultim termen
de desconcentrarea detașamentelor ziua de 15 Noembrie 1943, în mod irevocabil.“
Documentul dovedește că fostul ministru nu mai era în grațiile regimului.
În dosarul de la
Siguranță mai apare o informare din aceeași perioadă: „Pană Aurelian[8] / Este membru al
asociației Româno–Germane, înființată în 1940. A făcut parte din consiliul de
administrație al soc. «Danugran». La data de 28 ianuarie este numit Ministru al
Agriculturii și Domeniilor, postul pe care îl deține până în August 1943, când
își dă demisia, deoarece era acuzat că este un susținător al intereselor
marilor capitaliști.“ Pană a fost numit nu ministru, ci subsecretar de Stat, și
nu pe 28 ianuarie (ce an?), ci pe 20 ianuarie 1941, în preziua începerii
așa-numitei Rebeliuni Legionare. În fine, nu a părăsit ministerul în august, ci
în iulie 1943. Prin urmare, în acest caz calitatea informațiilor serviciilor
secrete „burgheze“ nu era departe de cea a Securității comuniste de mai târziu.
2. Prima
anchetă
Pe 4 martie 1945
ziarul „Timpul“ a publicat un articol în care se spunea că în vederea
anchetării criminalilor de război, Pană va fi cercetat alături de ceilalți
membri ai guvernului Antonescu.
Astfel, la Tribunalul Special pentru Judecarea celor
Vinovați de Dezastrul Țării (Tribunalul Poporului), Cabinetul acuzatorului
public nr. I (condus de Dumitru Săracu), a fost constituit dosarul nr. 35/1945
pe numele lui Aurelian Pană.
Pe 25 aprilie el a fost interogat în stare de libertate
de acuzatorul public Ion Raiciu (avocat) de la cabinetul respectiv, fapt
relatat de ziarul „România liberă“ din 27 aprilie.
Mai întâi, odată cu datele de identificare, acuzatorul public s-a interesat de
averea lui Pană, care este descrisă exact, iar răspunsul fostului ministru, pe
care îl redăm aproape integral, arată ce interesa ancheta:
am ieșit din Minister în urma unor serii de neînțelegeri cu Mareșalul[9], care au
culminat cu chestiunea concesionării unei părți importante a bălților de
pescuit unei societăți Româno-germane, în care capitalul german urma să
participe cu 49%. Alte chestiuni care mă separau de Mareșalul Antonescu a fost
și chestiunea tractoarelor din Transnistria; eu arătând că nu avem nevoe de ele
și că nu se potrivesc cu agricultura pe care o facem noi, mică agricultură
țărănească. Ministerul de Agricultură a refuzat primirea acestor tractoare și
cu organizarea moto-culturii cu tractoare și mașini aduse din Transnistria, a
rămas în sarcina Guvernământului Transnistriei.
O altă chestiune a fost aceia a animalelor aduse din
Transnistria. Ministerul de Agricultură a arătat că noi avem animale superioare
ca rasă, că totalul animalelor din țară este satisfăcător și că prin aducerea
acestor animale se favorizează ivirea și întinderea epizotiilor, lucru ce s’a
și întâmplat.
Nu am luat parte la nici un consiliul de miniștri în care
să se fi hotărât intrarea României în război alături de Germania, împotriva
U.R.S.S. și nu am aflat de acest lucru decât din ziare.
Nu mi-am pus problema politică a războiului, pentrucă mă
consideram un simplu tehnician.
Una din chestiunile care m’a separat de Mareșal era și
abuzul ce se făcea cu monopolurile date unor organizații particulare, spre
exemplu Societatea Solagra, Oficiul Bumbacului, Oficiul Laptelui, Oficiul
Inului și al Cânepei care erau într’alte mâini decâ în ale agricultorilor, dar
care colectau mărfurile agricultorilor așa cum credeau de cuviință și
reglementau într’o măsură importantă și circulația acestor mărfuri.
Societatea „Solagra“ avea
monopolul colectării[10] semințelor
oleaginoase din țară, lucru care producea mari nemulțumiri agricultorilor de
tot felul și în special micilor plugari care erau principalii producători de
floarea soarelui, deoarece societatea nu putea satisface comercializarea
acestor produse, adică nu putea cumpăra toate[11] cantitățile ce i
se ofereau și nu le putea plăti[12] la timp, iar plugarii rămâneau cu marfa
fără posibilitatea de a o vinde la alții.
Nu am auzit de
ultimatumul guvernului englez dat prin intermediul Legației Statelor Unite și
nici de răspunsul dat de guvernul român în această ocaziune. Nu am aflat de
declarația de război pe care guvernul român a făcut-o Statelor Unite decât
ulterior din ziare.
Sunt anexate extrase din ședințele Consiliului Economic
(12 septembrie 1941) și Consiliului de Miniștri (6, 21 martie 1941 și 13 mai
1943) care atestă prezența lui Pană, o trimitere la Legea nr. 619/1941 pentru
împroprietărirea ofițerilor decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul“, contrasemnată de Pană, care prevedea ca între
terenurile expropriate să fie și cele de la evrei, Legea nr. 790/1941 de
organizare a Basarabiei și Bucovinei, și o conferință ținută de el la Radio pe
17 iunie 1941 (ale cărei teme sunt aportul agriculturii la independența
economică și politică a țării, și posibilitățile de sporire a producției agrare).
Întrucât asupra lor se va axa inculparea, vom reveni.
Pe 8 iunie 1945 Ministerul Agriculturii și Domeniilor a
întocmit un raport cu privire la relațiile economice ale României cu Germania
în timpul miniștrilor Aurelian Pană, Petre Nemoianu și Ion Sichitiu. El
reprezintă o expunere detaliată a balanței de plăți, din care nu rezultă în
nici un fel că România ieșise în pierdere, ci rămăsese chiar datoare.
În dosar apar în copie două documente care, dată fiind
tenta personală și faptul că îi sunt favorabile, este cert că Pană le-a depus,
și pe care le cităm integral.
Primul este o scrisoare din 2 februarie 1943 a lui
Gheorghe Alexianu, guvernatorul civil al Transnistriei. Plină de reproșuri, ea
viza dificultățile colaborării lor (asupra cărora vom reveni):
Am primit cu mare uimire telegrama Dvs. din 29 Ianuarie 1943. Am crezut că
sufletul Dvs. de român și de patriot va sta alături de noi în marea operă pe
care se străduiește să o realizeze Mareșalul în folosul țării. Am luat toate
măsurile pentru a învinge inimaginabilele greutăți ce ni s’au creiat în această
acțiune și telegrama Dvs. va rămâne ca o neașteptată[13] mărturie în
înfăptuirea acestei mari opere, care totuș se va face.
Cel de-al doilea
este o scrisoare de aceeași factură a lui Ion Antonescu însuși, „Mareșal al
României și Conducătorul Statului“, datată 3 iulie 1943, în care îi cere
demisia lui Pană (fapt petrecut în aceeași zi):
DOMNULE PANĂ,
De câtva timp am constatat personal și am fost informat
de Ministerul Economiei Naționale, care mi-a prezentat și lucrările
doveditoare, că întâmpină o serie de dificultăți formale din partea Dvs., de
câte ori este vorba de rezolvarea, conform indicațiilor date de mine, a unor
probleme ce privesc economia Țării.
Cum nu am timp de pierdut cu discuțiile, cari de multe
ori au fost de natură subiectivă, dintre Dvs. și alte departamente și cum în
aceste condițiuni nu pot realiza, fără pierdere de vreme, coordonarea necesară
în soluționarea problemelor de interes economic general, mă văd nevoit, cu
regret, să avizez la alegerea unei alte persoane pentru conducerea
departamentului Agriculturii și Domeniilor și vă mulțumesc pentru munca ce ați
depus și serviciile ce ați adus agriculturii românești cât timp ați făcut parte
din Guvern.
Pe 15 noiembrie 1945 Tribunalul se interesează la
Administrația Financiară din București de averea mobilă și imobilă a lui Pană,
iar în răspuns este indicat imobilul din Str. Jules Michelet nr 8.
Într-un document al Siguranței din 1 martie 1946, în care
era vorba despre un grup de săteni din comuna Constantin Brâncoveanu care
criticau politica regimului și Uniunea Sovietică, Pană, care vizitase
localitatea de câteva ori, este bănuit a fi instigatorul. Ca urmare, pe 14
martie Siguranța cere relații Jandarmeriei, căreia îi anexează și nota informativă
de origine (a primarului comunei, Victor A. Matei), printr-o adresă semnată de
Mișu Dulgheru. În urma cercetărilor, Jandarmeria răspunde că susținerile nu se
confirmă. Cu toate acestea, doi dintre țărani au fost trimiși în judecată
întrucât ar fi afirmat că „Guvernul Groza a făcut afaceri cu vitele și
cerealele strânse în contul armistițiului, vânzându-le“. Documentul indică faptul că asemeni altor foști
membri ai guvernării Antonescu, Pană era o țintă a Siguranței comunizate.
Pe 10 aprilie 1946 acuzatorul public I. Raiciu a dispus
cercetarea lui Pană în baza Legii 312/1945[14]. Astfel, i se imputau anumite
legi cu caracter fascist, participarea la 59 ședințe de guvern, între care „la
discuțiile din ședințele dela 17 și 19 Iunie [1941] când s’a precizat planul de
agresiune contra teritoriilor U.R.S.S.-ului precum și scopurile fasciste ale
războiului ce’l plănuiau și când s’a precizat că se urmărește încorporarea
teritoriilor Sovietice de peste Nistru)“[15], prezența în 59 ședințe ale Delegației Economice și
două conferințe, una la Radio, pe 17 iunie 1941, intitulată Despre agricultură, și o alta cu
prilejul expoziției documentare ținută sub egida „Sporirea producției agricole“
(din 20–28 Septembrie 1942), și intitulată Agricultura
românească în noul cadru european.
Pe 17 mai Pană este
pentru prima oară arestat, după cum reiese dintr-un un referat datat 22 mai al
Serviciul IV din Siguranță, cel care îl verificase cu prilejul incidentului din
comuna Constantin Brâncoveanu, prin care, dată fiind schimbarea statutului său,
se cere aviz superior dacă mai este nevoie de antecedentele penale și
orientarea politică ale urmăritului. Nu știm cât a stat închis, căci informația
nu se regăsește în dosar.
Pe 20 mai acuzatorul public D. Săracu a dispus sechestrul
asigurator asupra întregii averi mobile și imobile a lui Pană, iar M.
Lepădătescu, acuzator public la același cabinet, a solicitat să fie impus
sechestrul asigurator asupra: acțiunilor pe care le deținea la Banca Ipotecară
și la Creditul Rural București; 2/3 din pădurea de pe Muntele Mănăilă din
comuna Drajna și tot 2/3 din pădurea de pe Muntele Tigăile Mari din comuna
Măneciu, județul Prahova; moșiei de 50 de ha din comuna Frățilești, județul
Ialomița și moșiei Balta Cegan din același județ; imobilelor aflate pe acestea
și a tuturor bunurilor mobile.
Pentru casa din strada Jules Michelet nr. 8 din
București, D. Săracu a semnat el însuși sechestrul, iar pe 23 mai, în prezența
Ecaterinei Pană, au fost inventariate bunurile, care sunt prezentate detaliat
în procesul verbal. În imobil mai locuiau Ruxandra și Corneliu Pană, copiii
Ecaterinei și lui Aurelian, împreună cu propriii copii. La data respectivă,
familia Pană închiriase parterul locuinței tenorului Ion Dacian și fostului
director de teatru de revistă Nicolae Vlădoianu, care semnează procesul verbal
în calitate de martori.
În urma unei adrese a Tribunalului din 21 mai, prin care
se solicitau dovezi cu privire la măsurile de aservire economică a României
față de Germania ale miniștrilor Aurelian Pană, Petre Nemoianu și Ion Sichitiu,
pe 14 iunie Ministerul Agriculturii a remis mai multe rapoarte ale direcțiilor
sale care privesc convențiile încheiate cu societățile germane. Iată ce se
spune într-unul din ele:
Comandamentul German și Legația Germană, au făcut
numeroase intervenții pentru arendarea pe termen de 20 de ani a lacurilor din
sudul Basarabiei și a concesionării pescuitului marin.
Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Dl. Ministru
Aurelian Pană, precum și Direcția Comercială a Pescăriilor, s’a opus categoric
la această arendare și concesiune, și cu toate presiunile care s’au făcut timp
de un an și jumătate, nu s’au aprobat cererile germane[16].
În fine, ca acțiune „pro-germană“ este indicată cuvântarea la deschiderea expoziției
documentare mai sus amintită, ținută pe 21 septembrie 1942 și tipărită ulterior
într-o broșură de 21 pagini. Asemeni cuvântării de la Radio din anul precedent,
ea este o expunere doctă a modului în care poate fi mărită producția agricolă
și adaptarea ei la nevoile pieței europene, în care regăsim misterioasa plantă
soia – alături de orez, in, cânepă și oleaginoase (toate subliniate cu creion
roșu) – iar Germania nu este menționată nici măcar o dată. Mai mult, Pană
vorbește acolo despre dezideratul unei „Europe solidare“, în contrast cu cea de
atunci, „învrăjbită“, și încheie astfel:
Agricultorul
român este în stare să sporească în mare măsură producțiunea pentru a-și
îmbunătăți propria sa soartă și pentru a asigura independența de mâine a
Europei, și prin urmare și a țării sale.
Lucrul acesta
este cu putință într’o Europă solidară, care îi va asigura o desfacere sigură a
produselor sale la un preț remunerator.
3. A doua
anchetă
Legislația privind crimele de război a fost modificată
prin Decretul Lege nr. 455 din 22 iunie 1946[17]. Astfel, potrivit art. 1 toate
cauzele aflate în stare de judecată în baza Legii nr. 312/1945, care conform
art. 18 al ei aveau termen până la 1 iunie 1946, urmau să fie prelungite până
la 28 iunie inclusiv, cu menținerea instanțelor de judecată existente la data
respectivă (Tribunalele Poporului).
Prin același articol s-a prevăzut ca măsurile luate cu
privire la deținerea în interesul cercetărilor, precum și actele de urmărire și
instrucție săvârșite până la publicarea legii, să rămână valabile. Totodată,
prin art. 2, pentru cauzele care la data de 28 iunie se aflau în curs de
cercetare sau a căror judecare va depinde de Tribunalul Poporului, s-a dispus
să treacă în competența secțiilor de natură criminală ale Curților de Apel din
București și Cluj, în condițiile în care infractorii intrau în prevederile
Legii nr. 526/11 iulie 1945. Era și cazul lui Pană. De asemenea, art. 3 stipula
ca cercetările începute de acuzatorii publici anterior datei de 28 iunie să fie
continuate de Parchetul General al Curții de Apel, iar sesizarea instanței de
judecată să fie făcută de Procurorul General la cererea Consiliului de
Miniștri. În fine, art. 6 prevedea clauzele procedurale de aplicat,
asemănătoare celor din Codul de Procedură Penală, cu excepția art. 377–378 care
erau înlocuite de art. 2 al Legii nr. 61/8 februarie 1946, ceea ce însemna că
mandatele de arestare erau emise de Procurorul General la cererea Consiliului
de Miniștri fără a fi supuse confirmării unui judecător.
Pe 26 iunie 1946 acuzatorul public a dispus trimiterea
cauzei la instanța indicată. Astfel a fost constituit astfel Dosarul nr.
2280/1946, care a agregat și precedenta anchetă.
Pe 25 iulie, Al. Ionescu Lungu, consilier,
procuror-delegat al Parchetului General responsabil de caz, a dispus
continuarea cercetărilor.
Aflat în stare de libertate de această dată, Pană a fost
convocat, și în data de 2 august i s-a luat un supliment de interogatoriu în
care și-a menținut declarațiile date pe 25 aprilie 1945 în fața acuzatorului
public I. Raiciu. Cu același prilej, a anunțat că va depune un memoriu și o
listă de martori în apărarea sa.
Pe 12 august a depus memoriul și a remis lista de martori
care, pe de o parte, conținea un fost șef și alți foști subordonați în
minister: Nicolae Mareș (ministru), Mihail Romașcanu (comisar general al
Prețurilor), Dimitrie Grozescu (secretar general), Iuliu Radulovici (director
al Zootehniei și delegat ca secretar general pentru același sector), Corneliu
Ionescu (director al Geniului Rural), Petre Morcovescu (director al Economiei
Agrare), Anghel Julea (director al Producției Vegetale), Niculae Paraschivescu
(director al Învățământului și Propagandei), și pe de altă parte: Maria
Benbassat și [Sender] Margulius (pentru lămuriri în chestiunile rasiale).
În memoriul de 8 pagini A4, datat 13 august, Pană a
răspuns punct cu punct și detaliat acuzațiilor, pe care le rezumăm atât pentru
caracterul de probă, cât și pentru valoarea de mărturie istorică.
1) Intrarea în
guvernul generalului Ion Antonescu
Pană a intrat în guvern ca subsecretar de Stat la
Ministerul Agriculturii și Domeniilor pe 20 ianuarie 1941, ca specialist, iar
nu din motive politice și cu atât mai puțin pentru vreo activitate politică
fascistă, fiindu-i solicitat sprijinul într-o perioadă tulbure, cea a
Rebeliunii legionare, dat fiind că era cunoscut ca un pasionat și bun
specialist care a reușit să facă agricultură în Ialomița, una din zonele cele
mai văduvite ale țării, exemplu fiind ferma model de la Frățilești, pe care în
1945 o administra împreună cu fiul său Petru, absolvent al Facultății de
Agronomie din Urbana, Ilinois, SUA. Un fapt pe care atât Prof. Gh.
Ionescu–Sisești l-a recunoscut într-un articol pe care îl anexează, cât și
comisia de aplicare a reformei agrare din 1945, care și i-a lăsat maximumul de
suprafață admisă, anume 150 ha. Conchide: „Acestea sunt motivele pentru care am
fost chemat, fără să fi cerut, în guvernul din Ianuarie 1941, iar
nici decum vro activitate politică în sens fascist sau altul, pe care aș fi
avut-o. O asemenea activitate nu am avut și nici nu se va putea dovedi întrucât
n’a existat.“[18]
2) Ce interese a
reprezentat în guvernul G-ral I. Antonescu
În guvern, Pană a reprezentat interesele tuturor, dar în
special pe cele ale micii proprietăți, care avea nevoie de asistența Statului.
Dată fiind structura proprietății, în care marea proprietate reprezenta un
procent redus, între proprietari nu exista opoziție de interese, și el citează
măsurile pe care le-a luat pentru stimularea micii proprietăți: legea obștilor
și înzestrarea lor cu utilaj agricol gratuit; acordarea mașinilor agricole în
special asociațiilor; dotarea centrelor agricole cu mașini pentru a le pune la
dispoziția țăranilor cu chirie și la prețuri ieftine; înființarea grădinilor
comunale de zarzavat și a fabricilor de marmeladă, ca debușeu pentru fructele
micilor gospodării și altele. Și conchide: „Ar trebui volume pentru a arăta în
amănunt întreaga activitate desfășurată în acest sens.“ Și adaugă sugestiv că activitatea desfășurată
în minister se regăsește în „platforma program a Blocului partidelor
democratice“, pe care o anexează.
3) Activitatea
Ministerului Agriculturii și Domeniilor
Rolul ministerului, conform legii din 6 aprilie 1939, era
de a spori și armoniza producția cu cerințele pieței. Această sporire era
singura soluție rațională în condițiile date, alternativele, limitarea la
strictul necesar sau scăderea, fiind imposibile din mai multe rațiuni. În
primul rând, pentru că producția agricolă, spre deosebire de cea industrială,
nu este ceva care se poate doza, știut fiind că există serii de ani cu
producție deficitară, iar pentru a o acoperi este nevoie de creșterea
rezervelor. Or aceste rezerve nu pot fi create decât prin sporirea producției.
„În timp de război mai ales, aceasta e cu totul necesar întrucât toată lumea
cere și importul din alte țări, de cele mai multe ori, nu este cu putință.
Scăderea producțiunei agricole în mod conștient, în asemenea împrejurări, ar fi
echivalat cu o crimă contra poporului românesc, cu urmări catastrofale.“[19] În plus, o asemenea politică ar fi fost
imposibilă, întrucât mica producție țărănească ce cultiva pentru nevoile
proprii ar fi socotit-o un atentat la existența sa și nu ar fi urmat-o. Astfel,
în loc de scăderea producției s-a uzat de păstrarea secretului cu privire la
suprafețele însămânțate și la producția agricolă obținută, politică urmată și
de alte State în timp de război. Totodată, România a trebuit să producă și
alimente pe care nu le mai putea importa, precum orezul, și să sporească
suprafețele la plante textile și oleaginoase, pentru care nivelul cererii era
în creștere. Astfel, după doi ani de eforturi, ministerul a reușit să
îndestuleze populația, să satisfacă cererea de materii prime a industriei și să
creeze rezerve. În fine, schimburile comerciale țineau de ministerele economiei
naționale și de externe, în sarcina cărora rămâneau și eventualele erori.
4) Războiul contra
URSS, Angliei și SUA
În perioada 20 martie 1941 – 19 martie 1942 Pană a fost
subsecretar de Stat sub conducerea miniștrilor Nicolae Mareș (timp de câteva
zile, după „revoluția legionară“[20]) și
gen. Ion Sichitiu, nu putea semna legi, nici decizii, și cu atât mai puțin în
afara cadrului ministerului. Nu a luat parte la nici o ședință a Consiliului de
Miniștri în care să fi fost hotărât războiul contra celor trei State aliate,
nici nu a auzit să fi avut loc vreuna, iar faptul l-a cunoscut din presă, la
fel ca toată lumea. „În aceste împrejurări hotărârea a aparținut desigur
Mareșalului Antonescu și Ministrului de Externe Mihai Antonescu. Poate și
altora, dar în nici un caz Subsecretarului de Stat dela Min. A[griculturii]. și
D[omeniilor].“[21] De asemenea, nici
cât a fost ministru, până la 3 iulie 1943, Pană nu a luat parte la vreo ședință
a guvernului în care să fi fost hotărâtă continuarea războiului contra URSS și
a Națiunilor Unite. În fine, Legea de organizare a Basarabiei și Bucovinei „nu
poate fi considerată ca un act de agresiune contra cuiva. Prin această lege
se organizează un teritoriu românesc care ne-a aparținut în bază de tratate
internaționale, pe care l-am stăpânit în liniște 20 de ani și care la acea
dată intrase în stăpânirea noastră.“[22]
5) Ministerul nu a
luat măsuri rasiale
„Nu am cerut nici odată evacuarea sau exterminarea
vre’unei populațiuni de nici un fel și din nici o parte a țări[i] și nici nu
am aprobat vr’o asemenea măsură luată de alții. Chiar la Min. A. și D. care
depindea de mine, n’am aplicat o epurare din punct de vedere rasial sau
politic. Am opinat pentru menținerea în serviciu a D-lui Virgil Economu,
evreu depe mamă, fost secretar general sub actualul regim, am repus în serviciu
pe Dl. Roman Stere, actual secretar general la Min. A. și D., deși la
evacuarea Basarabiei [din] 1940 D-sa a rămas în acel teritoriu. Am stăruit
deasemenea pentru mulți evrei ca să fie eliberați din lagăr sau să li se
îmbunătățească situația.“[23]
În fine, prevederile art. 7 din Legea nr. 619/1942
privind împroprietărirea ofițerilor decorați cu Ordinul Mihai Viteazul nu pot
fi interpretate ca dispoziții rasiale, dat fiind că terenurile care proveneau
de la evrei fuseseră expropriate cu mult înainte de intrarea lui Pană în guvern
și nici măcar nu se găseau în administrarea ministerului pe care îl conducea.
6) Folosirea
prizonierilor de război la muncile agricole
În urma mobilizării, s-a produs un deficit de brațe de
muncă în agricultură, motiv pentru care au avut loc mobilizări pentru lucru
care, spre deosebire de industrie, au fost foarte reduse. Legea mobilizării
agricole a fost salutară în privința micii proprietăți, iar în privința marii
și mijlociei proprietăți s-a recurs, la cererea Ministerului Agriculturii și
Domeniilor, și la prizonieri de război. „Pentru a asigura alimentarea
populației țării, această măsură a fost necesară.“
Prizonierii au fost plătiți de agricultori, iar „tratamentul, programa de
lucru și starea sanitară, ele au fost excepțional de bune.“[24] De cele mai multe ori agricultorii și-au depășit
obligațiile, acordându-le acestora îmbrăcăminte și încălțăminte, care cădeau în
sarcina Statului. În concluzie, date fiind „întreținerea fără folosire în
timpul iernei, munca redusă la 8 ore pe zi chiar în timpul recoltei – ceeace
nu exisă în nici o agricultură din lume –; o jumătate zi liberă pe
săptămână în afară de Dumineci și sărbători; faptul că erau plătiți chiar în
zilele când nu munceau; munca cu prizonieri era o muncă scumpă care nu avea
decât un singur avantaj și anume acela de a fi asigurată.“[25]
7) Prețul
produselor agricole
Problema în discuție era decalajul dintre prețul
produselor agricole și cel al produselor industriale. Or începând din 1914, el
a devenit din ce în ce mai mare, scăzând astfel puterea de cumpărare a
țăranului, ceea ce însemna că pentru a cumpăra același obiect, el trebuia să
dea o cantitate din ce în ce mai mare din producția sa. Încă de la intrarea în
guvern, Pană a obținut promisiunea Conducătorului Statului ca la calcularea
prețului produselor agricole să fie folosită aceeași metodă ca la cele
industriale. Ea n-a fost respectată, iar calculelor ministerului le-au fost
aplicate amputări arbitrare, în paguba agricultorilor. În 1943 situația a
devenit deosebit de critică, dat fiind că din cauza abundenței produselor
agricole, chiar și prețurile oficiale mici puteau fi obținute cu greu. Au
suferit îndeosebi agricultorii de suprafețe mai mari, cărora o parte din preț
le-a fost plătit în certificate de plată, din care mai posedau și în 1948.
Astfel, cât timp a fost condus de Pană, ministerul a
susținut fixarea de prețuri echitabile pentru produsele agricole, care dacă nu
înlăturau decalajul menționat, căutau să-l reducă. Totodată, ministrul a fost
contra fixării de prețuri scăzute pentru muncile agricole, tocmai pentru ca
grâul să nu rămână nesecerat din cauza unei diferențe de preț pe care
agricultorul nu putea să o acopere prin tarifele obligatorii. Iată de ce el s-a
opus fixării de prețuri maximale în agricultură, iar dacă de multe ori faptul
s-a petrecut, a fost în contra avizului ministerului, care le-a fixat cât a
putut de sus și le-a încălcat ori de câte ori a fost posibil. De altfel, în
condițiile de război, când România era decuplată de piața europeană, prețurile
interne nu erau în legătură cu cele externe, ceea ce permitea un spațiu de
manevră în sensul politicilor dorite, adică ar fi putut exista prețuri mari în
interior și mici la export, și invers.
8) Transnistria nu
a fost jefuită de minister
Ministerul nu a cerut nimic din Transnistria: nici vite,
nici unelte, nici semințe sau alte produse agricole. În schimb, din Vechiul
Regat au fost luate semințe și materiale agricole care au fost trimise acolo. Guvernatorul
Alexianu alcătuise vaste planuri de refacere a agriculturii românești cu unelte
din Transnistria și a stăruit ca ministerul să le primească și să le pună în
funcțiune în țară. Întrucât cel din urmă s-a opus, Mareșalul Antonescu a
hotărât ca organizarea motoculturii să fie făcută în Vechiul Regat chiar de
Alexianu cu personal și mijloace proprii. Rezultatul a fost un fiasco total.
Din Transnistria au fost aduse și numeroase vite, dar nu de către minister, și
nici la îndemnul său, căci a refuzat să le primească. După numeroase
insistențe, ministerul a consimțit să trimită la fața locului o comisie care să
cerceteze turmele de oi caracul și, eventual, să cumpere un număr de exemplare.
Rezultatele au fost modeste, în total fiind aduși 10 berbeci și 50 de oi, care
au fost plătite la prețul fixat de Guvernământ. În fine, din toate semințele
oferite, ministerul nu s-a oprit decât la sămânța de floarea soarelui
varietatea Jdanov, care a fost introdusă în Vechiul Regat și Basarabia de către
Societatea Solagra. În ce fel au fost toate acestea achiziționate de
Guvernământ, Pană nu știa.
9) Ministerul nu a
aservit economia românească
În toată perioada guvernării Antonescu, Pană nu a avut
nici o misiune oficială în străinătate. A fost de două ori la Viena și o dată
la Berlin, în scop pur tehnic, în chestiuni agrare. La Viena a vizitat două
expoziții agricole, pentru a se documenta asupra progreselor agriculturii și
îndeosebi a mecanicii agricole, iar la Berlin pentru a se informa despre
progresele în cultura cartofului. Cu prilejul ultimei deplasări, Mihai
Antonescu i-a dat unele indicații, care îi sunt imputate și răspunde astfel: „Nu
putea fi vorba de a stabili prin aceste recomandări, făcute în pripă, în cursul
unei ședințe destul de încărcată, o politică generală economică a țării.“[26]
În continuare, el a
răspuns acuzei că s-ar fi opus industrializării țării. Din contră, a fost
întotdeauna un adept al industrializării, ca debușeu pentru înmulțirea brațelor
de muncă, iar chestiunile și politica industriale reveneau de drept
Ministerului Economiei Naționale. Cât timp a fost ministru, ba chiar și
subsecretar de Stat, ministerul său „și-a păstrat o desăvârșită
independență. Nu s’a primit nici un consilier agrar străin, n’am primit nici o
injoncțiune din nici o parte, n’am făcut nici o concesiune. Din contră.“[27]
Astfel, timp de doi ani Pană a refuzat cererea unui grup de capitaliști germani
și români, susținuți de Ministerul Economiei Naționale și de Mareșalul Ion
Antonescu, de a li se concesiona cele mai bune pescării ale Statului, lacurile
din sudul Basarabiei, coturile Dunării și pescuitul marin, dat fiind că această
activitate putea fi făcută foarte bine de către români, iar condițiile ar fi
fost dezavantajoase. Grupul nu s-a dat însă bătut, a revenit cu noi presiuni,
dar Pană a rezistat. Mai mult, el a comandat vase de pescuit în Germania și
Suedia, la data memoriului ultimele fiind gata de a fi preluate, după cum o
atestă un articol de presă pe care îl anexează. Un alt grup german, Societatea
Wollthierag, a căutat să obțină în țara noastră monopolul îmbunătățirii rasei
oilor din punct de vedere al lânii, prin import masiv de berbeci merinos din
Germania, ceea ce obținuse deja în Bulgaria. Pană s-a opus „din motive
tehnice și din motive naționale“[28], iar „Opera de îmbunătățire a rasei
oilor noastre am întreprins-o noi prin mijloace asupra cărora nu e locul să
insistăm aci.“[29]
Printr-o convenție
încheiată între Statul român și societatea germană D.F.H.G. în 1940, anterior
guvernării Antonescu, acesteia din urmă i s-a dat în exploatare pe 30 de ani un
important masiv păduros în zona Neamțului, pe care cu primul prilej Pană a
anulat-o. Societatea Solagra a fost înființată și ea anterior guvernării
Antonescu, în februarie 1940. Activitatea ei producea nemulțumiri printre
producători pentru că procura materii prime la prețul oficial, motiv pentru
care Pană s-a opus categoric să i se dea orice însărcinări în legătură cu
cultura plantelor oleaginoase ori altele, iar dacă nu a reușit să-i împiedice
funcționarea, faptul s-a datorat Ministerului Economiei Naționale, care îi
transmitea sarcini. La rândul ei, Societatea Soia a fost înființată cu mult
înainte de Solagra. Cum cultura plantei nu a reușit în măsura în care se spera,
iar prețul oferit de societate nu era stimulativ, activitatea ei s-a redus
treptat până la a nu mai conta în planul de cultură.
Ministerul nu a
încheiat nici o convenție cu vreun Stat străin, la fel cum nu a dispus asupra
exportului disponibilului producției, căci acestea țineau de Ministerul Economiei
Naționale, Subsecretariatul Aprovizionării și Ministerul de Externe. Din
contră, în cadrul convențiilor încheiate s-a preocupat ca agricultura
românească să fie dotată cu tot inventarul necesar. „S’a importat mii de
tractoare, batoze, secerători, pluguri cu tracțiune animală, selectoare,
trioare, diverse unelte etc.. Se poate spune că nici odată, într-un timp
atât de scurt, nu s’a importat atâtea mașini agricole și în condițiuni atât de
avantajoase. Toate au fost importate pe credit pe 6 ani și pe primi[i] 2 ani
fără dobândă.“[30] Demersurile au fost dificile, dat fiind că Germania, de
unde erau importate, avea și ea nevoie de utilaje pentru cultivarea
teritoriilor ocupate, însă germanii și-au respectat angajamentele și au livrat
necesarul agriculturii românești. Pană dă și alte exemple pentru a conchide:
„Din toate cele spuse, rezultă că raporturile dintre ministerul agriculturii
și alte țări, n’au fost raporturi de dependență, ci raporturi de egalitate de
la țară suzerană la țară suzerană și nici pe departe nu poate fi vorba de vre’o
aservire[31]. [...] / Politica economică urmată la Min. A. și D. a fost
categoric aceea a intereselor românești, fără nici o abatere.“
10) Plecarea din
guvern
Pană indică motivele care au stat la baza deciziei de
a-și prezenta demisia (în fapt, după cum am văzut, i-a fost cerută):
importantele deosebiri de vederi între modul în care un specialist în
agricultură înțelegea să conducă ministerul și ideile Conducătorului Statului.
Diferendele au vizat strict activitatea ministerului, căci asupra altor
chestiuni, de politică internă sau externă ori ducerea războiului, nu a fost
niciodată consultat, ceea ce era explicabil, de vreme ce rolul acordat și
acceptat de la bun început a fost unul limitat. Privind retrospectiv, dat fiind
regimul politic instituit de Antonescu, precum și contextul războiului, era
inevitabil ca o personalitate precum Pană să intre în conflict cu șeful
Statului.
Iată motivele decisive, unele indicate deja: chestiunea
prețurilor produselor agricole, în care Mareșalul nu și-a ținut promisiunea;
chestiunea concesionării pescăriilor Statului, susținută de Ministerul
Economiei Naționale și de Mareșal, în care Pană nu și-a dat acordul, și care „a
produs o adevărată enervare“; chestiunea
atribuțiilor prefecților, cu ideea, susținută de Mareșal, ca aceștia să preia
sub autoritatea lor toate serviciile județene, inclusiv camerele agricole, atât
în privința disciplinei, cât și a deciziilor curente, ceea ce ar fi însemnat
practic desființarea ministerului, care rămânea doar cu responsabilitatea;
chestiunea societăților care dispuneau de munca agricultorilor fără să facă
agricultură: Oficiul bumbacului, inului și cânepei, Oficiul laptelui, Oficiul
lemnului, Solagra – în fapt, monopoluri în mâinile unor particulari (poziția
ministerului era ca agricultorii să-și desfacă singuri produsele, prin
organizațiile lor, după care puteau dispune și alții); Mareșalul s-a opus
proiectului asigurărilor bunurilor și persoanelor propus de minister, căci din
motive de siguranță nu considera necesar să lase pe mâna agricultorilor
conducerea propriilor organizații; organizarea motoculturii de către
Guvernământul Transnistriei cu unelte aduse de acolo, dar și trimiterea către
camerele agricole a clocitorilor, stupilor și a altor materiale în totală
dezordine.
Pe 14 august 1946 au fost audiați martorii Corneliu
Ionescu (la data respectivă inginer agronom, inspector în Ministerul
Agriculturii și Domeniilor), Niculae Paraschivescu (inginer agronom,
consilier), Petru Morcovescu (pensionar), Dr. Iuliu Radulovici (medic
veterinar), iar pe 17 august Mihail Romașcanu (inspector general la Banca
Națională). Depozițiile lor confirmă sistematic susținerile lui Pană, prin
urmare, este inutil a le reproduce. Mai mult, Paraschivescu a relatat că în
cazul ajutoarelor acordate școlilor de agricultură ale Grupului Etnic German,
ministrul „a dat și cu greutate circa 1/2 din cât i se cuvenea. D-sa spunea
totdeauna că întâi trebuie să avem în vedere interesele și ajutorul de care are
nevoie agricultura și agricultorii români și apoi cei din grupul etnic german.“ Tot pe 17 august Pană a renunțat la audierea
celorlalți martori.
Pe 26 august procurorul Al. Ionescu Lungu a dat ordonanța
definitivă în cauză. Ea reproduce informația conținută în probele de la dosar
și respinge ca neîntemeiate acuzele pentru care fusese începută urmărirea
penală, pentru a conchide:
Având în vedere că din cele expuse mai sus rezultă că
învinuitul a deținut Subsecretariatul de Stat al Agriculturii și chiar
Ministerul Agriculturii și Domeniilor ca tehnician[32].
Că în conducerea politică a guvernului față de puterile
străine n’a avut nici un rol care să atragă responsabilitatea conf. art. 1 și 2
al. a din legea 312/1945.
Având în vedere că Aurelian Pană în conducerea
departamentului său n’a avut în vedere decât păzirea intereselor românești și
desvoltarea cât mai temeinică a agriculturii și ramurilor de activitate în
legătură cu agricultura.
Că la întocmirea convențiilor economice și comerciale
numitul nu avea nici un rol acestea fiind de resortul Ministerului de Externe
și al Ministerului Economiei Naționale[33],
Că prin importul uneltelor și mașinilor agricole din
Germania cei cari au avut profit am fost noi,
Că învinuitul n’a edictat legi sau măsuri nedrepte de
concepție hitleristă, legionară sau rasială și nici n’a practicat o excesivă
execuție a legiuirilor cu acest caracter[34],
Că astfel fiind activitatea învinuitului nu poate fi
încadrată în textul art. 2 al. n și o din legea 312/945 și că cercetările
întreprinse contra sa urmează a fi clasate iar sechestrul asigurător asupra
averii învinuitului desființat.
Dosarul a fost înaintat procurorului general spre cele
legale.
Cu toate acestea, pe 16 septembrie 1946 Parchetul General
de pe lângă Curtea de Apel București, Cabinetul VI Instrucție pentru Instruirea
celor vinovați de dezastrul Țării și crime de răsboiu, prin procurorul I.
Popescu Copăceni, redactează un „referat“ în
care vorbește despre răspunderea solidară a membrilor guvernului din care a
făcut parte Pană și dă un aviz contrar, anume ca respectivul „act de acuzare“, împreună cu dosarul să fie înaintate
Președinției Consiliului de Miniștri spre a decide conform art. 8 din Decretul
Lege nr. 455/1946. Titlul inițial al documentului, „act de acuzare“, a fost modificat cu cerneală neagră în „referat“, dar
nu și în conținutul său. Situația arată caracterul circular al demersului: nu
erau inculpați decât cei pe care responsabilii politici îi voiau condamnați,
actul de inculpare fiind sinonim cu unul de condamnare. La fel, decizia se afla
formal la nivelul Președinției Consiliului de Miniștri, dar aceasta era
în situația de a aviza doar pentru că o ceruse.
Dintr-o notă
informativă a Siguranței din 10 martie 1947 aflăm că Pană „de la Creditul
Rural“ acordă împrumuturi mari unor țărani înstăriți din județul Ialomița și
„este în legătură“ cu Gheorghe Rădulescu zis Gică, din comuna Săveni, care
„face propagandă legionaro-manistă“. Fostul ministru nu era director al băncii,
ci doar acționar.
Timp de un an de zile nu se mai întâmplă nimic în dosar,
iar pe 8 octombrie 1947 Pană cere procurorului general al Parchetului General
al Curții de Apel București să i se elibereze un certificat din care să rezulte
că dosarul care îl privea a fost clasat, iar în ziua următoare îl primește.
4. A treia
anchetă
Pe 13 august 1948 Pană este
arestat de Siguranță și încarcerat la închisoarea Văcărești alături de Nicolae
Păiș, Gheorghe Potopeanu și Radu Rosetti (și ei foști miniștri în guvernul Ion
Antonescu), numiți în clar „deținuți politici“. Pentru că fuseseră aduși fără
mandat, directorul închisorii se adresează directorului general al Direcției
Generale a Penitenciarelor pentru formalități, care pentru Pană sunt îndeplinite abia pe 21 august, când este
emis mandatul nr. 3706 al parchetului aceleiași curți, semnat de
prim-procurorul Aurel Fărcuțiu, pe motiv că „a permis intrarea armatei germane
pe teritoriul țării și a contribuit la declararea războiului contra U.R.S.S.“, în baza art. 2 literele a și b, combinat cu art. 3
din Legea nr. 291/1947 de urmărire și sancționarea
celor vinovați de crime de război sau în potriva păcii ori umanității.
Procedura era de
două ori ilegală, dat fiind că după cum am văzut, mandatele de arestare trebuiau emise de Procurorul
General la cererea Consiliului de Miniștri, fără a fi supuse confirmării unui
judecător, iar în aceste cazuri au fost emise de simpli procurori (care
semnează pe formularul tipizat în locul Procurorului General), totodată cererea
Consiliului de Miniștri nu este menționată nicăieri (nici trimiterea la
jurnalul Consiliului de Miniștri completată).
Acest mod de a
proceda era generalizat, așa cum o arată în detaliu cazul lui Pompiliu Nicolau
din Craiova, profesor la Politehnica Timișoara, fost ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în
guvernul Antonescu–Sima în perioada 22 septembrie – 22 octombrie 1940, care va fi inclus în același „lot“ cu Pană. Prima dată,
el a fost arestat doi ani mai devreme, pe 30 august 1946, în incinta facultății
și dus la Siguranța Timișoara, circumstanțe descrise într-un memoriu înaintat
pe 10 octombrie procurorului general de la Închisoarea politică Uranus a
Comenduirii Militare a Capitalei. La Siguranță, după identificare, șeful
structurii teritoriale i-a spus că a primit ordin telefonic de la București
pentru a-l aresta și trimite acolo. Astfel, însoțit de un agent, în ziua
următoare a fost expediat la Ministerul de Interne, iar de acolo, cu un
detectiv, a fost transferat la Uranus, unde a găsit și alți foști miniștri
arestați, de unde a dedus și motivul: faptul că fusese ministru. Situația o mai
reclamase o dată pe 1 septembrie același an, fără să primească vreun răspuns,
iar ea era cu atât mai neașteptată cu cât, după ce anterior fusese cercetat de
Tribunalul Poporului, pe 17 august Parchetul General îi clasase, ca și lui Pană,
dosarul.
De altfel, maniera
de lucru descrisă mai sus va da bătăi de cap și organelor noului regim, așa cum
s-a petrecut încă o dată în cazul lui Nicolau, despre care pe 11 ianuarie 1949, cu puțin înainte de
pronunțarea hotărârii prin care va fi achitat, se întrebau unele pe altele cu
privire la motivele arestării. Astfel, el fusese încă o dată arestat de
Direcția Regională de Securitate Craiova pe 3 decembrie 1948 în baza unui ordin
al Direcției Generale, întrucât „a fost cerut, pentru a fi judecat ca criminal
de războiu.- / Nu se cunosc motivele precise pentru ce a fost cerut de
curtea Buc.“[35], fapt care a provocat
furia lui Mișu Dulgheru, șeful Direcției Anchete a Securității, care pune pe
nota cu răspunsul venit din teritoriu următoarea rezoluție: 11.I / Nu
este admisibil ca Securitatea să afirme că nu cunoaște motivele dețineri
cuiva.- / După răspunsul dela Craiova trebuia să ne interesăm la Curtea Buc pt
a fi puși în situația de a informa precis pe Tov. Ministru / ss indescifrabil“. Ministrul în discuție este cel al Internelor, Teohari
Georgescu.
Întorcându-ne la cazul nostru, pe 26 august
prim-procurorul Aurel Fărcuțiu l-a interogat la Cabinet pe Pană, care și-a
menținut declarațiile date în cursul precedentelor anchete și a trimis la
memoriul depus la ultimul dosar. Totodată, a solicitat audierea ca martori a
lui Virgil Economu, Roman Stere, Maria Benbassat și [Sender] Margulius (cu
excepția lui Stere, basarabean, toți erau de origine evreiască). Procurorul a
fost de acord, a dispus citarea lor și instituirea sechestrului pe bunurile
mobile și imobile ale învinuitului, aceleași ca în precedentele dosare.
Totodată, s-a adresat prefectului Poliției Capitalei pentru citarea martorilor,
cu excepția lui Margulius.
La termenul din 4 septembrie a fost audiată singura
martoră prezentă, Maria Benbassat, de profesie casnică, în vârstă de 60 de ani
și vecină cu Pană (stătea la nr. 3 pe aceeași stradă). Iată integral depoziția
ei:
În timpul lui Ion Antonescu, soțul meu Rafail Bempassant [Benbassat], fiind
evreu a fost internat în lagărul dela [Târgu] Jiu. Am alergat în toate părțile
ca să-l pot scoate din lagăr, soțul meu fiind grav bolnav și amenințat să
moară.- Mi s’a refuzat acest ajutor din toate părțile, până când în cele din
urmă, fără să-l cunosc pe dl. Aurelian Pană, însă fiindcă era vecin cu noi
mi-am luat îndrăsneala să mă duc la dânsul și să-i spun tot necazul[36].- El m’a
primit cu multă omenie și înțelegere și în adevăr grației [!] domniei sale
soțul după trei zile a fost adus acasă din lagăr, scăpând astfel de moarte
sigură.-
Totodată, lui Pană i s-a luat un supliment de
interogator. El a adăugat că la data intrării în guvern, 20 ianuarie 1941,
armata germană se afla în țară și că nu poate fi făcut răspunzător pentru alte
acte ale guvernului, întrucât nu avea puteri depline nici la Ministerul
Agriculturii. Tot din cuvântul său aflăm că unul dintre martorii absenți avea
motive întemeiate: Virgil Economu era închis, asemenea lui Pană, la Văcărești.
El l-a întâlnit acolo, ca și pe Victor de Mayo, motiv pentru care solicită pe
amândoi drept martori[37]. Întrucât
ceilalți martori au lipsit, procurorul a stabilit recitarea lor, ca și pentru
ultimul propus de Pană.
Pe 7 septembrie au fost audiați martorii. Iată integral
depozițiile lor:
Victor de Mayo (inginer agronom, 45 de ani):
Confirm și eu străduința învinuitului Aurelian Pană pentru menținerea în
serviciu al [!] fostului inspector general Virgil Economu împotriva căruia s’au
făcut preziuni [!] din toate părțile și presă ca să fie scos din serviciu, pentru
că era de origine evreu și deci se încadra în legile rasiale.- Pe de altă parte
învinuitul Aurelian Pană ne-a aprobat și dat tot sprijinul mie ca să pot lucra
și pune în vânzare lucrarea mea „Marea Enciclopedie Agricolă“ cu toate că eu eram evreu și mi se puneau piedici din
toate părțile.- Învinuitul nu a ținut seama de origina mea ci mi-a dat
aprobarea de mai sus, în virtutea căreia puteam să-mi câștig existența.-
Martorul se referă la vol. IV din lucrare, pe care a
redactat-o împreună cu Vinicius Filipescu, tipărită în 1942 la Imprimeriile
„Curentul“ din București. Anterior, el fusese
redactor-șef al vol. III, publicat în 1940.
Virgil Economu (doctor inginer agronom, 52 de ani):
Eu am fost persecutat în timpul dictaturei antonesciene, și insultat în mod
public în „Porunca Vremii“[,] „Buna Vestire“ și
alte gazete, fiindcă mama mea era de origine evreică. Din acest motiv am fost
îndepărtat și din serviciu și apoi în cele din urmă am fost repus în serviciu
la Ministerul Agriculturii unde am funcționat ca inspector general.- Fiind fiu
legitimat prin căsătorie subsecventă s’a produs o controversă juridică între
contenciosul Ministerulzi [Ministerului] Agricultură [!], Contenciosului
Ministerului de răsboiu și Consiliul superior juridic. Contenciosul Ministerului
de Răsboiu și Consiliul Superior juridic au fost de părere și au opinat că și
eu mă încadrez în dispozițiunile legilor rasiale și că prin urmare trebuie să
fiu dat afară și din serviciu cum am fost dat afară din armată.- Cu
toate acestea dl. Aurelian Pană, fost subsecretar de stat și apoi
ministru la Agricultură în loc să respecte avizul Consiliului Superior juridic,
a cerut opinia dlui. Ministru de Justiție de pe atunci, care a opinat că nu
mă încadrez în legile rasiale, și am fost menținut în serviciu[38].- De aci pot să afirm că învinuitul
Aurelian Pană nu a avut concepții rasiale, mai ales că în cazul meu a fost
foarte mult discutat prin presă și am avut foarte mulți dușmani.- În ceace
privește activitatea ministerială al [!] lui Aurelian Pană, pot să spun că
D-sa. nu s’a ocupat de convenții cu Germania și nu a luat parte la discuțiuni
politice de aservirea țării ci s’a ocupat de organizarea agriculturii și în
special de partea tehnică pur agricolă, – el fiind printre cei mai pricepuți
tehnicieni în agricultură.-
Roman C. Stere (pensionar, 61 de ani), care în 1940 la
ocuparea Basarabiei rămăsese pe loc, probabil din motive comunist-romantice,
apoi în 1941, la recucerirea provinciei, sătul de raiul sovietic făcuse la fel:
În anul 1940 eu fusesem în Chișinău, când s’a cedat
Basarabia.-
După reocuparea Basarabiei de către România, am fost
judecat de o comisiune la Chișinău, care a statuat că nu mai am dreptul să ocup
nici o slujbă în Basarabia. În această situație fiind coleg cu un avocat al
învinuitului Aurel Pană am intervenit prin acel avocat și pot să afirm că
Aurelian Pană cu multă bunăvoință și asiduitate s’a ocupat de cererea mea ca să
fiu pus în drepturi[39]. De activitatea în calitate de subsecretar de Stat al
[!] lui Aurelian Pană nu am nici o cunoștință.-
Procurorul a renunțat la audierea singurului martor care
nu se prezentase (Margulius) și a declarat cercetările încheiate.
Pană este readus în fața procurorului pe 20 septembrie,
14 octombrie și 25 noiembrie, așa cum atestă cererile celui din urmă către
închisoarea Văcărești, dar nu ni se spun motivele.
Între timp sosesc și procesele verbale de sechestru pe
moșia de la Frățilești și pădurea de la Măneciu. Totodată, pe 5 ianuarie 1949
sunt cerute copii-extrase de pe stenogramele Consiliului de Miniștri din 31
martie 1942 și Consiliului Economic din 22 mai 1941, depuse ulterior la dosar
(în care părțile subliniate cu creion roșu îl privesc, în primul document, pe
Ioan Petrovici, ministrul culturii naționale, și se referă la atitudinea tineretului
față de regimul Antonescu, iar în cel de-al doilea pe gen. Iosif Iacobici,
ministrul apărării naționale, față cu care Pană se declară de acord în
susținerea convergenței politice și militare cu Germania). În fine, dosarul mai
conține în acest loc o notă a procurorului (cu cerneală neagră): „Aurelian
Pană / Numit ca ministru de Stat pt. calitățile sale de / specialist
de / înaltă clasă“[40].
Pană a fost inclus într-un „lot“ de 17 foști oficiali care, ca orice grupare de
acest tip, agrega persoane care nu avuseseră în mod obligatoriu vreo legătură
între ele. Iată-i pe coinculpați: Alexandru (Constant) Constantinescu
(comandant legionar, subsecretar de Stat la președinția Consiliului de Miniștri
în guvernul Antonescu–Sima), Constantin (Atta) Constantinescu (ministru al
lucrărilor publice în guvernul Antonescu), Gheorghe Cretzianu (ministru de
finanțe în guvernul Antonescu–Sima, fratele lui Alexandru Cretzianu, secretar
general al Ministerului Afacerilor Străine din timpul războiului, dispărut),
Gheorghe Docan (ministru al justiției în guvernul Antonescu, dispărut), Toma
Petre Ghițulescu (subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naționale pentru
Aprovizionare în guvernul Antonescu, dispărut), Iosif Iacobici (general, fost
șef al Secției Operațiilor Armatei a III-a la Odessa, apoi în aceeași funcție
la Marele Cartier General), Gheorghe Koslinschi (amiral, subsecretar de Stat la
MApN pentru Marină în guvernul Antonescu–Sima), Alexandru Neagu (ministru de
finanțe în guvernul Antonescu, dispărut), Dumitru Negel (Mareșal al Curții
Regale, dispărut), Petre Nemoianu (subsecretar de Stat în guvernul
Antonescu–Sima și ministru al agriculturii în guvernul Antonescu), Pompiliu
Nicolau (ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în guvernul
Antonescu–Sima), Nicolae Păiș (amiral, subsecretar de Stat la MApN pentru
Marină în guvernul Antonescu), Ion Petrovici (profesor universitar și membru
titular al Academiei Române, ministru al educației naționale în guvernul
Antonescu[41]), Gheorghe Potopeanu
(general, ministru al economiei naționale în guvernul Antonescu), Radu Rosetti
(general, membru titular al Academiei Române, ministru al educației naționale
în guvernul Antonescu) și Ion Sandu (subsecretar de Stat la Ministerul
Educației Naționale în guvernul Antonescu).
Inițial, grupul conținea și pe Enric Oteteleșanu
(subsecretar de Stat la Ministerul Educației Naționale în guvernul Antonescu)
și Constantin Stoicescu (ministru al justiției în guvernul Antonescu), însă
între timp decedaseră. Cum s-ar spune, o făcuseră la timp.
5. Procesul
În continuare, vom prezenta procesul nu în ansamblul său,
ci pornind de la cazul care ne interesează.
Prin Rechizitoriul nr. 68/22 decembrie 1948 semnat de
prim-procurorul Constantin Bâlcu și consilierul Aurel Fărcuțiu de la Parchetul
Curții București, Cabinetul pentru Cercetarea Criminalilor de Război,
inculpații au fost trimiși în judecată pentru „crime contra păcii“.
În motivare se spune că rolul acestui proces, ca și al
altora de altfel, era de a se plasa în continuarea Procesului Marii Trădări
Naționale („lotul“ Ion Antonescu):
Dar procesul marei trădări naționale nu a luat sfârșit la 15 Maiu 1946,
deoarece, oameni cari prin fapte proprii au comis crime de războiu, împotriva
păcii și umanității, cot la cot cu Antonescu, n’au putut fi sancționați de
legea penală, fiind apărați de fostul rege și clica lui de dușmani ai poporului
muncitor.
Noile condiții fiind îndeplinite, s-a trecut la judecarea
„lotului“. Nu vom insista asupra versiunii
istorice expusă în rechizitoriu, întrucât ea este reluată în decizia penală,
prilej cu care o vom prezenta pe scurt. Este suficient de spus deocamdată că
responsabilitatea inculpaților era peremptorie, nu contextuală, căci nu era
apreciată prin probe, ci prin chiar apartenența la guvernele din timpul războiului:
Prima și cea mai gravă crimă a lor, constă în aceea că au acceptat să
intre în guvernul hitlerist al trădării naționale[42].
Iată mai jos, integral, acuzațiile cu privire la Aurelian
Pană:
9.- Aurelian Pană[43] (dosar nr.
2280/946)
Din cercetările și instrucțiunile urmate în cauză se
stabilesc că acuzatul Aurelian Pană, a avut sub guvernarea antonesciană
următoarele funcțiuni: subsecretar de stat la Minist. Agriculturii și
Domeniilor dela 20 Ianuarie 1941 la 19 Martie 1942; subsecretar de stat la
același minister și delegație de ministru dela 19 Martie 1942 până la 14 August
1942, iar dela 14 August 1942 până la 3 Iulie 1943 a funcționat ca ministru
titular la Departamentul Agriculturii și Domeniilor.
Rolul lui în guvernul Antonescu a fost acela de a
sprijini planul de însămânțare propus de societățile germane „Solagra“, „Soia“ și
altele, ce urmăreau intensificarea producției de oleaginoase în folosul
Germaniei hitleriste, finanțarea acestui export căzând în sarcina statului
român[44].
A fost de acord și a participat la cele mai importante
hotărâri luate în consiliile de miniștri cari au determinat acțiunile de
politică internă și externă și războiul de agresiune și jaf contra
U.R.S.S.-ului și a Națiunilor Unite.
A fost prezent la un număr de 59 de ședințe ale
consiliilor de miniștri și la 43 de ședințe ale delegațiilor economice.
Astfel ia parte la discuțiile din ședințele dela 17 și
19 Iunie 1941 când s’a precizat planul de agresiune contra teritoriilor
U.R.S.S. precum și scopurile fasciste ale războiului ce-l plănuiau[45].
Spre a se vedea mai bine rolul ce l-a jucat Aurelian Pană
în acțiunea dusă pe planul economic pentru servirea și sprijinirea Germaniei
hitleriste, vom cita din ședința dela 12 Septembrie[46] 1941
următoarele: M[ihai]. Antonescu (după ce îi dă instrucțiuni în legătură cu
plecarea lui Pană la Berlin) îi spune: „în orice caz Dvs. Domnule Pană, sunteți
colegul nostru, asistați la discuțiile de colaborare economică româno-germană.
Discuțiile acestea vă sunt foarte utile, pentru că mergând acolo să arătați
punctul nostru de vedere: vrem să așezăm România pe bază agricolă, vrem să ne
creiem o industrie agrară complimentară a structurii noastre agricole și care
să corespundă și cu sensul natural pe care-l dăm economiei noastre. Pentru acestea
avem nevoie de Germania….“
În ședința delegației economice din 24 Martie 1942
Aurelian Pană face o expunere cu privire la planul întocmit pentru producția
agricolă și care evidențiază grija ce o pune de a subordona necesitățile
economiei naționale nevoilor de export, cu alte cuvinte nevoile Germaniei
hitleriste.
Tot în legătură cu activitatea lui Aurel Pană ca ministru
antonescian trebuie de menționat și următoarele hotărâri și fapte privind
prizonierii sovietici. Astfel în ședința Consiliului de Miniștri din 13 Martie
1943 s’a hotărât și s’a obținut aprobarea ca prizonierii sovietici să fie
utilizați la muncile agricole pentru ca astfel prețul produselor să fie cât
mai scăzut. De altfel încă la 21 Martie 1941
Aurel Pană propune tot pentru aceleași scopuri utilizarea unor internați din
lagărul Tg. Jiu pentru muncile agricole.
Acuzatul este de acord și cu jaful ce s’a făcut pe
teritoriul U.R.S.S. Într’adevăr în ședința din 2 Iulie 1942, propune să
se aducă în țară toate animalele de rasă din teritoriul cotropit din U.R.S.S.
și în special oile „caracul“.
Aurelian Pană a susținut și o serie de conferințe dintre
care menționăm două și anume: conferința ținută la radio la 17 Iunie 1941
„despre agricultură“ și o broșură
intitulată „Sporirea producției agricole din Septembrie 1942“[,] respective [!] „Agricultura Românească în
noul cadru European“. În ambele conferințe el
urmează directivele economice date de Germania hitleristă pentru țara noastră
și care urmăreau desvoltarea unor culturi de produse ca de exemplu soia și
altele, în folosul exclusiv al aprovizionării ei.
Aurelian Pană a mai semnat legea 619/942 publicată în
Mon[itorul]. Of[icial]. 208 din 7 Septembrie 1942 cu privire la
împroprietărirea unor ofițeri cu terenuri expropriate dela evrei[47].
Având în vedere cele expuse mai sus reiese că Aurelian
Pană, prin faptul că a luat parte în ședințele delegației economice și a
promovat desvoltarea produselor economice necesare pentru Germania, prin faptul
că a edictat legi cu caracter rasial, s’a pus în slujba hitlerismului,
contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor politice și economice
hitleriste și la aservirea vieții economice a țării.
Că, pe de altă parte, având răspundere politică efectivă
în calitate de subsecretar și ministru al Departamentului Agriculturii și
Domeniilor și participând la ședințele care au precizat planul de agresiune
contra Uniunii Sovietice, a contribuit și el ca și ceilalți miniștri din
guvernul Antonescu la pregătirea și continuarea războiului contra U.R.S.S. și a
Națiunilor Unite.
Considerând că în drept aceste fapte constituiesc crimele
contra păcii prevăzute de art. 2 lit. a și lit. c. și sancționate de art. 4 din
legea 202/948.
De remarcat sublinierile și notațiile de pe document, la
fel ca în întreg dosarul, care ne arată cine le-a citit. Pe lângă procuror
(care folosea cerneala neagră) și președintele completului de judecată
(cerneala albastră), remarcabile sunt sublinierile cu creioanele roșu și
albastru, după obiceiul lui Stalin, semn că procesul a fost urmărit de la cel
mai înalt nivel al partidului.
Pe 27 decembrie 1948 a avut loc înfățișarea preliminară
în dosarul cu nr. 2332/1948 de la Secția a IV-a Penală a Curții București.
Președintele Curții, Samuel Hart, a făcut prezența, iar acuzații au fost
interogați. Pană a cerut să fie reaudiați martorii propuși în cursul
instrucției și a adăugat alții, cu toții foști subordonați (Ion Antonescu, fost
secretar general al Ministerului Agriculturii; Teodor Bujiniță, director în
Serviciul Piscicol din același minister; Ștefan Lascăr, fost director al
Pescăriilor Statului), iar instanța a fost de acord, dispunând să fie citați.
Următoarele înfățișări au avut loc pe 5 și 11 ianuarie
1949. În vederea ultimului termen, pentru Pană, Curtea a numit ca avocat din
oficiu pe Manole Roman, însă în instanță a fost asistat de un alt avocat, Aur
Zaharescu.
Tot în vederea ultimului termen, Pană a formulat o cerere
de audiere a altor martori: Dimitrie Grozescu, Iuliu Radulovici, Corneliu
Ionescu, Petre Morcovescu, Anghel Julea, Niculae Paraschivescu, Maria Benbassat
și [Sender] Margulius (la data respectivă lucra la firma „Progresul Mecanic“ din Splaiul Unirii, București). Motivul
schimbării nu este nu este explicat, nici calitatea martorilor, exceptând
foștii subordonați, unii audiați deja în dosarele precedente, singurii reținuți
de instanță fiind Ionescu, Morcovescu și Julea. De remarcat din nou prezența
ilegalistului comunist Margulius, despre care nu am aflat ce relații avusese cu
Pană.
Completul a fost compus din: I.V. Constantinescu și
Constantin Găman (consilieri), Constantin Petre, Dinu Dumitru și Gavril
Hotăranu (asesori populari), Constantin Bâlcu (prim-procuror) și Gheorghe
Munteanu (grefier).
La termen, în interogatoriul luat, Pană a menținut cele
declarate în interogatoriile de la Cabinetul Criminalilor de Război pe 26
august și 7 septembrie 1948. Concret, s-a apărat spunând că: a luat parte la
unele ședințe ale Consiliului de Miniștri, dar nu-și amintește conținutul
discuțiilor; foarte des a participat la ședințele delegaților economice, spre
exemplu cea din 22 mai 1941, la care s-a discutat colaborarea cu Germania în
domeniul economic și a fost hotărâtă cooperarea unor fabrici românești cu
industria germană; a sprijinit planurile agrare, dar „exclusiv în interesul
României“[48]; a ținut conferințe la
radio și a publicat broșuri; a semnat Legea 619/1942 pentru împroprietărirea
ofițerilor decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul“,
care deși în Anexa 7 prevedea că acțiunea „se va face cu loturi expropriate
dela evrei, totuși nu are caracter rasial“[49], dat fiind că terenurile vizate proveneau
de la germani și din loturi mai vechi, rezultate din alte exproprieri; a cerut
„prizonieri sovietici“[50] pentru
lucrări agricole, nu din alt motiv, ci pentru că lipseau brațele de muncă, iar aceștia
erau plătiți asemeni celorlalți lucrători; Guvernământul Transnistriei i-a
oferit animale, însă nu a primit decât 60 de oi de rasă caracul, pe care le-a
plătit, restul l-a refuzat.
De notat că știm din documente asemănătoare că lectorul
care sublinia cu cerneală verde, singurul de altfel, nu era altul decât șeful
Securității, Gheorghe Pintilie[51]. Care,
după cum o atestă notațiile, a urmărit și el îndeaproape desfășurarea
procesului.
În ziua următoare, martorul Corneliu Ionescu, la data
respectivă funcționar la statistică, a confirmat că Pană s-a opus aducerii de
tractoare din Transnistria, preferând importul lor „din Germania[,] spre
compensare pentru petrolul și grâul luat de germani“[52].
La rândul său, Petre Morcovescu, la data respectivă pensionar,
a spus că Pană a introdus reprezentanți țărani în Consiliul Superior al
Agriculturii; poziția sa era „ca să nu se concesioneze băncile
germanilor“[53]; s-a preocupat de
asigurările sociale și pensionarea muncitorilor agricoli; s-a opus aducerii de
vite din Transnistria; a dat instrucțiuni să fie respecte drepturile
muncitorilor pălmași; era un bun agricultor care știa să facă agricultură chiar
și în regiunile secetoase; „a trimis pe profesorul Dobrescu în Germania
pentru a studia posibilitățile de alimentație cu «Soia»“[54], dar
nu a acceptat vreo imixtiune din partea vreunei persoane sau societăți române
ori străine în alcătuirea planului de cultură, la fel cum nu a acceptat vreun
consilier străin; a dispus ca datele statistice să fie ținute secrete.
Despre cel de-al treilea martor acceptat, Anghel Julea,
nu există urme în dosar. Probabil că nu s-a prezentat, iar instanța a renunțat
la el.
Declarațiile martorilor sunt confirmate prin cópii de pe
documente oficiale, depuse de Pană, care atestă că ministerul nu a preluat și
nici inventariat vreun utilaj agricol din Transnistria.
Reaudierea martorilor de la Cabinetul de Instrucție a
fost respinsă.
În dezvoltarea rechizitoriului, prim-procurorul
Constantin Bâlcu a arătat că în proces, pe lângă poziția politică avută, conta
la fel de mult poziția socială:
Acuzatul Aurelian Pană care nu este agricultor, așa cum a declarat la
interogator, ci moșier exploatator, se face deasemeni vinovat de faptul ce i se
pune în sarcină, pe care le-a recunoscut în întregime[55].
Ceea ce era o mistificare, întrucât fostul ministru al
agriculturii nu a recunoscut vreo acuzație.
Ionel Teodoreanu (același cu scriitorul), unul dintre
avocații din oficiu (pentru clienții săi Iacobici și Atta Constantinescu) a
punctat caracterul problematic al rechizitoriului, și în genere al procesului:
fostul Mareșal Antonescu – principalul criminal – vinovat de declanșarea și
continuarea războiului, precum și de dezastrul țării, a fost un dictator cu
puteri absolute. Că acuzații de astăzi au fost numai cu numele miniștri, în
realitate ei fiind numai niște fantome de miniștri[56], războiul,
dictatura internă și legile rassiale, fiind operile dictatoriale exclusiv ale
fostului Mareșal Antonescu, astfel că acuzații nu pot fi considerați criminali
de războiu și sancționați ca atare, ci cel mult complici.
Iată în continuare cuvântul apărătorului lui Pană:
Dl. avocat Aur Zaharescu pentru acuzatul Aurelian Pană,
susține că acesta deși moșier prin destinație, este totuși agricultor, pentrucă
personal se ocupă cu agricultura dela vârsta de 20 de ani, în care timp nu a
făcut nici un fel de politică, până la vârsta de 60 de ani.
Recunoaște că a intrat în guvern ca subsecretar de Stat,
însă aceasta a făcut-o, rugat fiind de un prieten al său anume Mareș[57], care fusese
numit ministru, cu gândul de a contribui la desvoltarea agriculturii țării.
Cu privire la acuzațiunile ce i se pun în sarcină,
susține, că pe lângă, că ele nu pot constitui infracțiuni, dar nu există nici
vre-o dovadă din care să rezulte că le-ar fi comis.
Recunoaște că a ținut o conferință la Radio, însă fără
caracter rasial, negând că ar fi elaborat legea 619, ce i se impută; precizează
că ocupațiunea acuzatului în timpul șederii sale în guvern, a fost numai pentru
îmbunătățirea agriculturii, iar dacă totuși Curtea îl va găsi vinovat, cere a
se avea în vedere faptul că acuzatul face parte din lotul clasaților[58] și că în
ultimul lot, judecat la Tribunalul Poporului, s’au aplicat pedepse începând
dela doi ani închisoare corecțională.
În ultimul lor cuvânt, acuzații au reiterat susținerile
din interogatorii, s-au declarat de acord cu apărările avocaților și și-au
clamat nevinovăția.
Pronunțarea a fost stabilită pentru 15 ianuarie, dar la
termen a fost amânată pentru 19 ianuarie.
Decizia penală pronunțată la ultimul termen reia acuzele
formulate în rechizitoriu:
intrând în guvernul Antonescian, [acuzații] s’au pus în
slujba hitlerismului și fascismului și prin faptele lor proprii au contribuit fie la
fascizarea țării, fie la aservirea vieții economice a acesteia; iar în calitate
de Miniștri având răspunderea politică efectivă au contribuit la declararea
și continuarea răsboiului contra Uniunei Sovietice[59].
Baza legală invocată era Decretul nr. 207/20 august 1948
al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR, de modificare a Legii nr.
291/1947, ultima versiune a legislației privind criminalii de război, iar
pentru Pană art. 2, literele a) și c), și art. 4.
Iată conținutul lor:
Art. 2.- Sunt vinovați de a fi săvârșit, ordonat sau participat
la săvârșirea de crime contra păcii, acei cari:
a) S’au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au
contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la
aservirea vieții economice a Țării ;
c) având răspunderea politică efectivă au contribuit la
pregătirea, declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor
Socialiste Sovietice și Națiunilor – Unite sau, fără a avea această răspundere
au contribuit prin grai, prin scris sau prin alte mijloace, la provocarea,
susținerea și continuarea războiului ;
Art. 4.- Cei vinovați de crimele prevăzute de art. 1, 2 și 3 se
vor pedepsi cu muncă silnică pe viață.
Pe lângă această pedeapsă se va pronunța și confiscarea averii
și degradațiunea civică pe timp de 10 ani.
Instigatorii și coautorii celor vinovați pentru faptele
prevăzute de prezenta lege se vor pedepsi cu aceleași pedepse.
Complicii, favorizatorii, tăinuitorii și acei cari au
ajutat în orice mod pe cei vinovați pentru faptele prevăzute de prezenta lege
se vor pedepsi cu o pedeapsă mai ușoară cu un grad decât aceea prevăzută pentru
autorul principal.
Pentru faptele prevăzute în art. 2 pct a și art. 3
pedeapsa se aplică indiferent de data când ele au fost comise.
Transmisiunile de orice fel, făcute după 23 August 1944,
referitoare la bunurile autorilor condamnați, sunt nule de drept. Bunurile sau
drepturile ce aparțin soției sau moștenitorilor condamnatului dobândite după 6
septembrie 1940, se consideră ca aparținând condamnatului[60].
Asemeni rechizitoriului, decizia penală conține o
detaliere a versiunii sovietice asupra istoriei în general și a Celui de-Al
Doilea Război Mondial în special, atunci când vorbește despre pacifismul
congenital al Partidului Bolșevic al Uniunii Sovietice, pe de o parte, iar pe
de alta despre defetismul „puterilor imperialiste apusene“ față cu Germania învinsă, la care s-au conjugat
partidele istorice, cele fasciste și Coroana României, cu toate exponente ale
regimului burghezo-moșieresc, intrate în slujba capitalismului exploatator.
Aceste poncife, și altele, care se întind pe pagini întregi, sunt subliniate
din loc în loc cu creioanele roșu și albastru, după obiceiul lui Stalin, semn
că au fost lecturate și ele la cel mai înalt nivel al partidului. Ne putem
întreba apoi despre care pace era vorba pentru a-i acuza pe inculpați de crimă
împotriva ei: cea care fusese pierdută în 1939, când Germania nazistă și URSS
au împărțit Polonia, sau cea din august 1940, când trupele lui Stalin au ocupat
Basarabia și Bucovina? Și nu era aceasta din urmă o casus belli pe care cedarea doar o amânase până în 1941, pentru a
deveni după război subiect de criminalizare?
Concret, iată cum sunt reluate imputările la adresa lui
Pană:
AURELIAN PANĂ.-[61]
Având în vedere că acuzatul fiind total atașat regimului
Antonescian, i s’a încredințat funcțiunea de Ministru[62] în repetate
rânduri [sic!], după necesitățile dictate de împrejurări.-
Că astfel fiind, Aurelian Pană a fost Ministru
Subsecretar de Stat la Agricultură dela data de 20 Ianuarie 1941, la 19 Martie
1942, pentru a i se da delegație de Ministru la acelaș departament la data de
19 Martie 1942, și a fi definitivat în funcțiune dela 14 August 1942, până la 3
Iulie 1943.
Că în aceste calități acuzatul a luat parte la un număr
de 59 ședințe ale Consiliului de Miniștri și 43 ședințe ale Consiliului
economic, determinând astfel cu personalitatea sa în bună măsură, întreaga
activitate a guvernării Antonesciene.
Că așa este, o atestă însăși Mihai Antonescu, în ședința
Consiliului de Miniștri din 12 Septembrie 1941[63], cu ocazia plecării
acuzatului[64] la Berlin, adresându-i-se: „în orice caz Dvs. D-le Pană
sunteți colegul nostru, asistați la discuțiile de colaborare economică
germano-română. Discuțiile acestea vă sunt foarte utile ca mergând acolo să
arătați punctul nostru de vedere – vrem să așezăm România pe bază agricolă,
vrem să ne creiăm o industrie complimentară a structurei noastre agricole și
care să corespundă și cu sensul natural pe care-l dăm economiei noastre. Pentru
acestea avem nevoie de Germania.“
Că punctul de vedere al lui Mihai Antonescu în ceiace
privește economia agrară a țării noastre, era și punctul de vedere al lui
Aurelian Pană, iar punctul de vedere al acestuia era acel[65] al hitleriștilor,
rezultă din conferința ținută la Radio la 17 Septembrie 1941 „despre
agricultură“ și din broșurile pe care
acuzatul le-a intitulat „sporirea producției agricole“ și „agricultura românească în noul Stat
European[“][66], – și a
demonstrat-o faptele, din care s’a putut vedea că „sensul natural pe care
trebuie să-l dea economiei noastre“ este
acela de a subordona agricultura țării românești, necesităților germaniei [!]
hitleriste.-
Că numai așa s’a ajuns să cultivăm „soia“[67] un produs neutilizat de poporul nostru și neutilizabil
în industria noastră, punându-ne astfel complect la dispoziția Germaniei din
acea vreme, și la bunăvoința acesteia de a cumpăra, sau nu, un produs cu care
nu aveam ce face[68].
Că această împrejurare, punând pe acuzat, în oarecare
încurcătură cu producătorii de „soia“ l-a
determinat, să-l trimeată pe Profesorul Dobrescu[69] în Germania
pentru a studia posibilitățile de alimentație cu această plantă, așa după cum a
arătat-o în fața instanței martorul Petre Morcovescu.
Că România a cultivat în acea vreme: „soia“ este un fapt notoriu, recunoscut și de către
acuzat, după cum deasemenea notoriu este, că populația noastră nu s’a hrănit
niciodată și nici nu a întrebuințat „soia“
la altceva, cu tot studiul care l-a făcut Profesorul Dobrescu în Germania
hitleristă.
Că Aurelian Pană, nu a fost numai un technician în
guvern, cum încearcă să se apere, ci a fost și un pion de sprijin al acestuia
atât în ceiace privește acțiunile politice și militare, cât și cele economice,
– ne-o spune chiar acuzatul în ședința consiliului economic din 22 Maiu 1941,
adăogând, în momentul când acuzatul Iosef Iacobici spunea: „noi pe plan
politic și militar mergem convergent cu Germania. Și atunci nu poate să-mi
intre în cap ideia ca să mergem pe plan industrial și economic divergent“, – cuvintele „toată lumea este de acord“.
Având în vedere că acuzatul pe lângă contribuția ce a
avut-o la aservirea vieții economice către Germania hitleristă și la precizarea
planului de agresiune, așa cum a arătat-o la 22 Maiu 1941, – a susținut și
continuarea răsboiului contra Uniunei Sovietice, fiind unul dintre miniștrii
care au aprobat bugetul țării pe anul 1942/1943, buget care după cum se
constată din stenograma Consiliului de Miniștri din 31 Martie 1943, a afectat
un important capitol pentru finanțarea continuării răsboiului.-
Că așa fiind, pentru faptele mai sus arătate, acuzatul
încadrându-se în disp[ozițiile]. art. 3 lit. a și c. din decretul nr. 207/948,
se face pasibil și de pedeapsa prevăzută de art. 4 din acelaș decret.-
România căzuse în orbita economică și politică a
Germaniei încă din perioada guvernului Gigurtu, după ce alternativele eșuaseră,
prin urmare, ea nu se putea defini decât prin complementaritate, rămasă singura
opțiune[70]. Apoi, prin ghilimetare – o
trimitere la societatea germană cu același nume – soia devine o plantă de-a
dreptul misterioasă, un termen al „limbii de lemn“
cu rolul de a eluda problema de fond: anume că schimburile economice cu
Reichul, oricât de dezavantajoase ar fi fost pentru balanța economică a țării,
țineau nu doar de contextul politic internațional, ci și de structura economiei
românești, și în nici un caz nu fuseseră făcute cu titlu gratuit. Ne putem
întreba apoi cum ar fi arătat acuzațiile dacă între privațiunile războiului populația
României ar fi fost constrânsă, la fel ca în Germania, să consume alimente de
substitut, precum cele în care soia era ingredientul cel mai acceptabil?
Depozițiile martorilor, favorabile inculpaților, au fost
socotite subiective, dar în același timp, și în mod contradictoriu, ni se spune
că au fost luate în considerare pentru acordarea circumstanțelor atenuante. Era
o manieră de justificare a unui act de inculpare îndoielnic.
Astfel, prin decizia penală nr. 123, primul care de
altfel deschide lista, Aurelian Pană a fost condamnat la 10 ani de închisoare
corecțională, pedeapsa cea mai mare din „lot“
(alături de Ion Petrovici), 10 ani degradare civică și confiscarea averii, plus
2.000 de lei cheltuieli de judecată. La aceeași pedeapsă au fost condamnați și
unii dintre judecații în contumacie (Gheorghe Cretzianu, Dumitru Negel), dar
pedeapsa lor nu era efectivă, în timp ce pentru restul, condamnările au coborât
până la doi ani, ba chiar doi dintre inculpați (Pompiliu Nicolau și Ion Sandu)
au fost achitați. Practic, deși nu este menționat expres nicăieri, Pană a fost
pus astfel în postura de șef al „lotului“, un
indicator ale periculozității pentru regim.
La închisoarea Văcărești, unde pe 3 februarie decizia i-a
fost comunicată, odată cu confirmarea primirii Pană a adăugat: „Declar
recurs“[71].
Pe 21–24 februarie 1949 averea „criminalului de răsboiu“ Aurelian Pană a fost inventariată și
sechestrată de Parchetul Teritorial Ialomița. Acțiunea era un răspuns la
solicitarea Curții cu nr. 2332/8.02.1949. pe scurt, sunt cuprinse toate
bunurile sale din județul Ialomița, și anume ferma de la Frățilești în
suprafață de 150 de ha și moșia Popești din comuna Constantin Brâncoveanu, iar
procesul verbal se întinde pe 17 pagini A4. Pe 4 martie actele întocmite au fost
înaintate Curții.
Pe 10 mai Securitatea întocmește un raport cu
informațiile conținute de fișa din dosarul informativ al lui Pană de la
Siguranță (un sistem de reperaj ce trimite la alte dosare), și care reproduce
conținutul unor documente interne și de presă din perioada 1937–1947. Vom
exclude informația anodină de tipul: „dintr-un decupaj de ziar, probabil din
1941, aflăm că din lista noului guvern face parte și Aurelian Pană“.
Astfel, aflăm că: în registrul deschis la sediul Legiunii
Arhanghelului Mihail cu prilejul morții gen. Gheorghe Cantacuzino–Grănicerul
s-a înscris și Pană (presă, 14/10/1937); este membru al Consiliului Național al
Frontului Renașterii Naționale (presă, 22/01/1939); reprezintă unul dintre noii
membri ai Consiliului Permanent al Agriculturii (presă, 21/04/1939); figurează
într-un tabel cu candidații reușiți în alegerile din 1–2 iunie 1939 din Ținutul
Marea, în calitate de independent pentru Cameră (document) și într-o listă a
exportatorilor din 1939 cu drept exclusiv de export (document); la constituirea
societății germane pentru comerțul și exportul produselor agricole „Danugran“, cu jumătate capital german, apare printre
principalii acționari, iar despre societate se menționează că în aprilie 1942
și-a extins activitatea și în Transnistria (notă, 2/02/1940); figurează într-un
tabel cu membrii Clubului „Rotary“, unde i se
indică adresa și numărul de telefon din București (document, probabil 1941);
participă în calitate de subsecretar de Stat la Conferința Sindicatelor
Agricole, unde s-au discutat „numai chestiuni care țineau de refacerea și
întărirea marei proprietăți“ (notă, 18/02/1941); a fost membru al delegației
române care a participat la Târgul de Mostre de la Viena (presă, 17/03/1941); a
făcut o anchetă cu privire la cazul Victor Casanova, Teodor Mândru și Ștefan
Lascăr (se înțelege, angajați ai ministerului), în privința cărora se luase
decizia de internare în lagăr sub acuzația de sustragere de fonduri, iar
constatarea sa a fost că respectivii nu ar fi deținut posturile la momentul
producerii faptelor (note, 17–18/03/1942); a reușit să-și scutească fiul (care
dintre ei?) de mobilizare, pe motiv că n-ar avea administrator la moșie, deși
avea (notă, 4/06/1942); împreună cu Alexandru Marcu (ministrul propagandei) și
gen. Gheorghe Jienescu urma să reprezinte guvernul la expozițiile cu caracter
administrativ de la Odessa (notă, 21/08/1942); s-a întors „dintr-o lungă
inspecție“ în Transnistria (notă, 27/08/1942); „marii moșieri“ Aurelian și
Petre Pană (este vorba despre fiul său) au vândut cantitatea de circa 200 de
vagoane de porumb la preț de speculă și au obținut fraudulos autorizația pentru
vânzarea a 50 de vagoane de grâu, deși blocat ca necesar pentru sămânță, iar
directorul Camerei pentru Agricultură din județul Ialomița s-a opus acțiunii
(note, -/08–09/1942); țăranii din comunele Jegălia, Sulița și Ștefan cel Mare
din județul Ialomița au cerut anchetarea ministrului pentru că: de la ferma
Statului a vândut țăranilor porumb stricat și la preț de speculă pentru a-l
semăna, a mutat hotarul moșiei sale de la Jegălia pe islazul comunei Ștefan cel
Mare, însușindu-și astfel câteva hectare, a schimbat ilegal pământul său cu
pământ din proprietatea Statului, obținând astfel o întindere de teren mai
mare, în octombrie 1941 a adus la moșia sa de la Jegălia trei camioane de
talpă, a refuzat să contribuie la colecta pentru „Ajutorul de Iarnă“ și pentru
ostași (notă nedatată, probabil din 1942); în cercurile germane se afirmă că
Mareșalul ar fi decis să-l schimbe din postul de ministru din pricina
scandalului izbucnit în legătură cu utilizarea conținutului unor depozite de
orz, pe care ministrul în loc să le trimită pentru însămânțări în Transilvania,
le-a vândut unor fabrici de bere (notă, 5/06/1942); circumstanțele demisiei
cuprinse în documentul deja indicat (5/07/1943); a prezidat Adunarea Generală
Extraordinară a Academiei de Agricultură (presă, 10/07/1943); în vederea
anchetării criminalilor de război, urma să fie cercetat alături de ceilalți
membri ai guvernului Antonescu, informație deja indicată (presă, 4/03/1945);
țăranii din județul Ialomița au trecut la înfăptuirea reformei agrare și au
preluat numeroase moșii, între care și cea a lui Pană (presă, 5/03/1945);
audierea lui de către acuzatorul public I. Raiciu în legătură cu activitatea din
guvernul Antonescu, informație deja reprodusă (presă, 27/03/1945); informația
deja citată privind îndepărtarea din minister a progermanului Aurel
Frunzărescu, care viza postul de subsecretar de Stat (notă, probabil din 1945);
în fine, informația deja indicată privind acordarea de împrumuturi țăranilor
înstăriți din județul Ialomița și legătura cu un „legionaro-manist“ (notă,
10/03/1947).
În vederea termenului de recurs, stabilit pentru 10 iunie
1949 la Curtea Supremă, soția lui Aurelian Pană, Eufrosina, l-a angajat pe
avocatul Mihai Nicolau care a redactat motivele.
Mai întâi, acesta a contestat legătura cauzală făcută de
acuzare între cultivarea misterioasei plante soia și acuza de subordonare a
economiei românești celei naziste, și în general cu crimele împotriva păcii.
Concret, Societatea Soia a luat ființă în 1934, în
încercarea de a adapta planta solului românesc, dar nu a dat rezultate
satisfăcătoare, motiv pentru care nu s-a insistat în cultivarea ei. Acțiunea nu
avea nimic neobișnuit, căci la fel s-a întâmplat și cu orezul, care spre
deosebire de soia a dat rezultate bune. Prin urmare, era vorba despre o acțiune
normală a ministerului de resort, a cărui activitate nu putea fi redusă la un
număr neprecizat de hectare de soia, dar mic comparativ cu caracterul dominant
al producției agrare, care consta în grâu și porumb, și tocmai de aceea fără
legătură cu crima imputată.
Apoi, Nicolau a contestat acuza la adresa lui Pană de a
fi aprobat bugetul țării pe anul 1942–1943, prin care au fost alocate sume importante
continuării războiului împotriva URSS: responsabilitatea pentru chestiunile
privitoare la război aparține ministrului de resort, al apărării, căci altfel
s-ar ajunge la o acuză în bloc asupra miniștrilor, chiar dacă în fapt ei nu au
semnat acel buget. În continuare este dezvoltat un argument prin analogie, care
presupune că dacă am accepta un asemenea mod de argumentare ca cel din
rechizitoriu, ar însemna ca toți cei care au fost mobilizați în campania contra
URSS să fie condamnați pentru aceeași crimă, începând cu ofițerul de cel mai
înalt grad și terminând cu ultimul soldat. Or, se știe că în procesele de acest
tip nu toți miniștrii au fost inculpați și condamnați, la fel cum nu au fost
nici toți generalii.
În concluzie, avocatul a susținut greșita calificare a
faptei prin lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.
La termen, completul format din consilierii I. Paulian
(președinte), Gr. Ghiculescu, I.R. Frumușanu, P. Mănuș, Gh. Dumitriu (membri),
C. Zirra (procuror) și A. Anastasiadi (procuror) în dosarul nr. 1405/1949 a
stabilit că motivele de casare invocate „nu se referă la greșita aplicare a
pedepsei, ci la încadrarea greșită a stării de fapt“, iar acestea nu pot fi reținute deoarece conform
textului de lege „hotărârea în această materie [...] va putea fi atacată cu
recurs la Curtea Supremă, numai pentru rea compunere a instanței sau greșită
aplicare a pedepsei.“ Era o trimitere la art. 8 al Decretului nr. 207/1948 care
spunea că:
Hotărârea va fi motivată și va putea fi atacată cu recurs
la Curtea Supremă, numai pentru rea compunere a instanței sau greșita aplicare
a pedepsei.
Astfel, recursul a
fost respins, iar în sarcina lui Pană au fost trecute 2.000 de lei cheltuieli
de judecată.
6. Executarea
pedepsei
După proces, Pană a fost deținut în continuare la
Văcărești, iar pe 2 iunie 1949 a fost transferat la Jilava, închisoarea de
tranzit[72].
Pe 17 octombrie Serviciul Îndrumărilor din DGP trimite
închisorii un ordin (semnat de șeful său, Marin Constantinescu) căruia îi
anexează un tabel cu 95 de deținuți împreună cu destinația de transfer. Pană
este trimis la Gherla împreună cu alți 23 de deținuți, iar pe 9 decembrie
închisoarea îi confirmă încarcerarea printr-o adresă semnată de directorul
Tiberiu Lazăr, ca răspuns la solicitarea Parchetului Curții București din 30
noiembrie.
A fost trimis deci la Gherla, închisoarea „de execuție“
(a pedepsei), care pentru el va fi una la propriu.
Odată cu numirea lui Tiberiu Lazăr la conducerea
închisorii (1 februarie 1949), au debutat bătăile asupra deţinuţilor, pe care
comandantul, conform relatării gardianului Ioan Roman, „âi bătea de âi rupea cu
cie veneia[:] lemne[,] par sau
fer[,] dădia ân ei“[73]. Acelaşi
gardian spune că la un moment dat directorul „au venit de acasă[,] după ora
ânchideri[i,] cu un pistol ân mână[,] şi au scos deţinuţi[i] din cameră[,] în
curte[,] spun[ân]d că îi împuşica de cie au cântat cântecie legionare.“
Deţinuţii erau bătuţi fără motiv, iar atunci când erau duşi la baie, treceau
printr-un cordon de gardieni care îi loveau cu bâtele.
În aprilie 1950, comandantul închisorii a sărbătorit a
doua zi de Paşte organizând maltratarea a circa o sută de deţinuţi care înainte
de arestare fuseseră „vârfuri“ politice sau care erau cunoscuţi cu atitudini
ostile faţă de regimul politic şi faţă de administraţie, între ei fiind şi
Aurelian Pană. Cei destinaţi bătăii au fost selectaţi de director cu ajutorul
deţinuţilor Octavian Grama, Alexandru Matei şi Cristian Paul Şerbănescu, cei
mai importanţi informatori ai administraţiei. Directorul li s-a adresat celor
care urmau să fie maltratați:
Ştiţi de ce v-am chemat? Voi vorbiţi în celule şi – mai mult decât atât –
aţi fixat ziua sosirii americanilor ca să vă scape pentru astăzi. Iată că nici
nu au sosit şi nici nu v-au scăpat. Chiar dacă ar fi să vină, tot nu vă vor
scăpa, căci vă vom omorî înainte de a vă elibera şi tot nu-i veţi vedea. Şi
acum afară în curte!
În fiecare colţ al curţii erau postaţi gardieni cu bâte,
iar victimele au fost obligate să alerge pe lângă ziduri. Când ajungeau în
dreptul gardienilor, erau lovite. După circa o jumătate de oră de fugă, pentru
a se distra, Lazăr i-a pus „să sară capra“, cel pus să stea fiind Aurelian
Pană, ales tocmai pentru că era cel mai înalt, având 1,80 m. Deținuții care nu
reuşeau să o facă erau loviţi de comandant cu ciomagul.
Iată cum relatează episodul Alexandru Popa, pe care l-a
aflat de la Grama, Matei şi Şerbănescu:
Deţinuţii indicaţi în aceste liste [este vorba despre listele care
conţineau numele celor selectaţi pentru a fi bătuţi – n. n.], au fost adunaţi şi scoşi în curtea penitenciarului, unde
Dl. Dir. Lazăr Tiberiu i-a aranjat în cerc, prin flanc[,] câte unul, dându-le
ordin să meargă în pas alergător, dânsul aflându-se în mijlocul cercului. Apoi,
a dat ordin Dlui miliţian Fűlőp Martin să-i aducă două ciomege, cu care se
cărau ciuberele cu mâncare şi a început să-i bată pe deţinuţii, care alergau în
cerc, cu aceste ciomege, lovindu-i unde nimerea: peste spate, peste picioare,
peste cap etc. Deţinuţii care cădeau jos erau bătuţi cu picioarele şi obligaţi
să se ridice şi să continue să alerge. / Când Dl. Lazăr Tiberiu scăpa ciomagul
din mână, Dl. Fűlőp Martin i-l dădea pe celălalt, pregătit în acest scop.
Încarcerații au fost bătuţi în două serii, iar ofiţerul
(referentul) politic Dezideriu Iacob a urmărit scena de pe terasa infirmeriei.
În același timp, soţia lui Lazăr a apărut la geamul locuinţei lor, situată în
corpul de închisoare unde erau cazaţi membrii administraţiei împreună cu
familiile lor şi, îngrozită, nu a încetat să-i strige să se oprească şi să urce
la ea.
După circa o oră de bătaie şi fugă, aceşti deţinuţi au fost introduşi pe
sala Secţiei Parter a penitenciarului, unde li s’a dat ordin să se desbrace de
haină şi cămaşe – rămânând cu trunchiul gol – şi au fost obligaţi să se culce –
transpiraţi şi obosiţi – pe mozaicul sălii, lipindu-se cu pieptul gol de piatra
mozaicului, în acelaşi timp fiind forţaţi să bea apă.
Celor care încercau să evite să se sprijine pe piept,
Lazăr şi gardienii le săreau cu cismele pe spate. După circa 20 de minute,
victimele au fost puse să se întoarcă pe spate, poziţie în care au fost ţinute
alte circa 30 de minute. În urma acestui tratament, unul dintre deţinuţi,
Nicolae Ungureanu, a făcut pleurezie, fapt care l-a determinat pe Lazăr să-l
interneze la infirmerie.
Acesta era regimul de detenţie până la transferarea în
închisoare a primului grup de deţinuţi „reeducaţi“ la Piteşti (7 iunie 1950).
Faptul arată că înainte de sosirea lor administraţia închisorii aplica
deţinuţilor tehnici din registrul terorii, scopul fiind nu „reeducarea“, ci
teroarea, suferinţa şi exterminarea lentă.
Iată în continuare relatarea medicului închisorii, Viorel
Bărbos:
În anul 1950 luna luna septembrie a venit la locuința
subsemnatului medicul Macavei [Macovei] Ion dela spit. C.F.R. Cluj și s’a
interesat de deținutul Pană Aurelian fost fruntaș liberal iar în timpul
liberalilor a fost numit Ministru al Agriculturii[,] și tot odată mi-a spus
să-i transmit acestui deținut că copii[i] lui sunt toți aranjați (adică au
serviciu).
Subsemnatul i-am transmis lui Pană Aurelian cele indicate
de Macavei, în timp ce Pană A. venise la infermerie pentru tratament la ureche.
După aceasta ori de câte ori m’am întâlnit cu Macavei Ion cât și cu Pop Ștefan
medic cu cabinet în Gherla, le comunicam de starea lui Pană Aurelian[.]
Ioan Macovei era ginerele lui Alexandru Lapedatu, între
cele două războaie mondiale ministru al Cultelor și Artelor în mai multe
guverne liberale, mort în închisoarea Sighet în 1950.
În septembrie 1950, la etajul III al închisorii a fost
instituită izolarea în vederea „demascărilor“, iar dispozitivul a fost testat
și s-a trecut la „demascări“ pe scară largă. Pentru strângerea informațiilor a
fost constituită o echipă sanitară, formată din foști studenți la medicină
trecuți anterior prin „demascări“ la închisoarea Pitești, din care făcea parte
și Mihai Jianu. Fiind cel mai proeminent deținut din închisoare, este
explicabil interesul Biroului Inspecții (Securitatea închisorii) față de Pană,
după cum apare într-o relatare a medicului Bărbos:
În luna octombrie 1950, Jianu Mihai a adus pe deținuții Pană Aurelian și
Filderman Iosif la vizita medicală, deși aceștia nu erau bolnavi, însă aceștia
au insistat și de aceia i-a adus la infermerie și tot el i-a dus și înapoi.
Dupăce Jianu Mihai a dus pe cei doi deținuți înapoi la celular, pe drum Pană
Aurelian i-a spus lui Jianu Mihai că mai are o singură dorință să se plimbe cu
mașina prin Europa. Jianu mi-a spus și mie discuția pe care a avut-o cu Pană,
iar eu i-am răspun[s] că nu are dorință rea Pană Aurelian.
În decembrie 1950 Pană i-a trimis soției sale Eufrosina
prima și singura carte poștală din detenție, în care cerea să-i trimită „haine
groase“. Informația apare în dosarul ei de la Securitate, și este verosimil că
obiectele au fost trimise[74].
După începerea „demascărilor“ în închisoare, Pană a
continuat să fie torturat.
Ziua de 11 aprilie 1951, prima după Paşte, a fost
sărbătorită ca şi în anul precedent. Circa 80 de deţinuţi au fost selectaţi în
prealabil şi strigaţi de plantoane după o listă. Majoritatea erau din camerele
55–57 de la etajul II. Directorul Constantin Gheorghiu (din 5 iulie 1950
înlocuitorul lui Tiberiu Lazăr), care era în stare de ebrietate, le-a spus că
vrea să sărbătorească Paştele împreună cu ei. I-a aşezat pe una dintre laturile
clădirii şi i-a pus să sară „ca broasca“ până la cealaltă latură, pe o lungime
de circa 70 m. Totodată, i-a asigurat că primii zece vor fi trimişi în cameră,
în timp ce ultimii vor fi loviţi cu o bâtă pe care o agita deasupra capului.
Între victime era și Aurelian Pană care, dat fiind că
alături de alţi 15 deţinuţi se clasase pe ultimele locuri, a fost lovit violent
de director. Celelalte victime, care reuşiseră să ajungă unde li se ceruse, au
fost puse să repete traseul în acelaşi mod, cu aceeaşi promisiune, apoi primii
zece au fost trimişi cu adevărat pe celular, dar nu în celulele lor, ci la
parter. Acolo au fost obligaţi să se dezbrace la piele, să se culce cu bustul
pe ciment şi braţele întinse în lateral, pentru a nu fi vreun dubiu că trupul
stă lipit de podea. Peste fiecare dintre ei a fost turnată apă rece, în timp ce
un gardian îi apăsa cu cisma, pentru a verifica dacă rămân în poziţia cerută.
Timp de o oră au fost ţinuţi cu pieptul lipit de ciment, apoi o altă oră cu
spatele. Este uşor de dedus că în urma acestui „tratament“ mulţi dintre ei au făcut pneumonie, numai în
camera 57 fiind opt bolnavi.
În urma torturilor descrise mai sus, pe 3 mai 1951 Pană a
fost „adus în comă, bătut și cu o pneumonie pe care a contractat-o în
celular după bătaie“[75]. După ce l-a
consultat, medicul a constatat că „pe pieptul lui nu are semne de lovire, însă
nu mai m’am uitat pe restul corpului [...]. Pot preciza că acest deținut avea
un corp foarte mare și sănătos[,] cu circa două săptămâni înainte de a muri lam
văzut în curtea penitenciarului și deci nu putea să sucombe atât de repede din
cauza plomoniei pe care o avusese.“
Prin urmare, medicul susține că Pană, cu toată vârsta sa
înaintată, nu putea să moară din pricina bolii contractate, ci din pricina
bătăilor şi a torturilor administrate în „demascări“. Bărbos a încercat fără
succes să-l salveze, administrându-i penicilină: „am fost criticat de directorul GHEORGHIU dece o dau la bolnav, pe
motivul că el nu ar fi în drept s’o primească, având în vedere trecutul lui[76].“ Nu
știm dacă a primit-o sau nu, însă a doua zi deținutul, care era considerat
„vârf reacţionar“, a murit.
Din nou medicul închisorii:
Dupăce a decedat în urma bătăi pe care a primito dela legionari, m’am dus
la Cluj și i-am comunicat lui Macavei Ion, că Pană Aurelian a decedat în urma
bătăi, deși subsemnatul am depus toate eforturilor pentru al salva totuș în
urma bătăi a făcut o plomonie și a decedat.
Că într-adevăr a făcut cele spuse este atestat de o notă
informativă din 28 iunie 1951 a unui fost deținut politic închis la Gherla,
medic, care la data respectivă își dădea examenul de Stat la Clinica Medicală I
(Policlinica CFR) din Cluj, și care după cursul ținut de Macovei a stat de
vorbă cu el, prilej să afle următoarele:
MACOVEI mi-a spus că a murit la Gherla numitul PANĂ AUREL (un fost ministru
deținut la Gherla, rudă cu MACOVEI). În legătură cu moartea lui PANĂ mi-a dat
unele amănunte din penitenciar și anume că sunt unii în camere separate cu un
regim mai aspru și PANĂ a stat acolo și că a fost adus la infirmerie în stare
de inconștiență și a murit după 24 ore.
Informatorul a dedus corect că Macovei aflase informația
de la medicul închisorii, care era convins că Pană murise din pricina
maltratărilor din „demascări“.
Cu privire la circumstanțele morții, Augustin Vășcan,
șeful secției etajului III, unde aveau loc „demascările“, este însă categoric:
Alți deținuți știu că au murit unul PANĂ ce era ministru în trecut, da n’a
fost băgat să-l bată[,] l-au adus bolnav dela etajul III la infirmerie.
După consultarea întregului material documentar cu
privire la „demascările“ de la Gherla, îl putem credita pe acesta din urmă, dar
cu o excepție: Pană nu a fost închis niciodată la etajul III, ci la etajul II,
deci nu a fost trecut prin maltratările din „demascări“, ci doar vizat de
informatori, care strângeau despre el date în vederea „demascării“. Cu
siguranță însă că ar fi fost introdus în camerele de izolare dacă maltratările
la care l-au suspus directorii și gardienii închisorii nu l-ar fi ucis. Un
argument circumstanțial este acela că nici unul dintre deținuții din camerele
de „demascare“ de la etajul III nu l-a întâlnit acolo, fie că este vorba despre
victime ori despre demascatori.
Desigur, toată această discuție – cum și din ce cauză a
murit Aurelian Pană? – este utilă din punct de vedere istoric, căci importantă
pentru cunoaștere, și tocmai de aceea poate părea fastidioasă, căci irelevantă
din punct de vedere moral și uman, pentru care moartea din pricina
tratamentului aplicat în afara „demascărilor“ este totuna cu moartea aplicată
în interiorul lor. În fine, tot acest „regim de detenție“ descris a fost echivalent pentru deținut cu executarea
unei condamnări la moarte extrajudiciare.
În dosarul de
penitenciar al lui Pană există trei documente cu privire la moartea sa: adresă
a penitenciarului Gherla către Sfatul Popular al orașului prin care solicită
eliberarea certificatului de înmormântare (căreia îi anexează Certificatul de
moarte Nr. 12 eliberat de medicul Viorel Bărbos, dar care nu se află la dosar),
adeverință de înmormântare eliberată de închisoare (care preia, în mod cert,
din certificatul medicului data și ora exacte ale morții: 4 mai 1951 ora 2,
asemeni diagnosticului: „Pneumonie bilaterală“) și adresă a
penitenciarului către Serviciul Evidenței din DGP (semnată de directorul
Constantin Gheorghiu) prin care solicită menționarea decesului în evidențe. Tot
acest proces era secret, morții erau scăzuți precum bunurile de inventar,
nimeni nu se întreba despre circumstanțele exacte ale morții, iar familiile
decedaților nu erau anunțate.
7. Destinul
familiei și al proprietății
 |
| Conacul de la Frățilești 2017 © Mircea Stănescu |
Proprietatea familiei Pană a suferit la fel ca și
proprietarul ei.
În 1945, prin Reforma Agrară, ea a fost redusă de la
6.000 la 150 de hectare, iar în 1948 a fost transformată în GAS, pentru ca în
1950 conacul să fie de asemenea confiscat și, împreună cu pământul, trecut în
proprietatea IAS. În perioada 1990–1992 proprietatea a devenit societate
agricolă, apoi, până în 2005, nu a fost utilizată, timp în care a suferit cele
mai mari degradări. În baza Legii 10/2001 urmașilor le-au fost restituite 10
ha, împreună cu majoritatea clădirilor. În fine, prin grija preotului Ion
Florea din comuna Sudiți, în 2005 ansamblul și-a găsit o utilitate, fiind donat
Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care doi ani mai târziu l-a transformat în
mânăstire[77].
Familia lui Aurelian Pană a avut, de asemenea, o soartă
cruntă.
În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952 Eufrosina a fost
arestată pentru „activitate potrivnică clasei muncitoare, desfășurată în
regimul burghezo-moșieresc“. Concret, se motiva că
era nemulțumită de comunizarea țării și de arestarea soțului. În realitate, a
fost arestată „în baza ordinului privind foștii demnitari și rudele lor“, un val de arestări adiacente ordonat de la vârful
Partidului și executat de Securitate. Anchetată trei zile mai târziu, ea a
sfârșit prin a confirma că a avut manifestări de nemulțumire „în familie“. În
urma propunerilor[78], a fost internată „administrativ“ (fără proces, prin Decizia nr. 633/1952 a
Securității) pentru 24 de luni. Închisă la Dumbrăveni, ca „element dubios“, „de origine socială burgheză“ şi, Eufrosina a fost eliberată pe 19 aprilie
1954 şi a murit la scurt timp, în acelaşi an, pe 1 septembrie[79].
Aurelian şi Eufrosina Pană au avut patru copii, o fată și
trei băieți. Unul dintre ei, Petru, care absolvise Facultatea de Agronomie din
Urbana, Illinois, SUA și împreună cu care Aurelian administra moșia de la
Frățilești, a fost ucis, alături de şoferul său, de soldaţii sovietici (probabil
în 1944–1945), şi amândoi au fost aruncaţi la câini.
Fiica, Maria, a decedat în mai 1951, nu știm în ce
condiții.
Un al doilea fiu, Cornel, care în 1952 avea 36 de ani,
era de profesie inginer electrotehnic și lucra la Fabrica Electromontaj. Făcuse
armata la aviație și avea gradul de sublocotenent în rezervă. Era căsătorit cu
Cristina Cătuneanu, care lucra ca funcționară la IPSR, și aveau copii minori.
Cel de-al treilea fiu, Aurel, în vârstă de 30 de ani, de
profesie inginer topometru, angajat la Institutul Geologic, era căsătorit cu
Stela Nemoianu, profesoară la Școala Medie de Muzică. Nu ni se spune care era
relația ei cu soții Silvia și Petre Nemoianu, condamnat în același proces cu
Aurelian, cert este însă că erau rude. Iată ce spune Eufrosina într-o
declarație-autobiografie din 18 aprilie 1952: „În luna Iulie 1951 am aflat prin
cuscra mea Stela Nemoianu că a murit cumnatul ei Petre Nemoianu[,] acesta la
Aiud[,] la care am trimes o telegramă de condoleanță la care am primit răspuns
pe data de 21 Iulie 1951. Telegrama am trimis o la Reșița unde D-na Nemoianu
era funcționară.“
Cei doi fii împreună cu familiile lor domiciliau în casa
familiei din Str. Jules Michelet nr. 8, iar Aurel a fost arestat odată cu mama
sa.
 |
| Casa din Str. Jules Michelet nr. 8 2018 © Mircea Stănescu |
Acesta a fost soarta pe care regimul comunist a
rezervat-o omului de știință, spirit cutezător, novator, excelent organizator
și bun patriot care a fost Aurelian Pană.
Familia deține un mausoleu la Cimitirul Bellu, construit
în 1944 după planurile arhitecţilor Tiberiu Ricci şi Duiliu Marcu, iar mozaicul
din interior a fost realizat de artista Olga Greceanu[80]. Osemintele lui Aurelian Pană se află
într-un colț al cimitirului de lângă închisoarea Gherla, îngropat anonim
alături de cele ale altor sute de deținuți politici, morți în detenție în
condiții asemănătoare.
Există şi o pagină de Facebook cu numele lui
Aurelian P. Pană, deschisă de profesorul de istorie Marius Boitan din Țăndărei[81].
8. Tentative
de reabilitare juridică
Ultimul act cu privire la cazul Pană are loc începând cu
1990. După schimbarea de regim, Silvia Nemoianu, văduva lui Petre Nemoianu (și
mătușa profesorului american de origine română Virgil Nemoianu) – membru al
aceluiași „lot“, și el fost ministru al
agriculturii, și el mort în 1951 în închisoarea Aiud – a trimis numeroase
memorii Procuraturii Generale (ulterior Parchetului General), Ministerului
Justiției și Președinției Republicii în vederea reabilitării juridice a soțului
ei. La aceste demersuri, în două rânduri (21/06/1991 și 26/08/1996) procurorii
au răspuns că în cazul respectiv „instanțele interpretând corect probele, au
pronunțat hotărâri legale și temeinice“, motiv pentru care singura cale de atac
pentru anularea sentinței, anume declararea recursului în anulare la Curtea
Supremă de Justiție, nu se impune.
După șapte ani și
jumătate de la căderea comunismului, în timpul președinției lui Emil
Constantinescu și guvernării Convenției Democratice (1996–2000), moment în care
avea 92 de ani, văduva lui Nemoianu a adresat un ultim memoriu procurorului
general adjunct Mihail Ulpiu Popa Cherecheanu, înregistrat pe 18 iunie 1997.
În motivare, ea
menționa că soțul său a făcut parte din Corpul Voluntarilor Ardeleni care au
luptat în Războiul pentru Întregirea Neamului din 1916–1918, a scris articole
și cărți despre Marea Unire de la Alba Iulia, iar pentru contribuția la Marea
Unire a fost decorat cu Medalia „Ferdinand I“ cu spade și panglici (1931) și
Ordinul „Ferdinand I“ în grad de ofițer (1935). Făcea apoi un scurt rezumat al
cazului juridic, pentru a preciza că în urma deciziei penale casa familiei
fusese confiscată și nu putea fi retrocedată conform Legii 112/1990.
Astfel, Parchetul a
redactat un recurs în anulare, datat 23 octombrie 1997 și semnat de procurorul
general Sorin Moisescu, în legătură cu deciziile pronunțate în cazul a opt
dintre cei 15 membri ai „lotului“ condamnat în 1949: Aurelian Pană (mort în
1951 la închisoarea Gherla), Ioan Petrovici, Petre Nemoianu (mort în 1951 la
închisoarea Aiud), Radu Rosetti (mort în 1949 la închisoarea Văcărești),
Gheorghe Potopeanu, Toma Petre Ghițulescu, Gheorghe Docan și Constantin (Atta)
Constantinescu (eliberat în 1953, și-a luat viața în 1955, în momentul în care
a primit o citație greșită). Astfel, au fost selectați cei care nu avuseseră
nici o contingență cu ducerea efectivă a războiului sau cu Mișcarea Legionară.
În motivare se
spune că „hotărârile sunt pronunțate cu încălcarea legii“, întrucât în aceste
cazuri acuzele nu sunt dovedite nici în privința laturii obiective (probele de
la dosar), nici a celei subiective (intenția directă) de a se fi pus în slujba
hitlerismului, fascismului și a scopurilor lor politice, și de a fi contribuit
la aservirea economică a țării față de acestea. Aceeași concluzie este
formulată și cu privire la crima contra păcii.
Recursul este un document
juridic notabil, care reproșează instanțelor comuniste că nu au luat în
considerare circumstanțele politico-sociale și juridice ale cooptării
inculpaților în guvern, specificul guvernului de dictatură militară al lui Ion
Antonescu, situația politico-militară internă și internațională, precum și
limitele reale de acțiune ale membrilor Cabinetului. La fel, versiunea istorică
expusă – exceptând câteva detalii – este nuanțată și veridică. Documentul
contestă baza inculpării, anume simplul fapt de a fi fost ministru sau secretar
de Stat într-un guvern ca cel descris, mai exact, principiul solidarității
guvernamentale:
Deci, în
condițiile extreme menționate, faptul de a fi fost ministru sau secretar de
stat nu putea conduce automat la concluzia inculpării pentru săvârșirea crimei
contra păcii, pentru motivul că principiul constituțional al răspunderii
solidare ministeriale nu și-a găsit aplicațiunea în perioada 6 septembrie
1940–23 august 1944[82].
Prin urmare,
neavând „răspunderea politică efectivă“, cum cere legea, într-un regim de
dictatură, fără Constituție și fără Parlament, nu se poate reține în fapt sau
juridic solidaritatea ministerială.
Activitățile
inculpaților se limitau doar la îndeplinirea măsurilor luate pentru
departamentul din care făceau parte.
Conform acestor
considerații, inculpații nu puteau fi ținuți răspunzători decât pentru faptele
lor, și în nici un caz pentru declararea stării de război ori continuarea
acesteia, or din examinarea faptelor nu rezultă că vreunul ar fi avut vreo
contribuție personală, concretă la pregătirea, declararea sau continuarea
războiului. Pe de altă parte, inculpații au fost cooptați în guvern nu pe baza
convingerilor politice, ci ca militari cu înalt simț de organizare sau ca
specialiști de mare ținută, la fel cum nu rezultă că ar fi împărtășit
concepțiile și ideile hitleriste, fasciste sau rasiale, ori că le-ar fi pus în
practică. Astfel,
Acceptarea tacită a politicii dictată de Conducătorul
Statului și Președintele Consiliului de Miniștri – cu atât mai mult cu cât
inculpații nu puteau face o politică contrară – nu era încriminată. Simpla
participare a inculpaților la unele ședințe ale Consiliului de Miniștri
sau ale Consiliului Economic – ca obligație impusă de funcțiile care le
dețineau – nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în
sarcina acestora[83].
Considerându-se altfel înseamnă un adaos la lege, o asemenea încriminare
nefiind în intenția legiuitorului, care, dacă ar fi dorit-o, ar fi prevăzut-o
în mod expres.
Documentul nu evită
să indice nici influența politică de natură comunistă locală și sovietică
asupra instanțelor, deși prin eufemisme:
Totodată,
neexaminând critic dinamica evoluției vieții politice și sociale interne și
analizând subiectiv și selectiv procesul de edificare a sistemului global al
relațiilor internaționale ale epocii, organele judiciare au acționat
părtinitor, în virtutea unor preconcepții de evidentă origine, condiționare și
dependență politică, sub a căror influență activitatea judecății a fost fundamental
alterată.
Datorită
acestui fapt, diferite expresii, acțiuni, activități, luări de poziție și
atitudini ale inculpaților au fost deformate sub aspectul semnificației și
consecințelor juridice, prin aprecierea și interpretarea lor eronată, precum și
prin denaturarea conținutului real a[l] unor date, fapte sau informații, în
scopul de a schimba structura și sensul obiectiv al acestora, numai în dorința
de a li se da o semnificație penală.
Iată integral
partea care îl vizează pe Pană:
Astfel, în
sarcina inculpatului Pană Aurelian, instanțele au invocat conferința despre
agricultură ținută de acesta la postul de radio, în ziua de 17 septembrie 1941,
broșurile scrise de el având titlul „Sporirea producției agricole“ și
„Agricultura Românească în noul Stat European“, motivându-se că, pe baza lor, a
subordonat agricultura țării românești necesităților Germaniei hitleriste,
ajungându-se să se cultive soia, produs neutilizat de poporul român și în
industria noastră, ceea ce ar dovedi că [„]s-a pus complet la dispoziția
Germaniei din acea vreme“.
Așadar, dacă
s-ar fi examinat atent și s-ar fi făcut o analiză imparțială a materialelor
menționate, s-ar fi constatat că inculpatul a fost cooptat în funcția de
subsecretar de stat și apoi ministru la Departamentul Agriculturii și
Domeniilor numai datorită unor calități de remarcabil specialist, dovedite în
practică prin rezultatele de excepție obținute și, nici subiectiv și nici
obiectiv, nu a acționat decât cu bună credință, fiind convins că servește
interesele poporului român prin măsurile preconizate în vederea modernizării
agriculturii românești și de integrare a acesteia în circuitul european,
urmărind un beneficiu pentru interesele economiei noastre.
Totodată, încă
din anul 1934, în România a fost înființată societatea „Soia“, iar cultivarea
acestei plante se făcea pe suprafețe mici în scopul adaptării la condițiile
noastre climatice, astfel că ea nu reprezenta „viața economică a țării“ și nici
„agricultura românească“, a căror bază o constituia cultura grâului și porumbului.
În fapt, după cum
am văzut, cele două broșuri despre care vorbește documentul erau una singură,
intitulată Agricultura românească în noul
cadru european, care reprezenta transcrierea unei cuvântări ținută cu
prilejul expoziției documentare organizată sub egida „Sporirea producției
agricole“ (din 20–28 Septembrie 1942). Totodată, remarca din ultimul paragraf
privitoare la asimilarea ilogică dintre, pe de o parte, cultivarea soiei și, pe
de alta, agricultura românească și viața economică a țării, este preluată din
motivarea redactată de avocatul Mihai
Nicolau cu ocazia recursului de la Curtea Supremă din 10 iunie 1949.
Documentul se ocupă
de cazul fiecăruia dintre condamnații indicați, pentru a conchide că:
În consecință, în cauză, nefiind întrunite elementele
constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 2 literele a și c din
Decretul nr. 207/1948, se impune achitarea inculpaților și înlăturarea
confiscării averii[84].
Astfel, pe 23
octombrie 1997 procurorul general a înaintat recursul în anulare Curții Supreme
de Justiție (care l-a înregistrat două zile mai târziu), solicitând casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei.
A fost constituit dosarul nr. 64/1997 și, în cursul
anului 1998, Curtea Supremă s-a întrunit în complet de nouă judecători la cinci
termene succesive (26 ianuarie, 9 martie, 18 mai, 12 și 26 octombrie).
Pană a fost reprezentat de Dumitru Gall, apărător ales de
familie.
Tot în dosar apar,
între altele, și câteva înscrisuri ulterioare: un grupaj de presă la temă,
publicat de revista „22“ și intitulat Procese
’46. Sentințe ’49. Recursuri ’97 (2–8 decembrie 1997, pp. 8–12), un articol
al lui Christian Levant din cotidianul „Evenimentul Zilei“, intitulat Familiile cer reabilitarea foștilor membri
ai guvernului Antonescu (27 ianuarie 1998) și suplimentul Aldine al ziarului „România liberă“,
care conține scrisoarea adresată de Silvia Nemoianu președintelui Emil
Constantinescu (25 aprilie 1998).
Ce s-a întâmplat?
Urmare a acțiunii procurorului general, pe 29 octombrie William Totok, colaborator
al postului american de radio „Europa liberă“, a publicat în ziarul german
„Tageszeitung“ articolul intitulat Un
omagiu târziu pentru fasciști, o pledoarie împotriva revizuirii juridice a
oricăruia dintre cazurile persoanelor de acest tip, a căror vinovăție o
considera peremptorie. El făcea considerații de ordin general cu privire la
responsabilitatea globală a guvernului Antonescu în exterminarea evreilor,
pentru a declanșa un atac de presă nu doar la adresa lui Moisescu ci, mai larg,
a autorităților politice de la acea vreme: „Pentru prima dată de la finele
celui de-al 2-lea război mondial vor fi reabilitați prin acest demers membri ai
unui guvern fascist, ceea ce aruncă o lumină îndoielnică asupra noului guvern
care a ajuns la putere toamna trecută.“
Au intrat apoi în
scenă doi membri ai Congresului SUA, Alphonse D’Amato și Christopher Smith,
care au adresat președintelui Constantinescu o scrisoare de protest, repetitivă
în conținut și pe ton de somație, care a fost transmisă atât oficial, cât și
prin intermediul postului Radio „Europa liberă“: „Vă rugăm să luați măsurile
necesare pentru a obține retragerea acestei recomandări și să explicați
poporului român de ce această recomandare este greșită și de ce spiritual ei
trebuie respins. D-le președinte, dovezile în aceste șase cazuri sînt mai
presus de orice îndoială. […] / Reabilitarea postumă, motivată prin lipsa
probelor, a celor șase oficiali găsiți vinovați în calitate de lideri la
aplicarea așa-numitei soluții finale a naziștilor, ar fi de natură să ne
șocheze pe noi, și pe alții în Occident, care am venit în sprijinul Românei. Ar
fi pusă sub semnul întrebării sinceritatea atașamentului României față de cele
mai fundamentale valori [sic!] împărtășite de Occident și ar putea fi declanșat
un proces de reevaluare a sprijinului pentru candidatura României la calitatea
de membră [re-sic!] a instituțiilor noastre comune, economice și de
securitate.“ Traducerea aparține probabil lui Totok, cel care a pus la
dispoziția revistei „22“ scrisoarea de față, textul său citat mai sus și cel al
lui Shafir, pe care îl vom indica în continuare.
Pe 8 noiembrie,
interpelat de același Radio „Europa liberă“, președintele Constantinescu a
răspuns: „Da, este o problemă delicată. I-am cerut și eu explicații
procurorului general. Era un dosar pus în lucru dinainte, care se referea
strict la inadvertențele juridice strecurate în cazul câtorva membri ai
guvernului, care au fost pentru scurtă vreme membri ai guvernului [sic!], și
care au fost mari personalități intelectuale.“
Interpelat la
rându-i, pe 20 noiembrie procurorul general a răspuns revistei „22“
motivându-și recursul în anulare cu un rezumat al argumentelor expuse deja.
Pe 21 noiembrie
Michael Shafir, jurnalist la Radio „Europa liberă“, cel care a gestionat acest
scandal, îi dădea replica procurorului general chiar la postul său: „După o
asemenea logică, nici procesele de la Nürnberg și nici procesul Eichmann nu ar
fi justificate. Și aceia au avut un «Conducător» cu responsabilități
constituționale depline!“ Ceea ce reprezenta o manipulare istorică și
terminologică, dat fiind că Moisescu nu spusese nicăieri așa ceva.
Pe 22 noiembrie
Moisescu face o schimbare de 180 de grade: „Reevaluînd problema, se apreciază
că, totuși, nu poate fi omisă o răspundere ministerială colectivă a guvernului
Antonescu“ (comunicat „Mediafax“[85]). Cu intenția de a nu-și pierde complet
fața, el a continuat să se afunde în contradicții, spunând că recursul îl va
viza doar pe Toma Petre Ghițulescu, subsecretar de Stat la Ministerul Economiei
Naționale o scurtă perioadă de timp, o notă bizară în sine, dat fiind că dacă
principiul solidarității guvernamentale funcționa în cazul guvernului
Antonescu, din motive de logică nu era nevoie ca vreun membru al său să fi
făcut ceva de încriminat, ci doar să fi ocupat un post.
În aceeași
perioadă, procurorul general a fost într-un periplu nord-american, în SUA și
Mexic, cu scopul de a liniști pe primele cu privire la intențiile autorităților
de la București, iar la întoarcere a transmis un mesaj și celor indignați de
efectele acțiunilor sale, asigurându-i că își va da demisia „în momentul în
care președintele nu mai are nevoie de mine“.
În lumina ultimelor
evoluții, avocații recurenților au depus interpelări.
La termenul din 26
ianuarie 1998, completul a fost condus de Leonida Pastor, vice-președintele
CSJ, iar procuror a fost prim-magistratul asistent Ioan Răileanu. Apărătorii
celor pentru care recursul fusese retras au susținut că schimbarea trebuie
motivată și că poate fi contestată, însă președintele le-a respins obiecțiile,
pe motiv că singurul în măsură a decide exercitarea căii de atac este
procurorul general. Avocații au revenit în scris, argumentând în esență că
odată ce recursul a fost declarat, recurenții și-l pot însuși indiferent de
schimbările de umori ale procurorului general.
La termenul din 9
martie avocatul lui Pană a susținut că menținerea recursului pentru unul dintre
inculpați dă posibilitatea examinării cauzei și cu privire la cei pentru care
el nu a fost declarat, la fel ca și pentru cei cărora le-a fost retras. A mai
susținut că potrivit prevederilor constituționale în vigoare la data
respectivă, Prezidiul MAN nu avea atribuția să emită decrete de modificare a
unor legi (Decretul nr. 207/1948 care a amendat Legea nr. 291/1947),
dispozițiile fiind astfel neconstituționale.
Termenul din 18 mai
a reprezentat o amânare.
La termenul din 12
octombrie completul a fost condus de Paul Florea, vice-președintele CSJ.
Procurorul a susținut recursul doar pentru Ghițulescu și a solicitat să se ia
act de retragerea lui pentru ceilalți. Avocatul lui Pană (și al lui Gheorghe
Docan) a reluat argumentele insuficientei motivări a retragerii recursului și a
neconstituționalității decretului de modificare a legii prin care fostul
ministru al agriculturii a fost condamnat, a spus că nu a comis acte
susceptibile a fi încadrate în respectivele texte de lege și a cerut achitarea
sa. Totodată, familia lui Iosif Iacobici, membru al „lotului“ pentru care nu
fusese declanșată calea extraordinară de atac, a intervenit în dosar depunând
un memoriu și solicitând extinderea cauzei și asupra lui. Dosarul a rămas în
pronunțare.
Amânările de la
termenele indicate au fost doar pentru pregătirea argumentării în cazul lui
Toma Petre Ghițulescu, iar înfățișările au avut un caracter straniu:
președintele completului nu s-a opus intervențiilor celorlalți avocați, dar a
precizat de fiecare dată că nu le ia în considerare. Acești avocați au avut
posibilitatea să depună orice acte și concluzii, așa încât istoricul își poate
face o imagine asupra modului în care ei au respins acuzele.
Unul dintre
documentele din dosar este scrisoarea Silviei Nemoianu adresată președintelui
Republicii, datată 22 aprilie 1998, sub titlul dat de redacția „Aldine“: Legată la ochi, Justiția română are și
mâinile legate. În acest text deopotrivă de relevant și emoționant, ea
menționa între altele speranțele pe care și le pusese în alegerea noului
președinte și constata cu tristețe că „în timp ce justiția (comunistă) din 1946
l-a găsit pe Petre Nemoianu nevinovat
și, prin ordonanța nr. 5 din 27 august 1946, l-a scos de sub urmărire penală,
clasându-i dosarul, organele judiciare ale statului democrat, condus de către o
Putere aleasă prin alegeri libere, l-au găsit în anul 1997 vinovat, în deplin acord cu condamnarea ordonată în anul 1949, de
către autoritățile sovietice de ocupație [subl. în text].“
După cum am văzut,
cauza data într-adevăr din 1990, dar în pofida a ceea ce declara
Constantinescu, găsise răspuns favorabil abia în timpul mandatului său. Apoi,
deși documentele primare cu privire la caz nu sunt încă accesibile (de la
Parchetul General, de la Președinție), este inteligibil că procurorul general,
numit de președinte, a procedat în sensul politicilor sale. Mai mult, răspunsul
lui Moisescu în aceste cazuri a fost prudent și în linia regimului anterior, al
cărui exponent a fost Ion Iliescu, și anume nu casarea tuturor sentințelor
politice, în bloc, așa cum au făcut de pildă ungurii imediat după căderea
comunismului în Europa de Est în primii ani ai ultimului deceniu al secolului
trecut[86], ci a unor cazuri de personalități, în timp ce marea masă a
victimelor regimului comunist a rămas sub stigmatul culpei penale. În contextul
doritei integrări euro-atlantice, din 1996 obiectivul strategic al întregului
spectru politic, decizia cu privire la cei opt membri au guvernului Antonescu a
generat complicații diplomatice cu SUA, puterea monopolară învingătoare în
Războiul Rece. În mod normal, autoritățile române ar fi trebuit să realizeze că
memoria și istoria holocaustului reprezentau, începând din 1993, o temă
integrată politicii externe americane, un element de hard power cu rol de a modifica politicile externe ale Statelor cu
care SUA se aflau în relații, sau care aspirau la așa ceva. Dar nu a fost așa,
iar lipsa lor de prevedere a avut consecințele descrise mai sus. În efect,
faptul a fost posibil tocmai pentru că autoritățile române nu au luat la timp
deciziile curajoase necesare.
Pe 26 octombrie a
fost dată decizia prin care Curtea a casat sentința lui Ghițulescu și a înlăturat
pedeapsa complementară a confiscării averii, a luat încă o dată act de
retragerea recursului pentru ceilalți inculpați și a respins cererea formulată
în numele lui Iacobici. Deznodământul cazului a fost prezentat și în presă[87].
Pentru a încheia,
vom spune că rolul istoricului
este, în cazurile de acest tip, să încerce să stabilească faptele cât se poate
de precis, să evalueze acuzele și să vadă dacă se susțin sau nu. Și nu din vreo
propensiune pentru revizionism, ci animat de căutarea adevărului. Nu este însă
rolul lui de a stabili dacă inculpații au fost sau nu vinovați, ci al
justiției, la fel cum disciplina istorie nu se reduce, la rândul ei, nici la
politică, nici la memorie, oricât de înălțătoare ar fi cauza apărată – sau
poate tocmai de aceea – fie că vorbim despre memoria holocaustului ori de cea a
comunismului, ambele implicate aici. Totodată, rolul memoriei (sau al uneia
dintre memorii) nu este de a bloca justiția, la fel cum memoria nu este nici „o
formă de justiție“, cum le place unora să creadă. Putem
spune însă că dacă justiția nu înfăptuiește dreptatea, și dacă această dreptate
nu este universală, atunci ea nu mai este justiție. Ceea ce cu siguranță s-a
întâmplat în cazul lui Aurelian Pană.
NOTE
[1]
Dobrin Datcu, Conacul Aurelian Pană – cadrul general
de amplasare, la adresa: http://anale-arhitectura.spiruharet.ro/PDF/fratilesti%20pdf/2.pdf, p. 9; vezi și Marius–Dorinel Boitan, Aurelian Pană –
un martir uitat al istoriei Ialomiței, în „NAPARIS – Revistă de istorie şi
cultură ialomiţeană“, Anul II, Nr.
3, 2014, pp. 31-33 și la adresa: http://www.cicnet.ro/sites/www.cicnet.ro/files/articole/2014-08-07/862/revista-naparis-nr3.pdf.
[2]
Răzvan Ciucă, Documentar istoric Aurelian P. Pană,
Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, apud M.-D. Boitan, op.
cit., p. 30.
[3]
D. Datcu, op. cit., pp. 9 și 13; M.–D. Boitan, op.
cit., p. 31.
[4]
ACNSAS, Fond „Penal“,
dosar 163 (105 281, cota SRI), vol. 1–15. Este
vorba despre dosarul „lotului“ în care a fost
inclus Pană și, fără altă indicație, toate informațiile din acest text
trimit la respectivul dosar. Vezi de asemenea Vasile Pascu, Regimul
totalitar-comunist în România (1945–1989), vol. I, Editura Clio
Nova, Bucureşti, 2007, p. 104 şi R. Ciucă, Secvenţe dintr-o încercare pe
care aş dori-o izbutită, în ,,Analele Universităţii Spiru Haret“, anul 4, nr. 4, vol. I, 2011, p. 14, apud
M.–D. Boitan, op. cit., pp. 31–32.
[5]
Subl. cu creion roșu, verosimil ulterior, de către Teohari Georgescu.
[6]
Subl. cu cerneală albastră.
[7]
Subl. cu creion roșu, probabil ulterior, și care verosimil aparține lui Teohari
Georgescu.
[8]
Document dactilografiat; subl. în text și, de mână, cu creion roșu.
[9]
Document dactilografiat; subl. de mână cu cerneală albastră. Asupra rolului
sublinierilor, ca și a modului de a le înțelege, vom reveni ulterior.
[10]
Inițial a fost scris „cohectării“, cuvânt corectat
ulterior cu creion negru.
[11]
Cuvânt adăugat cu cerneală neagră de către
acuzatorul public.
[12]
Pe manșeta stângă cuvântul este reluat în creion negru, întrucât în
dactilogramă apare șters, o adăugire ulterioară.
[13]
Subl. de mai multe ori cu creion negru.
[14]
Pentru legislația de acest tip și evoluția sa în timp, a
se vedea Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba
puterii. Justiția în regimul comunist din România, 1944–1958, București,
INST, 2015, pp. 78-105.
[15]
Subl. cu creion roșu.
[16]
Subl. cu cerneală albastră.
[17]
Monitorul Oficial, Nr. 142, 22 iunie
1946, pp. 6405-6407.
[18]
Document dactilografiat; subl. de mână cu cerneală neagră, iar „fără să fi
cerut“ și „n’a existat“ cu mai multe linii.
[19]
Subl. de două ori, cu cerneală albastră și neagră; pasajul este marcat pe
manșeta dreaptă cu mai multe linii verticale, în aceleași culori.
[20]
Subl. cu creion albastru.
[21]
Subl. cu cerneală albastră.
[22]
Subl. cu cerneală neagră; „nu“ este încercuit cu aceeași culoare.
[23]
Subl. cu creion albastru.
[24]
Subl. cu cerneală neagră.
[25]
Subl. cu cerneală neagră; paragraful este marcat peste
text și pe manșeta dreaptă cu mai multe linii verticale în cerneală albastră.
[26]
Subl. cu cerneală albastră.
[27]
Subl. cu cerneală albastră.
[28]
Subl. cu cerneală albastră.
[29]
Subl. cu cerneală albastră.
[30]
Subl. cu cerneală albastră; cuvintele „avantajoase“ și „dobândă“ sunt
subliniate cu mai multe linii, iar paragraful este marcat pe manșeta dreaptă cu
o acoladă în cerneală neagră.
[31]
Subl. cu cerneală albastră; paragraful este marcat pe
manșeta dreaptă cu o linie verticală de aceeași culoare.
[32]
Subl. cu cerneală albastră; „tehnician“ este
subliniat și cu creion roșu.
[33]
Subl. cu cerneală albastră; „Ministerului Economiei
Naționale“ este subliniat și cu creion
roșu.
[34]
Subl. cu cerneală albastră; „excesivă execuție a
legiuirilor cu acest caracter“ este
subliniat cu mai multe linii și, de asemenea, cu creion roșu.
[35]
Document dactilografiat; subl. cu două linii în creion
albastru, pasajul este marcat pe manșeta stângă cu două linii verticale de
aceeași culoare, de Mișu Dulgheru sau Teohari Georgescu.
[36]
Subl. cu cerneală neagră.
[37]
Din păcate, nu am reușit să identificăm pe nici unul în
arhive.
[38]
Subl. cu cerneală neagră; pasajul este marcat pe manșeta
stângă cu mai multe linii verticale, iar cuvântul „nu“ încercuit.
[39]
Subl. cu cerneală neagră.
[40]
Subl. în text cu aceeași culoare; „specialist“ și „înaltă clasă“ sunt subliniate cu două linii.
[41]
Înainte de a fi introdus în acest „lot“, Petrovici fusese inclus într-un grup care
reunea foști responsabili ai Societății Române de
Radiodifuziune anchetați pentru „dezastrul țării“. Cf. I. Necula, Ion Petrovici
în vizorul Securității, București, Editura Saeculum I.O., 2005, pp. 38-73.
[42]
Subl. cu cerneală albastră (verosimil de președintele completului, la fel ca
restul notațiilor cu aceeași culoare).
[43]
Subl. în textul dactilografiat.
[44]
Paragraful este marcat pe manșeta dreaptă cu o acoladă în cerneală albastră.
[45]
Subl. cu cerneală albastră; cuvântul „agresiune“
este subliniat și cu creion roșu.
[46]
Aici și în continuare, subl. cu creion roșu.
[47]
Paragraful este marcat pe manșeta stângă cu mai multe
linii verticale în cerneală albastră.
[48]
Subl. cu cerneală verde.
[49]
Subl. cu mai multe linii în cerneală verde.
[50]
Subl. cu cerneală verde.
[51]
Cf. Mircea Stănescu (editor), Documentele reeducării, vol. II, în curs
de publicare.
[52]
Subl. cu mai multe linii în cerneală verde.
[53]
Subl. cu cerneală verde, iar cuvântul „nu“ cu mai multe linii.
[54]
Subl. cu creion albastru.
[55]
Paragraful este marcat pe manșeta stângă cu două linii
verticale în cerneală albastră.
[56]
La fel ca numele avocatului, textul este subliniat cu
cerneală albastră.
[57]
Nicolae Mareș, ministrul agriculturii și domeniilor în
guvernul Antonescu–Sima.
[58]
Subl. cu cerneală albastră; pasajul este marcat pe
manșeta stângă cu o acoladă în cerneală de aceeași culoare.
[59]
Subl. cu cerneală albastră.
[60]
ANIC, Fond Consiliul de Stat, Decrete, dosar nr. 10/1948,
ff. 243–245, subl. în text.
[61]
Subl. în dactilogramă; în acest loc, paragraful este
marcat pe manșeta stângă cu două linii orizontale și două verticale întretăiate
în creion albastru.
[62]
Subl. cu creion roșu.
[63]
Subl. cu cerneală neagră (ea aparține prim-procurorului
Bâlcu, după cum o atestă o notație a sa, însușită prin semnătură, de pe
rechizitoriu).
[64]
Subl. cu creion roșu.
[65]
Inițial era „și“,
care a fost corectat cu cerneală albastră.
[66]
Subl. cu cerneală neagră.
[67]
Subl. cu creion roșu.
[68]
Paragraful este marcat pe manșeta stângă cu mai multe
linii verticale în cerneală neagră.
[69]
Aici și în continuare, subl. cu creion roșu.
[70]
Pentru relațiile româno-germane ale perioadei, a se vedea
Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol
și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române, 1938-1944, București,
Editura Humanitas, 1994.
[71]
Subl. cu creion roșu.
[72]
Informația că după Jilava Pană ar fi fost deținut şi în lagărul de la
Cernavodă, de unde ar fi fost transferat la Gherla pentru că nu făcea față
muncii epuizante, este eronată. Cf. Cicerone Ioanițoiu, Victimele
terorii comuniste. Dicționar, la adresa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_pq/docs/dictionar_p_28-44.pdf. Pentru relatarea cu privire la detenția de la Gherla, a
se vedea lucrarea noastră, Reeducarea în România comunistă (1948–1955).
Târgşor, Gherla, Iaşi/Bucureşti, Polirom, pp. 58–59, 138 şi 177. În
fine, a se vedea și fişa matricolă penală a lui Pană de pe site-ul
IICCMER.
[73]
Subl. cu creion negru; aici și în continuare, ortografia aparține documentelor
citate.
[74]
ACNSAS, Fond Penal, dosar nr.
1 847 (1 1740, cota SRI), Eufrosina Pană.
[75]
Numele lui Pană, la fel ca și textul indicat, este subliniat cu creion roșu.
[76]
Subl. cu cerneală albastră; pasajul este marcat pe manșeta stângă cu două linii
verticale de aceeași culoare.
[77]
D. Datcu, op. cit., pp. 10, 13-14; Pr. Manuel Rusu (coord.), Așezăminte monahale din Episcopia Sloboziei
și Călărașilor, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Slobozia,
2014, pp. 170-177 (mulțumim părintelui
Florea pentru această lucrare).
[78]
Prima, a anchetatorului său, lt. Valeriu Gordan (pe 15/05/1952) și, cea de-a
doua, a celor de la Regiunea București, al căror referat este redactat pe
31/05/1952 de lt.-maj. E. Mateescu și
avizat de cpt. V. Giuglan și lt.-col. Teodor Dincă. Ambele au fost aprobate de
Gheorghe Pintilie.
[79]
Cf. ACNSAS, Fond Penal, dosar
nr. 1 847
(1 1740, cota SRI), Eufrosina
Pană. Vezi și: fişa sa matricolă
penală de pe site-ul IICCMER; R. Ciucă, Secvențe …, apud
M.–D. Boitan, op. cit., p. 32.
[80]
D. Datcu, op. cit., p. 9; M.–D. Boitan, op.
cit., p. 30.
[81]
La adresa: https://www.facebook.com/panaministrulmartir/.
[82]
Subl. cu creion negru; paragraful este marcat pe manșeta
stângă cu o linie verticală de aceeași culoare (tipică pentru președintele
completului).
[83]
Subl. cu creion negru.
[84]
Subl. cu creion negru.
[85]
Adresa nr. 848/C 2/2910/P/1997 a lui Moisescu către
Președintele CSJ este datată 24/11/1997 și în cuprinsul ei se spune că: „nu
sunt întrunite pe deplin cerințele legii referitoare la cazurile în care poate
fi declarată această cale de atac“.
[86]
Pentru această informație mulțumim colegei Andrea Varga.
[87]
Cf.
de pildă, „Ziua“,
27/10/1998, articol intitulat Constantinescu
le-a făcut pe plac americanilor. Curtea Supremă de Justiție a respins
reabilitarea lotului Antonescu, semnat de Adrian Artene. În ciuda titlului
inabil, este vorba despre cazul nostru.
Bucureşti, 10 decembrie 2015 și 1 iulie 2018.