PLAGIATUL LUI ALIN MUREȘAN (VARIANTA SCURTĂ)

Résumé

Notre étude concerne le cas d’Alin Muresan, chercheur à l’Institut d’investigation des crimes du communisme de Bucarest, l’auteur d’un livre intitulé Pitesti. Conica unei sinucideri asistate [Pitesti : chronique d’un suicide assisté], qui a plagié nos travaux sur la rééducation, en principal Procesele reeducării (1952-1960) [Les procès de la « rééducation », Bucarest, Éditions de la Fondation culturelle « Memoria » / Matrix Rom SRL, (octobre) 2008 et Reeducarea in Romania comunista (1945-1952). Aiud, Suceava, Pitesti, Brasov [La rééducation en Roumanie communiste (1945-1952): Aiud, Suceava, Pitesti, Brasov], Iaşi / Bucarest, Éditions Polirom, (janvier) 2010.

Nous avons dépisté un ensemble de prélèvements interdites par l’éthique scientifique, dont une partie ont contingence avec le plagiat, sans être un plagiat exprès (exemples : les sources d’archive et livresques, et cela dans deux variantes, identiques et exclusives, or l’ajout d’autres ayant le rôle de couvrir le rapt). Nous publions ici seulement les passages du plagiat exprès (les prélèvements sans l’indication de la source, au sous-sol de la page, quand il s’agit d’idées, de concepts, de la chronologie, de la thématique ou d’expressions typiques d’un autre auteur).

Nous avons soumis le cas à l’analyse de trois personnes réputées dans l’étude du sujet, et il s’agit de l’ancien dissident et écrivain Paul Goma, le politologue et l’ancien éditeur de la revue nord-américaine East European Politics and Societies Vladimir Tismaneanu et l’historien, chercheur au Conseil national pour la recherche des archives de la Securitate, Florian Banu, qui ont analisé, independement l’un des autres, nos allegations. Cette commission de trois s’est prononcée sans équivoque, pour conclure qu’il s’agit d’un plagiat massif, brutal et systématique de nos travaux. Le même temps, avant de porter le cas à la connaissance du public, nous avons prévenu l’auteur du pillage qui, chose significative, a refusé d’y répondre. Finalement, quand le cas est devenu publique, en guise de stratégie de réaction du même registre que le plagiat, lui et ses associés ont répondu que nous étions jaloux sur son succès publique, et ils ont suggéré que nos accusations étaient du registre pathologique.

Question de contexte roumain : loin d’être sanctionné par la direction de l’Institut où il travaille, ultérieurement l’auteur du pillage est devenu chef d’un de ses départements.

Mots-clés

Plagiat, Alin Muresan, rééducation communiste, éthique de l’historien, intégrité scientifique, Institut d’investigation des crimes du communisme.

Lucrările discutate

Alin Mureşan, Piteşti. Conica unei sinucideri asistate

În (luna decembrie) 2007 a publicat o primă ediţie (Iaşi, Editura Polirom, 263 p.).

În decembrie 2010 (cf. paginii 344 editoriale) a publicat o a doua ediţie (la aceeaşi editură, 344 p.).

Interesează în primul rând a doua ediţie, la care, fără vreo altă trimitere, ne vom referi în continuare.

Lucrările de comparaţie

M. Stănescu, Reeducarea totală. Eseu asupra fenomenului Piteşti (1949-1952), în „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2/1995, p. 51-59, şi la: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/reeducarea-total-eseu-asupra.html.

M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, PERT’06, Piteşti, 22-24 sep­tembrie 2006, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, 2007 (o primă ediţie), 89 p.

M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), lucrare separată, dar sub aceleaşi coperţi, cu cea a lui Titică Predescu, Statul şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Memoria”, tipărită prin Editura Matrix Rom SRL, (octombrie) 2008 (o a doua ediţie), 308 + 168 p.

M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov, Iaşi, Editura Polirom, ianuarie 2010 (cf. paginii 295 editoriale), 296 p., primul volum din trilogia Istoria Reeducării, finalizată în 2012.

Îl acuzăm pe Alin Mureşan de PLAGIAT.

Pentru a evita echivocul asupra a ceea ce se înţelege prin PLAGIAT şi PLAGIATOR, vom indica definiţia marii psiholingviste române, Tatiana Slama-Cazacu (cf. O plagă: PLAGIATUL, în Confuzii, greşeli, prostii şi răutăţi în limba română, azi, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010, p. 196-215):

preluarea, din opera tipărită (sau de circulaţie „Samizdat”, pe ascuns, cum se proceda în URSS şi apoi în alte ţări comuniste) a unui autor (deşi mai rar, s-ar putea vorbi şi despre expuneri orale), fie: a) de fragmente (fraze, paragrafe, termeni) aidoma, de către alt autor (ceea ce se demonstrează, de obicei, prin expunerea celor două texte „pe două coloane”). Fie b) de asemenea preluări, dar cu unele modificări de exprimare. Fie c) concepte, concepţii teoretice, aplicări în practică, metode de investigaţie originale, aparţinând deci autorului-sursă (în mod dovedit, prin datare în primul rând). Toate acestea (a, b, c) fără ca persoana care preia aceste date de conţinut să le citeze cu numele „sursei”. În toate aceste cazuri, plagiatul este evident, şi constituie un delict, dacă nu se menţionează „sursa”, nu se face „trimiterea” (de preferinţă, nu numai într-o listă „bibliografică” sau de „referinţe”, ci şi în text, în orice caz cel puţin numele autorului-sursă şi, eventual, un an); şi, repet, chiar dacă nu se preiau „citate”, ca atare, cu sau fără ghilimelele de rigoare, şi chiar dacă „opera” (text tipărit, referat de doctorat ori teză ori lucrare de diplomă, ori de licenţă – sau „text difuzat preliminar”) nu are încă forma tipărită. Aceasta ar trebui să fie definiţia, până la nivel juridic, a plagiatului. Iar „justificările” […] nu pot avea o valabilitate deontologică şi nici de ordin ştiinţific  […].

Prin urmare, conform acestei definiţii, care analizează plagiatul atât ca fenomen general, cât şi ca fenomen în şi determinat de contextul românesc, avem:

a) plagiatul expres (preluarea fără indicarea sursei, în subsolul paginii, a CONŢINUTULUI, INDIFERENT DE FORMA EXPRESIEI, când este vorba despre idei, concepte, cronologie, tematică sau expresii tipice altui autor);

b) preluări nepermise, care au contingenţă cu plagiatul (precum sursele de arhivă şi cele livreşti, în două variante: identice şi exclusive, ori adăugarea altora, cu rol de acoperire a raptului).

Observaţii generale

– La data la care Alin Mureşan (în continuare: A.M.) a publicat ediţia a II-a a lucrării sale existau deja două ediţii din Procese şi vol. I din Istorie (care se referă la Suceava, Piteşti şi Braşov) şi, nu întâmplător, „problemele” mari le regăsim în legătură cu acestea.

– Toate aceste lucrări ale noastre (exceptând eseul din 1995) sunt menţionate de A.M. în Bibliografie, prin urmare, la data redactării lucrării sale, le cunoştea.

– Precizăm că aici nu ne interesează analiza lui A.M. cu privire la reeducare, ci doar modul în care înţelege să lucreze cu sursele, adică, pe scurt, acurateţea ştiinţifică a demersului său istoric, în afara căreia orice examinare a validităţii aserţiunilor sale ni se pare superfluă.

– Mai întâi, iată modul său de citare a surselor: „Pentru uşurarea lecturii publicului larg, am hotărât şi de această dată evitarea încărcării excesive a aparatului critic, motiv pentru care numeroase note de subsol conţin mai multe trimiteri [subl. n., M.S.].” (p. 10) A.M. spune deci că a cumulat trimiterile pentru mai multe subiecte într-o singură notă. Aşa cum vom arăta mai jos, este vorba însă despre un tertip cu rolul de a camufla preluările nepermise.

– Nicăieri în Cuvîntul înainte nu sunt indicate lucrările noastre.

Orice cercetare onestă are obligaţia să indice stadiul cercetării ştiinţifice asupra subiectului, prin urmare problema ar fi nu că A.M. nu dă doi bani pe ceea ce scriu alţii (este dreptul său!), ci că nu menţionează, încă de la început, apariţia unor lucrări de mare întindere, precum cele indicate. Conform standardelor ştiinţifice, menţionarea noilor (la data respectivă) apariţii editoriale este obligatorie, autorul putând să-şi rezerve, în economia lucrării sale, dreptul de a le utiliza (onest), de a le critica sau chiar respinge. Care este însă rezultatul lui A.M.? O relatare cu privire la evoluţia cunoaşterii sale asupra subiectului, complet detaşată de cunoaşterea din interiorul disciplinei, în timp ce pe alţi autori îi indică abia în Concluziile lucrării, cu intenţia vădită de a-i minimaliza, de a-i expedia în derizoriu şi/sau, la fel de grav, de a-şi construi în mod neonest imaginea de Cercetător Nr. 1 al subiectului (p. 295).

Prin urmare, cf. Indexului de antroponime, în ceea ce ne priveşte constatăm următoarele:

a) p. 44-45 – o referire critică la modul nostru de interpretare a surselor, cu trimiterea la Istorie, p. 129 (nu vom insista asupra ei, întrucât nu interesează aici).

b) p. 69, în nota 126 – o citare pentru subiectul primei „şcoli de cadre” a reeducării. Lucrarea noastră este indicată ultima, după trei surse documentare, un procedeu nepermis, dat fiind că, de vreme ce la data publicării lucrării lui A.M. exista o analiză detaliată a surselor (a noastră), maniera firescă de a proceda ar fi fost să începi chiar cu ea, să spui apoi pe ce se bazează (ceea ce înseamnă să admiţi că ai luat act de subiect chiar de acolo), pentru ca, în fine, să-ţi prezinţi propria opinie.

Prin urmare, A.M. se comportă ca şi cum ar fi primul care analizează aceste surse, ca şi cum, adică, analiza noastră n-ar exista, expediind-o nepermis în derizoriu, după sursele de arhivă. Soluţia normală ar fi fost ca, dacă asertorul considera nerelevantă lucrarea noastră, să o amendeze ca atare; ceea ce, desigur, nu face.

c) p. 132-133, în nota 3 – o citare pentru biografia lui Alexandru Roşianu. Procesele este citată corect, ca prima (dintre două surse ştiinţifice), la fel de corectă fiind şi indicarea passim-ului (întrucât nu am redactat o biografie-standard a lui Roşianu, informaţiile despre el se regăsesc disparat în lucrare). Prin urmare, A.M. poate face şi trimiteri corecte la surse. Detalii: în mod normal, lucrarea noastră Procesele se citează separat, fiind o lucrare distinctă de cea a lui T. Predescu (nici el, nici eu nu am avut vreo contribuţie asupra lucrării celuilalt, ceea ce ne leagă fiind doar coperţile, fapt, cred, evident pentru lector), situaţie care, în cazul lui A.M. duce la trimiteri absurde – la lucrarea noastră – gen: „T. Predescu, op. cit.” (p. 295). Pe de altă parte, care să fie motivul pentru care A.M. nu a citat biografia lui Roşianu (tot cu passim) din Istorie, întrucât ea este, comparativ cu Procesele, mai completă, dat fiind că este o lucrare mai recentă? Să fie vorba despre irepresibila lene? Vom vedea mai jos că nu acesta este răspunsul.

d) p. 196, în nota 2 – o referire critică la datarea arestării lui Mihai Livinschi (nu vom insista asupra ei, nu interesează aici).

e) p. 295 – unde se spune: „în afară de subsemnatul, doar doi istorici s-au arătat foarte preocupaţi de această temă: Robert Fürtos şi Mircea Stănescu”. Ce urmează este aparent corect, oarecum corectă fiind doar prezentarea – şi informaţia – legată de colegul Fürtos.

În primul rând, este de spus că regulile europene de politeţe te obligă să începi cu alţii, iar nu cu persoana proprie, chiar dacă priorităţile în câmpul ştiinţific îţi aparţin (şi, cu atât mai mult, dacă nu este cazul).

Apoi, nu trebuie omis nimeni dintre cei care s-au ocupat de descrierea, analiza sau transfigurarea artistică a reeducării, şi este cazul unor excluderi flagrante: Paul Goma (indicat, de altfel, în Bibliografie, probabil din voracitate livrescă) şi Ion Cârja, autorul lucrării Întoarcerea din infern. Amintirile unui deţinut din închisorile României bolşevizate. Cruzimi, masacre şi bestialităţi necunoscute, Madrid, Editura Dacia, 1969, 209 p., analizată de noi în Procese.

În fine, „în afară” (vorba lui A.M.) de „Patriarhii studierii reeducării, Dumitru Bacu, Virgil Ierunca şi Paul Goma” (Istorie, p. 5), priorităţile în cercetarea de după 1990 sunt următoarele:

1) Mircea Stănescu, cu: studiul Reeducarea totală. Eseu asupra fenomenului Piteşti (1949-1952), „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2/1995, p. 51-59); teza de doctorat susţinută la Universitatea Bucureşti, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, octombrie 1999, 374 p. (lucrare pe care A.M. o indică – sugestiv – fără a menţiona anul de apariţie, situaţie care i-ar fi dat însă peste cap priorităţile instituite ad hoc); ş.a. (ori cele de mai sus, indicate corect de A.M.).

2) Robert Fürtos, 2006, cu un studiu dintr-un volum colectiv şi partea despre reeducare din Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, ambele indicate corect de A.M.

3) Alin Mureşan, cu un studiu din revista „Memoria”, nr. 52/1996 şi celelalte.

În plus, în chestiunea proceselor „Negulescu” şi „Cadrele reeducării”, prioritatea îi aparţine colegului Fürtos, care a avut primul acces la documentele în discuţie.

– Marile probleme apar încă din „Cuprins” (p. 5, r. 20, vezi şi infra, p. 62): subtitlul „Interludiul Braşov” este o preluare a titlului cap. IV din lucrarea noastră, intitulat: „INTERLUDIU: REEDUCAREA DE LA BRAŞOV” (Istorie, p. 8 şi 211).

Termenul, care ne aparţine, este una dintre acele „găselniţe” (cuvinte sugestive) pe care istoricii le folosesc în titluri (şi subtitluri) pentru a exprima plastic şi a rezuma analitic o anume realitate. În context, el situează „demascările” de la închisoarea Braşov ca pe un element de legătură între două momente ale piesei dramatice a Istoriei Reeducării (cel de la închisoarea Piteşti şi cel din lagărul Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră). În fapt, A.M. ori nu i-a înţeles sensul în contextul de origine, întrucât la el „interludiu” joacă rolul de element de legătură în desfăşurare reeducării de la Piteşti (p. 62-63), situaţie absurdă, de altfel, dat fiind că „demascarea” de la Braşov nu leagă cu nimic secvenţele acţiunii de la Piteşti ci, din contră, este un element de discontinuitate faţă cu ea, ori l-a refolosit – ambele situaţii fiind la fel de nepermise. Faptul că A.M. reproduce termenul fără nici o indicaţie de autor (trimitere la sursă), ca şi cum ar fi al său, dar sub o uşoară modificare stilistică, ne arată că este vorba despre un act intenţionat a cărui definiţie obiectivă este „PLAGIAT”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre conceptul de „METODĂ”, introdus de noi, şi care apare încă din Cuprinsul lucrării lui A.M. (vezi subcapitolul „Schimbarea metodei”), şi care reprezintă un plagiat conceptual.

– Procedeul deja descris, de a expedia lucrarea noastră, în note, după trimiterile la sursele arhivistice (şi ele suspecte – a se remarca prudenţa excesivă! – de a fi preluate după lucrarea noastră, dar oricum de regăsit, toate, acolo), este unul necinstit din punct de vedere ştiinţific. Folosirea sa, alături de alte dovezi de utilizare greşită sau neonestă a surselor şi a plagierii conceptuale, este dovada că avem de-a face cu o lucrare sub standardele etice ale cercetării ştiinţifice.

– Începând din 1994, de când ne ocupăm de acest subiect, una dintre marile probleme de care ne-am izbit a fost stabilizarea corpusului documentar pe baza căruia să se poată întreprinde o analiză. Din acest motiv, am procedat la o citare „maniacală”, mergând până la tipul documentului, la numerotarea acestuia (căci există uneori câte trei-patru declaraţii sau procese verbale de inte­ro­gatoriu pentru un arestat într-o singură zi), gruparea lor pe teme şi subiecte, şi citarea specifică pentru aproape fiecare informaţie în parte.

– O altă problemă a fost stabilizarea sistemului de citare a surselor. Astfel, am mers în detaliu, până la filă, unde am indicat recto-ul (prescurtat: „r”) şi verso-ul (prescurtat: „v”), sistem unic, cel puţin în perimetrul analizelor despre reeducare, pe care A.M. îl preia fără nici o menţionare a autorului (începând cu nota 22, p. 23), neavând habar, probabil, că există şi aşa ceva sau, mai grav, neinteresându-l.

– O a treia (mare) problemă a fost stabilizarea limbajului care să redea experienţa corespondentă. Unul dintre termenii pe care i-am introdus şi folosit curent este cel de „oficiali”, care denumeşte ofiţerii şi cadrele superioare însăr­cinate cu punerea în practică a reeducării, pe care îl folosim frecvent atât în Procese, cât şi în Istorie, şi pe care A.M. îl preia, în mod identic, fără vreo indicare a provenienţei (p. 8, 10, 32, 62, 72, 84, 120, 123, 124, 130, 138, 142, 255, 262, 297 şi 330 ale lucrării). Sugestiv, în prima ediţie a cărţii sale (Editura Polirom, 2007), A.M. utilizează termenii „comandanţi”, „administratori” sau chiar „oficialităţi” – care înseamnă altceva (p. 97, 98 şi 32, de pildă).

În acelaşi mod am procedat însă, mai ales, în legătură cu noţiuni centrale ale procesului în discuţie, precum: „colectiv”, „comitet” (de demascare şi reeducare, desigur), „demascare” (dimpreună cu fazele şi timpii ei: „externă”, „din interior”, „din exterior” şi „internă”), „postdemascare”, „reeducare”, „demascare”/„autodemascare” (cu sensul de declaraţie), „autobiografie”, pe care le-am reconstituit istoric pe baza surselor. Într-un mod diferit, A.M. respinge, în prima ediţie a cărţii sale, atât termenul de „reeducare”, cât şi pe cel de „spălare pe creier” [spălare a creierului] (p. 240), iar natura acţiunii îi rămâne misterioasă: „În ceea ce ne priveşte, considerăm că adevărul complet despre acţiune nu va putea fi dezvăluit niciodată.” (p. 234), în timp ce în ediţia a II-a nu ne explică cum a ajuns să folosească termenul de „demascare”, fie şi ca substitut nerepetitiv pentru cel de „acţiune violentă” (p. 11). (Pentru „comitet de reeducare”, sub ocurenţa „Comitetului de «reeducare»”, a se vedea A.M., p. 26, unde apare pentru prima dată.)

Trecând de la chestiunile de conţinut, la cele de stil, termenul „extindere” (a demascării) este o marcă stilistică proprie nouă, pe care A.M. o foloseşte la fel de tacit, ca şi cum ar fi a sa (vezi p. 5, 16, 57, 58, 65, 72, 107, 114, 120 şi 151; culmea, lui A.M. i-a plăcut atât de mult cuvântul, încât vorbeşte chiar despre „extinderea lotului”, 276 şi 277).

Termenul „indezirabil(i)” (p. 35, par. 2) este şi el o marcă stilistică proprie nouă, pe care o folosim în alt context, care are totuşi o legătură cu reeducarea (Cf. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/consiliul-naional-pentru-studierea.html): „Pentru a epura instituţia de indezirabili, Colegiul a profitat de…”.

– O a patra (mare) problemă a fost stabilirea cronologiei, care trimite la dinamica, în timp, a reeducării.

– O a cincea (mare) problemă a fost scrierea microbiografiilor persoanelor implicate şi a traseelor lor de detenţie şi post-detenţie.

– O a şasea problemă a fost reconstituirea numelor, de cele mai multe ori parţiale (în surse apar frecvent doar numele ori prenumele) sau greşite (confuzii cu alte nume sau prenume) ori variante greşit încetăţenite, chiar în comunicarea oficială, precum numele ofiţerilor politici. Astfel, avem în loc de greşitele: Sucegan, Suceganu – Sucigan; în loc de: Avădanei – Avădăni, în loc de: Bărbosu – Bărbos. Pentru Birtaş am optat pentru prenumele Gavrilă, deşi variabil apare şi Gavril, urmând documentele pe care le-am analizat în Procese, iar A.M. ne-a urmat şi el, nemărturisit (p. 30, n. 43, de pildă şi Index, p. 134), la fel cum a făcut-o şi în cazul lui Lucian Haralambrie Pascaru, care apare ca Pascalu, ori fără prenume sau cu unul dintre cele două (p. 32, 271 şi Index, p. 339), ori a lui Vintilă Vais (variabil Weiss), Augustin Văşcan (variabil Vaşcan), Mihai Mircea (al cărui nume este Mircea, nu Mihai, cum crede A.M.), Ion Lupaşcu zis Pill sau Constantin Boceanu zis Bob, pentru a da doar câteva exemple.

După cum vom vedea, în legătură cu toate aceste probleme întâmpinate de noi de-a lungul cercetărilor noastre, producţia lui A.M. ridică propriile „probleme”.

În continuare, vom pune textele pe două coloane, manieră de lucru pe care o vom relua pentru fiecare secţiune a expunerii în parte. Pentru prezentarea de faţă am ales un număr relevant de exemple extrase dintr-o prezentare amplă, publicată pe blogul personal, păstrând referinţele de origine şi centralizarea informaţiei tabelare cu privire la încălcările etice depistate[1].

Reeducarea de la Suceava

1) Deşi în Istoria noastră reeducarea de la Suceava ocupă un spaţiu de 50 de pagini (p. 39-89), comparativ cu cele 15 pagini ale lui A.M. (p. 19-33), ea NU ESTE CITATĂ NICI MĂCAR O SINGURĂ DATĂ.

2) Toate temele – dar absolut toate – abordate de A.M. în lucrarea sa au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem da nici măcar un exemplu de excepţie), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONŢINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre parţiale, care DE MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, în timp ce în alte cazuri şi le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhive, citate de noi din abundenţă).

3) În Istorie am făcut o descriere şi o analiză a reeducării conform criteriului cronologic, pe perioade, pe zile şi pe camere de detenţie, întrucât informaţia este risipită în documente şi nu poate fi reconstituită decât printr-un travaliu minuţios, în absenţa căruia nu se înţelege cu adevărat ce s-a petrecut acolo. Mirarea noastră, retorică, desigur, este cum de a reuşit A.M. să priceapă totul dintr-o dată, fără să procedeze în acelaşi mod?!

Nr. crt.	A.M.	M.S., Istorie
4	În perioada aprilie-mai a sosit în închisoare […]. Fost muncitor, Stângă a fost primit printre cadrele Ministerului de Interne odată cu instalarea regimului comunist și a lucrat în cadrul DRSP Brașov până la numirea sa ca titular al Biroului Operativ Suceava, funcție în care a fost ajutat timp de două luni de un fost coleg de la Brașov, plutonierul major Mihai Papuc. (p. 28, rr. 5-8, de jos în sus, fără sursă.)	În cursul lunii aprilie, Serviciul Operativ a trimis în închisoare, ca referenţi politici, pe lt. Mihai Stângă, ca şef al Biroului Operativ, şi pe Mihai Papuc, ca ofiţer la acelaşi birou. [notă: Nemeş spune că ei au fost numiţi oficial pe 20 mai 1949. Cf. Iosif Nemeş, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/07/1953, dos. 25 390, vol. 10, f. 43 r; Dan Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, în Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p. 504; Ion Stoian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 4 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/04/1953, vol. 4, f. 46.] Primul a ocupat funcţia până în mai 1950, fiind la origine ofiţer de Securitate transferat de la Braşov (oraşul Stalin); cel de-al doilea, transferat şi el de la Miliţia Braşov, a rămas în închisoare doar o lună. [notă: Mihai Stângă, Depoziţie de martor, 20/02/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 302 r. Pentru traseele celor doi a se vedea Iosif Nemeş, Declaraţie, 3/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 35; Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/07/1953, dos. 25 390, vol. 10, f. 43 r.] (p. 74, rr. 12-16)
5	Cum unul dintre scopurile Serviciului [Operativ] era verificarea cadrelor regimului … (p. 29, r. 2, fără sursă.)	Coman Stoilescu, pe atunci maior, fost şef al Direcţiei a VII-a (Tehnică) a Securităţii [notă: Pentru organigrama Securităţii în 1948 a se vedea Marius Oprea, Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 56-57], relatează că în decembrie 1948 sau ianuarie 1949 a primit ordin de la conducerea Securităţii, prin „tov. General Nicolschi Al.[ Adjunct al şefului Securităţii, Alexandru Nicolschi avea şi funcţia de secretar general al MAI, răspunzând de sectorul deţinuţi politici.](,) să organizez munca cu oamenii pe care îi ave[a]m pentru a supraveghea informativ personalul angajat al Dir. Gen[erale] a Penit[enciarelor,] cât şi pe cel din penitenciarele din ţară.” [Coman Stoilescu, Declaraţie, 10/02/1954, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 281. Vezi apoi Declaraţie, 12/07/1953, dos. 33/1953, f. 296. În fine, Declaraţie de martor, 29/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 24 v, în care îl indică şi pe Gheorghe Pintilie la originea ordinului.] (…)În concluzie, principalul obiectiv al regimului a fost, la început, verificarea fidelităţii ideologice a cadrelor sale. (p. 98, rr. 1-5 și 8-10) Nemeş relatează cum s-au petrecut lucrurile: „Cînd m-am prezentat dela Oradea la Bucureşti[,] am fost chemat de fostul director general al penitenciarelor[,] Voicu Daciu [notă: La data respectivă Daciu nu mai era şeful DGP, el fiind înlocuit la sfârşitul anului 1948 cu Ioan Baciu], care m-a pus în legătură cu fostul ministru adjunct dela M.A.I., Marin Jianu. Cu această ocazie mi s-a adus la cunoştinţă că se va înfiinţa un nou serviciu în cadrul Dir. gen. a penitenciarelor, pe care îl voiu conduce şi care va avea drept scop culegerea de informaţii din cadrul penitenciarelor, privind activitatea deţinuţilor, care nu a fost descoperită de către organele de primă cerceta[re], atmosfera din penitenciar, legăturile pe care le au deţinuţii cu alţi cetăţeni din afară şi[,] în acelaşi timp[,] atitudinea personalului de penitenciar de felul cum ei îşi îndeplinesc sarcinile.” [notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 81 v. Vezi şi Mişu Dulgheru, Declaraţie de martor, 1/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 19 v.] Între timp, obiectivul principal al regimului s-a mutat de la cadrele sale către deţinuţi. (p. 99, rr. 1-10.)
7	nu pare deloc întâmplătoare selecționarea sa [a lui Țurcanu] și a câtorva apropiați ai săi pentru primul lot de deținuți care a fost transferat din Suceava la Pitești, pe 22 aprilie 1949: Leonard Gebac, Ion Negură, Constantin Unișor, Constantin Istrate, alături de Gheorghe Andreșan, Mircea Bârsan, Dumitru Bordeianu, Nicolae Cojocaru, Ioan Comănici, Gheorghe Costea, Mircea Crăciunescu, Mihai Dănilă, Ioan Huțulesc, Vasile Ignătescu, Virgil Lungeanu, Mircea Macovei, Eugen Măgirescu, Vasile Maxim, Virgil Mitan, Gheorghe „Gioga” Parizianu, Gheorghe Reus, Ion Scutaru, Silviu Șestac, Petre Tudose și alții. (pp. 30-31, fără sursă)	Pe 19 aprilie, de la Suceava au fost transferate primele grupuri către închisorile Aiud şi Piteşti, cu aceeaşi dubă, în total 80-100 de persoane [notă: Nicolae Cobâlaş, Declaraţie, 18/10/1953, în Memorialul ororii, p. 465; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/10/1953, în Memorialul ororii, p. 471.]. 80 dintre deţinuţi au ajuns la Piteşti [notă: D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, p. 61.]. Între transferaţii la Piteşti au fost: Eugen Ţurcanu, Constantin Istrate, Leonard Gebac, Ion Negură, Aurel Batariuc, Mircea Crăciunescu, Ion Bobu, Constantin Sofronie şi Samson Giurconiu – care făcuseră parte din ODCC – şi Gheorghe Ciornea, Vasile Cotelo, Gheorghe Mihuţ, Dumitru Vlad [notă: Nicolae Cobâlaş, Declaraţie, 18/10/1953, în Memorialul ororii, p. 465; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/10/1953, în Memorialul ororii, p. 471; Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Intero­ga­toriu, 21/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 368 v; Alexandru Popa, Declaraţie, 14/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 3.], Dumitru Bordeianu [notă: D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, p. 61.] – dintre inaderenţii la reeducare. (p. 76, ult. part.)
14	Studenții rămași la Suceava după transferul din aprilie au fost mutați la închisoarea Pitești în trei loturi principale: primul pe 19 septembrie 1949 (din care au făcut parte Eugen Berza, Gheorghe Caziuc, Emanoil Condurache, Gheorghe Mătase), al doilea pe 21 octombrie 1949 [nota 56] (Alexandru Bogdanovici, Constantin Bogos, Constantin Buțan, Dan Dumitrescu, Constantin Iulian, Dan Lucinescu, Alexandru Mărtinuș, Constantin Păvăloaie, Ion Turtureanu) și ultimul lot pe 26 februarie 1950 (Corneliu Costăchescu, Petru Dănilă, Nicu Ioniță, Ioan Pintilie)… (p. 33, par. 2, fără sursă)   [nota 56: Datele transferurilor menționate în text sunt cele de primire a deținuților în închi­soarea Pitești, și nu cele de plecare din Suceava, la care nu am avut acces. Singura excepție o reprezintă data de 21 octombrie, lotul acesta ajungând la Pitești pe 5 noiembrie 1949, după un tranzit în Jilava și Văcărești. De altfel, transferurile dintr-o închisoare în alta durau de regulă câteva zile sau chiar săptămâni, până când trenul-dubă colecta deținuți din mai multe centre de detenție și îi depunea pentru o perioadă în Jilava, centrul de triere al tuturor celor închiși.] (p. 33, par. 2, fără surse.)	Pe 19 septembrie, la camera 1 a fost strâns un prim grup de deţinuţi foşti studenţi pentru a fi transferaţi la închisoarea Piteşti [notă: Alexandru Popa, f. 98 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, vol. 1, f. 164.]. Printre ei erau: Alexandru Popa, Eugen Munteanu, Gheorghe Roşca, Maximilian Sobolevschi, Vasile Puşcaşu, Virgil Bordeianu, Mihai Livinschi şi Adrian Prisăcaru[notă: Idem, Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1. f. 98 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, vol. 1, f. 164.]. (p. 88, par. 2) Izolarea „vârfurilor” a durat până pe 26 septembrie 1949, când deţinuţii foşti studenţi de la închisoarea Suceava au fost transferaţi la Piteşti[notă: Ultimii deţinuţi de la Suceava au sosit la Piteşti pe 5 noiembrie 1949, între ei fiind şi Alexandru Bogdanovici. Cf. Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 15, f. 511; Proces-Verbal de Interogatoriu, 15/06/1954, vol. 6, f. 80 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, în Memorialul ororii, p. 277.]. (p. 123, ult. par.)
15	O observație importantă se impune în acest context: deși s-a vorbit mult despre „metoda Makarenko” [nota 57] de reeducare a deținuților ea nu apare deloc în discuțiile și din Suceava, cu toate că încă din aprilie 1949 acțiunea a fost confiscată de către regimul comunist. De altfel, în afară de faptul că asemănările dintre „metoda Makarenko” și acțiunea din Pitești sunt doar tangențiale și, uneori, intuitive, întrucât pedagogul sovietic nu și-a explicat niciodată în public sistemul aplicat, nu există până în momentul de față nicio dovadă, măcar indirectă, că prima ar fi creat-o sau inspirat-o pe cea de-a doua. Dimpotrivă, elementele comune ca folosirea colectivului, discursul propagandistic, specularea unui moment tensionat din sânul colectivității (Makarenko vorbește despre „explozie”, dar în multe alte locuri se declară împotriva violenței fizice) au constituit doar cadrul pentru aplicarea metodei din Pitești: ele nu explică însă nici tortura neîntreruptă și morbidă, nici insistența cu care era batjocorită credința. Pe deasupra, scopul acțiunii nu era cel urmărit de pedagogul sovietic decât la nivel de discurs, întrucât regimul nu era interesat de a obține „oameni noi” pe care să se bazeze, ci pur și simplu să batjocorească și să distrugă reprezentanții unei clase sociale ostile. (p. 33, ult. par.)   [nota 57] A se vedea în acest sens principalele sale opere, Steaguri pe turnuri, ediția a treia, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1959 și Poemul pedagogic, ediția a doua, Editura de Stat pentru Literatură Știin­țifică și Didactică, București, 1951. (p. 33)	A se vedea, în acest sens, cap. I Nașterea noii metode: Makarenko (pp. 13-31) „Numesc explozie ducerea conflictului la limita extremă, pînă la o stare cînd nu mai este posibilă nici o evoluţie, nici un litigiu între personalitate şi societate, cînd se pune în mod răspicat chestiunea: de a fi membru al societăţii sau de a ieşi din ea. Limita extremă, conflictul extrem, poate să se manifeste sub cele mai variate forme: sub forma hotărîrii colectivului, sub forma mâniei, a blamului, a boicotului, şi a dispreţului colectiv. Important este ca aceste forme să fie pregnante, să facă impresia unei rezistenţe maxime din partea societăţii.” [Anton Semionovici Makarenko, Opere pedagogice alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, 1951-1964, ed. a II-a, vol. II, p. 332] (pp. 26-27.) Educaţia comunistă nu se poate desfăşura decât în colectiv, care reprezintă o noţiune centrală a pedagogiei sovietice. (p. 23) „nu cred în genere într-o transformare treptată. Educarea şi creşterea omului se fac lent, dar aşa numita «reeducare» se petrece întotdeauna ca o explozie. Să nu-i credeţi pe cei care afirmă că «reeducarea» este un proces evolutiv.” [A.S. Makarenko, op. cit., vol. I, p. 220] (p. 27, par. 3.)

Observații

Atunci când textul nostru trimite, în note, la o complicată discuție cu privire la surse, ea este tranșată de A.M. simplu, prin indicarea unora dintre ele, la alegere. În mod similar, A.M. folosește și apoi grupează informația adversă din notă, precum la pct. 4, fără a cita vreo sursă.

Alteori, precum la pct. 7, A.M. indică data de sosire a grupurilor de deținuți transferați la Pitești, iar nu cea a plecării din închisoarea Suceava, pentru ca apoi să dea alte exemple de deținuți decât cele pe care le-am indicat noi, cu scopul de a camufla sursa de inspirație (lucrarea noastră), și fără să indice nici măcar o trimitere arhivistică, situație care l-ar fi obligat să citeze sursele descoperite de noi, dat fiind că acestea sunt extrem de rare.

În alte cazuri, A.M. jefuiește Istoria atât de conținut, de stil, cât și de trimiterile la surse.

Absența indicării surselor de către A.M. vine să camufleze raptul datelor stabilite de noi, precum la pct. 14, la fel cum un rol similar îl au precizările superflue (gen: indicarea unor deținuți cu rol minor în reeducarea de la Suceava – și doar a lor –, care au făcut parte din primul grup transferat la Pitești, ori inventarea unui ultim grup transferat, tot de la închisoarea Suceava, în realitate fiind vorba despre câțiva deținuți reținuți pentru anchete suplimentare).

Pasaje precum cel în care A.M. polemizează direct cu noi (pct. 15), fără să ne pronunțe însă numele, dar plagiindu-ne până și acolo, pentru a ne ține lecții de interpretare a reeducării de „tip Suceava” sau de „tip Pitești”, sunt dintre cele mai decuplate de știință. O asemenea lipsă de respect față de surse, față de munca altor cercetători și, în speță, de interlocutorul său nemărturisit nu am întâlnit până acum.

Mai întâi, vom spune că în lucrările lui Makarenko indicate, pentru „justificare”, de către A.M., NU EXISTĂ TERMENUL DE METODĂ, care a fost introdus de noi pentru a deosebi „acțiunea sistematică” (dispozitivul – tot un termen propriu!) de simplele „tehnici” de demascare și reeducare. Prin urmare, dacă A.M. pretinde că îl citează pe Makarenko, se înșală, căci nu ne citează decât pe noi, și acesta în maniera cea mai frauduloasă cu putință.

Totodată, pentru a arăta și mai bine postura flagrantă în care se situează polemistul nostru sub acoperire, vom indica faptul că analiza făcută de noi în capitolul respectiv nu a mai fost făcută de nimeni, după știința noastră, fiind o premieră mondială în cercetarea științifică a subiectului. Mai mult decât atât, noțiunile ideologice din lucrările lui Makarenko, citate la fel de fraudulos de A.M., apar la acel autor doar în sugestie, prin urmare este nevoie de o cunoaștere de profunzime a scrierilor lui, atât literare cât și, mai ales, pedagogice, pe care nu o regăsim nicăieri în producția lui A.M.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
7	8	0

Reeducarea de la Pitești și Brașov

1) Deși în Istoria noastră reeducarea de la Pitești și Brașov ocupă un spațiu de 180 de pagini (pp. 91-271), comparativ cu cele 49 pagini ale lui A.M. (pp. 34-82), ea ESTE CITATĂ DE DOUĂ ORI, iar una dintre cele două citări este incorectă.

2) Toate temele – dar absolut toate – abordate de A.M. în lucrarea sa au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem da nici măcar un exemplu de excepție), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONȚINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre parțiale, care DE CELE MAI MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, în timp ce în alte cazuri și le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhive, citate de noi din abundență).

3) În Istorie am făcut o descriere și o analiză a reeducării conform criteriului cronologic (pe perioade, pe zile), pe camere de detenție, la fel cum am reconstituit fluxurile de deținuți care au alimentat reeducarea, precum și transferările (în interiorul închisorilor și către alte centre de detenție), întrucât informația este risipită în documente și nu poate fi reconstituită decât printr-un travaliu minuțios, în absența căruia nu se înțelege cu adevărat ce s-a petrecut acolo. Mirarea noastră, retorică, desigur, este cum de a reușit A.M. să priceapă totul dintr-o dată, fără să procedeze în același mod?!

Nr. crt.	A.M.	M.S., Istorie
42	Mutațiile sufletești care s-au produs în aceste momente au fost extreme, iar regizorii întregului sistem mizau pe acesta. (p. 51, par. 4, fără sursă.)	Tabloul vechii sale personalităţi este bineînţeles negativ, tocmai pentru a pune în lumină mutaţia pe care o suferă.   Disperarea generează prăbuşirea interioară, iar spaima de teroare o întreţine. Acesta este momentul în care eul suferă o mutaţie.   Reeducarea totală este acel proces fără şansă prin care se produce o salvare negativă, şi în care eul (natura umană) suferă o mutaţie radicală. (Vezi studiul nostru Reeducarea totală. Eseu asupra fenomenului Piteşti (1949-1952), în „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2/1995, pp. 51-59, și la: http://mirceastanescu.blogspot.ro/2007/12/reeducarea-total-eseu-asupra.html/)
43	Există numeroase etapizări ale acțiunii din Pitești, în general convenindu-se asupra cifrei 4, chiar dacă etapele în sine variază destul de mult de la un autor la altul. În ceea ce ne privește, considerăm că treptele încep nu doar din momentul încetării agresiunii fizice, ci odată cu sosirea în penitenciar. Eliminând condițiile de înfometare și celelalte care țin de regimul dur de închisoare, pe considerentul că, deși cu un rol important în slăbirea rezistenței victimelor și mai accentuate îndeosebi la Pitești, ele au existat în toate penitenciarele și lagărele din România comunistă, vedem următoarele stadii prin care victimele au fost forțate să treacă: I. Câștigarea încrederii și obținerea de informații despre activitatea politică; II. torturarea; III. autodenunțul acțiunilor anticomuniste din exteriorul, dar și din interiorul închisorii; IV. autoflagelarea morală; V. transformarea forțată în agresor. Exceptarea torturilor din etapele acțiunii ni se pare a fi o gravă eroare, având în vedere faptul că întreaga acțiune gravitează în jurul constrângerii la participare a victimelor prin schingiuiri. (p. 53, fără sursă.)	Vezi subcap. III.3.2. Metoda (p. 131-135.) Torturile încetează atunci când deţinuţii supuşi reeducării acceptă să-şi facă demascarea. (p. 132, par. 2.) În momentul în care voinţa deţinuţilor a fost anihilată, ei erau gata pentru prima fază a reeducării, intitulată demascarea externă. Prima fază avea ea însăşi doi timpi. În primul timp, numit demascarea din interior (…) Cel de-al doilea timp al primei faze era demascarea din exterior. (p. 132, par. 4-5) Cea de-a doua fază a reeducării este demascarea interioară. (p. 133, par. 5.) faza post-demascare (p. 135, par. 2.)
62	Unii deținuți au observat deja că în cameră erau studenți „mai grași și roșii la față”, dar și unii cu vânătăi și pete de sânge pe albul ochilor, intuind că au avut loc bătăi, astfel că etapa de culegere a informațiilor prin discuții nu s-a bucurat de un succes deosebit. Sesizând lipsa de eficiență, Țurcanu a hotărât să devanseze momentul declanșării violențelor. Astfel, la 21 ianuarie 1950, la nici două zile de la sosirea deținuților în cameră, Țurcanu a cerut imperativ să se facă liniște. Prima victimă a fost studentul la Teologie Constantin Vaman, care a zâmbit auzindu-i cererea, lovirea sa repetată dorind să atragă atenția celor din cameră asupra seriozității evenimentelor. (p. 60, par. 3, fără sursă.)	Pe 21 ianuarie, observând că noii sosiţi nu vor să discute cu cei pe care i-au găsit în cameră, Nutti Pătrăşcanu l-a anunţat pe Ţurcanu [notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362. Cornel Popovici, încarcerat anterior la camera de carantină de la subsol, care afirmă că a sosit în cameră pe 21 ianuarie şi că bătaia ar fi început pe 22 ianuarie, se înşeală asupra datelor. Cf. Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/05/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 435 r.]. Deţinuţii sosiţi de la camera de carantină au fost avertizaţi de către cei care fuseseră închişi înainte la camerele 2 şi 3 Spital că au auzit zgomote de bătăi care veneau de la camera 4 Spital, fapt pentru care au devenit circumspecţi[notă: Deţinuţii din această cameră de detenţie au auzit zgomote de bătăi, urlete specifice torturilor şi au remarcat acţiunile dispozitivului de reeducare. Cf. N. Călinescu, Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, Bucureşti, Editura Gama, 1998, pp. 80-81.]. Atunci, Ţurcanu a mers în mijlocul camerei şi a strigat: „linişte!”[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 166 v. Pentru relatarea demascării seriei, a se vedea şi J.Ş. Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, 1996, pp. 26-56; Gh. Măruţă, în Gh. Andreica, Mărturii… mărturii… din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 55-65; Interviu cu Titus Giacinto Pittini realizat de autor, Bucureşti, 9/06, 3/07, 3/08 şi 8/10/1996.], după care i-a anunţat pe noii sosiţi că începând din acel moment sunt izolaţi, fiindu-le interzis să se mişte sau să vorbească[notă: Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/05/1953, vol. 4, f. 435 v; Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, vol. 7, f. 167 v.]. În faţa lui Ţurcanu se găsea Constantin Vaman, care a schiţat un surâs[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.]. Ţurcanu a început să-l înjure, l-a luat de piept, i-a dat câţiva pumni şi l-a aruncat jos. Apoi i-a repartizat pe deţinuţi, aşezându-i pe cei din grupul său pe paturi, iar pe cei destinaţi demascării pe priciuri, în funcţie de organizaţiile din care făceau parte, având grijă să nu se cunoască din afara închisorii[notă: Iată-i pe cei mai importanţi din grupul lui Ţurcanu: Alexandru Mărtinuş, Gheorghe Roşca, Nutti Pătrăşcanu, Iosif Staer, Coloman Fuchs, Ion Petrica, Ion Oprea, Vasile Puşcaşu, Gheorghe Apostolescu, Radu Ciuceanu, Iosif Iosif, Ion Popescu şi Nicolae Călinescu – care se găseau în cameră înainte de sosirea noului grup destinat demascării, şi: Idris Ferid Ganid Abdul şi Titus Giacinto Pittini – recrutaţi de Ţurcanu dintre noii veniţi pentru cauza reeducării. Cf. Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 167 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 5/04/1954, în Memorialul ororii, p. 56; Constantin (Cociu) Barbă, Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat, vol. 7, f. 311 v.]. Le-a cerut să stea pe prici, cu spatele drept, capul plecat, mâinile în buzunare şi fără să mişte[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.]. (pp. 162-163.)
63	După ce a reașezat victimele în cameră în funcție de dorințele lui, Țurcanu i-a obligat să stea în poziție fixă timp de două ore, cu spatele drept, capul în jos și mâinile în buzunar; printre ei erau așezate câteva plantoane, care trebuiau să se asigure că nu se poate comunica nici măcar prin semne sau priviri. (p. 60, par. 4, fără sursă.)	[Țurcanu] Le-a interzis să vorbească între ei şi le-a spus că atunci când doresc să comunice ceva să ridice mâna, ţinând în acelaşi timp capul plecat: adică în poziţia de demascare. Pentru fiecare deţinut care se găsea în demascare, Ţurcanu a fixat un planton, numit dintre cei care făceau parte din grupul său, cu rolul de a-i supraveghea. Dacă demascabilii nu respectau dispoziţiile, erau bătuţi pe loc[notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362; Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.]. (p. 163, par. 1.)
64	Seara au fost bătuți de grupul lui Țurcanu până la ora stingerii. În timpul nopții, din când în când, plantoanele îi trezeau cu lovituri de ciomag, cerându-le să se gândească. Timp de zece zile, victimele au fost bătute fără să știe de ce și fără să li le spună nimic concret. La sfârșitul acestei perioade i-a întrebat ce cred că se întâmplă cu ei, iar Mihai Jianu și-a exprimat bănuiala că Țurcanu ar fi un agent al Securității care îl reanchetează. Acesta l-a înjurat și apoi a explicat camerei că există două tabere, iar cei care vor „demasca” tot, vor avea posibi­litatea să devină cinstiți. (p. 60, par. 4, fără sursă.)	Deţinuţii au rămas aproximativ două ore în respectiva poziţie, fără să se petreacă nimic[notă: Pătrăşcanu confirmă că Ţurcanu a introdus poziţia „nemişcat”, numită ulterior „de demascare”, în timpul acestei serii de demascare, însă o situează ceva mai târziu, după încercarea lui Gheorghe Şerban de a se omorî, nu înainte de bătaia de început. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362. Popovici nu indică momentul introducerii torturii. Cf. Cornel Popovici, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/05/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 436.]. Apoi au fost bătuţi într-un mod „mai organizat”[notă: Expresia îi aparţine lui Pătrăşcanu. Cf. Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362.], începând – pentru a impresiona – cu „vârfurile”. Pînă la stingere au fost bătuţi cu toţii, după care fiecare s-a culcat cu capul la picioarele altuia, pentru a nu putea comunica în timpul nopţii[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 r.]. Noaptea erau supravegheaţi de plantoane, care, din timp în timp, îi trezeau cu lovituri, spunându-le: „să te gândeşti[,] banditule!” [notă: Ibidem; Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362. Pătrăşcanu afirmă că Ţurcanu le-a comunicat deţinuţilor, de la început, că trebuie să-şi facă demascarea, pe scurt: să declare tot ceea ce au ascuns în ancheta de la Securitate, spre deosebire de Jianu, care susţine că deţinuţii au fost bătuţi circa zece zile fără să li se ceară ceva.] Pe 22 şi 23 ianuarie au avut loc bătăi izolate şi torturi „în manej”[notă: Demascatorii erau aşezaţi în cerc, iar demascaţii erau obligaţi să alerge, în timp ce erau loviţi cu bâte şi centuri.], deţinuţii fiind obligaţi apoi să facă gimnastică epuizantă. În acelaşi timp, deţinuţii din grupul lui Ţurcanu care îi cunoşteau pe cei intraţi în demascare îi înjurau, le spuneau că sunt mari bandiţi şi le reproşau acţiunile din trecut. (…)           După circa zece zile, Ţurcanu a luat din nou cuvântul, întrebându-i pe deţinuţi, pe rând, care este părerea lor despre ce se întâmplă în cameră[notă: Mihai Jianu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 7, f. 168 v.]. Mihai Jianu a fost de părere că el este un agent al Securităţii, având rolul de a face o nouă anchetă. În loc să-i răspundă, Ţurcanu l-a înjurat, după care le-a ţinut o predică: „Ţurcanu Eugen [,] vorbindu-ne în numele clasei muncitoare[,] ne-a spus că în acel penitenciar suntem două tabere: una[,] a oamenilor cinstiţi sau care vor deveni cinstiţi[,] din care făceau parte el şi ceilalţi bătăuşi, accentuând că acea tabără din zi în zi creşte[,] şi a doua[,] a noastră – a bandiţilor care va trebui să arătăm în faţa lui faptele săvârşite afară atât de noi cât şi de alţii[,] precum şi ceeace am făcut dela arestare şi până în acel moment. / Deasemeni[,] Ţurcanu ne-a mai spus că: clasa muncitoare ne oferă posibilitatea să dovedim că vrem să devenim cinstiţi şi că vrem să ne transformăm, aceasta putând-[o] face numai prin «auto-demascarea» şi «demascarea» tuturor celor ce ştim[,] şi nu prin oportunismul pe care [unii] îl încearcă prin citirea diferit[el]or cărţi.”[notă: Ibidem, ff. 168 v-169 r.] (pp. 163-164.)
74	El [Ţurcanu] a știut că în luna februarie 1950 deținuții elevi urmau să fie transferați la Târgșor… (p. 63, par. 1, fără sursă.)	Ţurcanu se interesa îndeaproape de reeducarea de la Târgşor, pe care o considera oportunistă, pentru că era făcută prin intermediul broşurilor ideologice, iar deţinuţii aveau privilegiul de a trimite acasă cărţi poştale şi de a primi colete [notă: Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 31/08/1953, în Memorialul ororii, p. 362.]. La începutul lunii februarie, Ţurcanu l-a luat în tabăra sa pe Victor Nanu, un fost elev care trebuia să fie trimis la Târgşor. (p. 165, par. 3.)
101	Subcapitolul: Oprirea violențelor. Evacuarea penitenciarului (p. 78.)	Directorul se înşeală asupra legăturii cauzale dintre întoarcerea dubei de la Canal, din martie 1950, şi evacuarea deţinuţilor la Gherla, la fel ca şi asupra datei evacuării deţinuţilor politici de la Piteşti la Gherla, despre care spune că era martie 1951. (p. 270, în nota 7.)
102	Bătăile au încetat în luna mai 1951 din motive care ne rămân încă necunoscute. Cert este că Țurcanu nu era nici amenințat, nici descurajat, căci a ținut o ședință cu câțiva dintre cei pe care se baza (Tudor Stănescu, Dumitru Gheorghieș, Gheorghe Mătase, Alexandru Mărtinuș, Constantin Juberian, Titus Leonida, Ieronim Comșa, Virgil Coifan, Eugen Măgirescu, Valentin Blăgescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu, Constantin Păvăloaie) pentru a face un memoriu prin care să reclame rejudecarea celor care primiseră condamnări mici din cauză că nu au declarat totul la Securitate. Și acest moment s-a constituit într-o încercare pentru cei din jurul său: Gheorghe Caziuc și Octavian Tomuța s-au declarat împotriva acestei idei și au fost excluși de Țurcanu din grup (deși se pare că fără violență), în timp ce alții au încercat să pluseze. Astfel, Juberian a cerut introducerea unei prevederi care să stipuleze ca aceia care vor mai activa împotriva regimului comunist după eliberare să primească pedeapsa cu moartea. (p. 78, par. 3, fără sursă.)	În aceeaşi logică, la începutul lunii mai 1951 Ţurcanu i-a convocat, la aceeaşi cameră 4 Spital, pe toţi membrii de comitete de demascare şi o parte din cei care s-au remarcat în conversiunea lor şi a altora (cei „de bună intenţie”), în total 40-50[notă: Cornel Pop, Proces-Verbal de Interogatoriu, 8/06/1953, în Memorialul ororii, pp. 438-439; Proces-Verbal de Interogatoriu, 7/07/1954, vol. 2, f. 478; Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, vol. 4, f. 367.]. Ei au semnat un memoriu adresat autorităţilor statului, act care reprezenta practic demascarea unor fapte concrete. Pentru grupul elevilor transferaţi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, organizaţi din punct de vedere legionar chiar de către reeducatori, ca şi pentru o parte dintre deţinuţi, se susţinea că în urma demascărilor rezulta o condamnare prea scurtă în raport cu culpa reală[notă: Textul a fost conceput de Ţurcanu împreună cu Dumitru Gheorghieş, Alexandru Mărtinuş, Constantin Juberian, Titus Leonida şi Tudor Stănescu, care erau şefi ai comitetelor de demascare.]. În urma propunerii unui parti­cipant[notă: Cornel Pop declară că deţinutul în cauză era Mihai Dănilă, însă Constantin Juberian afirmă că era el însuşi, şi că, de fapt, executa ordinul lui Ţurcanu.], viitoarele cadre solicitau autorităţilor ca deţinuţii indicaţi să fie condamnaţi la moarte dacă vor continua acţiunile împotriva regimului. După citirea memoriului, Ţurcanu i-a invitat pe ceilalţi să-l semneze, precizând totodată că dacă există deţinuţi care „«nu merită» să[-l] semneze”, să fie arătaţi imediat. În mod cert, după un scenariu dinainte pregătit, Gheorghe Caziuc, Octavian Tomuţa şi alţii au fost excluşi. La obiecţia ridicată de Tudor Stănescu, unul dintre şefii de comitete, că foştii şefi legionari nu pot să semneze, Ţurcanu a fost de acord, însă a precizat că există şi rare excepţii, precum: Cornel Pop, Alexandru Mărtinuş şi Eugen Măgirescu. (p. 263, par. 3.)
111	La mijlocul lui aprilie, Nemeș s-a deplasat la Brașov pentru a le cere să obțină informații de la deținutul Octavian Corneliu[nota4: biografia deținutului] și le-a pus la dispoziție o cameră din celular. Cum acesta era internat în infirmerie, Prisăcaru i-a cerut gardianul să fie și el mutat acolo. Informațiile apoi obținute au fost trecute în scris și predate colonelului Nemeș la următoarea sa vizită. Nu avem cunoștință despre eventuale torturi aplicate lui Corneliu. (pp. 80-81, fără sursă.)	Într-o seară din aprilie 1950, la circa două săptămâni de la transferarea celor doi în penitenciar, a sosit Iosif Nemeş[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 13/10/1953, în Memorialul ororii, p. 485.]. Reeducaţii au fost scoşi din celulă şi duşi în biroul directorului, care atunci lipsea din închisoare. Nemeş i-a întrebat ce informaţii au aflat între timp. I s-a răspuns că „sunt legionarii lagărişti care duc activitate legionară şi alte lucruri.” [notă: Ibidem.] Cu acel prilej, şeful SO le-a spus că „noi am fost trimişi acolo special pentru legionarul CORNELIU OCTAVIAN [,] să ne ocupăm de el.” [notă: Ibidem.] În scopul propus, Nemeş i-a ordonat gardianului de secţie ca a doua zi să-i mute la camera 5, unde se afla încarcerat deţinutul respectiv. Inspectorul le-a mai spus celor doi că de la Piteşi au plecat la Canal două dube cu deţinuţi, care s-au întors însă la Piteşti după două zile, fiindcă acolo ar fi început să se bată. (În realitate, deţinuţii în discuţie nu erau suficient reeducaţi, aşa cum s-a dovedit.) Apoi, că la Piteşti s-a amenajat o cameră în care stau deţinuţii „care au meritat să aibă condiţii de viaţă mai bună” [notă: Ibidem.]. (Era vorba de „şcoala de cadre” a reeducării, organizată după încheierea demascărilor la secţia „corecţie”.) Că acolo participanţii au cărţi, libertate şi merg la plimbare, iar între ei se află şi Nutti Pătrăşcanu, care, deşi este „cam dubios”, a fost mutat cu speranţa că „poate se va îndrepta” [notă: Ibidem.]. În fine, le-a mai spus că se va întoarce peste câteva zile să vadă ce au făcut. Nemeş confirmă atât ordinul dat reeducaţilor, cât şi întâlnirea de la Braşov: „Aceşti doi deţinuţi au primit ordin din partea subsemnatului că vor scoate informaţii dela deţinuţi[i] din penitenciar, aceasta l-eam [!] spus[-]o la oraşul Stalin[,] când am fost acolo în inspecţie.” [notă: Iosif Nemeş, Declaraţie, 16/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 24 v. Vezi şi Declaraţie, 10-11/12/1953, vol. 10, f. 12 v.]           La camera 5, Sobolevschi şi Prisăcaru nu l-au găsit pe Octavian Corneliu, întrucât, fiind bolnav, respectivul fusese transferat la spital[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 486.]. Atunci Prisăcaru a cerut prin gardian să fie mutat şi el la spital, fapt care s-a întâmplat. Sobolevschi a rămas în cameră şi a căutat să strângă informaţii pe care să i le dea inspectorului la viitoarea vizită. După o săptămână, Nemeş a sosit din nou în peni­tenciar[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Intero­gatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, pp. 486-487.]. Sobolevschi a fost scos din cameră de gardian, dus în cabinetul medical şi pus să scrie toate informaţiile strânse. A scris câteva informaţii pe care le-a auzit în cameră despre activitatea „din exterior” şi „din interior” a unui legionar. Declaraţia a pus-o într-un plic şi i-a dat-o gardianului, care i-a spus că o va da lui Nemeş. Prisăcaru a scris şi el informaţiile aflate – cu siguranţă de la Octavian Corneliu, pe care îl urmase la spital – în camera de şedinţe a miliţienilor. Apoi, cei doi au mers împreună la şeful SO, care se afla în camera de şedinţe. Acolo, Nemeş a deschis plicurile şi a citit declaraţiile scrise de ei. (p. 215-216.)
112	Activitatea celor doi a fost repede observată de restul deținuților, astfel că deconspirarea lor a restricționat posibilitățile de informare. Practic, până la vizita lui Nemeș din 15 august nu s-a întâmplat nimic deosebit. (p. 81, par. 2, fără sursă.)	Prisăcaru şi Sobolevschi i-au raportat [lui Nemeș] că deţinuţii şi-au dat seama că sunt informatori şi că nu vor să mai discute nimic. Şeful SO le-a cerut să stea în cameră şi să observe starea lor de spirit. În fine, ei au fost duşi înapoi la camera 5, unde au rămas până pe 15 august 1950. (p. 216, par. 1.)
113	De la această dată administrația închisorii a fost atrasă oarecum de partea acțiunii în urma inter­venției Serviciului Inspecții[nota5, anodină], care l-a prezentat pe directorul Mihai Bertea drept omul de legătură căruia să îi fie predate notele. (p. 81, par. 2, fără sursă.)	Cei doi reeducaţi au trecut prin faţa comisiei de triere a deţinuţilor pentru Canal. Apoi a fost format un „lot” cu cei condamnaţi, în care, pentru a nu da de bănuit, au fost incluşi şi ei. În după amiaza aceleiaşi zile, Prisăcaru şi Sobolevschi au fost chemaţi de Sepeanu, care i-a prezentat directorului Mihai Bertea şi le-a cerut ca, atunci când vor avea informaţii despre deţinuţii din grupul respectiv, să i se adreseze. Şeful SI le-a mai spus să observe starea de spirit şi să nu folosească bătaia.         Să traducem aceste aserţiuni. Se pare că mandatul încredinţat de Nemeş celor doi reeducaţi fusese dus la bun sfârşit: Prisăcaru obţinuse de la Octavian Corneliu informaţiile necesare în anchetă. Acesta fusese, de altfel, obiectivul transferării lor. Între timp, o dată cu schimbarea conducerii Securităţii închisorilor şi a şefului ei, s-a schimbat şi obiectivul structurii. La data respectivă sarcina Serviciului era extinderea demascării în alte închisori. Şi, având doi reeducaţi la Braşov, ei au fost puşi la lucru. Întreaga evoluţie a celor doi confirmă, de altfel, ideea. Probabil cu prilejul acestei inspecţii a lui Sepeanu, Marin Iagăru a fost transferat din închisoare de către şeful său, nemulţumit de rezultate[notă: Marin Iagăru, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, [februarie 1954], vol. 2, f. 291 v.]. Întrucât SI nu mai avea un ofiţer politic la Braşov, directorul a fost însărcinat să se ocupe şi de activitatea informativă. (pp. 216-217.)
114	Impulsionați de implicarea admi­nis­trației, Prisăcaru și Sobolevschi i-au cerut direc­torului ca unul din ei să fie numit planton în vederea începerii unei acțiuni similare celei din Pitești, dar acesta a ezitat, probabil speriat de metoda aleasă. În săptămânile care au urmat, agresorii au căutat să-și recruteze câteva ajutoare pentru momentul declanșării violențelor, în lipsa sprijinului Biroului Inspecții. (p. 81, par. 3, fără sursă.)	Astfel, pe 16 august 1950 cei doi reeducaţi au ieşit la raportul directorului, spunându-i că au de declarat ceva în legătură cu starea de spirit a deţinuţilor din închisoare[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 487.]. Apoi au întocmit un raport, în care „am cerut ca unul dintre noi să fie scos planton pe sală, intenţionând cu aceasta să pregătim terenul în vederea începerii unei acţiuni, după sistemul ŢURCANU dela Piteşti.”[notă: Ibidem.] Ei au început deci cu începutul: constituirea unei reţele informative prealabile şi a unui grup de „şoc”. Directorul le-a răspuns că „o să vadă el” [notă: Ibidem.], iar cei doi au trecut la pregătirea deţinuţilor Gheorghe Comănici şi Mircea Lascu, pe care au reuşit să-i atragă în acţiune. (p. 217, par. 2.)
116	Cel care a catalizat cu adevărat începerea acțiunii a fost noul ofițer politic trimis la Brașov, sublocotenentul Pavel Asandei, care lucrase o scurtă perioadă pe aceeași funcție în penitenciarul Pitești și îi cunoștea pe Prisăcaru și Sobolevschi. (p. 81, par. 3, fără sursă.)	La sfârşitul lunii august, în locul lui Marin Iagăru, Sepeanu l-a trimis pe Pavel Asandi[notă: Marin Iagăru, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, [februarie 1954], vol. 2, f. 291 v.]. (p. 217, par. 3.) Pavel Asandi, fost ofiţer politic la închisoarea Piteşti (1 iunie-sfârşitul lunii august 1950), ulterior şef al BI la penitenciarul Braşov… (p. 214, par. 5.) La sfârşitul lunii septembrie 1950, Sobolevschi a fost dus de gardianul de pe sală în camera şefului de secţie, unde l-a găsit pe sublocotenentul Pavel Asandi, şeful Biroului Inspecţii, care i-a spus că „a fost la Piteşti şi că mă cunoaşte pe mine şi pe PRISĂCARU[,] că ştie că am participat în acţiune alături de ŢURCANU şi că suntem la Braşov.”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 487.] (p. 217, par. 4.)
117	Pe 10 octombrie 1950, Asandei l-a numit planton pe Prisăcaru, iar până la sfârșitul lunii s-a lăsat convins de cei doi să înceapă demascările, după ce aceștia l-au informat că este singura modalitate prin care mai pot culege informații. (p. 81, par. 4, fără sursă.)	În fine, în jurul datei de 10 octombrie 1950, Prisăcaru a fost numit planton pe secţie[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 487.]. (p. 217, par. 6.)
118	Mutat la camera 3, ceva mai mică și mai potrivită acțiunii, Adrian Prisăcaru a ținut un mic discurs prin care a cerut victimelor să declare tot ceea ce au ascuns la Securitate. Lovindu-se de refuzul lor, i-a bătut, fiind ajutat de Sobolevschi și unul din recruți, Ion Țigău. Brutalitățile au fost sistate curând, pentru că agresorii nu au astupat gurile celor din cameră și s-au speriat de țipetele lor, care puteau alarma administrația. Totuși, a doua zi cei bătuți au trecut la scrierea unor note informative. (pp. 81-82, fără sursă.)	În camera 3, Prisăcaru le-a spus celor prezenţi să declare „tot ce nu au delarat la securitate (aceasta după ce a făcut o teorie asemănătoare cu cele pe care le făcea ŢURCANU la Piteşti).”[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 488.] El a cerut lui Constantin Zamfirescu şi unui alt deţinut să înceapă să-şi facă demascarea. Întrucât au refuzat, cei doi au fost bătuţi de Prisăcaru, Sobolevschi şi Ion Ţigău, unul dintre neofiţi. Întrucât au început să strige, maltratarea lor a încetat. A doua zi, Prisăcaru a adus în cameră hârtie şi cerneală şi i-a pus să-şi scrie „demascările”. În timpul nopţii, deţinuţii de la camera 5 auzeau zgomote, vociferări şi ţipete[notă: P. Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Oradea, Biblioteca revistei Familia, 1995, pp. 53-54.]. (p. 219, par. 3.)
119	Alți doi deținuți au fost duși în cameră pentru a fi bătuți la o săptămână distanță de prima serie. Ion Ismană a fost torturat în mai multe rânduri atât în celulă, cât și în camera șefului de secție, dar a reușit să strige pe geam suficient de tare cât să fie auzit de director, de gardieni și de ceilalți deținuți. Directorul a venit în camera împreună cu slt. Asandei, căruia i-a cerut să rezolve problema. Lui Ismană i-a fost refuzată cererea de a fi mutat din cameră, astfel că în zilele următoare a dat și el declarațiile solicitate, dar ulterior a vorbit cu deținuții din celelalte camere despre ce a pățit și astfel toată închisoarea a fost prevenită să se ferească de agresori. (p. 82, par. 2, fără sursă.)	După o săptămână, în cameră au fost aduşi deţinuţii Ion Ismană şi Gheorghe Miricescu[notă: Maximilian Sobolevschi, Proces Verbal de Interogatoriu, 14/10/1953, în Memorialul ororii, p. 488.]. Ismană a fost maltratat mai puţin, apoi a fost dus în camera şefului de secţie, unde a fost bătut de Prisăcaru, Sobolevschi, Ion Ţigău şi Gheorghe Comănici. Pentru că demascatul a început să strige, a fost înapoiat în camera de detenţie. După ce timp de câteva ore a fost ameninţat de reeducatori, a început din nou să strige la geam, fiind auzit de director, miliţieni şi, bineînţeles, de deţinuţi. A fost condus la Biroul Inspecţii, în faţa lui Mihai Bertea şi a lui Pavel Asandi. Acolo, Ismană a spus că a fost bătut şi a cerut să fie mutat în altă celulă. Directorul i-a cerut lui Asandi „să se ocupe de această problemă”[notă: Ibidem.]. Ismană nu a fost însă mutat din cameră, „fapt care a făcut să spună despre activitatea lui din penitenciar”[notă: Ibidem. Vezi şi Ion Ismană, Proces-Verbal (Audierea unui Martor), 26/10/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 175. În iulie 1951, Ismană a fost transferat la Gherla, unde a trecut din nou prin demascare, pentru ca în 1954 să fie martor în primul proces al reeducării. Vezi M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), pp. 95-96.]. Prin urmare, a continuat să fie maltratat până şi-a făcut demascarea. (p. 219, par. 4.)
121	Este de reținut faptul că la Brașov nu au mai existat încercări de demascări în forță, ceea ce ne face să credem că, deși ei nu o spun, administrația le-a interzis acest lucru lui Prisăcaru și Sobolevschi. De altfel, situația s-a calmat complet după acest incident, singura activitate curentă a infor­matorilor fiind redactarea unui raport lunar asupra stării de spirit din penitenciar. (p. 82, par. 2, fără sursă.)	În momentul acela a intrat ofiţerul politic, fără să se anunţe. Directorul i-a reproşat că intră în timp ce el anchetează un deţinut. Ofiţerul politic[notă: Baicu redă greşit numele lui Pavel Asandi ca: Dincă. Totodată, politicul n-a fost închis şi nici n-a murit după ce a fost eliberat din închisoare, cum a auzit zvonindu-se autorul. P. Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, p. 61.], văzându-se înfruntat, a plecat. A intrat gardianul; m-a luat şi m-a dus în celulă. După o oră, o grupă de gardieni cu directorul în frunte ne-a deschis uşa şi ne-a strigat: «Toată lumea cu faţa la perete!» Sobolevschi şi Prisăcaru s-au aşezat unul lângă altul, repetând că ei sunt de la Piteşti. Atunci v-am auzit pe dumneavoastră [Petre Baicu]: «Aţi venit să faceţi crime!» Cum stăteam cu faţa la perete, auzem cum zornăie pe duşumea obiectele zvârlite spre mijlocul camerei: fiare, pietre, bucăţi de lemn, sfori… Părea că au fost răscolite toate ungherele camerei şi am auzit vocea directorului: «Sobolevschi! Prisăcaru! Făceţi-vă bagajul… mama voastră de nemernici!» / Pe toţi câţi eram în cameră, afară de cei doi, ne-a inundat o boare sufletească!… Apoi am fost răspândiţi prin toate încăperile.” [notă: Ibidem.] (p. 222, par. 11.) În continuare, cei doi reeducaţi transferaţi de la închisoarea Piteşti au stat în camera 5 fără să mai facă ceva în privinţa demascărilor. După faza-test acţiunea eşuase, fără posibilitatea de a mai fi reluată. (p. 223, par. 5.)

Observații

Pct. 42: subcapitolul „Etapele sistemului” (p. 47-53) al lui A.M. este o replică a celui al nostru intitulat „III.3.2. Metoda” (p. 131-135), o soluție proprie care constă în întreruperea narațiunii istorice pentru a explica mecanismul demascării și/sau reeducării.

„Mutație” – a Eului, a personalității, a naturii umane – este o idee și o marcă stilistică proprie nouă. Faptul că A.M. cunoște blogul nostru este ilustrat de ceea ce spune pe http://www.fenomenulpitesti.ro/linkuri (site-ul său): „Mircea Stănescu - Blogul istoricului Mircea Stănescu, cu câteva articole despre «reeducarea violentă de tip Piteşti»”. Sunt și alte elemente ale „Metodei” noastre din care A.M. se inspiră tacit, însă nu mai insistăm asupra lor.

În fine, nu ne putem abține să nu ne întrebăm cum a reușit A.M. această răsucire de viziune, de la îndoiala că o conversiune mentală este posibilă în cazul deținuților de la Pitești, la susținerea că avem de-a face cu o adevărată mutație sufletească, o idee la care ulterior noi am renunțat nu pentru că ar fi fost greșită, ci pentru că era exprimată… filosofic, un limbaj pe care l-am abandonat?

Pct. 43: cel cu care A.M. polemizează – sub acoperire – suntem noi înșine, fapt pe care cititorul obișnuit nu are de unde să-l știe, dat fiind că pasajul nu are vreo trimitere la sursă ori la lucrarea noastră, care devine, din nou, ținta acestui atac subversiv. Puse față în față, cele două texte lămuresc asupra faptului că procedeul, lipsit de cel mai elementar respect pentru efortul altui istoric, se hrănește, parazit, din chiar textul parazitat. Însă apogeul este atins în momentul în care autorul acestei producții ne dă, tot sub acoperire, lecții de științificitate și… de morală („o gravă eroare”).

Pct. 62-64: A.M. rezumă faptele după cartea noastră (fără să indice vreo sursă); totuși, ca în cazul de față, de foarte multe ori este prea complicată problema aceasta a surselor, chiar și/sau mai ales ca acoperire pentru un plagiat!

Pct. 74: informația oficială respectivă este, după cum se vede, extrem de săracă, și, prin urmare, foarte greu de găsit, iar singura ei atestare apare la noi.

Pct. 101: „evacuarea” deținuților este o marcă stilistică proprie nouă, termenii din documente fiind: „transferarea”, „mutarea”.

Pct. 102: un furt limpede ca lumina zilei, întrucât A.M. redă informația plagiată până la nuanță.

Pct. 111-114, 116-119 și 121: demascarea la închisoarea Brașov este o plagiere completă (de conținut, de stil, de surse), întrucât urmează punct cu punct Istoria noastră. Ea este atât de evidentă, încât nu se mai poate adăuga nimic la punerea pe două coloane.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
52	46	24

Procesele reeducării

Relativ la subiectul proceselor, vom spune, din experiență, că nu se poate face o analiză a realității în cauză fără a cunoaște fundalul reeducării, așa cum am menționat încă din Introducerea la Procese: „O analiză ca cea de faţă este dificil de făcut în absenţa unei istorii detaliate a reeducării. Or, în scrierea unei asemenea istorii, pentru care sursele conţin distorsiuni puternice (cele mai multe de factură ideologică), detaliile sunt cele care contează. Lucrările fundamentale care au defrişat subiectul, semnate de Dumitru Bacu, Virgil Ierunca şi Paul Goma, rămân inevitabil la nivelul de cunoaştere al momentului în care au fost scrise. Ne-am încumetat doar pentru că avem în lucru o asemenea istorie” (p. 37). La data definitivării lucrării noastre (2008) aveam deja 14 ani de studiu în urmă, și putem depune mărturie că lucrări ca Procesele nu se pot realiza, dată fiind natura subiectului și sursele posibile/acesibile, decât după ce consacri subiec­tului foarte mulți ani de studiu.

Prin urmare, pentru noi, care suntem conștienți de enormele dificultăți pe care le presupune o asemenea istorie, cineva ca A.M, care ne spune că a scris deja o primă ediție a Istoriei Reeducării în „aproximativ doi ani” (lucr. cit, p. 16), iar o a doua în alți trei, este un emițător complet neserios, dacă nu este vorba despre impostură crasă, ca în cazul de față. Orice cercetător autentic știe din experiență că abia după trei ani, în condițiile unor studii riguroase, se produce o „saturare a modelului de analiză” (pentru studiile de tip teoretic) ori o înțelegere a fenomenului în ansamblul său (pentru studiile istorice), cinci ani fiind minimul pentru realizarea unei cercetări științifice veritabile, care să aducă, altfel spus, ceva nou în perimetrul unei discipline.

Devine deci inteligibil de ce subiectul proceselor complică și mai mult studierea subiectului, ceea ce face ca timpul pe care trebuie să fii dispus să i-l aloci să se dubleze. Dacă luăm în calcul și avatarurile accesului la arhivele românești, rezultă că este posibil ca o viață să nu-ți fie de-ajuns.

Primul proces al reeducării (grupul Țurcanu)

1) Deși în Procese Primul proces al reeducării ocupă un spațiu de 80 de pagini (p. 39-118), comparativ cu cele 9 pagini ale lui A.M. (p. 132-140), și în ciuda faptului că suntem autorul unei lucrări special dedicate proceselor reeducării, de mare întindere (269 p.), A.M. NE CITEAZĂ O SINGURĂ DATĂ, ÎNTR-O NOTĂ, ȘI NU CA LUCRARE DE ANALIZĂ A SUBIECTULUI, ci ca sursă pentru biografia lui Alexandru Roșianu (p. 132-133, nota 3), comportându-se ca și cum studiul nici n-ar exista, situație care, la fel ca în cazul Istoriei, este inaccep­tabilă în cercetarea istorică. Este, încă o dată, indiciul că asertorul are ce ascunde.

2) Toate temele – dar absolut toate – abordate de A.M. în partea din lucrarea sa dedicată subiectului au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem indica nici măcar o excepție), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONȚINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre parțiale, care DE CELE MAI MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, ÎN TIMP CE ÎN ALTE CAZURI și le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhivă, citate de noi din abundență).

Nr. crt.	A.M.	M.S., Istorie (fără altă indicare)
3	Teama de bătaie a fost principalul motiv recunoscut chiar și în această anchetă pentru acceptarea demascării, dar în unele cazuri transformarea concepțiilor s-a produs cu adevărat, deși mai degrabă din motive oportuniste decât din convingere. (p. 136, par. 1, urmează un citat din Gheorghe C. Popescu, insuficient pentru argumentare.)   Nici grupul acesta nu a fost compact. Dintre cei menționați mai sus, unii și-au adâncit căderea în urma torturilor și presiunilor la care au fost supuși vreme îndelungată sau din cauza firii mai puțin rezistente, ajungând să își schimbe realmente concepțiile, într-o stare vecină cu nebunia; cele mai cunoscute cazuri sunt ale lui Dan Dumitrescu și Aristotel Popescu. (p. 134, par. 3, fără sursă.)	Caracteristica reeducării de „tip Piteşti” constă în faptul că deţinuţii erau bătuţi îngrozitor de către colegii lor de detenţie, pentru a-şi schimba convingerile. Pentru a arăta schimbarea fundamentală de gândire, „autobiografia” trebuia să fie cât mai negativă cu putinţă. Cele mai importante „autobiografii” erau scrise şi trimise la Ministerul de Interne, pentru a proba schimbarea radicală a gândirii deţinuţilor. Radio Ankara şi Radio Londra au aflat că deţinuţii politici erau torturaţi în închisorile şi lagărele din România, cu scopul de a-şi schimba concepţiile. În general, în România şi în lume, există puţine studii despre reeducare. Majoritatea covârşitoare nu împărtăşeşte teza schimbării radicale de convingeri, ci afirmă că este vorba fie despre simpla „distrugere psihică”, fie, pur şi simplu, despre „abrutizare”[notă: Vezi, de exemplu, Jean-Luc Domenach, Chine: l’archipel oublié, Paris, Editura Fayard, 1992, care vorbeşte despre „conştiinţă pliată” într-un sens asemănător.]. Analiza noastră este diferită, căci interviu-rile pe care le-am realizat cu foşti deţinuţi reeducaţi, la aproape 60 de ani distanţă de la evenimente, arată că schimbarea modului lor de a gândi şi simţi este certă, profundă şi durabilă. Deţinuţii reeducaţi nu formează, cum s-ar putea crede, o categorie compactă şi omogenă. Ei pot fi grupaţi în trei categorii… (Istorie şi memorie a reeducării, în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, PERT’01, Piteşti, 6-8 decembrie 2002, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2003, și la: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/istorie-i-memorie-reeducrii.html) Octavian Voinea, reeducat fiind, a cooperat cu anchetatorii Securităţii în stabilirea şi justificarea detaliilor acuzării[notă: Vezi O. Voinea, Masacrarea studenţimii române în închi­sorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 121-126]. (p. 47, par. 1.) Ca reeducat, probabil că Pătrăşcanu l-ar fi dorit pe Jianu pe banca acuzării… (p. 105, par. 5.) Nicolae Cobâlaş, singurul nereeducat de pe banca acuzaţilor… (p. 107, par. 3.) Este sugestiv că în această fază a procesului s-a renunţat la aiuritorul scenariu, produs în anchetă de reeducatul Popa, al scoaterii informaţiilor din închisoarea Gherla pe linia el-Viorel Bărbos-Daia Nicoară. (p. 16, par. 2.) Faptul este puţin probabil: dacă nu ar fi fost reeducat, Octavian Voinea ar fi putut fi zdrobit în anchetă până ar fi produs informaţia de unul singur; iar dacă era reeducat, era capabil să facă acest lucru tot de unul singur. (p. 199, par. 4.) În mod similar, comportamentul său [Gheorghe Calciu] în anchetă, de negare a acuzaţiilor, ne apare – în lumina acestei informaţii – mai degrabă ca o prelungire a comportamentului de reeducat care doreşte să raţionalizeze munca informativă, decât ca unul de sfidare a anchetei. (p. 208, par. 2.) Apoi, el [Valeriu Negulescu] atacă depoziţia lui Dan Dumitrescu, în care martorul reeducat spunea că „directiva” în discuţie ar fi fost dată în 1948 la Suceava, aserţiune care le contrazice pe cele care vorbesc de Jilava anului 1949. (p. 247, par. 1.) Tot Voinea afirmă că [Nutti Pătrășcanu] a murit reeducat… (p. 277, par. 2.) Pentru că primul [Dan Dumitrescu] era un reeducat de o violenţă verbală extremă… (pp. 279-280.) În timpul în care deţinutul [Dan Dumitrescu] agoniza, Pavel Grimalschi îl îngrijea, în vreme ce reeducatul Aristotel Popescu a rămas ca de piatră, în poziţie „regulamentară” de demascare. (p. 280, par. 3.)
6	Din această categorie [a inculpaților care au „realizat că asumarea vinovăției i-ar fi condamnat la moarte”] s-au remarcat îndeosebi doi deținuți: Eugen Țurcanu, care a refuzat de la început până la sfârșit să mintă că acțiunea a fost una legionară… (p. 137, par. 1, fără sursă.)   Atitudinea lui Eugen Țurcanu a rămas constantă pe tot parcursul cercetărilor, de împotrivire față de acuzațiile care i se aduceau… (p. 139, par. 4, fără sursă.)	Nu ştim dacă şi/sau în ce măsură Securitatea a folosit bătaia şi torturile. Faptul ne pare a fi cert în cazul lui Ţurcanu, care pe tot timpul anchetei a susţinut că tot ce a făcut s-a petrecut la ordinele Partidului şi ale MAI/Securităţii, şi nu a dat nici o declaraţie, ci i s-au luat doar procese verbale de interogatoriu. Modul de desfăşurare a interogatoriilor sale – cu pauze lungi şi reveniri dese asupra aceloraşi chestiuni, cu neconsemnarea răspunsurilor date, cu smulgerea răspunsurilor şi semnarea anchetatului după fiecare dintre ele – conduce la o asemenea deducţie. Mai mult, aceasta este confirmată de o aserţiune ostentativă a lui Ţurcanu din ultimul său cuvânt la proces, fără nici o legătură directă cu contextul, ceea ce arată că pentru actorii punerii în scenă era de notorietate faptul că el fusese bătut în anchetă. Iat-o: „spun aceasta cu atît mai mult cu cît nu am fost supus niciunei violenţe la anchetă.”[notă: Fond „Penal”, dos. 26 979, Dactilograma procesului, vol. 11, ff. 190 v (verso)-191 r (recto).] (p. 45, par. 2.)
7	…cărora li se adaugă Nicolae Cobâlaș – dovada că procesul era o mascaradă care viza în subsidiar îndepărtarea unor deținuți incomozi prin cunoștințele pe care le dobândiseră. Cobâlaș este cel care, în viziunea procurorilor, ar fi dat dispoziție legionarilor din închisori să înceapă acțiunea violentă, în condițiile în care el nu a fost închis nici la Pitești, nici la Gherla. Implicarea lui s-a făcut pe considerentul că disciplina legionară le impunea să acționeze numai la ordinul unui superior, astfel că trebuia găsit în închisori un deținut cu prestigiu care să fie folosit drept curea de transmisie între dispoziția lui Horia Sima și agresorii din penitenciar. (p. 137, par. 2, fără sursă.)	Cobâlaş, care pe toată perioada desfăşurării reeducării „de tip Piteşti” a fost închis la Aiud, a fost inclus în acest lot pentru a face legătura dintre Mişcarea Legionară şi reeducare, întrucât anterior arestării, în perioada 1947-1948, fusese şeful Mişcării Legionare din judeţul Fălticeni şi al reţelei de informaţii al acesteia pe regionala Moldova. Astfel se voiau probate acuzaţiile de: organizare în penitenciar, spionaj şi iniţiere a reeducării de către Mişcarea Legionară. El a auzit prima dată de demascare în lagărul de la Valea Nistrului, de la fostul student Cârciumaru (unde a fost închis de la sfârşitul lui aprilie 1951 şi până în septembrie 1952) şi la închisoarea Aiud (unde a fost încarcerat în perioada septembrie 1953-1 iunie 1953) de la foştii studenţi Eugen Dimitrov, Mija şi Adrian Cărăuşu. A înţeles atunci că este vorba de „o activitate de reluare şi urmărire a tot ce făcusei anterior, ceva pentru care nu există un nume adecuat”[notă: Nicolae Cobâlaş, Declaraţie, 18/10/1953, Memorialul ororii, p. 464.]. (pp. 78-79.) Calciu era asemeni celorlalţi doi [Cristian Paul Şerbănescu şi Constantin P. Ionescu]: ştia prea multe. (p. 208, par. 1.)
13	Atitudinea lui Eugen Țurcanu a rămas constantă pe tot parcursul cercetărilor, de împotrivire față de acuzațiile care i se aduceau. (…) Interogatoriul de apărare care i s-a luat în timpul procesului marchează o schimbare a atitu­dinii sale cu 180 de grade, Țurcanu declarând dintr-o dată că a acționat la ordinul lui Nicolae Cobâlaș, care ar fi cerut inclusiv uciderea lui Bogdanovici. (p. 139, par. 4, fără sursă.).	Lui Dan Dumitrescu i se imputa că la Suceava a făcut parte din „comandamentul legionar”, alături de Nicolae Cobâlaş[notă: Rechizitoriu Nr. 2214 din 20 septembrie 1954, în Memorialul ororii, p. 665]. Apoi, că el ar fi transmis lui Eugen Ţurcanu ordinul lui Nicolae Cobâlaş şi Nicolae Pâslaru (un alt şef legionar de la Suceava) de a-l omorî pe Alexandru Bogdanovici. (p. 81, par. 3.) Spre deosebire de anchetă, unde Ţurcanu se comportase aşa cum îl descrie Octavian Voinea, în proces răsturnarea este totală, el susţinând integral linia politică a regimului. Interogatoriul său cuprinde două părţi. În prima, acreditează caracterul legionar al reeducării, începând cu închisoarea Suceava şi continuând cu Piteşti şi Gherla. În cea de-a doua, susţine varianta rechizitoriului cu privire la Nicolae Cobâlaş, inculpatul care se dovedise refractar pe parcursul procesului. Întrucât următorul interogat va fi însuşi Nicolae Cobâlaş, s-ar putea crede că preşedintele completului urmărea un efect psihologic. Lucrurile nu stau însă deloc aşa, nu este vorba de nici o regie. Partea a doua a interogatoriului lui Ţurcanu este o completare ulterioară, după cum indică în mod explicit însăşi dactilograma. Faptul că Ţurcanu semnează numai după prima parte a interogatoriului său arată fără tăgadă că cea de-a doua parte este o „completare” petrecută după audierea celorlalţi inculpaţi, în speţă a lui Nicolae Cobâlaş. (pp. 85-86.) (v. și poziția ulterioară a lui Țurcanu, pentru care avem o lungă relatare și argumentare, și, dată fiind situația, nu o putem reproduce aici; pp. 110-113.)
15	Singurii acuzați care nu au fost împușcați au fost Alexandru Popa, Octavian Voinea, Aristotel Popescu, Pafnutie Pătrășcanu și Dan Dumitrescu. Recursul acestora a fost respins pe 31 august 1957, însă este foarte probabil ca ei să nu fi fost înștiințați de înaintarea recursului și cu siguranță nu știau pentru ce sunt ținuți în viață până când, în vara lui 1957, au fost folosiți ca martori ai acuzării într-un alt proces legat de acțiunea de la Pitești. (p. 140, par. ult., fără sursă.)	Cei cinci deţinuţi [Alexandru Popa, Octavian Voinea, Nutti Pătrăşcanu, Dan Dumitrescu și Aristotel Popescu] au fost ţinuţi aproape trei ani fără să li se comunice că au fost condamnaţi la moarte, timp în care au fost folosiţi ca martori ai acuzării în procesele intentate foştilor şefi ai Mişcării Legionare în perioada 1956-1957, cărora li s-a pus în sarcină responsabilitatea reeducării. (p. 261, par. 1.) Comutări ale pedepsei cu moartea Pe 25 iunie 1957, la închisoarea militară Uranus, celor cinci deţinuţi li s-a comunicat conţinutul sentinţei din 10 noiembrie 1954[notă: Adresă nr. 13 020, din 31/07/1957, a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Bucureşti, către Tribunalul Suprem – Colegiul Militar, vol. 11, f. 390. Voinea se înşeală cînd afirmă că evenimentul a avut loc „prin luna iulie”. Vezi Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla, Aiud. Mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 142.]. Cu acelaşi prilej, li s-a cerut să facă recurs împotriva deciziei Tribunalului. Au făcut cu toţii[notă: Vezi Cererile de recurs, 25/06/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, ff. 384-388.]. Pentru Dan Dumitrescu şi Nutti Pătrăşcanu solicitarea schimbării pedepsei cu moartea în „muncă silnică” este redactată de un avocat (probabil din oficiu) pe nume Râzescu, şi a fost depusă pe 29 august 1957[notă: Motiv de casare din partea recurenţilor Nutti Pătrăşcanu şi Dan Dumitrescu, 29/08/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 398.]. Pentru Alexandru Popa, Octavian Voinea, Nutti Pătrăşcanu şi Dan Dumitrescu ni se spune că au fost înaintate „cereri de graţiere sau comutarea pedepsei cu moartea”, care au fost ataşate dosarului nr. 24/1954 al aceluiaşi Tribunal Militar pentru Unităţile MAI[notă: Adresă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti către Ministerul Justiţiei – Direcţia Tribunalelor Militare, 5/09/1957, în Memorialul ororii, pp. 770-776. Nu ni se spune însă şi cine le-a înaintat: condamnaţii sau avocaţii lor, iar aceste cereri nu se regăsesc în dosarul pe care l-am consultat. În tot cazul, după cum se va vedea mai jos, Octavian Voinea neagă că ar fi făcut o asemenea cerere.]. În dosar se găseşte şi o cerere a lui Dan Dumitrescu către preşedintele Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, prin care solicită „să nu fiu executat”[notă: Cerere a lui Dan Dumitrescu adresată Preşedintelui Tribunalului Militar Suprem (de fapt Tribunalul Suprem, Colegiul Militar), Bucureşti, 15/07/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, ff. 392-393. Conform rezoluţiei, cererea a fost ataşată recursurilor condamnaţilor la moarte.]. Aristotel Popescu a spus că „refuz să fac cerere de graţiere la Prezidiumul Marei Adunări Naţionale a R.P.R-ului.”[notă: Cf. Aristotel Popescu, Declaraţie, 4/09/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 12, f. 29; Adresă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti către Ministerul Justiţiei – Direcţia Tribunalelor Militare, 5/09/1957, în Memorialul ororii, p. 771.] (p. 257, par. 1.) Pe 30 august 1957, Colegiul Militar al Tribunalul Suprem al RPR ia act de cererile de recurs ale celor cinci condamnaţi la moarte[Încheiere de şedinţă din 30/08/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 400.] În cursul şedinţei, „Reprezentantul Procuraturii [maiorul de Justiţie Gheorghe Alexandru – n.n.] a pus concluziuni de respingere a recursurilor inculpaţilor, după care [instanţa], văzînd că este nevoie de timp pentru a delibera”, a amînat hotărârea pentru a doua zi. În şedinţa din ziua următoare, Tribunalul a decis „în numele poporului”, că „Respinge recursurile declarate” şi i-a obligat pe deţinuţi să Membrii completului au fost următorii: col. Alexandru Apostoliu, preşedinte; col. D. Ecovescu şi col. Emilian Anton, judecători; mr. Augustin Tătaru, plătească 25 de lei de fiecare pentru cheltuielile de judecată.[notă: Minuta deciziei nr. 468 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem din 31/08/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 401. consultant; şi mr. Gheorghe Alexandru, procuror.] (p. 258, par. 2.)

Este remarabil că A.M. s-a convins că unii dintre deținuții trecuți prin reeducare și-au schimbat radical concepțiile/convingerile (pct. 3), fapt cu atât mai straniu cu cât câteva pagini înainte se dedase la un adevărat atac subversiv împotriva acestei „teze” a mea, schițată pentru prima dată în 2005, susținută apoi în lucrarea de doctorat din 1999 (A.M. a avut acces la ea prin intermediul studiului rezumat din PERT’01/2003, pe care îl indică în Bibliografie) și în studiile ulterioare. O face însă doar în urma dovezilor copleșitoare, bazate pe surse, pe care le-am prezentat în Procese, lucrare pe care, repet, nu o citează nici măcar o singură dată ca sudiu în sine.

Poziția lui Țurcanu în anchetă (pct. 6) și în prima parte a procesului său, la fel ca și motivațiile – diferite – ale implicării unora dintre deținuți (pct. 7), tratate de noi pe larg, sunt și ele plagiate după Procese.

Pentru pct. 13 cităm, fără alte comentarii, o notă din lucrarea noastră (p. 85, n. 181), care arată postura flagrantă a lui A.M.: „Transcrierea de către grefier a interogatoriilor este practic ilizibilă. Aceste documente au fost descifrate cu răbdare de către Octavian Tomuţa, de a cărui muncă ne-am folosit pentru a reda transcrierea de faţă. Pentru interogatoriul lui Eugen Ţurcanu a se vedea «Vremea Dreptei», Bucureşti, anul II, nr. 5, 8-14 ianuarie 1999, p. 2”. Cam așa arată o citare cinstită a muncii cuiva…

La pct. 15 se vede cât de complicată este această căutare, punere în pagină și redactare a informației legate de soarta celor cinci reeducați.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
13	2	2

Al doilea proces al reeducării (cadrele MAI și/sau Securității)

1) Deși în Procese Al doilea proces al reeducării ocupă un spațiu de 80 de pagini (p. 119-198), comparativ cu cele 8 pagini ale lui A.M. (p. 141-148), și în ciuda faptului că suntem autorul unei lucrări special dedicate proceselor reeducării, de mare întindere (269 p.), A.M. NU NE CITEAZĂ NICI O DATĂ, comportându-se ca și cum studiul nici n-ar exista, situație inacceptabilă în cercetarea istorică. Este, încă o dată, indiciul că are ce ascunde.

2) Idem cu pct. 2) de la expunerea noastră privitoare la Primul proces al reeducării.

Nr. crt.	A.M.	M.S., Istorie (fără altă indicare)
1	…primele declarații ale lui Vășcan și Avădani, destul de generale și anodine. (p. 141, par. 3; fără sursă.)	Constantin Avădănii a indicat că a participat la reeducare sub ordinele lui Gheorghe Sucigan şi Tudor Sepeanu[notă: Constantin Avădăni, Interogator de inculpat, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 372-375]. În chip de concluzie a spus: „Metoda demascării nu s-a interzis propriu zis niciodată, pentru că nu [ştiu] să fie venit un ordin categoric în acest sens.”[ notă: Ibidem, f. 375 r.] A retractat apoi câteva chestiuni anodine pe care le asumase în anchetă. (p. 135, par. 2.) Pentru ocurențe, a se vedea și: Cornel Pop (…) făcând dintr-un fapt anodin o acoperire conspirativă. (p. 135, par. 3.) Maria Alexandrescu (…) a declarat chestiuni mai degrabă anodine, fără să acuze pe nimeni. (p. 142, par. 6.)
5	Anchetarea lui Tudor Sepeanu ne demonstrează faptul că documentele Securității sunt o sursă incertă, subiectivă, mistificatoare sau, în cel mai bun caz, parțială. (p. 143, par. 2, fără sursă.)	Nu este clar dacă pe front i s-a permis să plece într-un moment în care definiţia antonesciană a „evreului” era mai laxă sau dacă s-a făcut o greşeală. Ce declară el nu este deloc lămuritor: „cu toate că am spus că sunt jumate evreu şi jumate român, m-au mobilizat”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator de inculpat, 25/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 355 r.]. Iată ce spune şi documentul oficial prin care a fost înştiinţat: „În conformitate cu ordinul M.A.N.[,] Direcţia Personalului[,] Nr. 57962 din 28 Iunie 1943; / Binevoiţi a cunoaşte că prin Decretul Nr. 1.550 din 31 Mai 1943, publicat în M.Of. Nr. 129 din 5 Iunie 1943[,] a-ţi fost şters din controalele Ofiţerilor de rezervă pe data de 5 Decembrie 1940 şi vărsat Cercului Teritorial Bucureşti, ca unul ce aveţi calitatea de evreu.”[notă: Adresă Nr. 4510 a Corpului de Munte P.S., Grupul Vânători Călări, Biroul Mobilizări, 5/07/1943, semnată de cpt. Eugeniu Săvoiu, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 326.] Probabil că se făcuse, totuşi, o greşeală – dar nu este sigur. (p. 123, par. 1.)
6	…audierea tuturor celor implicați, de la personalul angajat al Serviciului Operativ/Inspecții din București și șoferul personal al lui Iosif Nemeș, până la Iosif Nemeș însuși, Ion Baciu (directorul DGP), Coman Stoilescu, Gavrilă Birtaș, Alexandru Roșianu și Mișu Dulgheru. Vinovații trebuiau găsiți în altă parte însă. (pp. 143-144, fără sursă.)	Gavrilă Birtaş (…) locul său real ar fi fost, într-o altă justiţie decât cea comunistă, pe banca acuzaţilor. (p. 158, par. 1.) Iosif Nemeș (…) Şi locul acestui martor ar fi fost pe banca acuzaţilor. (p. 158, par. 2.) Toma Chirion (…) Şi locul acestui fost cadru al Securităţii ar fi fost, într-un proces normal, tot pe banca acuzării. (p. 165, par. 1.) Paraschiv Radu (…) Şi locul acestui ofiţer ar fi fost tot pe banca acuzaţilor. (p. 165, par. 4.) Constantin Zincă (…) Şi locul acestui ofiţer ar fi fost tot pe banca acuzării. (p. 165, par. 5.)
9	[Sepeanu] Fiind un tip inteligent, el a realizat că nu poate trimite ordine scrise subordonaților săi pentru pornirea bătăilor, așa încât nu le-a dat prea multe indicații despre metodele pe care au voie să le folosească în vederea obținerii rezultatelor. Dimpo­trivă, i-a stimulat pe aceștia să dezvolte orice fel de acțiune care ar fi dat rezultate, lăudând cantitatea mare de material care îi ajungea din Pitești și Gherla. (p. 144, par. 3, fără sursă.)	…el [Sepeanu] a eludat, la fel de neverosimil, implicarea conducerii Securităţii în organizarea, coordonarea şi controlul atrocităţilor. Acesta a fost colacul său de salvare în anchetă, pe care, cu inteligenţa şi experienţa sa, l-a exploatat din plin. (p. 127, par. 1.) acţiunea avea loc prin ordine telefonice şi verbale, transmise ofiţerilor la faţa locului, cu prilejul inspecţiilor, sau prin chemarea lor la raport, în Centrală. Spre deosebire de perioada Nemeş, spune şi dactilografa Serviciului: „Instrucţiunile erau date numai de către Sepeanu – vorbesc despre instrucţiunile importante – şi întotdeauna numai verbal.”[notă: Maria Alexandrescu, Declaraţie de martor, 8/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 66 v.] (Istorie, p. 204, par. 1.) În fapt, el [Sepeanu] fusese un ofiţer eficace, foarte exigent cu subalternii, cărora, după ce le stabilea sarcinile, le lăsa o marjă de iniţiativă largă, atât în alegerea soluţiilor, cât şi a metodelor operative. (Istorie, p. 254, par. 2.) „Sepeanu a dat instrucţiuni sumare de felul cum trebuie să se lucreze în penitenciare. De cele mai multe ori, atunci cînd ofiţerii din birourile de inspecţii cereau îndrumări[,] Sepeanu le recomanda «să-şi bată capul singuri».”[notă: Iancu Şerban, Declaraţie de martor, 10/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 60 r.] (Istorie, p. 203, par. 2.) Bacheş arată şi ce aştepta nou şef de la subalternii pe care şi-i formase: „Acesta – Sepeanu – era interesat să iasă cît mai mult material – nu-l interesau însă metodele aplicate[,] acceptînd orice iniţiativă în această privinţă. Aceasta o deduc din faptul că niciun ofiţer din birourile de inspecţii n-a fost sancţionat[,] nici măcar nu i s-a atras atenţia, de către Sepeanu[,] pentrucă ar fi folosit vreo metodă, sau alta. / Sepeanu critica pe cei care nu aduceau informaţii.”[notă: Ion Bacheş, Declaraţie de martor, 12/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 52 r-v.] (Istorie, p. 203, par. 4.) Sepeanu a inspectat închisoarea [Brașov], prilej cu care s-a arătat nemulţumit de activitatea lui Iagăru: „a venit la mine şi a zis că ce fac eu la acest Penitenciar, că stau degeaba, şi că nu fac nimic, că alte Penitenciare dau material bogat[,] numai declaraţi[i,] iar eu nu dau nimic, dând exemplu Penitenciarul Or[aşului]. Piteşti, şi Canalul, unde mi-a zis – [«]futu[-]ţi mama ta – dacă nu vei face treabă, vei fi chemat la Bucureşti[,] la D.G.P., unde vei fi schimbat şi trimis în altă parte.[»]”[notă: Iagăru spune că evenimentul s-a petrecut în iulie sau august, însă este vorba de iulie. Cf. Ibidem, ff. 291 r-v.] Şeful voia „K[ilo]grame” de informaţii, ca la „Piteşti şi Gherla”[notă: Idem, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 415 r.] (Istorie, p. 216, par. 4.) Avram Hahamu (…) a spus că Sucigan era lăudat de Sepeanu, care promitea „că-l face căpitan [pentru] că foloseşte metode … [cuvânt neînţeles: barbare?] pentru obţinerea materialului.”[notă: Avram Hahamu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 422 r-v.] (p. 146, par. 3.) [Sepeanu]: „Pentru mine, Mircea şi Sucigan au fost cei mai buni, au avut o serie de lucruri bune, acţiune cu rezultate bune. Erau printre cei mai buni băieţi ai noştri.”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator de inculpat, 25/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 359] (p. 134, par. 2.)
21	A doua zi, pe 26 septembrie 1956, a venit rândul acuzaților din Gherla să se apere, dar nici Gheorghe Sucigan, Constantin Avadăni, nici Viorel Bărbos nu au făcut-o foarte convingător. Cei trei și-au retras unele declarații din anchetă, probabil smulse prin presiuni (de pildă, Bărbos) a negat că ar fi făcut parte din rețeaua de spionaj în care ancheta îl introdusese. (p. 147, fără sursă.)	Pe 26 septembrie au fost interogaţi: Gheorghe Sucigan, Constantin Avădăni şi Viorel Bărbos. Sucigan a relatat că extinderea reeducării la închisoarea Gherla s-a făcut la ordinele şi indicaţiile amănununţite ale lui Sepeanu, la fel ca şi începerea maltratărilor. Din anchetă retractează afirmaţia că ar fi fost servil faţă cu deţinuţii-cadre ale reeducării („legionari”) şi „faptul că aş fi avut atitudine duşmănoasă că nu am raportat morţii” din reeducare. De aici se înţelege că nu a raportat morţii pentru că şeful său direct, Sepeanu, nu era interesat de morţii care rămâneau cu morţii, ci de vii care îşi făceau demascarea. În fine, a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu soţiile unor deţinuţi închişi la Gherla.       Constantin Avădănii a indicat că a participat la reeducare sub ordinele lui Gheorghe Sucigan şi Tudor Sepeanu. În chip de concluzie a spus: „Metoda demascării nu s-a interzis propriu zis niciodată, pentru că nu [ştiu] să fie venit un ordin categoric în acest sens.” A retractat apoi câteva chestiuni anodine pe care le asumase în anchetă.       Viorel Bărbos – fără să precizeze că retractează afirmaţiile din anchetă – a negat apartenenţa sa la aşa-zisa organizaţie condusă de artista Daia Nicoară. Pe aceasta a cunoscut-o la Clinica ORL din Cluj, unde se trata, însă nu au avut cu ea nicio legătură. A relatat apoi că într-o zi din 1947, fiind beat şi căutând o fată, a dat peste o şedinţă legionară care se ţinea într-o mansardă, la care a luat parte şi Cornel Pop. Probabil că acest deţinut, reeducat la Piteşti, care a fost închis apoi şi la Gherla, l-a demascat ca legionar, făcând dintr-un fapt anodin o acoperire conspirativă. A negat şi afirmaţia fictivă a lui Alexandru Popa din anchetă, prin care susţinea că i-ar fi transmis medicului material informativ din închisoare ca să-l ducă Daiei Nicoară. În fine, a recunoscut că în cazul unui deţinut, (?) Masler, a transmis familiei că se află în închisoarea Gherla şi este sănătos. [sursa: Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 365-378] (pp. 134-135.)
25	Sentința a fost pronunțată pe 20 aprilie 1957 (…). În octombrie 1957 recursurile celor șapte au fost respinse, dar un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale avea să îi elibereze din închisoare la 13 noiembrie 1957. (p. 148, fără sursă.)	Pe 20 aprilie 1957 a fost dată sentinţa[notă: Încheiere de şedinţă, 20/04/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, ff. 380 r-383 v; Proces-verbal (minuta) nr. 101, 20/04/1957, vol. 7, ff. 359-360. Completul a fost acelaşi ca cel de la şedinţa precedentă: preşedinte, mr. Ioan Branovici, asesori populari: lt.-col. Mihail Secoşanu şi lt.-col. Ioan Nichita.]. (…) Pronunţarea a fost amânată pentru 14 octombrie. (…) La termen, tot în prezenţa recurenţilor, a fost dată sentinţa[notă: Decizia Nr. 563, 14/10/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, ff. 454-459; Minuta deciziei Nr. 563 a Tribu­nalului Suprem, Colegiul Militar, 14/10/1957, vol. 7, f. 453.]. (…) Cele şase foste cadre MAI şi medicul Viorel Bărbos au fost eliberaţi pe 13 noiembrie 1957 de la închisoarea Ocnele Mari, fiind graţiaţi de restul pedepsei în baza Decretului 534 din 6 noiembrie 1957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale[notă: Ordin de punere în libertate, transmis de col. Vasile Lixandru şi primit de lt.-maj. Constantin Enea, comandantul închisorii Ocnele Mari, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol 10, f. 227.]. (pp. 182, par. 2; 189, par. 3; 192, par. 2; 195, par. 4.)

Observații

Termenul „anodin(e)”, (pct. 1) este una din mărcile noastre stilistice, iar folosirea lui este pusă de A.M., urmându-ne pe noi, la fel de fraudulos, în legătură cu relatarea lui Avădăni.

Concluzia de la pct. 5 nu este argumentată nici prin trimitere la surse, nici prin vreo analiză, semn clar că și-a însușit-o de la noi.

Pct. 21: doar de la noi se înțelege de ce apărarea inculpaților nu ar fi fost, cum spune A.M., „neconvingătoare”.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
16	8	2

Al treilea proces al reeducării (grupul Valeriu Negulescu)

1) Deși în Procese Al treilea proces al reeducării ocupă un spațiu de 54 de pagini (p. 199-252), comparativ cu cele 7 pagini ale lui A.M. (p. 149-155), și în ciuda faptului că suntem autorul unei lucrări special dedicate proceselor reeducării, de mare întindere (269 p.), A.M. NU NE CITEAZĂ NICI O DATĂ, comportându-se ca și cum studiul nici n-ar exista, situație inacceptabilă în cercetarea istorică. Este, încă o dată, indiciul că are ce ascunde.

2) Idem cu pct. 2) de la expunerea noastră privitoare la Primul și Cel de-al doilea proces al reeducării.

3) Frapant este că expunerea noastră cronologică este furată sistematic, prin urmare din acest punct de vedere nici nu mai avem ce indica, întrucât o simplă comparație este lămuritoare.

Nr. crt.	A.M.	M.S., Istorie
1	Selecția inculpaților s-a făcut aproape aleatoriu, pentru a înlătura o serie de martori incomozi ai demascărilor, dar nu numai. (p. 149, fără sursă.)	Selecția arbitrară: Virgil Bordeianu (…) a indicat încă o dată arbitrariul selecţiei pe care o operase Securitatea faţă cu deţinuţii trecuţi prin reeducare. (p. 223, par. 1.) Virgil Bordeianu a relatat un episod şi o convorbire avută cu Eronim Comşa, unul dintre martorii acuzării, ambele petrecute în 1952, la Baia Sprie, din care se vede foarte bine arbitrariul juridic al inculpării: faptul că unii dintre aceşti martori-victime fuseseră, ulterior demascării lor, mai implicaţi în reeducare decât înşişi inculpaţii[notă: Virgil Bordeianu, Supliment de interogatoriu, 29/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 184.]. La fel face şi Gheorghe Caziuc, care arată înspre Virgil Coifan – care în 1950 l-a înlocuit în comitetul de demascare de la camera 3 „corecţie”, de la închisoarea Piteşti – dar şi înspre Eronim Comşa, foarte activ printre deţinuţii legionari închişi la Jilava şi la Piteşti înainte de trecerea lui prin reeducare[notă: Gheorghe Caziuc, Supliment de interogatoriu, 29/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 187 r-v.]. (p. 218, par. 4.) [Caziuc] A scos şi el în evidenţă arbitrariul inculpării, de vreme ce Alexandru Popa şi Nutti Pătrăşcanu (pe atunci proaspăt reeducat) – martorii acuzării de acum – fuseseră unii dintre cei cu care Ţurcanu analizase, în decembrie 1949, comportamentul lui Bogdanovici în reeducarea de la Suceava. Şi, după cum el însuşi a precizat, Caziuc cunoştea bine situaţia, ca unul care, alături de Alexandru Popa şi Virgil Bordeianu, participase la reeducarea de la Suceava. În fine, a confirmat şi el că Oprişan a fost bătut pe măsura funcţiei pe care o avusese în Mişcarea Legionară. (p. 223, par. 2.) Înlăturarea martorilor incomozi: Calciu era asemeni celorlalţi doi [Cristian Paul Şerbănescu şi Constantin P. Ionescu]: ştia prea multe. (p. 208, par. 1.)
2	În ceea ce privește metodele aplicate, ea [ancheta] pare să fie cea mai dură… (p. 149, fără sursă.)	Cel puţin unii dintre ei au fost bătuţi, aşa cum se poate deduce din documente în cazul lui Iosif V. Iosif.[notă: Iosif V. Iosif, Declaraţie, 1/04/1957, Interne, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 7, f. 351. În document Iosif cere să i se cumpere ţigări din banii pe care îi câştigase cât timp muncise în fabrică, la Gherla. Pe el se află o rezoluţie a lt.-maj. Gheorghe Enoiu, bătăuşul Internelor, din 5 aprilie, în care se spune că i s-au dat câte cinci ţigări zilnic.] (p. 210, par. 2.) Ancheta a continuat cu presiuni psihice şi ameninţări de represalii asupra familiei… (…) În general, ca în cazul deţinuţilor trecuţi prin demascare, ameninţarea cu tortura de tip Piteşti sau supunerea la emoţii puternice antrena un tremur puternic al corpului, care nu putea fi oprit. (…) În urma tentativei de a se omorî, Traian Popescu a fost transportat la închisoarea Văcăreşti. (pp. 200, par. 3; 203, pat. 2.) Ancheta sa [Gheorghe Calciu] a durat şapte-opt luni, s-a desfăşurat sub presiune şi a fost epuizantă, dar nu a fost bătut sau torturat: „[Anchetele] Erau foarte dure, dar nu cu bătaie. Ţineau uneori câte douăzecişipatru de ore.”[notă: Monahul Moise, „Viaţa este Hristos…” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, interviu realizat în 2006 la Mănăstirea Diaconeşti, in Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, ed. îngr. la Mănăstirea Diaconeşti, cu o predoslovie a ÎPS Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, Editura Christiana, 2007, p. 57.] (p. 209, par. 2.)
3	Particularitatea cea mai importantă a lotului, dincolo de eterogenitatea lui și de lipsa aproape completă a vinovățiilor celor acuzați, a fost rezistența dură pe care au opus-o cererilor anchetei. (p. 149, fără sursă.)	Despre vinovății: Niciunul dintre deţinuţi, oricât de implicat ar fi fost în crimele şi torturile din reeducare – inclusiv Eugen Ţurcanu, deţinutul căruia reeducarea îi datorează foarte mult prin angajamentul său total – nu poate fi considerat vinovat pentru rolul impus în reeducare, ca şi pentru nivelul de decădere umană la care au fost aduşi. Aceasta nu-i scuteşte însă de o doză variabilă de responsabilitate. Ea merge de la un maxim, în cazul grupului iniţial care a constituit dispozitvul de maltratare de la începutul acţiunii, până la un minim, în cel al deţinuţilor care nu au fost maltrataţi, dar au fost ameninţaţi cu maltratarea, înainte de a fi angrenaţi în reeducare. (p. 209, par. 2.) Despre rezistență: Prin urmare, în afară de Valeriu Negulescu şi Gheorghe Calciu, care, după cum am văzut, au rezistat în anchetă, inculpaţii au negat, într-o manieră implicită, declaraţiile date anterior. (p. 214, par. 5.) Circumstanţele atenuante au fost efectul modului în care inculpaţii se bătuseră în proces pentru a-şi dovedi nevinovăţia. (p. 244, par. 2.)
10	Calciu a luat hotărârea să se sinucidă, dar a fost împiedicat. După ridicarea liderilor agresorilor din Gherla în 1952, Gheorghe Calciu a trimis Ministerului de Interne un raport în care arăta ce anume din demascarea sa este adevărat, ce este fals, și cum și cum i-a fost smulsă prin torturi. (p. 153, par. 4, fără sursă.)	Coifan Virgil este acela, din cauza căruia a vrut Calciu să se sinucidă.[notă: Alexandru Diaconescu, Concluzii apărării incu inculpatului Calciu Gheorge, în şedinţa din 6 mai 1957, dosar nr. 1730/956, Col. de fond al Tribunalului reg. II-a militară, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 413-414.] (p. 240, par. 1.) În aprilie 1952, Gheorghe Calciu a înaintat un raport către MAI, prin administraţia de la Gherla, în care arăta ce este real şi ce este ireal în „demascarea” pe care o dăduse la Piteşti[notă: Gheorghe Calciu, Motive de recurs, 13/07/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 478 v.]. Securitatea nu era însă interesată de adevăr, ci de folosirea reeducaţilor pentru condamnarea altor legionari. (p. 208, par. 2.)
17	Judecând după aceasta [condamnările grele, apoi comu­tările] și după destinul ulterior al condamnaților, singura concluzie pe care o putem trage este că regimul dorea exterminarea lor fizică. (p. 155, par. 2, fără sursă.)	Vezi capitolul 5. DESTINUL SUPRAVIEŢUITORILOR (pp. 257-286.) Vezi subcapitolul: Represiunea extrajudiciară (pp. 262-275.) Specific: Începând din 19 martie 1958, ei au fost ţinuţi într-o hrubă special construită la Jilava (casimca), într-un regim de exterminare accelerată, fiind în continuare în custodia Securităţii, alături de deţinuţii condamnaţi în procesele din prelungirea reeducării sau de alţii cărora Securitatea le rezervase acelaşi tratament (Paul Grimalschi şi Marcel Petrişor). (p. 263, par. 2.)
19	…în interiorul fiecărei celule a fost repartizat cel puțin un deținut bolnav de tuberculoză în ultima fază, căruia i s-a refuzat orice fel de tratament. (p. 155, par. 3, fără sursă.)	Deţinuţii au fost repartizaţi în celule în aşa fel încât în fiecare să fie câte un bolnav de plămâni, tocmai pentru a-i îmbolnăvi şi pe ceilalţi. Iată numele celor bolnavi de TBC: Nutti Pătrăşcanu (celula 1), Valeriu Negulescu (celula 2), Alexandru Popa (celula 4) şi Constantin Oprişan (celula 5). Oprişan îşi scuipa, la propriu, plămânii: atunci când tuşea, elimina cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni. Curând, din pricina frigului şi umezelii, cei care nu erau deja bolnavi s-au îmbolnăvit de plămâni [notă: Monahul Moise, „Viaţa este Hristos…” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, 2006, op. cit., p. 60; O. Voinea, Masacrarea studenţimii române, p. 158. Pentru îmbolnavirea lui Voinea de TBC a se vedea şi M. Petrişor, Memorii I. Fortul 13. Convorbiri din detenţie, p. 31 şi Memorii II. Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, p. 14. Pentru corectitudine, este de spus că Octavian Voinea afirmă că Francisc Butika a apreciat că deţinuţii mor prea repede, aşa că le-ar fi adus flacoane cu pilule de P.A.S. (unul dintre primele tuber­culostatice). Medicamentul a avut efect pentru cei din celula sa, pentru că niciunul nu a murit de TBC. Din contră, Marcel Petrişor nu vorbeşte, în cele două volume ale memoriilor sale, despre aşa ceva.]. (p. 266, par. 2.)
21	Cei care s-au încăpățânat să nu moară aveau să treacă prin reeducarea din Aiud din 1962-1964. (p. 155, par. 3, fără sursă.)	Vezi subcapitolul Supravieţuitorii (pp. 282-286.) Specific: În 1961, supravieţuitorii au fost transferaţi la Aiud, unde au trecut prin cel de-al treilea mare val reeducativ care a zguduit sistemul de detenţie. (p. 286, par. 2.)

Prin urmare, avem următorul centralizator:

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
13	8	0

În concluzie

Centralizând informația tabelară, cu privire la ansamblul încălcărilor etice depistate, avem:

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
101	72	10

Prin urmare, se observă că „plagiatul expres” (idei și concepte neacoperite de surse) este de departe dominant, în timp ce utilizările nepermise (dar care au contingență cu plagiatul), chiar luate împreună, rămân minoritare. De notat că nu am introdus, în această statistică, formulele stilistice proprii, la fel cum nu puteam decât semnala ansamblul cronologiei istoriei reeducării, al tematicii, al microbiografiilor, numelor și modului general de lucru, care sunt imposibil de agregat statistic, dar pe care le-am indicat la locul cuvenit.

Producția lui A.M. este o plagiere sistematică a lucrărilor noastre, de la cronologie până la conținut și stil, practic aproape fiecare paragraf din Istorie și Procese fiind copiate ca atare sau reutilizate în scopuri proprii.

Punerea în pagină a informațiilor, gruparea, verificarea lor și eliminarea celor eronate reprezintă o muncă de lungă durată și de mare complexitate, iar pentru verificarea unui singur detaliu relevant am petrecut uneori câte trei ore-trei ore și jumătate.

Citind această producție, impresia lăsată este contradictorie, și anume că în timp ce suntem furați sistematic, A.M. vizează o subminare de anvergură a modului nostru de a relata și de a explica istoria reeducării, mod de a proceda care este, pe cât de respingător moral, pe atât de pueril, căci o lucrare de acest tip are (sau nu are) capacitatea de a se susține singură. La fel, fiind construită prin raportare și în contrast cu lucrările noastre, producția în discuție este în mod iluzoriu în căutarea unei consistențe care nu este de găsit căci, asemeni unei plante parazite, nu are nici o autonomie.

A.M. este conștient că furtul este prohibit (legal și moral), așa încât de multe ori încearcă să-și acopere și urmele; alteori își dă seama că urmele nu pot fi acoperite și le lasă așa, căci o eventuală încercare l-ar acuza și mai tare, nerămânându-i de făcut decât să spere că va scăpa neprins. Or a comite un asemenea act sperând ori că nimeni nu-și va da seama, ori că, dacă își va da seama, va tăcea, este o speranță vană.

Este important ca această „«hoție» – care include și o crimă psihologică la adresa celui «furat»”, să fie dezvăluită, mai ales că nu este vorba despre „plevușcă” (gen Olimpia Man, de la ziarul „Adevărul”, cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/07/plagiatul-jurnalistei-olimpia-man-de-la.html), ci despre „fauna «de înalt nivel»” (Slama-Cazacu, op. cit., p. 197 și 198): Alin Mureșan gestionează site-ul dedicat reeducării, http://www.fenomenulpitesti.ro/, conduce un centru asociat acestei „întreprinderi”, intitulat Centrul de Studii în Istoria Contemporană, cărțile îi sunt publicate la prestigioasa Editură Polirom și se recomandă drept păstrătorul și propagatorul memoriei și istoriei victimelor comunismului. Halal istorie, halal memorie!

NOTE

[1] Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-i.html; http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-ii.html; http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-iii.html. Faptul că avem de-a face cu un plagiat clar, brutal şi sistematic este acreditat, în mod independent, de Paul Goma, Vladimir Tismăneanu şi Florian Banu.

[2] Mureșan și asociații săi au avut câteva reacții, din același registru cu plagiatul însuși, pe care le-am analizat tot pe blogul personal : http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-reactia.html; http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-reactia_20.html; http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-reactia_24.html.

Publicat în revista „Archiva Moldaviae”, nr. VI/2014, Iași, pp. 555-589.