PLAGIATUL LUI ALIN MUREȘAN: REACȚIA PLAGIATORULUI ȘI A ASOCIAȚILOR (I)


După neașteptata (dar explicabila) tăcere anterioară publicării de către mine a dovezilor imposturii sale, omul a fost obligat să dea un răspuns.
Chiar eram curios să văd care va fi strategia de ripostă, căci am studiat plagiate, și dintre cele mai sofisticate, împreună cu reacțiile împricinaților. Recunosc, după ce am petrecut fix o lună de zile, timp de, în medie, 10 ore pe zi, cu „punerea pe două coloane” a acestui plagiat, am reușit oarecum să înțeleg cum funcționează mintea omului, drept pentru care nu mă așteptam deloc ca el să facă metanoia doar așa, pentru că ne aflăm în Postul Paștelui.
Ca remarcă generală: omul doar schițează o apărare (dificilă, imposibilă), pentru a trece la contraatac și, în același timp, caută să se așeze într-o poziție de „simetrie” față cu mine.
Iaca, noi nu suntem de aceeași teapă, căci n-am plecat împreună la furat: Alin Mureșan este un hoț și un impostor (căci plagiator), și acesta este singurul element de discuție!
După ce introduce termenul depreciativ „personaj” cu referire la persoana mea, schița sa de apărare constă în susținerea că aș avea, „de multă vreme”, ceva personal cu el, fără însă să ne și lumineze asupra motivelor. Pe acestea le lasă dară nenumite, căci nu ar avea ce spune; dacă, în schimb, ar fi indicat ceva concret, s-ar fi expus și mai flagrant. Prin urmare, nu doar când, ci și ce anume să fi avut cu el, au ne-am certat cumva pe gagici?!
Concret, fiind din generații diferite, din centre universitare diferite, nu aveam în comun decât subiectul reeducării. Singurul lucru „personal” (și principial) pe care l-am avut cu el a fost pe data de 7 martie 2011, când l-am invitat să facem tandem cu prilejul prezentării la Radio a vol. II din lucrarea mea, Reeducarea în România comunistă. Era la două luni distanță după publicarea producției sale (decembrie 2010) pe care o încriminez acum și care, la vremea respectivă, nu știam ce conține. Prin urmare, recunosc spășit: m-am implicat prea... personal în susținerea unui tip care s-a dovedit a fi de joasă statură, animat cum sunt de spiritul de colegialitate (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2011/03/normal-0-false-false-false.html). Mă bucur însă că m-am oprit la timp.
Nu, Alin Mureșan nu este un găinar. El este un caracter mai sofisticat, unul pe care nu îl prinzi cu mâna în buzunar și, în același timp, unul cu un tupeu ieșit din comun. Și întrucât nu poate invoca vreun argument ori vreo eventuală... circumstanță (atenuantă) pentru actul său reprobabil, se lansează în epitete.
Omul se menține la apogeul tupeului în momentul în care îmi face desene cu privire la tehnica de redactare a Bibliografiei. Regret, și de astă dată, că i-am îngreunat hoția, obligându-l să o „pescuiască” din subsolul paginilor, la fel cum Cronologia a fost nevoit să o raketeze din interiorul lor. În fine, limbajul pe care îl folosesc pentru a califica actul acestui hoț și impostor este mult prea elegant și decent pentru nivelul lui, și o fac pentru că este necesar să rămânem în acest registru, în ciuda mizeriei umane cu care avem de-a face.
Ulterior (pe 19/03/2014), Alin Mureșan chiar a ieșit din bârlog, forțat de publicitatea pe care i-am făcut-o prin toate mijloacele la îndemână (Facebook, e-mail, Internet). Aflat probabil în pragul unei crize de nervi, se manifestă pe însuși site-ul ONG-ului său, pe care și-l poluează cu polemici menite să-i repereze onoarea (mai lipsește sticla cu mastică!). Și unde, după ce pretinde că aș fi invidios pe faima lui (Dumnezeu să mă ferească de așa ceva!), îmi pune diagnostice – trăiască dară „reeducarea” de care pare să se fi contaminat! Ce-i drept, din această mizerabilă poveste „internarea psihiatrică” ne mai lipsea. Dar este în domeniu, nu-i așa?! Apoi, lui Vladimir Tismăneanu îi reproșează chestiuni pecuniare. Deh, fiecare cu ce-l roade! Această mai lungă ripostă nu-l face însă decât să se afunde și mai rău. Apropo, pentru că tot se expune pe un site dedicat „istoriei și memoriei comunismului”, de ce nu ia ca martore victimele în numele cărora pretinde că acționează și vorbește? Măcar așa, pentru ca impostura să fie fără rest! (Cf. http://www.fenomenulpitesti.ro/ce-spun-351i-mai-ales-ce-nu-spun-cei)
Repet și închei (deocamdată) cu el: producția lui Alin Mureșan nu este istorie, ci gunoi istoriografic, pe scurt: o înșelătorie; iar el nu este un istoric, ci un hoț și un impostor sau, altfel spus, un șarlatan.
În fine, câteva cuvinte despre Institut și Editură.
Este de-a dreptul înălțător ca un prieten și asociat al lui Alin Mureșan, precum actualul șef-subaltern (de la Institut, de la Centrul-în-chestie) – l-am numit pe Cosmin Budeancă –, să caute să deplaseze responsabilitățile către conducerea de atunci a IICCMER. Rațional vorbind, ce le poți reproșa referenților și Consiliului Științific ai Institutului care, fapt notoriu, au asigurat un spațiu științific salubru? Că nu au stat lângă plagiator ca să-i facă abc-ul eticii cercetării? Că nu au visat noaptea cărțile lui Stănescu pentru ca plagiatul (repet: pe cât de oribil, pe atât de abil) al lui Alin Mureșan să le sune alarma? Reacția acestuia este, într-un anume sens, chiar mai dezolantă decât cea inițială a plagiatorului, căci vorbește în „limba de lemn” (vezi termenii: „exagerări”, „monopol”). Altfel, Dl. Budeancă știe foarte bine, din experiența proprie, atitudinea conducerii de atunci a IICCMER în raport cu publicațiile angajaților (inclusiv ale sale). Ea a fost una de sustinere consecventă și tocmai aici este o parte a problemei, anume faptul că buna credință i-a fost înșelată. Să-l acuzi dară pe Vladimir Tismăneanu că a girat un volum cu asemenea probleme face parte din registrul manipulării cinice. Prin urmare, nu Alin Mureșan ar fi culpabil, ci pururi „grupul Tismăneanu”.
Desigur, cu toții avem ceva „personal” cu Alin Mureșan: și Vladimir Tismăneanu, și Florian Banu și eu – ba chiar și Paul Goma! Nu mai lipsește decât Băsescu, pentru ca tacâmul să fie complet.
Știu apoi, din experiență: ca autor al Editurii Polirom am semnat un Contract care conține clauze antiplagiat, prin care adică Autorul asigură Editura că lucrarea sa este originală și îi aparține integral. Prin urmare, plagiatorul este complet în aer, căci nu se mai poate juca de-a v-ați ascunselea pe după onorabilul Consiliu Științific.
În fine, sunt convins, pentru că știu: ediția a III-a din această „sinucidere științifică neasistată” nu va mai exista. Și cel puțin la Editura Polirom.

București, 19 martie 2014.