PLAGIATUL LUI ALIN MUREȘAN (III)

PROCESELE REEDUCĂRII

Relativ la subiectul proceselor, vom spune, din experiență, că nu se poate face o analiză a realității în cauză fără a cunoaște fundalul reeducării, așa cum am menționat încă din Introducerea la Procese: „O analiză ca cea de faţă este dificil de făcut în absenţa unei istorii detaliate a reeducării. Or, în scrierea unei asemenea istorii, pentru care sursele conţin distorsiuni puternice (cele mai multe de factură ideologică), detaliile sunt cele care contează. Lucrările fundamentale care au defrişat subiectul, semnate de Dumitru Bacu, Virgil Ierunca şi Paul Goma, rămân inevitabil la nivelul de cunoaştere al momentului în care au fost scrise. Ne-am încumetat doar pentru că avem în lucru o asemenea istorie.” (p. 37) La data definitivării lucrării noastre (2008) aveam deja 14 ani de studiu în urmă, și putem depune mărturie că lucrări ca Procesele nu se pot realiza, dată fiind natura subiectului și sursele posibile/acesibile, decât după ce consacri subiectului foarte mulți ani de studiu.

Prin urmare, pentru noi, care suntem conștienți de enormele dificultăți pe care le presupune o asemenea istorie, cineva ca A.M, care ne spune că a scris deja o primă ediție a Istoriei Reeducării în „aproximativ doi ani” (lucr. cit, p. 16), iar o a doua în alți trei, este un emițător complet neserios, dacă nu este vorba despre impostură crasă, ca în cazul de față. Orice cercetător autentic știe din experiență că abia după trei ani, în condițiile unor studii riguroase, se produce o „saturare a modelului de analiză” (pentru studiile de tip teoretic) ori o înțelegere a fenomenului în ansamblul său (pentru studiile istorice), cinci ani fiind minimul pentru realizarea unei cercetări științifice veritabile, care să aducă adică ceva nou în perimetrul unei discipline.

Devine deci inteligibil de ce subiectul proceselor complică și mai mult studierea subiectului, ceea ce face ca timpul pe care trebuie să fii dispus să i-l aloci să se dubleze. Dacă luăm în calcul și avatarurile accesului la arhivele românești, rezultă că este posibil ca o viață să nu-ți fie de-ajuns.

 

Primul proces al reeducării (grupul Țurcanu):

1) Deși în Procese Primul proces al reeducării ocupă un spațiu de 80 de pagini (pp. 39-118), comparativ cu cele 9 pagini ale lui A.M. (pp. 132-140), și în ciuda faptului că suntem autorul unei lucrări special dedicate proceselor reeducării, de mare întindere (269 p.), A.M. NE CITEAZĂ O SINGURĂ DATĂ, ÎNTR-O NOTĂ, ȘI NU CA LUCRARE DE ANALIZĂ A SUBIECTULUI, ci ca sursă pentru biografia lui Alexandru Roșianu (pp.132-133, nota 3), comportându-se ca și cum studiul nici n-ar exista, situație care, la fel ca în cazul Istoriei, este inacceptabilă în cercetarea istorică. Este, încă o dată, indiciul că asertorul are ce ascunde.

2) Toate temele – dar absolut toate – tratate de A.M. în partea din lucrarea sa dedicată subiectului au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem indica nici măcar o excepție), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONȚINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre parțiale, care DE CELE MAI MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, ÎN TIMP CE ÎN ALTE CAZURI și le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhivă, citate de noi din abundență).

 

	A.M.	Procese (fără altă indicare)
0	Sepeanu, de pildă, era un tip infatuat și orgolios și nu vorbea cu colegii săi din Direcția Generală a Penitenciarelor decât pentru a se lăuda că lucrează direct cu șefii Securității și că are rezultate foarte bune. Fiind foarte abil, el nu intra în detalii nici măcar cu subordonații lui care trebuiau să îi aplice indicațiile, bazându-se mai mult pe deținuții colaboratori decât pe sublocotenenții din închisori. (p. 131, par. 2, fără sursă.)	Despre caracterul lui Sepeanu: Sepeanu era şi el departe de conduita dezirabilă, de vreme ce Andrei Gluvacov (adjunctul lui Gavrilă Birtaş la conducerea Direcţiei a III-a a Securităţii) îi face următoarea caracterizare: „Acesta însă este un element flecar, cunoscut în rândul ofiţerilor ca «bombist»[;] mi s’a lăudat odată[,] întâlnindu-l incidental[,] că ar obţine unele rezultate bune în munca pe care a avut-o Nemeş.”[notă: Andrei Gluvacov, Declaraţie de martor, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 22 v-23.] (Istorie, p. 196 – par. 3.) Coman Stoilescu: „Sepeanu însuşi prezenta activitatea sa [ca] deosebit de pozitivă.”[notă: Coman Stoilescu, Declaraţie de martor, 29/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 25 r.] (Istorie, p. 248 – par. 1.) Iritat de consecinţele care ar fi putut decurge din folosirea unor astfel de metode, Ioan Baciu, şeful DGP, l-a abordat pe Sepeanu cu privire la ceea ce se întâmplă la închisoarea Piteşti. I-a răspuns că nu este de competenţa şefulul DGP, întrucât el „lucrează cu securitatea şi că el dă socoteală numai securităţii”[Gheorge Sucigan, Proces-Verbal de Interogatoriu, 11/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 259.] (Istorie, p. 248 – par. 2.) Coman Stoilescu: „Sepeanu nu dădea rapoarte de activitate, mă nesocotea[,] fapt rezultat şi din împrejurarea că el continua să predea materialul informativ colectat la diferite direcţii din M.A.I.[,] şi numai materialul, socotit de el, ca lipsit de importanţă[,] mi-l preda mie. Sepeanu nu mă informa în mod organizat despre problemele ridicate în munca lui. Nu-mi vorbea despre metodele pe care le folosea în obţinerea materialului informativ. Sepeanu, la insistenţele mele de a lucra disciplinat, mi-a arătat făţiş nemulţumirea lui de a mi se subordona. Relatez că, sub formă de ironie, Sepeanu mi-a trimis o servietă plină cu note informative, prin maiorul Cosma, în timp ce se afla la un match de foot ball.”[notă: Coman Stoilescu, Declaraţie de martor, 29/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 25 r-v. Vezi, în acelaşi sens, Declaraţie, 12/07/1953, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, ff. 299-301; Declaraţie, 10/02/1954, dos. 33/1953, ff. 283-284.] (Istorie, p. 249 – par. 1.) Maniera sa de lucru: În teritoriu, la închisorile mai importante, exista câte un birou de inspecţii, condus, în general, de unul sau doi ofiţeri (rareori trei), care, ca şi precedenţii ofiţeri ai birourilor operative, nu se subordonau directorilor de închisori, ci direct şefului Serviciului Inspecţii, adică lui Sepeanu, „singurul care avea dreptul să [le] dea ordin şi să primească raport [de la ei]”.[notă: Iancu Şerban, Declaraţie de martor, 10/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 59 v. Vezi şi Ion Bacheş, Declaraţie de martor, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.] (Istorie, p. 202 – par. 3.) Sepeanu era un conducător exigent, dar [îi] umilea [pe] subalternii săi.”[notă: Maria Alexandrescu, Declaraţie de martor, 8/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 66 v.] Concret: îi înjura, ameninţa şi le vorbea urât.[notă: Velian Velian, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, 3/02/1954, vol. 2, f. 288; Alexandru Roşianu, Declaraţie, 11/02/1954, vol. 2, f. 166.] (Istorie, pp. 202-203.) Privitor la stilul de muncă al noului şef, Iancu Şerban relatează: „Sepeanu a dat instrucţiuni sumare de felul cum trebuie să se lucreze în penitenciare. De cele mai multe ori, atunci cînd ofiţerii din birourile de inspecţii cereau îndrumări[,] Sepeanu le recomanda «să-şi bată capul singuri».”[notă: Iancu Şerban, Declaraţie de martor, 10/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 60 r.] (Istorie, p. 203 – par. 2.)
1	Ancheta preliminară a avut loc între ianuarie-aprilie 1952, dar din păcate nu ni s-au păstrat informații cu privire la conținutul ei. Interogatoriile au fost conduse de Coman Stoilescu și Alexandru Roșianu [nota 3: d. biografia ultimului] și se bazau pe declarațiile lui Vais, după cum a lăsat mărturie Stoilescu. (pp. 132-133, sursa: D. Lăcătușu, A. Mureșan (ed.), Casa Terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (1947-1977), Polirom, 2009, p. 192, care reproduce o relevantă declarație a lui Stoilescu.)   Stoilescu a propus ca cercetările să fie preluate de Direcția a VIII-a Anchete penale din Securitate, fiind necesară arestarea unora dintre agresori, eliberați pe parcursul anului 1951 [notă: Cei în cauză sunt Grigore Romanescu, care fusese eliberat la 18 iulie 1951, și Vasile Pușcașu, eliberat la 25 august 1951.] (p. 133, par. 2, fără sursă; pentru corectitudine, pasajul se întemeiază și pe sursa citată mai sus)	În septembrie 1951 Vintilă Vais a fost transferat, pe targă, la Bucureşti pentru a fi anchetat în legătură cu cele declarate în demascări. Fiind bolnav de TBC pulmonar, a fost internat la închisoarea-spital Văcăreşti (după ce a fost anchetat la Securitate sau înainte, drept condiţie a colaborării sale în anchetă). Acolo a dat un supliment de declaraţie despre bătăile şi torturile la care a fost supus. A făcut-o însă la cererea Securităţii, nu din proprie iniţiativă, căci în acest timp instituţia căuta o manieră de deplasare a responsabilităţilor. Am identificat şi alţi deţinuţi trecuţi prin demascări care au fost anchetaţi în acest timp de Serviciul Inspecţii şi Direcţia Anchete: Gheorghe Paraschiv şi Constantin Pilat, aflaţi la Gherla; Emil Sebeşan, Lucian Plapşa şi Gheorghe Măruţă, aflaţi la Canal. La anchetarea lui Măruţă a fost prezent însuşi Alexandru Nicolschi[notă: Interviu cu Gheorghe Măruţă, Bucureşti, 26 august 1997]. Ordinul a fost dat, aşa cum o precizează şi Mişu Dulgheru, de conducerea Securităţii: „Am ordonat anchetă din ordin superior”[notă: Mihai Dulgheru, Depoziţie de martor, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 401 v.]. Cei care au ordonat-o au fost: Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, cel din urmă fiind şi la originea ordinului transferării la Jilava, în 19 decembrie 1951, a primului grup de deţinuţi reeducaţi în frunte cu Ţurcanu. (pp. 139-140.) A urmat Augustin Cosma – acum lt.-col., pe atunci mr. – care lucra la Direcţia a VII-a a Securităţii – Anchete Penale (din 30 martie 1951 Direcţia „G”) şi martor al apărării lui Sepeanu [notă: Augustin Cosma, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 425.]. Afirmă că direcţia sa a luat contactul cu SI condus de Sepeanu în noiembrie 1950. Apoi, că direcţia sa cunoştea „numai acţiunea de demascare[,] dar nu şi procedeele.” [notă: Ibidem, f. 425 r.] După ce îl elogiază pe Sepeanu pentru activitatea depusă, spune că la un moment dat direcţia sa a primit două declaraţii în legătură cu demascarea, din care „rezulta[u] semne de ingerinţe de metode josnice întrebuinţate[,] cari duceau la degradarea fiinţei omeneşti.”[notă: Ibidem, f. 425 v.]         Fiind convinşi că instanţa şi inculpaţii au fost impresionaţi de grija faţă de om a adjunctului şefului Anchetelor, să vedem ce s-a întâmplat în realitate. Anchetele Securităţii erau în contact cu SI încă de la începutul demascărilor. În noiembrie 1950 – data indicată este exactă –, înainte de începerea demascărilor la secţia „muncă silnică” de la Piteşti şi în timpul extinderii operaţiunii în alte închisori şi lagăre, pentru Securitate se punea altă problemă: cea a raţionalizării şi standardizării modului în care erau scoase şi redactate informaţiile în demascări. Acţiunea era cu totul necesară, căci pe această bază se făceau noile arestări şi debutau anchetele. Alături de Cosma, cu această misiune a fost însărcinat şi mr. Coman Stoilescu, care din februarie 1951 va fi legătura superioară a Serviciului. În cazul celor doi deţinuţi – probabil Vintilă Vais şi Gheorghe Paraschiv – de la care se pretinde că Anchetele au aflat cât de inuman era SI condus de Sepeanu, este inversată cauza cu efectul, căci deţinuţii trecuţi prin demascare au fost anchetaţi asupra subiectului tocmai pentru că Anchetele şi/sau Securitatea au primit ordin superior. (pp. 147-148.) În fine, [Roșianu] spune că: „de-abia cu ocazia anchetei [Serviciului Inspecţii, care a avut loc începând din septembrie 1951] am aflat amănunte.” [notă: Alexandru Roşianu, Depoziţie de martor, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 399 r.] (p. 138, par. 3.) [Roșianu] „Am ajuns la concluzia că nici Sucigan şi nici Avădanei nu au ştiut că se petrec acele metode violente în Penitenciare, acest [lucru reiese] din cercetările făcute de mine în cazul Vintilă Weiss în 1951.” [notă: Ibidem.] (p. 139, par. 1.)
1a)	Totuși, ancheta a fost preluată de către un personaj important, colonelul Evghenie Tănase... (p. 133, sursa: CNSAS, Pseudomemoriile unui general de Securitate, București, Humanitas, 2007, pp. 158-162.)	Mr. Ion Sporea a confirmat ulterior că, din dispoziţiile lui Evghenie Tănase, cel care conducea ancheta, Sucigan a fost pedepsit cu regim de carceră şi a fost „supus unui regim de subalimentaţie”[notă: Notă Raport privind rezultatele verificărilor în cazul munitului SUCEGAN GHEORGHE a Securităţii, 28/06/1968, semnată de lt.-col. Nicolae Diaconu şi mr. Gheorghe Mateuţ, Fond „Documentare”, dos. 1 993, vol. 1, f. 129.]. (p. 127, par. 2.)
2	Teza pe care anchetatorii au încercat să o imprime cercetărilor a fost că tot ce s-a întâmplat la Pitești și Gherla a fost o acțiune legionară comandată subversiv din Austria de către Horia Sima (conducătorul Mișcării Legionare) și urmărea compromiterea Partidului Comunist Român, pe de o parte, și selectarea legionarilor puternici, pe de alta. (p. 135, par. 1, fără sursă.)	De atrocităţi precum cele petrecute în penitenciare nu se putea face vinovată decât o doctrină de tip fascist, ca cea legionară. Pentru a argumenta această teză ideologică, rechizitoriul se constituie într-o însăilare de date reale şi fictive. (p. 55, par. 3.) Toate această situaţie ar avea însă un sens să fie descrisă în amănunt dacă rechizitoriul ar fi căutat să răspundă la întrebarea: ce informaţii ar fi dorit Mişcarea Legionară să scoată din penitenciare? Şi la ce i-ar fi folosit? Aceste întrebări sunt lăsate însă nepuse, tocmai pentru a evita discutarea falsităţii tezei. (p. 56, par. 4.) Prin urmare este inteligibil de ce acest avocat – dintre cei mai ataşaţi regimului, aşa cum o arată Nota Securităţii – nu doar că-şi însuşeşte teza Procuraturii, ci chiar cere pentru clienţii săi pedeapsa cu moartea. (p. 102, par. 2.) Însuşindu-şi teza regimului despre reeducare, Ţurcanu vine să supraliciteze... (p. 112, par. 3.) Şi acest avocat îşi însuşeşte teza vinovăţiei clienţilor săi, însă invocă o nuanţă importantă... (p. 103, par. 1.) Urmând indicaţiile din Nota conducerii MAI şi/sau Securităţii, rechizitoriul îi făcea, aşadar, responsabili pe deţinuţii inculpaţi pentru bătăile, torturile şi crimele din reeducare, afirmând că Mişcarea Legionară a organizat demascările din penitenciare, scopurile fiind ca membrii ei să-şi poată continua activitatea politică în timpul detenţiei şi după detenţie, şi să compromită regimul de democraţie populară[notă: Pentru relatarea lui Octavian Voinea asupra actului acuzării, a se vedea Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla, Aiud. Mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, pp. 131-132. Pentru corectitudine este de spus că versurile din cîntecele legionare pe care le-ar fi citat acuzarea, indicate de Octavian Voinea, nu se regăsesc în actele procesului. Relatarea lui Octavian Voinea este corectă, atunci cînd afirmă că rechizitoriul făcea trimitere şi la tatăl său, membru legionar din 1924, împuşcat pe 22 septembrie 1939 (nu atît de detaliat însă). Ea nu este însă credibilă atunci cînd autorul afirmă că singurele exemple date de acuzatori au fost el însuşi şi Eugen Ţurcanu. Motivul este simplu: lectura actelor acuzării presupunea expunerea acuzaţiilor pentru fiecare inculpat în parte; deci pentru toţi, nu doar pentru unii. Relatarea lui Octavian Voinea este însă coerentă cu propria imagine construită, de şef de lot.]. (pp. 54-55.)
3	Teama de bătaie a fost principalul motiv recunoscut chiar și în această anchetă pentru acceptarea demascării, dar în unele cazuri transformarea concepțiilor s-a produs cu adevărat, deși mai degrabă din motive oportuniste decât din convingere. (p. 136, par. 1, urmează un citat din Gheorghe C. Popescu, insuficient pentru argumentare.)   Nici grupul acesta nu a fost compact. Dintre cei menționați mai sus, unii și-au adâncit căderea în urma torturilor și presiunilor la care au fost supuși vreme îndelungată sau din cauza firii mai puțin rezistente, ajungând să își schimbe realmente concepțiile, într-o stare vecină cu nebunia; cele mai cunoscute cazuri sunt ale lui Dan Dumitrescu și Aristotel Popescu. (p. 134, par. 3, fără sursă)	Caracteristica reeducării de „tip Piteşti” constă în faptul că deţinuţii erau bătuţi îngrozitor de către colegii lor de detenţie, pentru a-şi schimba convingerile. Pentru a arăta schimbarea fundamentală de gândire, „autobiografia” trebuia să fie cât mai negativă cu putinţă. Cele mai importante „autobiografii” erau scrise şi trimise la Ministerul de Interne, pentru a proba schimbarea radicală a gândirii deţinuţilor. Radio Ankara şi Radio Londra au aflat că deţinuţii politici erau torturaţi în închisorile şi lagărele din România, cu scopul de a-şi schimba concepţiile. În general, în România şi în lume, există puţine studii despre reeducare. Majoritatea covârşitoare nu împărtăşeşte teza schimbării radicale de convingeri, ci afirmă că este vorba fie despre simpla „distrugere psihică”, fie, pur şi simplu, despre „abrutizare”[notă: Vezi, de exemplu, Jean-Luc Domenach, Chine: l’archipel oublié, Paris, Editura Fayard, 1992, care vorbeşte despre „conştiinţă pliată” într-un sens asemănător.]. Analiza noastră este diferită, căci interviu-rile pe care le-am realizat cu foşti deţinuţi reeducaţi, la aproape 60 de ani distanţă de la evenimente, arată că schimbarea modului lor de a gândi şi simţi este certă, profundă şi durabilă. Deţinuţii reeducaţi nu formează, cum s-ar putea crede, o categorie compactă şi omogenă. Ei pot fi grupaţi în trei categorii… (Istorie şi memorie a reeducării, în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, PERT’01, Piteşti, 6-8 decembrie 2002, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2003, și la: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/istorie-i-memorie-reeducrii.html) Octavian Voinea, reeducat fiind, a cooperat cu anchetatorii Securităţii în stabilirea şi justificarea detaliilor acuzării[notă: Vezi O. Voinea, Masacrarea studenţimii române, pp. 121-126]. (p. 47, par. 1.) Ca reeducat, probabil că Pătrăşcanu l-ar fi dorit pe Jianu pe banca acuzării... (p. 105, par. 5.) Nicolae Cobâlaş, singurul nereeducat de pe banca acuzaţilor... (p. 107, par. 3.) Este sugestiv că în această fază a procesului s-a renunţat la aiuritorul scenariu, produs în anchetă de reeducatul Popa, al scoaterii informaţiilor din închisoarea Gherla pe linia el-Viorel Bărbos-Daia Nicoară. (p. 16, par. 2.) Faptul este puţin probabil: dacă nu ar fi fost reeducat, Octavian Voinea ar fi putut fi zdrobit în anchetă până ar fi produs informaţia de unul singur; iar dacă era reeducat, era capabil să facă acest lucru tot de unul singur. (p. 199, par. 4.) În mod similar, comportamentul său [Gheorghe Calciu] în anchetă, de negare a acuzaţiilor, ne apare – în lumina acestei informaţii – mai degrabă ca o prelungire a comportamentului de reeducat care doreşte să raţionalizeze munca informativă, decât ca unul de sfidare a anchetei. (p. 208, par. 2.) Apoi, el [Valeriu Negulescu] atacă depoziţia lui Dan Dumitrescu, în care martorul reeducat spunea că „directiva” în discuţie ar fi fost dată în 1948 la Suceava, aserţiune care le contrazice pe cele care vorbesc de Jilava anului 1949. (p. 247, par. 1.) Tot Voinea afirmă că [Nutti Pătrășcanu] a murit reeducat... (p. 277, par. 2.) Pentru că primul [Dan Dumitrescu] era un reeducat de o violenţă verbală extremă... (pp. 279-280.) În timpul în care deţinutul [Dan Dumitrescu] agoniza, Pavel Grimalschi îl îngrijea, în vreme ce reeducatul Aristotel Popescu a rămas ca de piatră, în poziţie „regulamentară” de demascare. (p. 280, par. 3.)
4	Juberian [...] În schimb, a încercat să se sinucidă pe 31 ianuarie 1954. (p. 136, sursa, citată mai jos: Memorialul ororii, p. 541)	Ştim apoi că tot în 1953 Constantin Juberian a încercat să se omoare pe 31 ianuarie 1954, pentru că „timp de şase luni nu am fost crezut că nu mai sunt legionar”[notă: Constantin Juberian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 28/12/1953 (şi 11/02/1954), în Memorialul ororii, p. 541.], după care a fost acuzat de către anchetatorul de Securitate, căpitanul Romeo Vintilă, că prin actul său a încercat să saboteze ancheta. (p. 45, par. 2.)
5	După ce au înțeles că singurul lucru care interesează este găsirea unor țapi ispășitori pentru torturile din închisori, unii dintre ei aua doptat o atitudine de frondă și au opus rezistență presiunilor anchetei, realizând că asumarea vinovăției i-ar fi condamnat la moarte. (p. 137, par. 1, fără sursă.)	Motivul pentru care aceşti executanţi sunt transformaţi în ţapi ispăşitori pentru crimele atribuibile regimului este expus în modul cel mai cinic de anchetatorul lui Ţurcanu… (p. 47, par. 3.) Responsabilii cu reeducarea, care făceau parte din administraţia închisorilor, transformaţi acum în ţapi ispăşitori – Tudor Sepeanu, Alexandru Dumitrescu, Gheorghe Sucigan, Constantin Avădăni, Ioan Marina, Mircea Mihai – şi medicul Viorel Bărbos vor fi judecaţi într-un proces separat. (p. 119, par. 1.) Regimul avea nevoie de ţapi ispăşitori, tocmai pentru a încerca să-şi refacă imaginea şifonată. Şi cine erau cei care se pretau cel mai bine la asumare (in)voluntară a acestei responsabilităţi decât cadrele de Securitate din dosare? Sentinţa este deci o perdea de fum, efectul unui simulacru de justiţie. (p. 183, par. 1.) Şi atunci în ce consta prejudiciul? În aceea că, nu se ştie cum, demascarea era deconspirată şi trebuiau găsiţi ţapi ispăşitori pentru ca regimul să poată fi într-un fel anume declarat inocent? (p. 192, par. 3.) În schimb, relatarea făcută lui Gheorghe Jijie, care presupune încercarea de a-i face pe gardieni să înţeleagă că pot fi oricând implicaţi de regim ca ţapi ispăşitori pentru crimele pe care acesta le ordonă, indică o bună judecată practică. (p. 269, par. 1.)
6	Din această categorie [a inculpaților care au „realizat că asumarea vinovăției i-ar fi condamnat la moarte”] s-au remarcat îndeosebi doi deținuți: Eugen Țurcanu, care a refuzat de la început până la sfârșit să mintă că acțiunea a fost una legionară... (p. 137, par. 1, fără sursă)   Atitudinea lui Eugen Țurcanu a rămas constantă pe tot parcursul cercetărilor, de împotrivire față de acuzațiile care i se aduceau... (p. 139, par. 4,  fără sursă).	Nu ştim dacă şi/sau în ce măsură Securitatea a folosit bătaia şi torturile. Faptul ne pare a fi cert în cazul lui Ţurcanu, care pe tot timpul anchetei a susţinut că tot ce a făcut s-a petrecut la ordinele Partidului şi ale MAI/Securităţii, şi nu a dat nici o declaraţie, ci i s-au luat doar procese verbale de interogatoriu. Modul de desfăşurare a interogatoriilor sale – cu pauze lungi şi reveniri dese asupra aceloraşi chestiuni, cu neconsemnarea răspunsurilor date, cu smulgerea răspunsurilor şi semnarea anchetatului după fiecare dintre ele – conduce la o asemenea deducţie. Mai mult, aceasta este confirmată de o aserţiune ostentativă a lui Ţurcanu din ultimul său cuvânt la proces, fără nici o legătură directă cu contextul, ceea ce arată că pentru actorii punerii în scenă era de notorietate faptul că el fusese bătut în anchetă. Iat-o: „spun aceasta cu atît mai mult cu cît nu am fost supus niciunei violenţe la anchetă.”[notă: Fond „Penal”, dos. 26 979, Dactilograma procesului, vol. 11, ff. 190 v (verso)-191 r (recto).] (p. 45, par. 2.)
7	... cărora li se adaugă Nicolae Cobâlaș – dovada că procesul era o mascaradă care viza în subsidiar îndepărtarea unor deținuți incomozi prin cunoștințele pe care le dobândiseră. Cobâlaș este cel care, în viziunea procurorilor, ar fi dat dispoziție legionarilor din închisori să înceapă acțiunea violentă, în condițiile în care el nu a fost închis nici la Pitești, nici la Gherla. Implicarea lui s-a făcut pe considerentul că disciplina legionară le impunea să acționeze numai la ordinul unui superior, astfel că trebuia găsit în închisori un deținut cu prestigiu care să fie folosit drept curea de transmisie între dispoziția lui Horia Sima și agresorii din penitenciar. (p. 137, par. 2, fără sursă)	Cobâlaş, care pe toată perioada desfăşurării reeducării „de tip Piteşti” a fost închis la Aiud, a fost inclus în acest lot pentru a face legătura dintre Mişcarea Legionară şi reeducare, întrucât anterior arestării, în perioada 1947-1948, fusese şeful Mişcării Legionare din judeţul Fălticeni şi al reţelei de informaţii al acesteia pe regionala Moldova. Astfel se voiau probate acuzaţiile de: organizare în penitenciar, spionaj şi iniţiere a reeducării de către Mişcarea Legionară. El a auzit prima dată de demascare în lagărul de la Valea Nistrului, de la fostul student Cârciumaru (unde a fost închis de la sfârşitul lui aprilie 1951 şi până în septembrie 1952) şi la închisoarea Aiud (unde a fost încarcerat în perioada septembrie 1953-1 iunie 1953) de la foştii studenţi Eugen Dimitrov, Mija şi Adrian Cărăuşu. A înţeles atunci că este vorba de „o activitate de reluare şi urmărire a tot ce făcusei anterior, ceva pentru care nu există un nume adecuat”[notă: Nicolae Cobâlaş, Declaraţie, 18/10/1953, Memorialul ororii, p. 464.]. (pp. 78-79.) Calciu era asemeni celorlalţi doi [Cristian Paul Şerbănescu şi Constantin P. Ionescu]: ştia prea multe. (p. 208, par. 1.)
8	O excepție o reprezintă Alexandru Popa „Țanu”, care a susținut mai târziu că în ancheta [anchetă] s-a profitat de boala sa de plămâni și a fost șantajat cu sângele care îi era necesar să supraviețuiască. Aceptând varianta Securității, Popa și-a salvat viața[nota 18]. (p. 138, par. 1, sursa: Interviu cu Marcel Petrișor)	Alexandru Popa este unul dintre deţinuţii care au scăpat cu viaţă în urma regimului de exterminare accelerată impus de Securitate în hruba de la Jilava. În mai 1958 era bolnav de tuberculoză, pe care o contractase în cei şapte ani de anchetă. Încă de la închisoarea-spital Văcăreşti, unde fusese internat, avea cinci caverne. Atunci medicul i-a dat patru flacoane cu sânge, în prezenţa ofiţerului politic, numai după ce s-a angajat în scris că la procesul Valeriu Negulescu va susţine declaraţiile cerute de şi date la Securitate[notă: Petrişor confirmă că Alexandru Popa era (exceptîndu-l pe Constantin Oprişan) cel mai grav bolnav de TBC. Vezi M. Petrişor, Memorii I. Fortul 13. Convorbiri din detenţie, pp. 242-243; Memorii II. Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, pp. 102-103.]. Pentru „obţinerea de medicamente şi regim alimentar adecvat bolii”, „obţinerea permisiunii de a sta culcat pe pat în timpul zilei” şi „de a sta la umbră şi numai în cămaşă în timp ce sunt scos la aer în curte” – pe care conducerea închisorii i le refuzase – a declarat greva foamei[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 14/05/1958, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 16, f. 281.]. Documentul care relatează episodul poartă o rezoluţie din aceeaşi zi, semnată indescifrabil: „I s-a[u] dat medicamente / restul nu i se poate satisface. [Documentul] se bagă la dosar[ul] personal.”[notă: Ibidem.] Aşa cum o arată o a doua declaraţie a lui Alexandru Popa, scrisă câteva zile mai târziu, împotriva lui Securitatea a recurs la represalii – între care, cu siguranţă, aceea de a-l alimenta forţat. El afirmă că: „Încetez greva foamei fiind determinat de faptul că boala urmează o evoluţie rapidă prin hemoftiziile, pe care le am în prezent.” Şi că: „Măsurile care au fost luate împotriva mea mă îndreptăţesc să cred că sunt scos în afara legilor, atîta timp cît solicitarea asistenţei medicale, cînd sunt bolnav TBC în evoluţie – boală contractată în timpul anchetei – constituie o ilegalitate.”[notă: Idem, Declaraţie, 18/05/1958, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 16, f. 280.] Documentul poartă următoarea rezoluţie nesemnată: „Evidenţă / bagi la dosarul / lui.”[notă: Ibidem.] / Alexandru Popa avea dreptate: comparativ cu cei 17 deţinuţi condamnaţi la moarte şi executaţi, în cazul celor cinci regimul optase pentru un tip de represiune extrajudiciară. (pp. 282-283.)
9	Ce se poate observa din toată mizanscena comunistă? În primul rând, preocuparea obsesivă de a arunca vina exclusiv pe deținuți, fără a implica administrația ori oficialii Securității... (p. 138, par. 4, fără sursă.)	Anchetele și Procesul ca „scenariu” și „punere în scenă”: Mai mult, aceasta este confirmată de o aserţiune ostentativă a lui Ţurcanu din ultimul său cuvânt la proces, fără nici o legătură directă cu contextul, ceea ce arată că pentru actorii punerii în scenă era de notorietate faptul că el fusese bătut în anchetă. (p. 45, par. 2.) De aceea, procesul nu se bazează pe „probe” şi examinarea acestora, în sensul tradiţiei juridice europene, ci pe recunoaşterea vinei de către inculpat. Un astfel de proces nu este decât punerea în scenă a spectacolului acuzării şi condamnării celui care a fost considerat duşman ideologic. (p. 52, par. 3.) De aceea este sigur că relatările oficiale depre desfăşurarea procesului nu conţin nici expunerea exactă a acestuia, şi nu reproduc fidel nici luările de poziţie ale părţilor. Motiv pentru care pot fi luate mai degrabă cu titlu de inventar, nefiind altceva decât protocolul punerii în scenă care este un proces politic comunist. (p. 105, par. 3.) Este sugestiv că în această fază a procesului s-a renunţat la aiuritorul scenariu, produs în anchetă de reeducatul Popa, al scoaterii informaţiilor din închisoarea Gherla pe linia el-Viorel Bărbos-Daia Nicoară. (p. 167, par. 2.) Toate acestea Octavian Voinea le susţinuse încă din timpul anchetei primului proces al reeducării. Mai mult, după modelul proceselor-spectacol, umpluse acest scenariu al Securităţii cu informaţii factuale care să îi dea un aer de credibilitate. El afirmă că Securitatea a fost cea care a indicat în acest scenariu şi „şeful” (Vică Negulescu), şi „distribuitorul ordinelor” (Traian Popescu, care stătuse la Jilava între 1950 şi 1951) şi „curierul” (Iosif V. Iosif[notă: Fost student la Facultatea de Drept din Bucureşti, a făcut parte din Serviciul de Informaţii al Mişcării Legionare. A trecut prin reeducare la Piteşti şi Gherla. Vezi Gh. Jijie, Un dac cult: Nicolae Petraşcu, p. 354.], care ar fi transmis ordinele cifrate scrise pe peticele izmenelor sale)[notă: O. Voinea, Masacrarea studenţimii române, pp. 123-124.]. (p. 199, par. 3.) Cu această relatare avem confirmarea că Octavian Voinea stă la originea scenariului conceput de Securitate pentru inculpările ulterioare lotului Ţurcanu. / Scopul confruntării era ca, odată ce scenariul pentru proces a fost stabilit, să fie însuşit de către toţi cei implicaţi, fie ei martori ori inculpaţi. (p. 202, par. 1-2.) Până a doua zi, când ancheta urma să fie reluată, Traian Popescu şi-a încropit propria poveste, după scenariul furnizat de Securitate, având grijă ca ea să nu se identifice cu a lui Octavian Voinea, tocmai pentru a nu-şi pecetlui soarta... (p. 202, par. 3.) Motivele pentru care [Gheorghe Calciu] a fost introdus în proces sunt multiple. În primul rând, fusese legionar – chiar dacă nu deţinuse vreo funcţie – ceea ce îl făcea pretabil scenariului Securităţii. (p. 208, par. 1.) Dragoş Hoinic a încercat să spună adevărul, însă procurorul l-a pus la punct, forţându-l să susţină scenariul de inculpare [notă: Dragoş Hoinic, ultimul cuvânt, în Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 6/05/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 424 v.]. (p. 210, par. 1.) Lunga declaraţie a lui Octavian Voinea a fost conformă cu scenariul de inculpare[notă: Octavian Voinea, Depoziţie de martor, 29/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 194-196.]. (p. 219, par. 1.) Declaraţia lui Alexandru Popa a fost şi ea conformă cu scenariul de inculpare[notă: Alexandru Popa, Interogatoriu de martor, 29/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 202-203]. (p. 219, par. 7.) [Alexandru Diaconescu] A insistat ca Sergiu Mandinescu să fie adus ca martor, spre a demonta scenariul acuzării susţinut de Octavian Voinea, cerere respinsă de instanţă[notă: Informaţia o aflăm nu din încheierea de şedinţă, ci din Alexandru Diaconescu, Concluziile apărării inculpatului Calciu Gheorge, în şedinţa din 6 mai 1957, dosar nr. 1730/956, Col. de fond al Tribunalului reg. II-a militară, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 412-413]. (p. 232, par. 4.) Deplasarea responsabilițăților către deținuți: Urmărindu-şi scopul propus, regimul organizează o suită de procese în lanţ, vizând mai multe ţinte: să acopere propriile urme, aruncând responsabilitatea asupra liderilor Mişcării Legionare din închisori, asupra unei părţi a deţinuţilor politici reeducaţi şi a câtorva cadre din administraţia închisorilor şi lagărelor; apoi, să folosească prilejul provocat pentru a distruge definitiv Mişcarea Legionară. (p. 37, par. 1.) Urmând indicaţiile din Nota conducerii MAI şi/sau Securităţii, rechizitoriul îi făcea, aşadar, responsabili pe deţinuţii inculpaţi pentru bătăile, torturile şi crimele din reeducare, afirmând că Mişcarea Legionară a organizat demascările din penitenciare, scopurile fiind ca membrii ei să-şi poată continua activitatea politică în timpul detenţiei şi după detenţie, şi să compromită regimul de democraţie populară [notă: Pentru relatarea lui Octavian Voinea asupra actului acuzării, a se vedea Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla, Aiud. Mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, pp. 131-132. Pentru corectitudine este de spus că versurile din cîntecele legionare pe care le-ar fi citat acuzarea, indicate de Octavian Voinea, nu se regăsesc în actele procesului. Relatarea lui Octavian Voinea este corectă, atunci cînd afirmă că rechizitoriul făcea trimitere şi la tatăl său, membru legionar din 1924, împuşcat pe 22 septembrie 1939 (nu atît de detaliat însă). Ea nu este însă credibilă atunci cînd autorul afirmă că singurele exemple date de acuzatori au fost el însuşi şi Eugen Ţurcanu. Motivul este simplu: lectura actelor acuzării presupunea expunerea acuzaţiilor pentru fiecare inculpat în parte; deci pentru toţi, nu doar pentru unii. Relatarea lui Octavian Voinea este însă coerentă cu propria imagine construită, de şef de lot.]. (pp. 54-55.) Documentele urmau o linie politică, trasată din timpul anchetei în vederea procesului, care viza deplasarea responsabilităţii, pe de o parte, de la membrii structurilor regimului comunist (al cărui scop ideologic era reeducarea) către o parte din deţinuţi şi membri ai administraţiei închisorilor şi, pe de altă parte, de la doctrina marxist-leninistă (care o presupunea) la cea legionară. (p. 55, par. 2.)
10	Ignorarea acestei declarații, precum și a celorlalate care implicau organele de stat, își găsește explicația prin aceea că regizorii procesului doreau să pună întreaga acțiune în cârca Mișcării Legionare. (p. 138, par. 4; fără sursă.)	Urmărindu-şi scopul propus, regimul organizează o suită de procese în lanţ, vizând mai multe ţinte: să acopere propriile urme, aruncând responsabilitatea asupra liderilor Mişcării Legionare din închisori, asupra unei părţi a deţinuţilor politici reeducaţi şi a câtorva cadre din administraţia închisorilor şi lagărelor; apoi, să folosească prilejul provocat pentru a distruge definitiv Mişcarea Legionară. (p. 37, par. 1.) Urmând indicaţiile din Nota conducerii MAI şi/sau Securităţii, rechizitoriul îi făcea, aşadar, responsabili pe deţinuţii inculpaţi pentru bătăile, torturile şi crimele din reeducare, afirmând că Mişcarea Legionară a organizat demascările din penitenciare, scopurile fiind ca membrii ei să-şi poată continua activitatea politică în timpul detenţiei şi după detenţie, şi să compromită regimul de democraţie populară. (pp. 54-55.) Certamente, persoanele cu autoritate din afara penitenciarului şi-au păstrat-o şi în interior, dar a vorbi de un comandament legionar în penitenciar nu reprezintă altceva decât o exagerare care să slujească la implicarea liderilor Mişcării Legionare în începerea şi desfăşurarea reeducării. (p. 55, pa. 3.)
11	Selecția pe criterii de apartenență politică a fost reliefată de mai toți cei care au scris despre acțiunea de la Pitești... (pp. 138-139, fără sursă)	Inculpaţii, în număr de 22 (...) Astfel, Eugen Ţurcanu (fost student la Drept, condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Alexandru Popa (fost student la Agronomie, condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Vasile Puşcaşu (fost student la Drept, condamnat la 5 ani închisoare pentru activitate contrarevoluţionară, ca legionar, eliberat în 1951 şi rearestat în 1952); Vasile Păvăloaie (fost inginer silvic, condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Mihai Livinschi (fost student la Drept, condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Ion Stoian (fost elev de liceu, condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Grigore Romanescu (fost student la Drept, condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ, ca legionar, eliberat apoi şi rearestat); Octavian Voinea (fost student la Politehnică, condamnat la 25 ani muncă silnică crima de înaltă trădare, arestat ca legionar); Aristotel Popescu (fost student la Medicină, condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Nutti Pătrăşcanu (fost student la Medicină, condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar[notă: Fişă personală, 5/06/1950, redactată de Securitate, Arhivele Securităţii, Fond „Informativ”, dos. 68 327 (cota SRI) / dos. 151 089 (cota CNSAS) – Nutti Pătrăşcanu, f. 3.]); Cornel Pop (fost student la Medicină, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Maximilian Sobolevschi (fost student la Medicină, condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Dan Dumitrescu (fost student la Medicină, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Octavian Zbranca (fost funcţionar, condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Constantin Juberian (fost student la Drept, condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Cornel Popovici (fost student la Pedagogie, condamnat la 3 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Gheorghe C. Popescu (fost student la Chimie, condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Ion Voin (fost student la Medicină, condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Ioan Cerbu (fost student la Teologie, condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar); Cristian Paul Şerbănescu (fost tipograf, condamnat la 8 ani temniţă grea pentru activitate contrarevoluţionară, ca ca legionar, eliberat şi apoi rearestat); şi Constantin P. Ionescu (fost elev de liceu, condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru activitate contrarevoluţionară, arestat ca legionar). (pp. 47-48.) Urmând indicaţiile din Nota conducerii MAI şi/sau Securităţii, rechizitoriul îi făcea, aşadar, responsabili pe deţinuţii inculpaţi pentru bătăile, torturile şi crimele din reeducare, afirmând că Mişcarea Legionară a organizat demascările din penitenciare, scopurile fiind ca membrii ei să-şi poată continua activitatea politică în timpul detenţiei şi după detenţie, şi să compromită regimul de democraţie populară. Din acest motiv acuzaţii au fost selectaţi cu grijă, majoritatea absolută având un trecut legionar. (pp. 54-55.)
12	Selecția pe criterii de apartenență politică a fost reliefată de mai toți cei care au scris despre acțiunea de la Pitești, mulți opinând că pe aceeași treaptă de vinovăție puteau fi așezați și Ion Bogdănescu, Nicolae Zaharia, Titus Leonida, Constantin Bogos, Coriolan Gherman, Ioan Steier ori Iosif Fuchs. (p. 139, fără sursă)	În tot cazul, aducerea în proces a unui martor [Drohobeczky Attila Anton] care acuza o persoană absentă [Vichentie Murărescu] trebuie să fi fost pentru toţi cei prezenţi un semn cât se poate de clar al arbitrariului selecţiei pe care o operase Securitatea. Şi, nu mai puţin, al proastei organizări a procesului. (p. 94, par. 4.) Nutti Pătrăşcanu: „adaug că [Mihai] Jianu a uitat să spună că a luat şi el parte la maltratarea lui Niţă Cornel. Altceva nu mai am de adăugat[,] decît că-mi recunosc faptele.” Nutti Pătrăşcanu introduce şi el o nuanţă: Mihai Jianu luase şi el parte la bătaia generală din timpul demascării lui Corneliu Niţă, chiar dacă nu a fost dintre cei care l-au torturat în mod special, cauzându-i moartea. Ca reeducat, probabil că Pătrăşcanu l-ar fi dorit pe Jianu pe banca acuzării, aşa cum Voinea îl dorise pe Tomuţa, însă din punctul de vedere al analizei aserţiunea sa pune încă o dată într-o lumină negativă modul arbitrar în care Securitatea i-a selectat pe inculpaţi. (p. 105, par. 6.) Totodată, el [Virgil Bordeianu] a indicat încă o dată arbitrariul selecţiei pe care o operase Securitatea faţă cu deţinuţii trecuţi prin reeducare. A relatat apoi torturarea lui Constantin Oprişan în demascări, de o gravitate pe măsura funcţiei pe care o avusese în Mişcarea Legionară. (p. 223, par. 1.) Odată cu aflarea parţială a secretului reeducării în Occident, în vara anului 1951, regimul a decis să stopeze reeducarea şi să şteargă urmele. Nu a făcut-o însă imediat, ci în etape. Şi, constant, în forţă. Mai întâi, la sfîrşitul lui august 1951 deţinuţii de la închisoarea Piteşti sunt evacuaţi la Gherla. În acelaşi timp, reeducaţii care jucaseră rolul cel mai important în demascările de la Canal – Octavian Grama, Ion Bogdănescu, Simion Enăchescu, Coriolan Gherman, Constantin Sofronie, Ion Cojocaru şi Dănilă Laitin – sunt transferaţi la Aiud[notă: Ion Voin, Proces-Verbal de Interogatoriu, 14/08/1953, Memorialul ororii, p. 577.]. (p. 291, par. 1.)
13	Atitudinea lui Eugen Țurcanu a rămas constantă pe tot parcursul cercetărilor, de împotrivire față de acuzațiile care i se aduceau. (...) Interogatoriul de apărare care i s-a luat în timpul procesului marchează o schimbare a atitudinii sale cu 180 de grade, Țurcanu declarând dintr-o dată că a acționat la ordinul lui Nicolae Cobâlaș, care ar fi cerut inclusiv uciderea lui Bogdanovici. (p. 139, par. 4, fără sursă).	Lui Dan Dumitrescu i se imputa că la Suceava a făcut parte din „comandamentul legionar”, alături de Nicolae Cobâlaş[notă: Rechizitoriu Nr. 2214 din 20 septembrie 1954, în Memorialul ororii, p. 665]. Apoi, că el ar fi transmis lui Eugen Ţurcanu ordinul lui Nicolae Cobâlaş şi Nicolae Pâslaru (un alt şef legionar de la Suceava) de a-l omorî pe Alexandru Bogdanovici. (p. 81, par. 3.) Spre deosebire de anchetă, unde Ţurcanu se comportase aşa cum îl descrie Octavian Voinea, în proces răsturnarea este totală, el susţinând integral linia politică a regimului. Interogatoriul său cuprinde două părţi. În prima, acreditează caracterul legionar al reeducării, începând cu închisoarea Suceava şi continuând cu Piteşti şi Gherla. În cea de-a doua, susţine varianta rechizitoriului cu privire la Nicolae Cobâlaş, inculpatul care se dovedise refractar pe parcursul procesului. Întrucât următorul interogat va fi însuşi Nicolae Cobâlaş, s-ar putea crede că preşedintele completului urmărea un efect psihologic. Lucrurile nu stau însă deloc aşa, nu este vorba de nici o regie. Partea a doua a interogatoriului lui Ţurcanu este o completare ulterioară, după cum indică în mod explicit însăşi dactilograma. Faptul că Ţurcanu semnează numai după prima parte a interogatoriului său arată fără tăgadă că cea de-a doua parte este o „completare” petrecută după audierea celorlalţi inculpaţi, în speţă a lui Nicolae Cobâlaş. (pp. 85-86.) (v. și poziția ulterioară a lui Țurcanu, pentru care avem o lungă relatare și argumentare, și, dată fiind situația, nu o putem reproduce aici; pp. 110-113.)
14	Cobâlaș a negat însă toate acuzațiile, arătând că n-a vorbit niciodată cu Țurcanu[nota 21]. De altfel, Cobâlaș a mulțumit ironic: „Pot să zic că mulțumesc Securității că mi-a dat posibilitatea să iau cunoștință despre ce ar fi trebuit și ar fi dorit Securitatea să declar că că aș fi avut de gând să fac.” [nota 22] Cel mai probabil, interogatoriile de apărare au fost contrafăcute, după cum au arătat și unii martori. (p. 139, par. final; [nota 21] ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 11, ff. 122-123, 125; [nota 22] mărturia lui Octavian Voinea.)	Pe 26 octombrie, la orele 8.30, şedinţa a continuat cu alte: interogatorii de inculpaţi. Mai întâi, Nicolae Cobâlaş a respins acuzaţiile aduse. [notă: Cf. Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, ff. 125 r-v] (p. 86, par. 3.) Nicolae Cobâlaş: „nu am nimic de adăugat şi aştept cu încredere sentinţa dreaptă a Tribunalului Militar Popular.” [notă: Dactilograma procesului, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 190 r] Întrucît pe parcursul procesului Nicolae Cobâlaş a cerut instanţei să fie aduşi martorii pe care i-a propus şi nu a recunoscut acuzaţiile, aşa cum a precizat apărătorul său din oficiu, este puţin probabil că în ultimul său cuvînt nu ar fi avut nimic de spus. Ba, mai mult, că şi-ar fi manifestat încrederea în justiţia populară. / Iată acum versiunea pe care o relatează Octavian Voinea: / [După mine] A urmat Cobâlaş, bărbatul care nici n-a fost la Piteşti şi care nici măcar n-a auzit ce s-a întâmplat acolo. S-a pomenit dintr-o dată târât într-o înscenare murdară, în care toată lumea trebuia să fie condamnată la moarte. Cobâlaş a fost introdus în proces numai pentru ca Securitatea să dovedească (subl. în text) existenţa unui „comandament legionar” (subl. în text) la închisoarea Suceava, al cărui şef –   chipurile – ar fi fost dânsul. / Cobâlaş a zis la ultimul cuvânt: / – Am fost martor spectator în acest proces la un lucru ce s-a întâmplat în afara razei ochilor şi urechilor mele. Pot să zic că mulţumesc Securităţii că mi-a dat posibilitatea să iau cunoştinţă despre ce ar fi trebuit şi ar fi dorit Securitatea să declar că aş fi avut de gând să fac (subl. în text).[notă: Este greşită situarea de către Octavian Voinea a ultimului cuvînt al lui Nicolae Cobâlaş după al său. Vezi O. Voinea, Masacrarea studenţimii române, p. 136.] / Această replică ironică, subtilă, coerentă cu poziţia inculpatului de-a lungul întregului proces, este cu mult mai credibilă decât enunţul menţionat în dactilogramă. Desigur, de la desfăşurarea procesului şi până la comunicarea sentinţei nu poate fi cu totul exclusă o schimbare de atitudine, datorată metodelor brutale ale Securităţii. Un argument în sprijinul acestei ipoteze ar fi că Nicolae Cobâlaş fusese zdrobit şi în ancheta în vederea procesului, când sfârşise prin a mărturisi ceea ce-i cerea Securitatea. Oricum ar fi, nu putem împinge analiza mai departe. (p. 107, par. 5.) Ca remarcă generală, este de notat că şi astăzi procesele (fie ele penale sau civile) sunt conduse de o manieră discreţionară de către preşedinte, care ascultă părţile şi solicită grefierului de şedinţă să noteze ceea ce consideră necesar. În cazul proceselor comuniste – şi cu atât mai mult al celor politice – această manieră autoritară de a proceda este amplificată în mod nedeterminat. De aceea este sigur că relatările oficiale depre desfăşurarea procesului nu conţin nici expunerea exactă a acestuia, şi nu reproduc fidel nici luările de poziţie ale părţilor. Motiv pentru care pot fi luate mai degrabă cu titlu de inventar, nefiind altceva decât protocolul punerii în scenă care este un proces politic comunist. Iată de ce este cu totul de evitat simpla lor citare, şi obligatorie confruntarea cu relatările celor implicaţi. (p. 105, par. 3.)
15	Singurii acuzați care nu au fost împușcați au fost Alexandru Popa, Octavian Voinea, Aristotel Popescu, Pafnutie Pătrășcanu și Dan Dumitrescu. Recursul acestora a fost respins pe 31 august 1957, însă este foarte probabil ca ei să nu fi fost înștiințați de înaintarea recursului și cu siguranță nu știau pentru ce sunt ținuți în viață până când, în vara lui 1957, au fost folosiți ca martori ai acuzării într-un alt proces legat de acțiunea de la Pitești. (p. 140, par. ult., fără sursă.)	Cei cinci deţinuţi [Alexandru Popa, Octavian Voinea, Nutti Pătrăşcanu, Dan Dumitrescu și Aristotel Popescu] au fost ţinuţi aproape trei ani fără să li se comunice că au fost condamnaţi la moarte, timp în care au fost folosiţi ca martori ai acuzării în procesele intentate foştilor şefi ai Mişcării Legionare în perioada 1956-1957, cărora li s-a pus în sarcină responsabilitatea reeducării. (p. 261, par. 1.) Comutări ale pedepsei cu moartea Pe 25 iunie 1957, la închisoarea militară Uranus, celor cinci deţinuţi li s-a comunicat conţinutul sentinţei din 10 noiembrie 1954[notă: Adresă nr. 13 020, din 31/07/1957, a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Bucureşti, către Tribunalul Suprem – Colegiul Militar, vol. 11, f. 390. Voinea se înşeală cînd afirmă că evenimentul a avut loc „prin luna iulie”. Vezi Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla, Aiud. Mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 142.]. Cu acelaşi prilej, li s-a cerut să facă recurs împotriva deciziei Tribunalului. Au făcut cu toţii[notă: Vezi Cererile de recurs, 25/06/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, ff. 384-388.]. Pentru Dan Dumitrescu şi Nutti Pătrăşcanu solicitarea schimbării pedepsei cu moartea în „muncă silnică” este redactată de un avocat (probabil din oficiu) pe nume Râzescu, şi a fost depusă pe 29 august 1957[notă: Motiv de casare din partea recurenţilor Nutti Pătrăşcanu şi Dan Dumitrescu, 29/08/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 398.]. Pentru Alexandru Popa, Octavian Voinea, Nutti Pătrăşcanu şi Dan Dumitrescu ni se spune că au fost înaintate „cereri de graţiere sau comutarea pedepsei cu moartea”, care au fost ataşate dosarului nr. 24/1954 al aceluiaşi Tribunal Militar pentru Unităţile MAI[notă: Adresă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti către Ministerul Justiţiei – Direcţia Tribunalelor Militare, 5/09/1957, în Memorialul ororii, pp. 770-776. Nu ni se spune însă şi cine le-a înaintat: condamnaţii sau avocaţii lor, iar aceste cereri nu se regăsesc în dosarul pe care l-am consultat. În tot cazul, după cum se va vedea mai jos, Octavian Voinea neagă că ar fi făcut o asemenea cerere.]. În dosar se găseşte şi o cerere a lui Dan Dumitrescu către preşedintele Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, prin care solicită „să nu fiu executat”[notă: Cerere a lui Dan Dumitrescu adresată Preşedintelui Tribunalului Militar Suprem (de fapt Tribunalul Suprem, Colegiul Militar), Bucureşti, 15/07/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, ff. 392-393. Conform rezoluţiei, cererea a fost ataşată recursurilor condamnaţilor la moarte.]. Aristotel Popescu a spus că „refuz să fac cerere de graţiere la Prezidiumul Marei Adunări Naţionale a R.P.R-ului.”[notă: Cf. Aristotel Popescu, Declaraţie, 4/09/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 12, f. 29; Adresă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti către Ministerul Justiţiei – Direcţia Tribunalelor Militare, 5/09/1957, în Memorialul ororii, p. 771.] (p. 257, par. 1.) Pe 30 august 1957, Colegiul Militar al Tribunalul Suprem al RPR ia act de cererile de recurs ale celor cinci condamnaţi la moarte[ Încheiere de şedinţă din 30/08/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 400.] În cursul şedinţei, „Reprezentantul Procuraturii [maiorul de Justiţie Gheorghe Alexandru – n. n.] a pus concluziuni de respingere a recursurilor inculpaţilor, după care [instanţa], văzînd că este nevoie de timp pentru a delibera”, a amînat hotărârea pentru a doua zi. În şedinţa din ziua următoare, Tribunalul a decis „în numele poporului”, că „Respinge recursurile declarate” şi i-a obligat pe deţinuţi să plătească 25 de lei de fiecare pentru cheltuielile de judecată.[notă: Minuta deciziei nr. 468 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem din 31/08/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 11, f. 401. Membrii completului au fost următorii: col. Alexandru Apostoliu, preşedinte; col. D. Ecovescu şi col. Emilian Anton, judecători; mr. Augustin Tătaru, consultant; şi mr. Gheorghe Alexandru, procuror.] (p. 258, par. 2.)

 

Observații:

Subiectul primei anchete a reeducării (pct. 1), făcută de Roșianu (șeful SI) și Stoilescu (legătura sa superioară), s-ar fi cuvenit să fie menționat prin referire la lucrarea noastră, trimiterea la sursa arhivistică având rolul de a o elimina din discuție, la fel cum citarea Proceselor doar pentru biografia lui Roșianu reprezintă o palidă acoperire. Corect ar fi fost deci ca autorul să citeze Procesele, cu passim și în mod expres pentru această temă.

Acea noțiune de „teză ideologică” (și ocurențele sale), indicată la pct. 2, ne aparține, făcând parte din bagajul conceptual pe care l-am introdus cu scopul stabilizării limbajului subiectului reeducării, iar A.M. o folosește ca și cum i-ar aparține.

Este remarabil că A.M. s-a convins că unii dintre deținuții trecuți prin reeducare și-au schimbat radical concepțiile/convingerile (pct. 3), fapt cu atât mai straniu cu cât câteva pagini înainte se dedase la un adevărat atac subversiv împotriva acestei „teze” a mea, schițată pentru prima dată în 2005, susținută apoi în lucrarea de doctorat din 2009 (A.M. a avut acces la ea prin intermediul studiului rezumat din PERT’01/2003, pe care îl indică în Bibliografie) și în studiile ulterioare. O face însă doar în urma dovezilor copleșitoare, bazate pe surse, pe care le-am prezentat în Procese, lucrare pe care, repet, nu o citează o singură dată ca sudiu în sine.

Problema nu ar fi că A.M. folosește aceleași surse ca noi (ca la pct. 4), ci că datele pe care le conțin lucrările noastre sunt, repetăm, foarte greu de găsit în cuprinsul documentelor Securității, că ele au fost descoperite și citate anterior de către noi, și că A.M. le citează exact pe acestea și nu altele, ca și cum le-ar fi descoperit singur, și cu o frecvență ilogică din punct de vedere statistic.

Semnificația termenului de „țapi ispășitori” în contextul proceselor (pct. 5) a fost tratată de noi de o manieră completă, și ea a fost preluată fraudulos – chiar la nivelul expresiei – de către A.M.

Poziția lui Țurcanu în anchetă (pct. 6) și în prima parte a procesului său, la fel ca și motivațiile – diferite – ale implicării unora dintre deținuți (pct. 7), tratate de noi pe larg, sunt și ele plagiate după Procese.

În situația de la pct. 8 este vorba, în cel mai bun caz (până la proba contrară), despre o sursă aparentă. Dacă informația apare în Procese, și dată fiind maniera de lucru cu sursele a lui A.M., renunțăm să ne mai întrebăm de ce nu a folosit respectiva bază documentară prețioasă care ar fi putut fi asociată cu interviul citat. Ar fi de verificat, apoi, în situația în care într-adevăr Dl. Marcel Petrișor (fost deținut politic de o probitate certă) i-a comunicat-o lui A.M., dacă nu este vorba despre informația din sursă arhivistică despre care a luat act prin citirea Proceselor, lucrare pe care o cunoaște, întrucât i-am înmânat-o personal. Prea multe necunoscute însă pentru o biată citare... Credem deci că este vorba despre o sursă inventată, cu rol de a acoperi plagiatul nerușinat, dat fiind că este masiv și sistematic, la care A.M. se dedă în producțiile sale.

Dacă sunt atât de mulți cei care au indicat, în legătură cu procesele, arbitrariul selecției făcute de Securitate din punct de vedere al apartenenței politice a deținuților și al responsabilităților lor în reeducare (pct. 11 și 12), așa cum susține A.M., de ce nu citează măcar un singur caz? Realitatea este că o analiză de profunzime și detaliată ca cea din Procese nu a mai fost făcută, situație pe care asertorul dorește să o ascundă.

Pentru pct. 13 cităm, fără alte comentarii, o notă din lucrarea noastră (p. 85, n. 181), care arată postura flagrantă a lui A.M.: „Transcrierea de către grefier a interogatoriilor este practic ilizibilă. Aceste documente au fost descifrate cu răbdare de către Octavian Tomuţa, de a cărui muncă ne-am folosit pentru a reda transcrierea de faţă. Pentru interogatoriul lui Eugen Ţurcanu a se vedea „Vremea Dreptei”, Bucureşti, anul II, nr. 5, 8-14 ianuarie 1999, p. 2.” Cam așa arată o citare cinstită a muncii cuiva...

Și la pct. 14 avem o lungă relatare și discuție în jurul surselor, plagiată fără dubiu de A.M.

La pct. 15 se vede cât de complicată este această căutare, punere în pagină și redactare a informației legate de soarta celor cinci reeducați.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

 

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
13	2	2

 

Al doilea proces al reeducării (cadrele MAI și/sau Securității):

1) Deși în Procese Al doilea proces al reeducării ocupă un spațiu de 80 de pagini (pp. 119-198), comparativ cu cele 8 pagini ale lui A.M. (pp. 141-148), și în ciuda faptului că suntem autorul unei lucrări special dedicate proceselor reeducării, de mare întindere (269 p.), A.M. NU NE CITEAZĂ NICI O DATĂ, comportându-se ca și cum studiul nici n-ar exista, situație inacceptabilă în cercetarea istorică. Este, încă o dată, indiciul că are ce ascunde.

2) Toate temele – dar absolut toate – tratate de A.M. în partea din lucrarea sa dedicată subiectului au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem indica nici măcar o excepție), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONȚINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre parțiale, care DE CELE MAI MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, în timp ce în alte cazuri și le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhive, citate de noi din abundență).

 

	A.M.	Procese (fără altă indicare)
1	...primele declarații ale lui Vășcan și Avădani, destul de generale și anodine. (p. 141, par. 3; fără sursă.)	Constantin Avădănii a indicat că a participat la reeducare sub ordinele lui Gheorghe Sucigan şi Tudor Sepeanu[notă: Constantin Avădăni, Interogator de inculpat, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 372-375]. În chip de concluzie a spus: „Metoda demascării nu s-a interzis propriu zis niciodată, pentru că nu [ştiu] să fie venit un ordin categoric în acest sens.”[ notă: Ibidem, f. 375 r.] A retractat apoi câteva chestiuni anodine pe care le asumase în anchetă. (p. 135, par. 2.) Pentru ocurențe, a se vedea și: Cornel Pop (...) făcând dintr-un fapt anodin o acoperire conspirativă. (p. 135, par. 3.) Maria Alexandrescu (...) a declarat chestiuni mai degrabă anodine, fără să acuze pe nimeni. (p. 142, par. 6.)
2	Lista a fost completată în august 1953 de directorul Alexandru Dumitrescu (arestat pe 12 iulie)... (p. 142, par. 2, fără sursă.)	Alexandru Dumitrescu. (...) A fost arestat pe 12 iulie 1953.[notă: Adresă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, ref. Dos. Nr. 494/1956, către MAI, UM 0123/E Bucureşti (Malmaison), 23/10/1957, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 22, f. 70. Documentul este semnat de preşedintele TM al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, lt.-col. Adrian N. Dimitriu, şi funcţionarul principal (grefier) Ovidiu Teodorescu.] (p. 119, par. 4.)
3	Viorel Bărbos (arestat și el pe 1 septembrie [1953]) (...) atenția specială de care s-a bucurat doctorul Bărbos se datorează unui element biografic descoperit în cursul anchetei: înscrierea în organizația de tineret a Mișcării Legionare în timpul liceului și participarea la rebeliunea din ianuarie 1941[nota 6] (p. 142, par. 3, sursa: CNSAS, Fond Penal, dosar 1126, vol. 1, ff. 367 v-368.)	Două excepţii, însă, în această suită de cadre compromise. (...) Cea de-a doua excepţie: Viorel Bărbos. Medic de profesie, după 23 august 1944 s-a înscris în Tineretul Liberal, iar din 1947 în PCR. A fost mai întâi medic la închisoarea Cluj (15 noiembrie 1947-1 februarie 1949), apoi la închisoarea Gherla (februarie 1949-10 decembrie 1949). A intrat ca medic la MAI prin Gavrilă Rusu, subdirector al Penitenciarelor, cunoscut al său din Gherla[notă: Viorel Bărbos, Interogator de inculpat, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 378.]. După o scurtă perioadă în care lucrează la Circa Sanitară din comuna Sic, raionul Gherla (10 decembrie 1949-mai 1950), se reîntoarce la închisoarea Gherla, unde lucrează până la 1 septembrie 1953, când este arestat din concediu[notă: Cf. Adresă a Serviciului „C” al Securităţii, 25/10/1956, către Direcţia Regională MAI Cluj (Securitate), Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 22, f. 122. Documentul este semnat de şeful Serviciului „C”, lt.-col. Wilhelm Einhorn şi şef secţie, cpt. Constantin Novac.]. În anchetă recunoaşte că în tinereţe a fost legionar[notă: Viorel Bărbos, Interogator de inculpat, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 376-378.]. Mai mult, confirmă şi în proces că în liceu a fost legionar şi că în 1941, la Sibiu, a luat parte la Rebeliune, dar nu a fost arestat. Apoi nu a mai avut nici o legătură cu Mişcarea Legionară. După 23 august a intrat chiar în conflict cu legionarii, dat fiind că, punându-se problema alegerii şefului de an la Facultatea de Medicină din Cluj, a fost împotriva candidatului lor, iar aceştia au vrut să-l bată. (p. 124, par. 2.)
4	Pornind de la aceasta și de la „favorurile” pe care le făcea deținuților (acuzații venite dinspre agresorii cercetați în ancheta „Țurcanu”), ofițerii au încercat să-l acuze [pe Bărbos] că activa într-o organizație de spionaj care scotea informații din închisoare. Obsesia spionajului a fost introdusă de regim și în procesul paralel, dar cu la fel de puțin succes, ancheta realizând penibilul acuzațiilor, în ciuda faptului că inculpații au cedat și au recunoscut totul în urma presiunilor. (pp. 142-143, fără sursă, )	La fel şi în cazul lui Bărbos: „Ca medic la penitenciarul principal Cluj, cît şi la Gherla[,] a făcut legături deţinuţilor cu familiile şi prietenii acestora. / A favorizat deţinuţii pe care îi cunoştea, prin internarea în infirmerie şi administrarea de medicamente[,] în special a [a]celor elemente ce avuseseră funcţii mari în vechiul aparat de stat burghezo-moşieresc şi a celor ce desfăşurau activitate legionară sub masca aşa zisei reeducări din grupul lui POPA ALEXANDRU.”[notă: Proces-Verbal [de încheierea cercetărilor], semnat de lt. de Securitate Virgil Ionescu, 28/09/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 5, f. 11.] Prin urmare, şi acţiunile lui sunt considerate nu efectul „unei neglijenţe grave în serviciu, ci rezultatul unei intenţiuni direct contrarevoluţionare”[notă: Ibidem, f. 30 v.]. În concluzie, singurii care au avut intenţii contrarevoluţionare au fost Sepeanu şi Bărbos, însă şi între ei – pentru că ne aflăm într-o logică orwelliană – cel din urmă este mai contrarevoluţionar decât primul. (pp. 128-129.) Tudor Sepeanu este inculpat şi pentru „delictul de favorizare a organizaţiei contrarevoluţionare legionară” (cf. art. 209, partea a IV-a Cod Penal), pe motiv: „de a fi făcut legătura între învinuitul medic Bărbosu Viorel şi artista Daia Nicoară[,] care era şefa organizaţiei contrarevoluţionare legionare din Cluj, în scopul că învinuitul medic Bărbosu Viorel să transmită artistei Daia Nicoară informaţiuni dela deţinuţii legionari din penitenciar, cari urmau să fie transmise în străinătate”. La rândul său, Viorel Bărbos este inculpat şi pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale” (cf. art. 209, partea a III-a Cod Penal) ), pentru acelaşi motiv indicat în cazul lui Sepeanu. (p. 128, par. 2.) Viorel Bărbos – fără să precizeze că retractează afirmaţiile din anchetă – a negat apartenenţa sa la aşa-zisa organizaţie condusă de artista Daia Nicoară.[notă: Viorel Bărbos, Interogator de inculpat, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 376-378.] Pe aceasta a cunoscut-o la Clinica ORL din Cluj, unde se trata, însă nu au avut cu ea nicio legătură. A relatat apoi că într-o zi din 1947, fiind beat şi căutând o fată, a dat peste o şedinţă legionară care se ţinea într-o mansardă, la care a luat parte şi Cornel Pop. Probabil că acest deţinut, reeducat la Piteşti, care a fost închis apoi şi la Gherla, l-a demascat ca legionar, făcând dintr-un fapt anodin o acoperire conspirativă. A negat şi afirmaţia fictivă a lui Alexandru Popa din anchetă, prin care susţinea că i-ar fi transmis medicului material informativ din închisoare ca să-l ducă Daiei Nicoară. În fine, a recunoscut că în cazul unui deţinut, (?) Masler, a transmis familiei că se află în închisoarea Gherla şi este sănătos. (p. 135, par. 3.)
5	Anchetarea lui Tudor Sepeanu ne demonstrează faptul că documentele Securității sunt o sursă incertă, subiectivă, mistificatoare sau, în cel mai bun caz, parțială. (p. 143, par. 2, fără sursă.)	Nu este clar dacă pe front i s-a permis să plece într-un moment în care definiţia antonesciană a „evreului” era mai laxă sau dacă s-a făcut o greşeală. Ce declară el nu este deloc lămuritor: „cu toate că am spus că sunt jumate evreu şi jumate român, m-au mobilizat”[ notă: Tudor Sepeanu, Interogator de inculpat, 25/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 355 r.]. Iată ce spune şi documentul oficial prin care a fost înştiinţat: „În conformitate cu ordinul M.A.N.[,] Direcţia Personalului[,] Nr. 57962 din 28 Iunie 1943; / Binevoiţi a cunoaşte că prin Decretul Nr. 1.550 din 31 Mai 1943, publicat în M.Of. Nr. 129 din 5 Iunie 1943[,] a-ţi fost şters din controalele Ofiţerilor de rezervă pe data de 5 Decembrie 1940 şi vărsat Cercului Teritorial Bucureşti, ca unul ce aveţi calitatea de evreu.”[notă: Adresă Nr. 4510 a Corpului de Munte P.S., Grupul Vânători Călări, Biroul Mobilizări, 5/07/1943, semnată de cpt. Eugeniu Săvoiu, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 326.] Probabil că se făcuse, totuşi, o greşeală – dar nu este sigur. (p. 123, par. 1.)
6	... audierea tuturor celor implicați, de la personalul angajat al Serviciului Operativ/Inspecții din București și șoferul personal al lui Iosif Nemeș, până la Iosif Nemeș însuși, Ion Baciu (directorul DGP), Coman Stoilescu, Gavrilă Birtaș, Alexandru Roșianu și Mișu Dulgheru. Vinovații trebuiau găsiți în altă parte însă. (pp. 143-144, fără sursă.)	Gavrilă Birtaş (...) locul său real ar fi fost, într-o altă justiţie decât cea comunistă, pe banca acuzaţilor. (p. 158, par. 1.) Iosif Nemeș (...) Şi locul acestui martor ar fi fost pe banca acuzaţilor. (p. 158, par. 2.) Toma Chirion (...) Şi locul acestui fost cadru al Securităţii ar fi fost, într-un proces normal, tot pe banca acuzării. (p. 165, par. 1.) Paraschiv Radu (...) Şi locul acestui ofiţer ar fi fost tot pe banca acuzaţilor. (p. 165, par. 4.) Constantin Zincă (...) Şi locul acestui ofiţer ar fi fost tot pe banca acuzării. (p. 165, par. 5.)
7	Tudor Sepeanu a semnalat punct cu punct indicațiile primite de la șeful Securității și felul în care a pus pe picioare și a organizat Serviciul Inspecții. Această structură răspundea direct Securității, deși pe linie administrativă ținea de DGP. Este confirmarea faptului că ofițerii politici (denumirea „populară” a subofițerilor din Birourile Inspecții) erau reprezentanții Securității în închisori. În plus, Sepeanu arată cum a organizat școala pentru ofițerii care vor fi trimiși în toate închisorile din țară după absolvirea ei, ce informații le-a cerut să obțină, cum să recruteze informatori în închisori, ce avantaje să le ofere și alte asemenea detalii. (...) Școala a funcționat între februarie-mai 1950 și la cursurile ei au participat circa cincizeci de elevi recrutați din Milițiile din țară. Fiecare dintre ei a fost caracterizat la absolvirea cursurilor și apoi trimis în penitenciarul repartizat în luna iulie, după câteva săptămâni de concediu plătit de stat printr-o primă de 3.000 de lei [nota 10, anodină]. (p. 144, fără sursă)	A se vedea subcapitolul III.3.8. Reorganizarea Securităţii închisorilor (Istoria, pp. 195-205) Lt.-col. Tudor Sepeanu a fost numit şef al structurii operative a închisorilor – care va fi restructurată radical, la fel cum îşi va schimba şi denumirea cu o formulă benignă: Serviciul Inspecţii – începând din a doua jumătate a lunii ianuarie 1950[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 38 v.]. Iată episodul în relatare proprie: „Cu ocazia numirii mele ca şef al acestui Serviciu, dl. ministru adj. Pintilie Gh. mi-a spus următoarele: «vei primi circa 100 de oameni care vor fi recrutaţi de direcţia cadre [a] D.G.S.S. de prin şcolile de miliţie[,] cu care vei înfiinţa o şcoală pregătitoare. (cu concursul şcolii D.G.S.S.) pentru a duce muncă cu caracter informativ în penitenciare. După terminarea şcolii se va înfiinţa un serviciu în cadrul D.G.P.[,] care va purta titlul de „serviciul inspecţii”[,] şi care va avea două obiective: a) unul de suprafaţă, adică trierea corespondenţei deţinuţilor, controlul pachetelor, comportarea deţinuţilor în penitenciare. b) altul[,] principal[,] constînd în a duce o muncă cu caracter informativ[,] pentru a se obţine tot ceeace deţinuţii ascunseseră în timpul cercetărilor, legături în afară, încercări de reorganizare, legături cu personalul penitenciarelor, etc. / În cadrul acestei munci trebuie să fi[i] atent[,] pentrucă aci se poate întrebuinţa munca prin informatori[,] direct, rezidenţi informativi, diversiune.» / După aceia mi s-a spus să gîndesc la felul cum ar putea să fie organizat serviciul şi să fac propuneri. Mi s-a precizat că sub aspect administrativ acest servicu va depinde de D.G.P., indicîndu-mi-se drept legătură Colonelul Baciu Ion, iar ca legătură superioară Jianu Marin. În ceeace priveşte munca, legătura mea superioară unică urmînd a fi însuşi dl. ministru adj. Pintilie. / Dl. ministru adj. mi-a atras atenţia că funcţionase un mic serviciu de acelaş gen care nu dăduse rezultate[,] şi că se creiaseră «frecuşuri» între Nemeş – şeful acelui serviciu – şi directorul general, Col. Baciu. Mi-a atras atenţia ca eu să mă feresc de asemenea situaţiuni. În aceste condiţiuni[,] am trecut la executarea ordinului primit.” [notă: Ibidem, ff. 38 v-389 r. Vezi şi Interogator de inculpat, 25/09/1956, vol. 6, f. 355 r.] De reţinut că, la început, Sepeanu a ţinut legătura exclusiv cu şeful Securităţii. (Istorie, p. 197, par. 1.) La sfârşitul lunii aprilie, Sepeanu a făcut propunerile de organizare a Serviciului Inspecţii, pe care i le-a remis lui Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 39 r-v.]. Serviciul urma să funcţioneze în cadrul DGP cu un număr de 4-5 funcţionari, care să centralizeze şi să redacteze materialul informativ primit de la închisorile din teritoriu. Acolo urmau să fie create birouri de inspecţii (în fapt restructurate birourile operative existente), trecute şi ele în noua schemă a DGP şi încadrate cu 1-3 funcţionari, după importanţa închisorii. Pentru obţinerea informaţiilor, Sepeanu preconiza recrutarea directă de informatori şi crearea de rezidenţi, „iar în cazuri speciale[,] cum era cazul Piteşti – diversiune.”[notă: Ibidem, vol. 3, f. 40 r. Vezi şi Interogator de inculpat, 25/09/1956, vol. 6, ff. 355 v.] Propunerile au fost acceptate integral de Pintilie, cu specificarea că „în ceeace priveşte urmărirea personalului administrativ să o lăsăm pentru mai târziu[,] pentru a nu produce tulburări în masa de funcţionari.” [notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 40 r.] În plus, şeful Securităţii i-a spus să aducă materialul informativ la Centru, redactat în trei exemplare, aşezate în trei mape. (Istorie, p. 197-198) Sepeanu i-a spus [lui Ioan Baciu] că: „(...) pregăteşte 40-50 elevi şi că acei[a] care a[u] lucrat cu Nemeş nu are nevoie de ei că s[-]au compromis.” [notă: Ioan Baciu, Ioan Baciu, Declaraţie, 8/02/1954, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 269. Stoilescu ştie şi el de organizarea şcolii chiar de la Sepeanu. Cf. Coman Stoilescu, Declaraţie, 12/07/1953, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, ff. 297-298; Declaraţie, 10/02/1954, dos. 33/1953, f. 282.] (Istorie, p. 198, par. 2.) Sepeanu a organizat o şcoală de patru luni, pentru a forma noi cadre, cu care să înlocuiască vechii ofiţeri politici. Şcoala şi-a început cursurile pe 25 ianuarie 1950[notă: Constantin Zincă, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, 20/02/1954, vol. 2, f. 267. Zincă este cel care indică data exactă. Vezi apoi Mihai Mircea, Declaraţie, 5/02/1954, vol. 2, f. 67; Interogator, 4/02/1955, vol. 3, ff. 72 r-v; Maria Alexandrescu, Declaraţie de martor, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v.] la Hotelul „Union” din Capitală[notă: Ion Iordache, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, 15/02/1954, vol. 2, ff. 273 r-v; Velian Velian, Declaraţie, 3/02/1954, vol. 2, f. 281.]. (Istorie, p. 198, par. 3.) Gheorghe Sucigan (...) relatează: „În ultimele zile de şcoală lt. col[.] SEPEANU TUDOR a ţinut pentru întreaga şcoală cîteva lecţii în legătură cu munca profesională[,] în care a arătat că pentru ducerea muncii informative în rândul deţinuţilor, trebue în primul rînd să ne recrutăm informatori prin metodă de convingere şi şantaj, că noi avem datoria să obţinem dela deţinuţii aflaţi în penitenciare tot ce aceştia nu au declarat la securitate în timpul anchetei.” [notă: Gheorge Sucigan, Declaraţie, Fond „Penal”, 30/07/1953, dos. 25 390, vol. 1, f. 161, subl. de mână în text. De la „Tot cu” şi până la final, pasajul este marcat cu o linie verticală pe manşeta stângă a paginii. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/05/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 235 v-236 r.] (Istorie, p. 199, par. 1.) După absolvirea şcolii, pe 20 mai 1950 au fost avansaţi la gradul de sublocotenent[notă: Cel care indică data este Avădăni. Cf. Constantin Avădăni, Proces-Verbal de Interogatoriu, 28/02/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 286.], iar pe 1 iunie 1950[notă: Cel care indică data este Sucigan. Cf. Gheorghe Sucigan, Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/05/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 235 r.], cursanţii au fost îmbrăcaţi în uniforme de Securitate şi duşi în localul DGP din Calea Victoriei, unde au fost prezentaţi ministrului adjunct de Interne, Marin Jianu, care le-a vorbit despre „rolul şi sarcinile noastre în penitenciare”[notă: Velian Velian, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, 3/02/1954, vol. 2, f. 282.], şi lui Ioan Baciu[notă: Ioan Baciu, Declaraţie, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, 8/02/1954, dos. 33/1953, ff. 269-270.]. Apoi Sepeanu a indicat fiecăruia locul în care a fost repartizat, iar la plecare le-a dat câte un plic pentru directorul penitenciarului de destinaţie, în care erau indicate atribuţiile lor „de suprafaţă”[notă: Velian Velian, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, 3/02/1954, vol. 2, f. 283. Stoilescu ştie şi el de repartiţia respectivă. Cf. Coman Stoilescu, Declaraţie, 12/07/1953, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 298; Declaraţie, 10/02/1954, dos. 33/1953, f. 281.] şi le-a spus fiecăruia: „Vezi să nu mă faci de ruşine.”[notă: Constantin Avădăni, Proces-Verbal de Interogatoriu, 28/02/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 287.] (Istorie, pp. 199-200.)
8	Or, pentru proaspătul exclus din partid Sepeanu ... (p. 144, fără sursă)	În 1950 [Sepeanu] este exclus din partid, „pentru trecutul său necorespunzător, precum şi al tatălui, fost avocat, pentru că ar fi avut legături cu organele siguranţei burghezo-moşiereşti.”[notă: Adresă a Securităţii către vicepreşedintele Consiliului de Stat, Emil Bodnăraş, 1/02/1971, semnată de şeful instituţiei, Ion Stănescu, Fond „Documentare”, dos. 1 993 (cota SRI) – fost 9 604 Special Cabinet – 19 (cota CNSAS), vol. 2, f. 45.] (p. 123, par. 2.)
9	[Sepeanu] Fiind un tip inteligent, el a realizat că nu poate trimite ordine scrise subordonaților săi pentru pornirea bătăilor, așa încât nu le-a dat prea multe indicații despre metodele pe care au voie să le folosească în vederea obținerii rezultatelor. Dimpotrivă, i-a stimulat pe aceștia să dezvolte orice fel de acțiune care ar fi dat rezultate, lăudând cantitatea mare de material care îi ajungea din Pitești și Gherla. (p. 144, par. 3, fără sursă.)	...el [Sepeanu] a eludat, la fel de neverosimil, implicarea conducerii Securităţii în organizarea, coordonarea şi controlul atrocităţilor. Acesta a fost colacul său de salvare în anchetă, pe care, cu inteligenţa şi exeperienţa sa, l-a exploatat din plin. (p. 127, par. 1.) acţiunea avea loc prin ordine telefonice şi verbale, transmise ofiţerilor la faţa locului, cu prilejul inspecţiilor, sau prin chemarea lor la raport, în Centrală. Spre deosebire de perioada Nemeş, spune şi dactilografa Serviciului: „Instrucţiunile erau date numai de către Sepeanu – vorbesc despre instrucţiunile importante – şi întotdeauna numai verbal.”[notă: Maria Alexandrescu, Declaraţie de martor, 8/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 66 v.] (Istorie, p. 204, par. 1.) În fapt, el [Sepeanu] fusese un ofiţer eficace, foarte exigent cu subalternii, cărora, după ce le stabilea sarcinile, le lăsa o marjă de iniţiativă largă, atât în alegerea soluţiilor, cât şi a metodelor operative. (Istorie, p. 254, par. 2.) „Sepeanu a dat instrucţiuni sumare de felul cum trebuie să se lucreze în penitenciare. De cele mai multe ori, atunci cînd ofiţerii din birourile de inspecţii cereau îndrumări[,] Sepeanu le recomanda «să-şi bată capul singuri».”[notă: Iancu Şerban, Declaraţie de martor, 10/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 60 r.] (Istorie, p. 203, par. 2.) Bacheş arată şi ce aştepta nou şef de la subalternii pe care şi-i formase: „Acesta – Sepeanu – era interesat să iasă cît mai mult material – nu-l interesau însă metodele aplicate[,] acceptînd orice iniţiativă în această privinţă. Aceasta o deduc din faptul că niciun ofiţer din birourile de inspecţii n-a fost sancţionat[,] nici măcar nu i s-a atras atenţia, de către Sepeanu[,] pentrucă ar fi folosit vreo metodă, sau alta. / Sepeanu critica pe cei care nu aduceau informaţii.”[notă: Ion Bacheş, Declaraţie de martor, 12/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 52 r-v.] (Istorie, p. 203, par. 4.) Sepeanu a inspectat închisoarea [Brașov ], prilej cu care s-a arătat nemulţumit de activitatea lui Iagăru: „a venit la mine şi a zis că ce fac eu la acest Penitenciar, că stau degeaba, şi că nu fac nimic, că alte Penitenciare dau material bogat[,] numai declaraţi[i,] iar eu nu dau nimic, dând exemplu Penitenciarul Or[aşului]. Piteşti, şi Canalul, unde mi-a zis – [«]futu[-]ţi mama ta – dacă nu vei face treabă, vei fi chemat la Bucureşti[,] la D.G.P., unde vei fi schimbat şi trimis în altă parte.[»]”[not: Iagăru spune că evenimentul s-a petrecut în iulie sau august, însă este vorba de iulie. Cf. Ibidem, ff. 291 r-v.] Şeful voia „K[ilo]grame” de informaţii, ca la „Piteşti şi Gherla”[notă: Idem, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 415 r.] (Istorie, p. 216, par. 4.) Avram Hahamu (...) a spus că Sucigan era lăudat de Sepeanu, care promitea „că-l face căpitan [pentru] că foloseşte metode … [cuvânt neînţeles: barbare?] pentru obţinerea materialului.”[notă: Avram Hahamu, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 422 r-v.] (p. 146, par. 3.) [Sepeanu]: „Pentru mine, Mircea şi Sucigan au fost cei mai buni, au avut o serie de lucruri bune, acţiune cu rezultate bune. Erau printre cei mai buni băieţi ai noştri.”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator de inculpat, 25/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 359] (p. 134, par. 2.)
10	Materialul informativ (...) era triat la sediul din București de către colaboratorii lui Sepeanu și apoi depus în dosare separate pentru fiecare închisoare, în original și copie. Notele considerate bune erau trimise Securității, iar cele care necesitau lămuriri suplimentare erau retrimise penitenciarelor. (p. 145, par. 2, fără sursă.)	El [Iancu Şerban] avea misiunea de a primi şi înregistra notele informative sosite, în plicuri sigilate, de la birourile de inspecţii din teritoriu prin curierul Securităţii (poşta militară), dar, mai ales, aduse personal de ofiţerii BI ori prin „alte ocazii sigure”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 41 r. Vezi şi Iancu Şerban, Proces Verbal de Interogatoriu, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 2, ff. 296 r-v; Gheorghe Sucigan, Proces-Verbal de Interogatoriu, 28/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 220.]. După ce desfăcea plicurile, le prezenta lui Sepeanu, care punea rezoluţii de repartizare unuia sau altuia din ofiţerii Serviciului. Ofiţerii le prelucrau, după care informaţia originală şi cea prelucrată erau date lui Sepeanu. Declaraţiile/„demascările” erau dactilografiate. Când veneau în număr foarte mare, nu mai erau bătute la maşină, ci trimise în original, „spre exploatare”, la Direcţia a III-a a Securităţii. Informaţiile erau „cartate”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 41 v.] în trei mape (conform ordinului lui Pintilie), după care Sepeanu preda personal informaţiile la Securitate. De multe ori notele informative erau predate direct lui Sepeanu, fără a mai trece pe la registratură[notă: Iancu Şerban, Declaraţie de martor, 10/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 60 r.]. (Istorie, p. 200, par. 3.)
11	Lunar, Sepeanu realiza un raport privind informațiile obținute, starea de spirit din închisori și alte evenimente deosebite, pe care îl preda lui Pintilie; ulterior a mai predat material informativ și lui Alexandru Nicolschi, Gavrilă Birtaș și Coman Stoilescu. (p. 145, par. 2, sursa: ANIC, Fond CC al PCR, Secția Administrativ-Politic[ă], dos. 33/1953, passim.)	Serviciul redacta „buletine” (rapoarte) lunare, care erau predate „fie d-lui Pintilie[,] fie d-lui Nicolschi.”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 48 v.] (Istorie, p. 202, par. 1.) Pe măsură ce Serviciul a început să funcţioneze, „legăturile superioare” ale lui Sepeanu au coborât pe scară ierarhică: „Întregul material rezultat în urma activităţii informative, ce s-a dus de «biroul inspecţii» în penitenciarul Gherla, ca şi dealtfel materialul informativ rezultat din celelalte penitenciare, a fost predat D.G.S.S. după cum urmează: D-lui Pintilie Gheorghe[,] până în iulie 1950, D-lui Nicolschi Alexandru[,] până la sfârşitul lunei august 1950, D-lui Col. Birtaş Gavrilă[,] D[irecţia]. 1[,] până în octombrie 1950 şi D-lui maior Stoilescu Coman şi D-lui maior Cosma Augustin[,] D[irecţia]. 3[,] până la plecarea mea, în martie 1951.”[notă: Tudor Sepeanu, proces-Verbal de Interogatoriu, 29/04/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, f. 53 r. Vezi şi Idem, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 41 v. Maria Alexandrescu confirmă trimiterea informaţiilor la mr. Coman Stoilescu. Vezi Maria Alexandrescu, Declaraţie de martor, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v. La rândul său, Ion Becheş spune că informaţiile erau trimise, după caz, la Direcţiile a III-a şi a VIII-a, adică la: col. Gavrilă Birtaş şi mr. Ion Crişan, pe de o parte, şi col. Mişu Dulgheru, pe de altă parte. Vezi Ion Bacheş, Declaraţie de martor, 12/02/1955, vol. 3, ff. 53 r-v.] Pintilie i-a fost legătură superioară timp de o lună şi jumătate[notă: Tudor Sepeanu, Interogator de inculpat, 25/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 358 r. Stoilescu confirmă şi el relaţia cu Pintilie. Cf. Coman Stoilescu, Declaraţie, 12/07/1953, ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 298.]. Sepeanu indică exact evoluţia legăturilor superioare ale Serviciului. Astfel, „Instrucţiuni primeam dela dl. ministru adj. Pintilie Gh.[,] şi în luna noembrie 1950 am început a primi instrucţiuni dela dl. maior Stoilescu Coman, [şi] maior Cosma Augustin. Rapoartele de activitate le-am predat după cum urmează: dl[ui]. Ministru adj. Pintilie Gheorghe, g-ral maior Nicolschi [Alexandru], Birtaş Gavrilă şi Stoilescu Coman.”[notă: Idem, Interogator, 10/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 43 r. Augustin Cosma confirmă şi el data începerii legăturii cu Serviciul Inspecţii. Cf. Augustin Cosma, Depoziţie de martor, 27/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 425 r.]. (Istorie, p. 201, par. 2.)
12	De exemplu, la Făgăraș [Sepeanu] s-a întâlnit cu comisarul Alexandru Pompilian, anchetatorul de la Suceava, cu care lucrase împreună în Corpul Detectivilor. (p. 145, par. 2, fără sursă.)	După ce primul val de arestări a trecut, toţi legionarii din Regionala Moldova de Nord şi Centrală au fost mutaţi la închisoarea Suceava. Acolo au fost întâmpinaţi de inspectorul Pompilian, care, cu o listă în mână, îi repartiza pe camere în aşa fel încât cei din acelaşi grup subversiv să nu ia contact.[notă: Interviu cu un fost deţinut politic închis la Suceava, sub protecţia anonimatului, realizat de autor, Bucureşti, 19 iulie 1997. Intervievatul nostru a fost arestat la Iaşi pe 25 mai 1948 şi transferat la Suceava după câteva zile.] (Istorie, p. 41, par. 5.) Pentru o scurtă perioadă, regimul se va folosi de vechii anchetatori, după care îi va întemniţa la Făgăraş. Între ei era şi comisarul Pompilian, unul dintre coordonatorii anchetelor de la Suceava. [notă: D. Lucinescu, Jertfa, pp. 73-74. Pentru comisarul Pompilian, în particular, şi pentru reeducarea de la Suceava, în general, a se vedea şi Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991 (1963), pp. 46-48.] (Istorie, p. 45, par. 1.)
13	Nu încape îndoială că Sepeanu eanu a fost unul dintre cei mai zguduiți de această anchetă... (p. 145, par. 2, fără sursă; mai jos este citat un pasaj complet irelevant pentru ceea ce s-ar dori demonstrat.)	Iată cum a decurs ancheta lui Sepeanu: „La anchetă am fost presat şi am suferit violenţe fizice. Mi s’au pus cătuşele şi s-a întrebuinţat un procedeu tehnic nou pe care eu nu l-am cunoscut şi nu-l pot explica.”[notă: Tudor Sepeanu, Interogator de inculpat, 25/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 358 v.] Securitatea confirmă, într-un raport intern din 1968, că a fost maltratat, urmele fiind vizibile şi la acea dată[notă: Notă Raport privind rezultatele verificărilor în cazul numitului SUCEGAN GHEORGHE a Securităţii, 28/06/1968, semnată de lt.-col. Nicolae Diaconu şi mr. Gheorghe Mateuţ, Fond „Documentare”, dos. 1 993, vol. 1, f. 129.]. (p. 126, par. 2.)
14	...a dispărut gardianul Augustin Vășcan (...). Eliminarea lui Vășcan este justificată dată fiind implicarea sa minimală în torturi ... (p. 145, par. 2, fără sursă.)	În al doilea rând, se renunţă la acuzaţiile aduse lui Augustin Văşcan, gardianul şef al secţiei etajului III de la închisoarea Gherla, unde aveau loc demascările. Motivarea a fost că faptele lui „nu constituie nicio infracţiune[,] deoarece acest învinuit[,] în mintea lui şi-a închipuit că este dator să execute acele ordine şi nu a avut reprezentarea că el comite vreo infracţiune (...) nu a avut vreo intenţie infracţională”, luându-se în considerare „gradul lui mic de caporal” şi „insuficienta lui pregătire profesională şi politică.”[notă: Rechizitor, Nr. 71, al Procuraturii Militare pentru Unităţile MAI, 20/10/1955, semnat de mr. Nicolae Stănescu, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 5, f. 31 v.] Pe 10 martie 1955 este eliberat[notă: Adresă a Procuraturii militare Teritoriale Bucureşti către UM 0123/O (Direcţia Anchete a Securităţii), 10/03/1955, semnată de procuror, lt.-col. N. Dumitrescu şi de secretarul Procuraturii, I. Tîrîianu, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 24, f. 8. Pe document există o rezoluţie semnată de şeful colectivului de anchetă, mr. Niculae Toma: „10.3.955 / Vaşcan Augustin nu mai / este reţinut pentru alte fapte / şi poate fi eliberat astăzi / după orele 14.00.”]. Stătuse în arest doi ani[notă: Augustin Vaşcan, Declaraţie, datată martie 1955, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 24, f. 17.]. (pp. 127-128.)
15	De pildă, Gavrilă Birtaș a recunoscut: „Ştiam şi ştia şi conducerea direcţiei generale a securităţii adică g-ral Nicolschi şi ministru adj. Pintilie că atunci cînd au sosit în penitenciare noui loturi de legionari condamnaţi au fost luaţi în primire de cei «reeducaţi», adică s-au bătut între ei pentru a declara ce n-au declarat la anchetă în legătură cu faptele lor şi cu alte fapte ce ei le cunoşteau.” (pp. 146-147, sursa: ACNSAS, Fond Penal, vol. 3, dos. 1126, f. 6 v.)                               De altfel, el [Birtaș] a încercat să-l protejeze oarecum pe Sepeanu, recunoscând că Ministerul de Interne accepta: „orice metodă care ar duce la desbinarea legionarilor fără a preciza ce anume. Nici Nemeş Iosif, nici Sepeanu Teodor din proprie iniţiativă, fără să fi avut ordin de a se tolera bătaia, sau alte metode chiar, nu le-ar fi tolerat sau folosit.” (p. 146, sursa: ACNSAS, Fond Penal, vol. 3, dos. 1126, f. 8)   Birtaș nu s-a oprit aici: „Menţionez cu tărie că această linie adică de a sparge unitatea legionarilor din penitenciare a fost linia trasată dela conducere, eu personal primind această linie dela ministru adj. Pintilie.” (p. 146, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 3, f. 7 v.)	„Ştiam[,] şi ştia şi conducerea direcţiei generale a securităţii[,] adică g-ral Nicolschi şi ministru[l] adj. Pintilie [,] că atunci cînd au sosit în penitenciare noui loturi de legionari condamnaţi au fost luaţi în primire de cei «reeducaţi», adică s-au bătut între ei pentru a declara ce n-au declarat la anchetă în legătură cu faptele lor şi cu alte fapte ce ei le cunoşteau.” [notă: Gavrilă Birtaş, Interogator, 15/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 6 r-v. Pentru corectitudine, indicăm că Birtaş afirmă că ar fi ştiut doar că deţinuţii se bat între ei, fără a cunoaşte – pentru că nu i s-a raportat – nici intensitatea bătăii, nici atrocităţile comise şi nici crimele. Totodată, el susţine că despre folosirea bătăii ca mijloc de scoatere a informaţiilor ar fi aflat în timp ce Sepeanu se afla la conducerea Securităţii închisorilor, în vreme ce Nemeş nu i-ar fi raportat nimic. Sugestiv, când este întrebat de procurorul militar care îl ancheta dacă Nemeş îi dădea rapoarte de activitate scrise, Birtaş răspunde că nu îşi aduce aminte, dar că presupunând că i-au fost înaintate, ele trebuie să se găsească în Arhiva MAI. Cf. Gavrilă Birtaş, Interogator, 15/04/1955, vol. 3, ff. 6 v-7 r.] (Istorie, p. 136, par. 1.) Birtaș: „Orice metodă care ar duce la desbinarea legionarilor[,] fără a preciza ce anume. Nici Nemeş Iosif, nici Sepeanu Teodor [Tudor] [,] din proprie iniţiativă, fără să fi avut ordin de a se tolera bătaia, sau alte metode chiar, nu le-ar fi tolerat sau folosit.” [notă: Gavrilă Birtaş, Interogator, 15/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 8 r-v] (Istorie, p. 205, par. 1.) Şeful Direcţiei a III-a a Securităţii recunoaşte care era linia politică a regimului în privinţa metodei reeducării, ca şi a tehnicilor aferente: „Menţionez cu tărie că această linie[,] adică de a sparge unitatea legionarilor din penitenciare[,] a fost linia trasată dela conducere, eu personal primind această linie dela ministru[l] adj. Pintilie.” [notă: Gavrilă Birtaş, Interogator, 15/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 8 r-v] (Istorie, p. 204, par. 2.)
16	Ion Marina a arătat că Nemeș nu doar știa, ci a și aprobat folosirea metodei din Pitești. (p. 146, fără sursă)	Ioan Marina şi-a justificat participarea la reeducare prin ordinele primite de la Iosif Nemeş, şeful Serviciului Operativ...[notă: Ioan Marina, Interogator de inculpat, 25/09/2007, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 348-350.] (p. 133, par. 5.)
17	Eva Birtaș [nota 16: biografie], a susținut că toți colegii din serviciul Inspecții, precum și din Direcția Generală a Penitenciarelor știau că se bate în închisori. Direcțiile locale de Securitate i-au informat că deținuții se bat între ei: „De această chestiune se râdea”. (p. 146, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 3, f. 57 v).	Implicarea cobora, pe linie ierarhică, de la conducerea MAI şi/sau Securităţii până la structura de Securitate a închisorilor, ordinelor venite din vârful ierarhiei corespunzându-i rapoartele de la bază, după cum relatează Eva Birtaş: „Eu, ca dealtfel şi ceilalţi tov[arăşi]. care lucrau cu noi, ştiam că în penitenciare se bate, acest lucru îl ştiau şi tovarăşii din direcţia generală [a Securităţii Poporului]. / Au fost cazuri cînd ni se semnala că deţinuţii se bat între ei, aceasta mi s-a semnalat dela Gherla şi dela Piteşti. De această chestiune se «rîdea».”[notă: Eva Birtaş, Declaraţie de martor, 11/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 57 v-58.] (Istorie, p. 136, par. 2.)
17	Mircea Mihai a încercat să se disculpe relatând o discuție avută cu Sepeanu, care i-a vorbit de necesitatea introducerii unui „cutremur de 9 grade” printre deținuți. Bănuind că se referă la bătaie, Mihai i-a spus să fie atent să nu se ajungă la decese, ca pe vremea lui Nemeș, dar Sepeanu a reacționat cinic: „Dă-i în mă-sa, mi se rupe în paișpe, dacă moare”. (p. 146, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 3, f. 73).	În biroul directorului şi de faţă cu el, Sepeanu i-a instruit pe ofiţerii politici cum să continuie demascările la secţia subsol, după cum discutase cu Ţurcanu. Pentru început, a preconizat o izolare de circa o lună-două, timp în care deţinuţii să fie încadraţi cu informatori. Apoi după ce i se vor comunica informaţiile obţinute, va hotărî modul în care va fi continuată acţiunea. În plus, le-a spus celor doi politici să nu ia legătura cu deţinuţii, ci doar cu Ţurcanu. Etapa era văzută ca provizorie, nefiind vorba de abandonarea metodei demascării, de vreme ce şeful SI a afirmat că: „atunci cînd o să fie creiate condiţiile pentru a trece la acţiunea de «demascare» propriu-zisă[,] o să le dăm la deţinuţi «un cutremur de 9 grade».”[notă: Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 72 v-73 r.] Înţelegând că şeful său se referă la bătăi şi torturi, Mircea, care aflase de la director că în demascări muriseră deţinuţi, i-a zis: „«Tov. Colonel[,] să nu se întîmple aşa cum am auzit că s-a întîmplat înainte, adică să moară deţinuţii.» El [Sepeanu] mi-a spus: «Dă-i în mă[-]sa, mi se rupe în paişpe dacă moare.»”[notă: Mihai Mircea, Interogator, 4/02/1955, Ibidem, f. 73 r. În alte locuri, Mircea spune că i-a comunicat ce auzise de la Dumitrescu despre moartea deţinuţilor, iar Sepeanu i-a răspuns în felul indicat mai sus, în timpul uneia din deplasările sale la Bucureşti. Cf. Declaraţie, 5/02/1954, vol. 2, f. 70.] (Istorie, p. 236, par. 2.)
18	În declarația sa Nemeș a mers mai departe, spunând că Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Mihai Jianu și Gavril Birtaș cunoșteau în totalitate situația din închisori. Birtaș a aflat chiar înaintea lui de sinuciderea lui Gheorghe Vătășoiu și l-a liniștit pe Nemeș, furios fiindcă nu i se executase ordinul de a pune plasă în golul din scări: „asemenea cazuri s-au mai întîmplat şi o să se mai întîmple”. (pp. 146-147, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 3, f. 91).	La rândul său, Nemeş a informat pe cale ierarhică: „Imediat am raportat şi acest caz la M.A.I., adică lui Birtaş, care mi-a spus că asemenea cazuri s-au mai întîmplat şi o să se mai întîmple. Dealtfel[,] această chestiune o cunoştea M.A.I., atît tov. Pintilie, cît şi Nicolschi [,] şi sunt sigur că şi Teohari Georgescu. Cred deasemeni – sunt sigur chiar, că şi pe linia ministerului se aflase înainte chiar ca eu să raportez. Deduc acest lucru deoarece cînd am venit şi am raportat lui Birtaş, acesta cunoştea.”[notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, ff. 91 r-v.] (Istorie, p. 183, par. 3.)
19	Alexandru Dumitrescu a arătat în prima zi că (...) Marin Jianu le-a cerut directorilor de penitenciare într-o conferință să nu raporteze nimănui faptele care se petrec în subordinea lor, nici măcar Comitetului Central al PMR! (p. 147, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 6, ff. 346 v-347.).	Alexandru Dumitrescu (...) a dat detalii cu privire la pregătirea reeducării: „La o conferinţă în iunie 1949, la Dir. generală a Penit.[,] dl. Ministru adjunct al M.A.I. Marin Jianu, a spus să nu se raporteze nimănui[,] [nu]mai la C.C. P.M.R.[,] despre unele acţiuni ce se vor întreprinde în penitenciare, pentru că s-ar putea ca organele de partid să împiedice acele acţiuni[,] şi a mai adăugat că ele sunt întreprinse direct de C.C. P.M.R. prin Dl. Teohari Georgescu[,] care era membru al C.C. P.M.R, astfel că eu nu am avut altceva de făcut decît să tac la aceste dispoziţiuni.”[notă: Alexandru Dumitrescu, Interogator de inculpat, 25/09/2007, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f.347.] (p. 133, par. 4.)
20	Mai puțin convingătoare Mircea Mihai, care a susținut că nu a văzut niciodată deținuți bătuți și că nu știa decât ceea ce îi raporta Țurcanu, dar, fiind convins că toată acțiunea este dirijată de „organele superioare” nu a putut să ia nicio măsură. (p. 147, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 6, ff. 346 v-347.).	Mihai Mircea, replică tactica fostului său şef, spunând că nici pe el nu l-a informat Ţurcanu despre maltratări, că nu a asistat la nici o bătaie şi, mai mult, că nici măcar nu a văzut deţinuţi bătuţi [notă: Mihai Mircea, Interogator de inculpat, 25/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 360-364.] (p. 134, par. 3.)
21	A doua zi, pe 26 septembrie 1956, a venit rândul acuzaților din Gherla să se apere, dar nici Gheorghe Sucigan, Constantin Avadăni, nici Viorel Bărbos nu au făcut-o foarte convingător. Cei trei și-au retras unele declarații din anchetă, probabil smulse prin presiuni (de pildă, Bărbos) a negat că ar fi făcut parte din rețeaua de spionaj în care ancheta îl introdusese. (p. 147, fără sursă.)	Pe 26 septembrie au fost interogaţi: Gheorghe Sucigan, Constantin Avădăni şi Viorel Bărbos. Sucigan a relatat că extinderea reeducării la închisoarea Gherla s-a făcut la ordinele şi indicaţiile amănununţite ale lui Sepeanu, la fel ca şi începerea maltratărilor. Din anchetă retractează afirmaţia că ar fi fost servil faţă cu deţinuţii-cadre ale reeducării („legionari”) şi „faptul că aş fi avut atitudine duşmănoasă că nu am raportat morţii” din reeducare. De aici se înţelege că nu a raportat morţii pentru că şeful său direct, Sepeanu, nu era interesat de morţii care rămâneau cu morţii, ci de vii care îşi făceau demascarea. În fine, a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu soţiile unor deţinuţi închişi la Gherla.         Constantin Avădănii a indicat că a participat la reeducare sub ordinele lui Gheorghe Sucigan şi Tudor Sepeanu. În chip de concluzie a spus: „Metoda demascării nu s-a interzis propriu zis niciodată, pentru că nu [ştiu] să fie venit un ordin categoric în acest sens.” A retractat apoi câteva chestiuni anodine pe care le asumase în anchetă.         Viorel Bărbos – fără să precizeze că retractează afirmaţiile din anchetă – a negat apartenenţa sa la aşa-zisa organizaţie condusă de artista Daia Nicoară. Pe aceasta a cunoscut-o la Clinica ORL din Cluj, unde se trata, însă nu au avut cu ea nicio legătură. A relatat apoi că într-o zi din 1947, fiind beat şi căutând o fată, a dat peste o şedinţă legionară care se ţinea într-o mansardă, la care a luat parte şi Cornel Pop. Probabil că acest deţinut, reeducat la Piteşti, care a fost închis apoi şi la Gherla, l-a demascat ca legionar, făcând dintr-un fapt anodin o acoperire conspirativă. A negat şi afirmaţia fictivă a lui Alexandru Popa din anchetă, prin care susţinea că i-ar fi transmis medicului material informativ din închisoare ca să-l ducă Daiei Nicoară. În fine, a recunoscut că în cazul unui deţinut, (?) Masler, a transmis familiei că se află în închisoarea Gherla şi este sănătos. [sursa: Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, ff. 365-378] (pp. 134-135.)
22	Procesul a continuat cu (...) Mișu Dulgheru, care a admis în instanță că primea materiale de la Serviciul Inspecții și că unele erau verificate de subordonații săi. (p. 147, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 6, f. 402.)	Mihai Dulgheru, fost şef al Direcţiei Anchete a Securităţii (august 1948-noiembrie 1952) şi martor al acuzării, a spus că a primit „demascări” pe linia sectorului condus de Coman Stolilescu, pe care le verifica prin anchete.[notă: Mihai Dulgheru, Depoziţie de martor, 26/09/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 6, f. 401.] (p. 139, par. 3.)
23	Mircea Mihai sugerează că a fost arestat abia după termenul de judecată din 25 septembrie, din cauza declarațiilor martorilor Ion Cioltar şi Nicolae Lăzăroiu, pe care le respinge ca nefondate. Acuzat că nu a luat măsuri de a opri torturile, s-a apărat spunând că nu avea cunoștință de acestea și că l-a ajutat pe Țurcanu prin mutarea deținuților pentru că ordinul primit de la Sepeanu era să conlucreze cu acesta, nicidecum să ia măsuri împotriva lui. (p. 147, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 7, ff. 112-115.)	Pe 19 octombrie Mihai Mircea dă Tribunalului o declaraţie, în care caută să se disculpe[notă: Mihai Mircea, Declaraţie, 19/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, ff. 112-115.]. Întrucât în momentul în care l-au interogat, anchetatorii Securităţii i-au spus că nu i s-au pus în sarcină fapte care să-l facă pasibil de condamnare, crede că măsura arestării a fost luată în urma declaraţiilor din instanţă ale lui Ion Cioltar şi Nicolae Lăzăroiu. (...) Politicul spune apoi că: „eu nu aveam nici autoritatea şi nici motive să mă împotrivesc” [Ibidem ] cererii [Securității Pitești de a ancheta un deținut]. (...) Încheie aiuritor: „Cu toate că nu era treaba iniţiată de mine, totuşi după ce deţinutul a fost dus pe secţia spital, m-am dus la Ţurcanu şi i-am atras atenţia să nu aplice metode de constrângere asupra acelui deţinut, la care Ţurcanu mi-a răspuns, dînd asigurări, că nici nu se gîndeşte să facă aşa ceva.”[Ibidem] (pp. 152-153.)
24	Mihai Nedelcu (pe atunci, șeful Securității Cluj), a ales să nu se prezinte la proces, trimițând un cerificat medical care atestă problemele cardiace. (p. 148, fără sursă.)	La rândul său, col. Mihail Nedelcu, şeful Securităţii regionale Cluj, răspunde printr-o adresă, semnată de un subordonat, că nu poate fi prezent la termen, întrucât „suferă de boala hipertensivă visceralizată, sindrom miocardo coronarian, motiv pentru care necesită un repaus mai îndelungat cu supraveghere medicală permanentă şi evitarea eforturilor fizice[,] inclusiv deplasări.”[notă: Adresă Nr. 452 din 16/02/1957, a MAI/Securitate, Regiunea Cluj, către TM al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, semnată indescifrabil de un căpitan, locţiitor şef direcţie, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 263.] Este anexat şi un certificat medical, emis de o comisie medicală a MAI Cluj[notă: Certificat medical emis de MAI Regiunea Cluj, Biroul Medico-sanitar, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 265. Comisia era compusă din: mr. dr. Ion Galambos, dr. Ileana Moraru şi dr. Pavel Cseh.]. (p. 156, par. 1.)
25	Sentința a fost pronunțată pe 20 aprilie 1957 (...). În octombrie 1957 recursurile celor șapte au fost respinse, dar un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale avea să îi elibereze din închisoare la 13 noiembrie 1957. (p. 148, fără sursă.)	Pe 20 aprilie 1957 a fost dată sentinţa[notă: Încheiere de şedinţă, 20/04/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, ff. 380 r-383 v; Proces-verbal (minuta) nr. 101, 20/04/1957, vol. 7, ff. 359-360. Completul a fost acelaşi ca cel de la şedinţa precedentă: preşedinte, mr. Ioan Branovici, asesori populari: lt.-col. Mihail Secoşanu şi lt.-col. Ioan Nichita.]. (...) Pronunţarea a fost amânată pentru 14 octombrie. (...) La termen, tot în prezenţa recurenţilor, a fost dată sentinţa[notă: Decizia Nr. 563, 14/10/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, ff. 454-459; Minuta deciziei Nr. 563 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, 14/10/1957, vol. 7, f. 453.]. (...) Cele şase foste cadre MAI şi medicul Viorel Bărbos au fost eliberaţi pe 13 noiembrie 1957 de la închisoarea Ocnele Mari, fiind graţiaţi de restul pedepsei în baza Decretului 534 din 6 noiembrie 1957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale[notă: Ordin de punere în libertate, transmis de col. Vasile Lixandru şi primit de lt.-maj. Constantin Enea, comandantul închisorii Ocnele Mari, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol 10, f. 227.]. (pp. 182, par. 2; 189, par. 3; 192, par. 2; 195, par. 4.)
26	Detenția de patru ani a fost suficientă însă pentru ca unii din ei să se îmbolnăvească sau să își piardă controlul asupra facultăților mentale: Alexandru Dumitrescu a fost raportat pentrucomportament vulgar față de gardienii care îi cereau să stea în raza de vedere a vizorului, lovindu-se cu palma peste fund și arătându-le organul sexual. (p. 147, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 10, f. 276.)	[Alexandru Dumitrescu] La dosar se află un o fotografie din timpul anchetei, care îl arată cu privirea rătăcită, ceea ce indică faptul că psihicul îi era zdruncinat. Într-un raport din 2 ianuarie 1955 se relatează: „În ziua de 2-I-956[,] fiind şef de schimb în arestul vechi[,] dela ora 6,30 la 14,30, după servirea mesei eu mergeam controlînd pentru a vedea dacă toţi arestaţi[i] au mîncat[,] cînd am ajuns la celula 98 mi m[-]am uitat în celulă[,] nu se vedea atunci[,] eu am bătut cu mîna în uşă şi[,] în acest timp[,] a eşit de după uşă[,] întorcîndu[-]se cu spatele la uşă şi se bătea cu palma peste fund[,] şi după aceeia aintrat iarăşi după uşă şi eu am bătut din nou cu mîna în uşă[,] şi atunci a eşit şi s[-]a întors cu faţa spre mine[,] arătîndu[-]mi membru.”[notă: Raport, 2/01/1955, semnat de plt. Atitieni, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 276. Gardianul propunea să fie pedepsit cu şapte zile de izolare severă, însă prin rezoluţie, semnată indescifrabil de un lt.-maj., solicitarea nu a fost aprobată.] Mai mult, certificatul medical din ianuarie 1955, deşi afirmă că este „în depline facultăţi mintale”, confirmă că avea o „Stare de nervozism”[notă: Certificat medical, 13/01/1955, semnat de medicul MAI Alexandru Popa, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 250.]. Între 5 februarie şi 7 aprilie 1955 a fost tratat la Văcăreşti de „Orhiepididimită Tbc cronică”, cu hidrazidă şi streptomicină, iar starea i s-a ameliorat[notă: Referat, 7/04/1955, semnat indescifrabil de medicul Secţiei Chirurgie al închisorii Văcăreşti, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 254; Referat, 9/04/1955, semnat de medicul MAI Alexandru Popa, vol. 10, f. 255.]. În plus, se spune că „au rămas tulburări în sfera genitală şi tulburări nervoase”[notă: Referat, 9/04/1955, semnat de medicul MAI Alexandru Popa, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 255.]. „Bolnavul are tulburări de comportament care necesită tratament neuro psichic”[notă: Referat, 7/04/1955, semnat indescifrabil de medicul Secţiei Chirurgie al închisorii Văcăreşti, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 254.]. Se „recomandă şi este necesar să fie supus unei Comisii medicale neurologice, care să stabilească concluziile medicale asupra sănătăţii lui din punct de vedere neurologic şi psihic, care concluzii vor fi folositoare pentru anchetă.” [notă: Referat, 9/04/1955, semnat de medicul MAI Alexandru Popa, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 255.] Copia ultimului referat este trimisă mr. Niculae Toma, care hotărăşte că ceruta comisie „şi-a spus cuvîntul – [Alexandru Dumitrescu] este conştient” [notă: Ibidem. Şeful anchetatorilor se referea, în mod verosimil, la diagnosticul pus în 22 ianuarie 1954, de medicii MAI, Moise Cahane şi Chivu Lichter, care au conchis că: „arestatul ce ne-a fost prezentat = am constatat că nu suferă ... [două cuvinte neînţelese] de turburări psihice în sfera cunoaşterii. / Am constatat că individul prezintă turburări reactive de detenţie[,] şi anume de tipul hipertiroidiei reactive cu elemente astenice. / Dânsul afirmă că are anumite turburări de memorie privind un complex întreg de întâmplări – ceea ce la examenul nostru nu se arată valabilă. / I-am prescris ca tratament pentru turburările nervoase aflate: vit. A – vit. P.P – calciu clorat – Sirop iod tonic şi tratament specific pentru luesul său latent – afirmat de către pacient.” Documentul nu prezintă nicio indicaţie cu privire la cel consultat şi, mai mult, el este intercalat printre actele privindu-l pe Viorel Bărbos. Cf. Referat, 22/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 9, f. 63.]. În fine, în aceeaşi lună închisoarea Văcăreşti comunică UM 0123/E Bucureşti (Malmaison) că a fost tratat acolo de o altă boală, dar că tratamentul neuro-psihic nu s-a putut face în acel spital, la fel cum nu se putea face nici la Secţia nr. 9 a Spitalului Gheorghe Marinescu din Bucureşti[notă: Adresă a închisorii Văcăreşti către UM 0123/E Bucureşti (Malmaison), 9/04/1955, semnată indescifrabil de comandant, un lt.-col., Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 253.]. (pp. 120-121.)

 

Observații:

Termenul „anodin(e)”, (pct. 1) este una din mărcile noastre stilistice, iar folosirea lui este pusă de A.M., urmându-ne pe noi, la fel de fraudulos, în legătură cu relatarea lui Avădăni.

Datele arestării inculpaților sunt și ele furate (pct. 2, 3), precum cele ale lui Al. Dumitrescu și Viorel Bărbos, informații greu de depistat; în cazul din urmă, sursa indicată de A.M. este de acoperire.

Concluzia de la pct. 5 nu este argumentată nici prin trimitere la surse, nici prin vreo analiză, semn clar că și-a însușit-o de la noi.

Trimiterea la sursa de arhivă de la pct. 11, cu passim, este de pură acoperire.

Pct. 12: „toate” inspecțiile lui Sepeanu în închisori, despre care vorbește A.M. (p. 145), au fost reconstituite de noi, sistematic, în Istorie, fapt pe care îl trece sub tăcere, la fel cum face și cu sursa inedită (un inerviu al nostru) referitoare la Pompilian.

Pct. 15 este sugestiv pentru maniera în care studiile noastre sunt prădate de cele mai valoroase informații referitoare la implicarea conducerii Securității în reeducare, care sunt, repetăm, extrem de greu de găsit în documente, acțiune care presupune un efort migălos și de lungă durată.

La pct. 16 avem o acțiune mixtă de plagiere, de prădare a surselor și de contrafacere (fie și stilistică) a citatului.

Pct. 17 și 18: pentru că plagierea merge de multe ori mână în mână cu lipsa de logică, A.M. citează declarația lui Mihai Mircea ca și cum ar fi fost făcută în timpul procesului, când, de fapt, ea a fost făcută în anchetă (scopul fiind acoperirea furtului din Istorie); apoi, îl prezintă pe sublocotenentul Mircea atrăgâdu-i atenția colonelului Sepeanu de parcă i-ar fi fost șef, iar nu subaltern (are A.M. idee ce s-ar fi ales de un mărunt ofițer dacă, în acel context, s-ar fi adresat astfel patronului Securității închisorilor și lagărelor?!). În mod identic, A.M. citează și declarația lui Iosif Nemeș ca și cum ar fi fost făcută în timpul procesului, când, de fapt, ea a fost făcută în anchetă (scopul fiind același: acoperirea furtului din Istorie). În fine, pe Marin Jianu (ministrul adjunct de Interne) îl confundă cu Mihai Jianu (deținut)!...

Pct. 21: doar de la noi se înțelege de ce apărarea inculpaților nu ar fi fost, cum spune A.M., „neconvingătoare”.

La Pct. 26 se vede foarte bine cât de laborioasă este uneori munca în legătură cu sursele, privitoare doar la un singur detaliu. Prin urmare, când găsești o analiză ca cea a noastră, de ce ar trebui să o refaci (și în maniera aceea nu doar palidă, ci și frauduloasă), în loc să o citezi?!

Ceea ce lipsește din acest proces, în prezentarea lui A.M., este la fel de sugestiv: este vorba despre intervențiile lui Alfons Nachtigal, avocatul lui Sepeanu, mare nume al Baroului interbelic, care sunt profund rușinoase. Iar menționarea lor nu este făcută, din aceleași motive ca cele indicate mai sus.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

 

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
16	8	2

 

Al treilea proces al reeducării (grupul Valeriu Negulescu):

1) Deși în Procese Al treilea proces al reeducării ocupă un spațiu de 54 de pagini (pp. 199-252), comparativ cu cele 7 pagini ale lui A.M. (pp. 149-155), și în ciuda faptului că suntem autorul unei lucrări special dedicate proceselor reeducării, de mare întindere (269 p.), A.M. NU NE CITEAZĂ NICI O DATĂ, comportându-se ca și cum studiul nici n-ar exista, situație inacceptabilă în cercetarea istorică. Este, încă o dată, indiciul că are ce ascunde.

2) Toate temele – dar absolut toate – tratate de A.M. în partea din lucrarea sa dedicată subiectului au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem da nici măcar un exemplu de excepție), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONȚINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre generale și parțiale, care DE CELE MAI MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, în timp ce în alte cazuri și le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhivă, citate de noi din abundență).

3) Frapant este că expunerea noastră cronologică este furată sistematic, prin urmare din acest punct de vedere nici nu mai avem ce indica, întrucât o simplă comparație este lămuritoare.

 

	A.M.	Procese (fără altă indicare)
1	Selecția inculpaților s-a făcut aproape aleatoriu, pentru a înlătura o serie de martori incomozi ai demascărilor, dar nu numai. (p. 149, fără sursă.)	Selecția arbitrară: Virgil Bordeianu (...) a indicat încă o dată arbitrariul selecţiei pe care o operase Securitatea faţă cu deţinuţii trecuţi prin reeducare.  (p. 223, par. 1.) Virgil Bordeianu a relatat un episod şi o convorbire avută cu Eronim Comşa, unul dintre martorii acuzării, ambele petrecute în 1952, la Baia Sprie, din care se vede foarte bine arbitrariul juridic al inculpării: faptul că unii dintre aceşti martori-victime fuseseră, ulterior demascării lor, mai implicaţi în reeducare decât înşişi inculpaţii[notă: Virgil Bordeianu, Supliment de interogatoriu, 29/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 184.]. La fel face şi Gheorghe Caziuc, care arată înspre Virgil Coifan – care în 1950 l-a înlocuit în comitetul de demascare de la camera 3 „corecţie”, de la închisoarea Piteşti – dar şi înspre Eronim Comşa, foarte activ printre deţinuţii legionari închişi la Jilava şi la Piteşti înainte de trecerea lui prin reeducare[notă: Gheorghe Caziuc, Supliment de interogatoriu, 29/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 187 r-v.]. (p. 218, par. 4.) [Caziuc] A scos şi el în evidenţă arbitrariul inculpării, de vreme ce Alexandru Popa şi Nutti Pătrăşcanu (pe atunci proaspăt reeducat) – martorii acuzării de acum – fuseseră unii dintre cei cu care Ţurcanu analizase, în decembrie 1949, comportamentul lui Bogdanovici în reeducarea de la Suceava. Şi, după cum el însuşi a precizat, Caziuc cunoştea bine situaţia, ca unul care, alături de Alexandru Popa şi Virgil Bordeianu, participase la reeducarea de la Suceava. În fine, a confirmat şi el că Oprişan a fost bătut pe măsura funcţiei pe care o avusese în Mişcarea Legionară. (p. 223, par. 2.) Înlăturarea martorilor incomozi: Calciu era asemeni celorlalţi doi [Cristian Paul Şerbănescu şi Constantin P. Ionescu]: ştia prea multe. (p. 208, par. 1.)
2	În ceea ce privește metodele aplicate, ea [ancheta] pare să fie cea mai dură... (p. 149, fără sursă.)	Cel puţin unii dintre ei au fost bătuţi, aşa cum se poate deduce din documente în cazul lui Iosif V. Iosif.[notă: Iosif V. Iosif, Declaraţie, 1/04/1957, Interne, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 7, f. 351. În document Iosif cere să i se cumpere ţigări din banii pe care îi câştigase cât timp muncise în fabrică, la Gherla. Pe el se află o rezoluţie a lt.-maj. Gheorghe Enoiu, bătăuşul Internelor, din 5 aprilie, în care se spune că i s-au dat câte cinci ţigări zilnic.] (p. 210, par. 2.) Ancheta a continuat cu presiuni psihice şi ameninţări de represalii asupra familiei...  (...) În general, ca în cazul deţinuţilor trecuţi prin demascare, ameninţarea cu tortura de tip Piteşti sau supunerea la emoţii puternice antrena un tremur puternic al corpului, care nu putea fi oprit. (...) În urma tentativei de a se omorî, Traian Popescu a fost transportat la închisoarea Văcăreşti. (pp. 200, par. 3; 203, pat. 2.) Ancheta sa [Gheorghe Calciu] a durat şapte-opt luni, s-a desfăşurat sub presiune şi a fost epuizantă, dar nu a fost bătut sau torturat: „[Anchetele] Erau foarte dure, dar nu cu bătaie. Ţineau uneori câte douăzecişipatru de ore.”[notă: Monahul Moise, „Viaţa este Hristos...” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, 2006, op. cit., p. 57.] (p. 209, par. 2.)
3	Particularitatea cea mai importantă a lotului, dincolo de eterogenitatea lui și de lipsa aproape completă a vinovățiilor celor acuzați, a fost rezistența dură pe care au opus-o cererilor anchetei. (p. 149, fără sursă.)	Despre vinovății: Niciunul dintre deţinuţi, oricât de implicat ar fi fost în crimele şi torturile din reeducare – inclusiv Eugen Ţurcanu, deţinutul căruia reeducarea îi datorează foarte mult prin angajamentul său total – nu poate fi considerat vinovat pentru rolul impus în reeducare, ca şi pentru nivelul de decădere umană la care au fost aduşi. Aceasta nu-i scuteşte însă de o doză variabilă de responsabilitate. Ea merge de la un maxim, în cazul grupului iniţial care a constituit dispozitvul de maltratare de la începutul acţiunii, până la un minim, în cel al deţinuţilor care nu au fost maltrataţi, dar au fost ameninţaţi cu maltratarea, înainte de a fi angrenaţi în reeducare. (p. 209, par. 2.) Despre rezistență: Prin urmare, în afară de Valeriu Negulescu şi Gheorghe Calciu, care, după cum am văzut, au rezistat în anchetă, inculpaţii au negat, într-o manieră implicită, declaraţiile date anterior. (p. 214, par. 5.) Circumstanţele atenuante au fost efectul modului în care inculpaţii se bătuseră în proces pentru a-şi dovedi nevinovăţia. (p. 244, par. 2.)
4	Dârzenia din anchetă a lui Gheorghe Calciu și Iosif V. Iosif s-a transmis în proces și celorlalți inculpați, încurcând planurile Securității. (p. 151, fără sursă.)	Efectul rezistenței unora asupra celorlalți: Prin urmare, în afară de Valeriu Negulescu şi Gheorghe Calciu, care, după cum am văzut, au rezistat în anchetă, inculpaţii au negat, într-o manieră implicită, declaraţiile date anterior. Într-un caz însă, cel al lui Constantin Oprişan, negarea este explicită: „Nu recunosc nici una din declaraţiile mele dela dosar” [notă: Constantin Oprişan, Interogator de inculpat, 29/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 55 r.] (p. 214, par. 5.) Lupta lui Calciu: Gheorghe Calciu şi-a expus propria istorie din reeducare, indicând ca responsabili administraţiile închisorilor Piteşti şi Gherla, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Securitatea închisorilor şi MAI. (p. 218, par. 3.) Gheorghe Calciu: „nu am recrutat noi membri în mişcarea legionară[,] şi acuzaţiile aduse de Voinea Octavian sînt neîntemeiate. Demascarea de la Piteşti este cunoscută la dosar în 6 procese verbale. Eu am fost maltratat crunt[,] dar eu nu am maltratat pe nimeni. Nu este nici o probă concretă[,] iar martorii acuzării sînt marii criminali de la Piteşti. Nimeni nu a cunoscut substratul politic al acţiunii de la Piteşti. Au fost o serie de persoane condamnate pe baza informaţiilor smulse prin teroare în penitenciarul Piteşti. Cum este posibil să se creadă că o organizaţie îşi oamoară [omoară] proprii[i] săi membri?” [notă: Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 6/05/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 425 r.] A fost întrerupt de preşedinte, tocmai pentru că s-a lansat într-un atac la adresa actului de acuzare: „Fără motiv legal mi s’a luat dreptul ultimului cuvânt numai pentrucă aduceam dovada inexistenţei fondului acestui proces.”[notă: Gheorghe Calciu, Motive de recurs, 13/07/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 480 v.] (p. 237, par. 3.) Gheoghe Calciu: / am spus: „Domnule preşedinte, întrebaţi-l pe martor care e situaţia lui acum! Întrebaţi-l, pentru că oamenii ăştia sunt ţinuţi permanent sub ameninţarea executării sentinţei. De la ei ce se poate obţine!? Şi preşedintele zice: „Stai jos!”.[notă: Monahul Moise, „Viaţa este Hristos...” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, 2006, op. cit., p. 59.] (p. 219, par. 4.) Conform lui Gheorghe Calciu, notaţiile ordonate de preşedinte grefierului nu sunt nici fidele, nici complete: „Aceşti martori [ai acuzării, condamnaţi la moarte în primul proces al reeducării] care au fost anchetaţi încă din 1951[,] când M.A.I. era condus chiar de către patronii exterminărilor[,] au fost crunt schingiuiţi în scopul mistificării. Popescu Aristotel a declarat în faţa instanţei că aceste schingiuiri au durat luni de zile, că întreaga problemă a fost mistificată[,] şi a cerut refacerea anchetei. Această declaraţie nu s’a consemnat[,] dar ea a fost auzită şi de inculpaţi şi de banca apărării.”[notă: Gheorghe Calciu, Motive de recurs, 13/07/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 479 v.] (p. 227, par. 1.) Gheorghe Calciu a spus (...): „Acţiunea dela Piteşti a fost ordonată de conducătorii M.A.I.[,] aplicată de administraţia penitenciarului, controlată şi facilitată[,] şi chiar alimentată[,] dela început şi până la sfârşit de inspectorii D.G.P. Însuşi Dumitrescu Alex. a declarat că a primit ordin dela Nicolschi pentru declanşarea acţiunii. Ea a fost îndreptată în primul rând contra mişcării legionare şi datorită demascărilor au fost arestate... [două cuvinte neînţelese] ultimele ramificaţii ale acestei formaţiuni[,] ca şi ultimii indivizi izolaţi. [...] Demascarea smulsă prin schingiuiri la Piteşti am fost obligat s’o oficializez până în prezent în 7 procese verbale. Numai în 2 mi s’a admis consemnarea adevărului. În celelalte 5[,] profitându-se de teroarea în care eram ţinut[,] mi s’a smuls semnătura pe oficializarea tuturor invenţiilor şi exagerărilor din demascare”.[notă: Gheorghe Calciu, Motive de recurs, 13/07/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 479 r.] (p. 245, par. 2.) Apoi, Calciu a spus şi el că celor „judecaţi şi condamnaţi în 1954 nu li s’a comunicat sentinţa. De ani sunt ţinuţi sub tensiunea execuţiei (fiecare din ei crede că e condamnat la moarte). În acelaşi timp li se strecoară speranţa că vor fi graţiaţi dacă acuză oricum şi pe oricine. Această constrângere morală nemaiauzită în istoria justiţiei acţiona din plin chiar în momentul când martorii depuneau în procesul nostru. Ea anulează nu numai ultimele licăriri de conştiinţă, nu numai ultimul... [două cuvinte neînţelese] şi libertate morală care le-ar fi putut permite o atitudine conformă cu adevărul, dar lezează chiar structura internă a celulei nervoase, raţionamentul logic. Dovadă lipsa de logică a invenţiilor lor. Acest... [cuvânt neînţeles] de constrângeri le invalidează definitiv depoziţiile. Ele nu pot fi luate în consideraţie de nicio instanţă.”[notă: Ibidem.] (p. 245, par. 3.) Lupta lui Iosif: Iosif V. Iosif: „am cerut să mi se dea posibilitatea să declar adevărul, dar nu mi s-a permis. Mi s-a[u] pus în sarcină fapte pe care nu le-am săvârşit. Am fost silit să semnez declaraţii împotriva conştiinţei mele. Cred că nu este drept să fiu confruntat cu Voinea Octavian şi cu Popa Alexandru[,] cu care n-am stat în penitenciar decît cînd m-au bătut pe mine. Aici au vorbit de Vică Negulescu şi îmi pun mie în gură expresii ca fiind spuse de mine, ceeace nu este adevărat, am fost bătut şi maltratat groaznic, mi s-a rupt dantura, şi pentruca să fiu bătut şi maltratat de Ţurcanu am fost dus la acesta de către însuşi directorul penitenciarului. Nu m-am încadrat de bună voie[,] ci numai după ce am fost maltratat de gardieni şi de directorul penitenciarului. Eu am dat declaraţiile în mîna directorului penitenciarului, am fost deci constrîns să particip la acea acţiune de demascare, sub teroare. Am cunoscut ciomagul lui Ţurcanu şi mă îngrozea faptul că nu se mai termină aceste maltratări şi că administraţia penitenciarului nu numai că le tolera[,] dar că le şi încuraja[,] aceste maltratări. Îngrozit de faptul că Şerban s-a aruncat de la etaj[,] am fugit pe scări şi am fost chemat de Dumitrescu Alexandru[,] directorul penitenciarului[,] şi anchetat în cazul lui Şerban. Am răspuns că deţinutul a fost grav bătut şi[,] ca să scape de torturi[,] s-a sinucis, aruncîndu-se de la etaj. Apoi[,] în faţa unui căpitan de la securitate[,] am dat o declaraţie aşa cum mi-a spus directorul penitenciarulu[,] şi atunci n-am putut să am curajul să spun adevărul[,] că n-am fost lăsat. Eu am fost pus să pălmu[i]esc pe alţi deţinuţi împotriva conştiinţei mele[,] şi numai sub teroare. Popa Alexandru a minţit în faţa instanţei[,] pentrucă eu am fost maltratat şi am lovit şi eu numai după ce am fost grav bătut. La Jilava a apărut un Matei Alexandru şi[,] fiind apoi chemat de ofiţerul politic[,] m-a întrebat despre penitenciarul Piteşti. Am avut teamă, dar am povestit situaţia în care am fost pus şi am refuzat să declar acestuia cînd eram la baracă. Pe mine nici nu mă cunoaşte Baciu Petre[,] cel pe [de] care a afirmat Popa Alexandru. Precizez că Bogdanovici Alexandru a fost maltratat din ordin[,] şi a murit apoi pentrucă era bolnav de dezinterie [dizenterie] şi nu a fost tratat mult timp, deşi a fost văzut de o comisiune venită acolo în mod special.”[notă: Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 6/05/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 425 r.] (pp. 236-237.) Iosif V. Iosif a demontat detaliat, pe opt pagini scrise bătut, acuzaţile aduse. A spus, între altele: „– Ţurcanu Eugen nu putea să bată şi să omoare dacă acest fapt nu i s’ar fi permis. Cine era Ţurcanu să poată câştiga încrederea organelor administraţiei, până acolo, încât să i se permită toate acele crime şi maltratări? [...] / – Acest fapt: că acţiunea nu e a deţinuţilor, e un adevăr axiomatic, care reiese din însăşi acţiune[a], locul unde s’a desfăşurat şi scopul ei. Respectiv – sfărâmarea sufletească şi organizatorică a celor 500 studenţi legionari, care formau cea mai importantă problemă din cadrul mişcării legionare, pentru organele de securitate.”[notă: Iosif V. Iosif, Memoriu în vederea recursului, adresat preşedintelui Tribunalului Suprem, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 470 v.] În continuare, s-a ocupat de patru din cei cinci martori ai acuzării condamnaţi la moarte în procesul din 1954 (Nutti Pătrăşcanu, Alexandru Popa, Octavian Voinea şi Dan Dumitrescu): „Toţi aceştia sunt nişte criminali ordinari, de două mari criminali. Întâi prin faptele comise la Piteşti şi alte penitenciare, apoi prin declaraţiile şi depoziţiile criminale, îndreptate împotriva celor pe care i-a[u] bătut, căutând prin aceasta, să mai arunce din greutatea crimelor lor în spatele unor oameni nevinovaţi.”[notă: Ibidem, f. 471 r.] În fine, a relatat în detaliu biografia din reeducare a fiecăruia dintre ei. (pp. 244-245.)
5	Valeriu Negulescu (...) a atătat calm că nu s-a întâlnit, în decursul detenției sale de până la proces, decât cu Dragoș Hoinic și că și-a executat pedeapsa în Aiud între 1949-1954, neavând cum să ia legătura cu piteștenii.   Valeriu Negulescu (...) a spus că nu a auzit de acțiunea de „reeducare și demascare, până când a început ancheta în anul 1954”. (p. 151, par. 4, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1137, vol. 2, f. 52)	Negulescu (...) După proces, care a avut loc în ianuarie 1949, a fost închis la Jilava (11/12-29 ianuarie 1949) şi Aiud (30 ianuarie-16 iunie 1954), după care a fost transferat la Bucureşti pentru o nouă anchetă.[notă: Valeriu Negulescu, Proces-Verbal de interogatoriu, 19/11/1954, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 1, ff. 28 r-30; Proces-Verbal de interogatoriu, 20/11/1954, vol. 1, ff. 34-35 v; Proces-Verbal de interogatoriu, 1/12/1954, vol. 1, f. 70 r.] La Jilava a fost încarcerat la camera de detenţie nr. 6 Reduit. Dintre studenţi, a stat de vorbă, separat, cu Decebal Corneliu Andrei, Dragoş Hoinic şi alţi doi ale căror nume spune că nu şi le aduce aminte (unul dintre ei era Nutti Pătrăşcanu[notă: Este improbabil ca Negulescu să nu-l fi cunoscut pe Nutti Pătrăşcanu, la fel cum este greu de crezut că nu-şi aduce aminte să fi vorbit cu el.], celălalt Traian Popescu). (p. 205, par. 2.) Valeriu Negulescu a spus despre reeducare: „Prima dată cînd am auzit de acest cuvînt, a fost cu ocazia anchetei [de la sediul MAI] şi nici nu am înţeles ce înseamnă aceasta.”[Valeriu Negulescu, Interogator de inculpat, 29/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 52. Vezi şi M. Petrişor, Memorii II. Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, pp. 44-45; D. Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, p. 219.] (p. 214, par. 3.)
6	Interogatoriile tuturor, inclusiv cele ale lui Bordeianu și Caziuc, negă cedările din anchetă și susțin public adevărul despre demascări, anume că a fost o acțiune creată și condusă de către regim. (p. 151, par. 3, fără sursă.)	Virgil Bordeianu a indicat că unul dintre cei care l-au torturat pe Alexandru Bogdanovici, la camera 4 Spital de la Piteşti, în decembrie 1949, a fost Alexandru Popa, actualul martor al acuzării din proces. Motivul era că Bogdanovici „poza în reeducat[, dar] în realitate ducea activitate legionară” [notă: Virgil Bordeianu, Supliment de interogator, 25/04/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 339.]. Bordeianu a arătat că pentru acuzele aduse acum de instanţă – activitate legionară –, în reeducare i-ar fi păscut moartea. Totodată, el a indicat încă o dată arbitrariul selecţiei pe care o operase Securitatea faţă cu deţinuţii trecuţi prin reeducare. A relatat apoi torturarea lui Constantin Oprişan în demascări, de o gravitate pe măsura funcţiei pe care o avusese în Mişcarea Legionară. În fine, despre pretinsa activitate legionară organizată, care ar fi avut loc concomitent cu demascările, a spus că a fost o provocare, o „tactică a lui Ţurcanu”[notă: Ibidem.].         Intervenţia lui Bordeianu a fost o bună strategie de apărare, dovadă că a fost preluată şi de Gheorghe Caziuc, care a nuanţat cazul Bogdanovici. „Bogdanovici a fost bătut pentrucă a fost descoperit că urmăreşte scopuri legionare, aşa a reeşit din demascări.” [notă: Gheorghe Caziuc, Supliment de interogator, 25/04/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 341.] (p. 223, par. 2.) Virgil Bordeianu: „am recunoscut faptele ce le-am săvîrşit[,] dar sînt şi fapte neadevărate puse în sarcina mea. Am avut ocazia să văd pe unii oameni din mişcarea legionară, eu însă nu am cunoscut pe Vică Negulescu şi pe ceilalţi. Eu am aderat la acţiunea de reeducare de la Suceava de bună credinţă[,] însă Bogdanovici era un oportunist. Ştiam că mi se dă posibilitatea să mă eliberez înainte de expirarea pedepsei, astfel că acţiunea aceasta nu era pentru mine un motiv, ca să activez după ce voi ieşi din penitenciar. La Piteşti ni se spunea să ne ferim de Ţurcanu[,] fiindcă este omul administraţiei.         În cameră cu mine erau şi legionari[,] şi ei n-au înţeles acţiunea ca o directivă[,] cu atît mai mult eu[,] care eram membru periferic.         Dacă am comis acte bestiale, am făcut-o pentrucă aveam ură contra legionarilor. Am făcut instructaj cu băţul pe spinarea lui Oprişan C-tin[,] şi Oprişan a fost bătut grav o zi, apoi[,] a doua zi, peste faţă[,] şi am auzit că a fost bătut grav şi de Ţurcanu. A eşit la raportul directorului penitenciarului şi la un ofiţer de securitate[,] şi el a fost trimis la Ţurcanu[,] care nici nu l-a ascultat[,] şi l[-]a trimis jos[,] unde a adus şi pe alţii[,] prin care se informa şi acţiona. Convingerea mea a fost că administraţia penitenciarului şi securitatea ştiau de această acţiune. Am fost şi eu în comitetul de acţiune[,] de demascare[,] cu Caziuc, ni s-a dat şi nouă un regim preferenţial.         Arăt însă că Pătrăşcanu Nutty[,] cu ocazia declaraţiei[,] mi-a strecurat că el a luat partea leului, astfel că el ştia că este condamnat la moarte[,] şi de aceia a declarat aşa cum a declarat [notă: Valeriu Negulescu confirmă că Bordeianu a spus că, în timpul unei confruntări din anchetă, Pătrăşcanu i-a mărturisit că: „a fost judecat, a luat pedeapsa capitală, aşa că să-l înţeleagă dacă dă declaraţiuni acuzatoare la adresa altora”. [notă: Cf. Valeriu Negulescu, Memoriu în vederea recursului, adresat preşedintelui Tribunalului Suprem, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 459 r.]. Ştiu că Ţurcanu ţinea în mînă toate reţelele din penitenciare şi ştia cine a declarat corect şi cine nu.”[notă: Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 6/05/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 425 v.] (p. 238, par. 2-5.)
7	Constantin Oprişan și-a retras toate declarațiile din anchetă... (p. 151, par. 4, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1137, vol. 2, f. 52)	Constantin Oprişan (...): „Nu recunosc nici una din declaraţiile mele dela dosar”.[notă: Constantin Oprişan, Interogator de inculpat, 29/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 55 r.] (p. 214, par. 5.)
8	Dragoș Hoinic aflase de o astfel de acțiune de la „Colonelul Dulgheru care mi-a vorbit în acest sens cu ocazia anchetei, precum şi dela anchetatorul meu Schaferman zis Munteanu. Aceştia mi-a spus în mod separat mie şi lui Cornel Decebal, iar mai târziu am fost chemat în biroul lui Dulgheru şi de faţă cu ambii anchetatori mi-a spus din nou acest lucru.” (p. 152, par. 2, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1137, vol. 2, f. 59)	Dragoş Hoinic: „Despre acţiunea [de] aşa zis[ă] reeducare ştiam dela Colonelul Dulgheru[,] care mi-a vorbit în acest sens cu ocazia anchetei, precum şi dela anchetatorul meu Schaferman zis Munteanu. Aceştia mi-a[u] spus[,] în mod separat[,] mie şi lui Cornel Decebal [Andrei], air [iar] mai târziu am fost chemat în biroul lui Dulgheru[,] şi de faţă ci [cu] ambii anchetatori mi-a spus din nou acest lucru.”[notă: Dragoş Hoinic, Interogator de inculpat, 29/10/1956, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 59 r.] (p. 214, par. 4.)
9	Iosif Iosif (...) Mai mult decât atât, Gheorghe Șerban s-a sinucis aruncându-se în golul dintre scări imediat după ce a primit o injecție la infirmerie și directorul Dumitrescu nu a luat nicio măsură atunci când Iosif i-a mărturisit că acesta s-a sinucis din cauza bătăilor la care era supus. (p. 152, par. 3, fără sursă.)	Iosif V. Iosif: „am cerut să mi se dea posibilitatea să declar adevărul, dar nu mi s-a permis. Mi s-a[u] pus în sarcină fapte pe care nu le-am săvârşit. Am fost silit să semnez declaraţii împotriva conştiinţei mele. Cred că nu este drept să fiu confruntat cu Voinea Octavian şi cu Popa Alexandru[,] cu care n-am stat în penitenciar decît cînd m-au bătut pe mine. Aici au vorbit de Vică Negulescu şi îmi pun mie în gură expresii ca fiind spuse de mine, ceeace nu este adevărat, am fost bătut şi maltratat groaznic, mi s-a rupt dantura, şi pentruca să fiu bătut şi maltratat de Ţurcanu am fost dus la acesta de către însuşi directorul penitenciarului. Nu m-am încadrat de bună voie[,] ci numai după ce am fost maltratat de gardieni şi de directorul penitenciarului. Eu am dat declaraţiile în mîna directorului penitenciarului, am fost deci constrîns să particip la acea acţiune de demascare, sub teroare. Am cunoscut ciomagul lui Ţurcanu şi mă îngrozea faptul că nu se mai termină aceste maltratări şi că administraţia penitenciarului nu numai că le tolera[,] dar că le şi încuraja[,] aceste maltratări. Îngrozit de faptul că Şerban s-a aruncat de la etaj[,] am fugit pe scări şi am fost chemat de Dumitrescu Alexandru[,] directorul penitenciarului[,] şi anchetat în cazul lui Şerban. Am răspuns că deţinutul a fost grav bătut şi[,] ca să scape de torturi[,] s-a sinucis, aruncîndu-se de la etaj. Apoi[,] în faţa unui căpitan de la securitate[,] am dat o declaraţie aşa cum mi-a spus directorul penitenciarulu[,] şi atunci n-am putut să am curajul să spun adevărul[,] că n-am fost lăsat. Eu am fost pus să pălmu[i]esc pe alţi deţinuţi împotriva conştiinţei mele[,] şi numai sub teroare. Popa Alexandru a minţit în faţa instanţei[,] pentrucă eu am fost maltratat şi am lovit şi eu numai după ce am fost grav bătut. La Jilava a apărut un Matei Alexandru şi[,] fiind apoi chemat de ofiţerul politic[,] m-a întrebat despre penitenciarul Piteşti. Am avut teamă, dar am povestit situaţia în care am fost pus şi am refuzat să declar acestuia cînd eram la baracă. Pe mine nici nu mă cunoaşte Baciu Petre[,] cel pe [de] care a afirmat Popa Alexandru. Precizez că Bogdanovici Alexandru a fost maltratat din ordin[,] şi a murit apoi pentrucă era bolnav de dezinterie [dizenterie] şi nu a fost tratat mult timp, deşi a fost văzut de o comisiune venită acolo în mod special.”[notă: Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 6/05/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 425 r.] (pp. 236-237.)
10	Calciu a luat hotărârea să se sinucidă, dar a fost împiedicat. După ridicarea liderilor agresorilor din Gherla în 1952, Gheorghe Calciu a trimis Ministerului de Interne un raport în care arăta ce anume din demascarea sa este adevărat, ce este fals, și cum și cum i-a fost smulsă prin torturi. (p. 153, par. 4, fără sursă.)	Coifan Virgil este acela, din cauza căruia a vrut Calciu să se sinucidă.[notă: Alexandru Diaconescu, Concluzii apărării incu inculpatului Calciu Gheorge, în şedinţa din 6 mai 1957, dosar nr. 1730/956, Col. de fond al Tribunalului reg. II-a militară, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 413-414.] (p. 240, par. 1.) În aprilie 1952, Gheorghe Calciu a înaintat un raport către MAI, prin administraţia de la Gherla, în care arăta ce este real şi ce este ireal în „demascarea” pe care o dăduse la Piteşti[notă: Gheorghe Calciu, Motive de recurs, 13/07/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 478 v.]. Securitatea nu era însă interesată de adevăr, ci de folosirea reeducaţilor pentru condamnarea altor legionari. (p. 208, par. 2.)
11	Deși trebuia să se folosească de mărturiile lui Octavian Voinea, Alexandru Popa „Țanu”, Aristotel Popescu, Gheorghe Bălan și Mihai Iliescu, procurorul l-a ales doar pe ultimul, renunțând la depozițiile celorlalți și cerând judecarea procesului pe baza materialului strâns până atunci. (p. 154, par. 1, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1137, vol. 2, ff. 224-225.)	La noul termen, mai întâi inculpaţii au fost reidentificaţi[notă: Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 31/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 224 v-225 v.]. Apoi a fost audiat martorul Mihail P. Iliescu, a cărui depoziţie a susţinut varianta acuzării în privinţa lui Constantin Oprişan şi, în acelaşi timp, a fost, în limitele rolului acordat, corectă faţă de ceilalţi inculpaţi[notă: Mihai Iliescu, Depoziţie de martor, 29/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 211 r-v.]. Cu privire la restul martorilor acuzării – cei şapte, care de fapt erau opt, plus Aristotel Popescu – care nu au fost aduşi de Securitate la proces, procurorul „declară că renunţă la depoziţiile lor şi cere judecarea procesului[,] fiind suficiente probe adunate în cauză, pe care poate să-şi susţină rechizitoriul.”[notă: Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 31/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 224 v.] (p. 220, par. 3.)
12	Completul de judecată a hotărât amânarea termenului pentru a permite și apărării să citeze martorii solicitați de inculpați, cu toate că a admis doar câte doi pentru fiecare dintre cei aflați în boxe. Totodată, tribunalul a hotărât chemarea celor patru martori ai acuzării la care procurorul se arătase dispus să renunțe, decizie influențată probabil de Securitate. (p. 154, par. 1, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1137, vol. 2, ff. 224-225)	Apărătorii au solicitat însă amânarea procesului, pentru a fi administrate probatorii, solicitând atât proba cu martori, cât şi cu înscrisuri[notă: Astfel, George Dumitrescu, avocatul lui Valeriu Negulescu a cerut citarea martorilor: Mircea Nicolau, Leonard Caciuc, Ioan Rusu, Marin Anton, Dumitru Filipescu, Gheorghe Brahonschi şi I. Moldoveanu.         Irina Popescu, avocatul lui Constantin Oprişan, a cerut citarea martorilor: Mihai Timaru, Tudor Petre, Dumitru Parizianu, Ştefan Bec, Constantin Vaman şi Dumitru Bordeianu.         Zell (sau Zeil) I. Alexiu, avocatul lui Dragoş Hoinic, a cerut citarea martorilor: Ion Păunescu zis Turmacă (probabil Daia), Ion Păunescu zis Salzburg, Traian Popescu zis Macă, Mihai Tufeanu, Dumitru Ispas, Dinu Mateescu, Nicolae Chivulescu, Titus Leonida, Eugen Măgirescu, Ionel Dumitriu, Ion Constantin, Remus Ivănică, Alfred Cureliuc, Iancu Popescu, Mircea Hârmaciu şi Pavel Răuţ.         David Prutu, avocatul lui Iosif V. Iosif, a cerut citarea martorilor: Constantin Barbă, Gheorghe Gheorghiu, Constantin Lăzărescu, Nicolae Lăzăroiu şi Alexandru Ciacociovici.         Alexandru Diaconescu şi Ion Ştefănescu, avocaţii lui Gheorghe Calciu, au cerut citarea martorilor: Traian Popescu, Constantin Paragină, Ion Comănici, Sergiu Mandinescu şi Silviu Apostolescu.         Henric Niţescu şi Bogdan Şişman (nouă apariţie), avocaţii lui Virgil Bordeianu, au cerut citarea martorilor: Constantin Munteanu, Ion Gh. Fodor, Constantin Popescu, Laurenţiu Trifan, Gavril Vătămanu, Ion Carp, Alexandru Fetcu, Teodor Iamandi, Petre Ghiţă, Dr. Ion Georgescu, Vladimir Brahonschi, Dr. Ion Şerbănescu, Petre Tomagea, Paul Honic, Ion Militaru, Liviu Costescu şi Florin Bârsan. Totodată, de „a se aduce fişele medicale ale inculpatului de la penitenciarele şi coloniile pe unde a trecut, declaraţia dată de inculpatla garnizoana M.F.A. Bucureşti în cazul Bibilică şi a se face o expertiză medicală spre a se stabili gradul de responsabilitate al inculpatului.”         Irina Popescu, avocatul lui Aurel Popa, a cerut citarea martorilor: Eugen Şahan, Ion Bobu, Scarlat Spirescu, Negrescu Fag, Dumitru Mateescu, Alexandru Ioanid şi Traian Popescu. Irina Stoenescu, avocatul lui Gheorghe Caziuc, a cerut citarea martorilor: Teodor Iamandi şi Petre Jilavu. Unele dintre aceste nume sunt greşite, aşa încât le-am corectat tacit. Cf. Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 31/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, ff. 224 v-225 r.]. (...) „Tribunalul[,] deliberînd în secret şi avînd în vedere actele din dosarele cauzei şi dezbaterile urmate pînă în prezent, apreciază că cererile apărării sînt întemeiate numai în parte[,] în sensul că sînt suficienţi cîte doi martori de fiecare inculpat[,] cu care să probeze unele aspecte ale faptelor imputate şi comportarea lor în legătură cu faptele imputate, nu însă de a fi citaţi toţi martorii propuşi.”[notă: Încheiere de şedinţă a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Colegiul de fond, 31/01/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 225 r.] (...) Şi, în fine, instanţa îşi ia măsuri de precauţie, pentru a fi scutită de surprize: „având în vedere că lipsesc ceilalţi martori propuşi de acuzare, la care deşi Procuratura declară că renunţă, tribunalul apreciază că este necesar a fi chemaţi spre a fi audiaţi în cauză.[notă: Ibidem, ff. 225 r-v.] (pp. 220, par. 4; 221, par. 3.)
13	Toți acești martori au fost audiați pe 25 aprilie 1957, când Gheorghe Caziuc și-a potolit tonul favorabil regimului și a recunoscut că Oprișan a fost foarte torturat din cauza poziției sale de șef al Frățiilor de Cruce și că nu știe dacă a avut vreo legătură cu Țurcanu. (p. 154, par. 2, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1137, vol. 2, f. 341)	Completul a luat doar act de lipsa de procedură şi a amânat cauza pentru data de 25 aprilie 1957. (...) În continuare, acuzarea şi apărarea au cerut audierea martorilor prezenţi, după care vor urma să se pronunţe asupra celor care au lipsit. (p. 222, par. 2.) Gheorghe Caziuc (...) a confirmat şi el că Oprişan a fost bătut pe măsura funcţiei pe care o avusese în Mişcarea Legionară. [notă: Gheorghe Caziuc, Supliment de interogator, 25/04/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 341.] (p. 223, par. 1.)
14	Traian Popescu și Gheorghe „Gelu” Gheorghiu au negat toate acuzațiile procurorului în ceea ce-i privește pe inculpați, spunând doar că i-au văzut torturați sau că nu le cunosc activitatea. (p. 154, par. 2, fără sursă)	Traian Popescu (...) „La Jilava am fost depus după proces[,] în ianuarie 1949[,] şi am stat în camera 7 reduit[notă: La Jilava erau câteva camere de detenţie mari care comunicau între ele. Astfel se explică de ce deţinuţi din camere diferite s-au putut întâlni.]. După noi a venit şi lotul lui Valeriu Negulescu[,] la Jilava. Acolo[,] în camera 7 reduit[,] era o atmosferă legionară[,] cz [cu] care ocazie l-am cunoscut şi pe Valeriu Negulescu. Ni se spusese [la anchetă] că noi[,] cei tineri[,] vom merge la Piteşti şi ne vom reeduca. Eu i-am pus întrebarea lui Negulescu Valeriu ce să facem dacă se va pune problema reeducării. (în sensul acesta)[,] şi Negulescu Valeriu a răspuns: «În caz că la Piteşti vom primi cărţi progresiste[,] să le citim, să nu avem atitudine ostilă şi să privim aceasta sub aspectul intelectual[,] aşa cum am citi orice altă carte. Altă discuţie cu Vică Negulescu nu am mai avut şi nu cunosc altceva. / [...] Nu este adevărat că i-am dat lui Iosif V. Iosif o cămaşe şu [şi] alte obiecte de lingerie care aveau petice şi pe care ar fi fost cusute ordine şi directive de la Negulescu Valeriu.»”[notă: Traian Popescu, Depoziţie de martor, 25/04/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 363.] (p. 228, par. 2.) Gheorghe Gheorghiu zis Gelu: „Am stat în camera 3 subsol în penitenciarul Piteşti cu Iosif V. Iosif şi ştiu că era într-un hal de nedescris, grav maltratat, a încercat chiar să se sinucidă. Era acuzat că mergînd la Jilava ar fi povestit acolo deţinuţilor despre ce păţise el[,] şi de aeia era rău maltratat. / (...) În penitenciarul Gherla am stat cu Iosif. V. Iosif şi ştiu că era mereu ameninţat de Ţurcanu. Nu putea duce nicio activitate, că era mereu terorizat şi se văita că nu ţtie ce să mai facă. / (...) Nu ştiu ca Iosif V. Iosif să fi sabotat munca la Gherla. / (...) Menţionez că Oprişan a fost adus la camera 2 subsol de la izolare şi forţat să facă demascarea, că mişcarea legionară este vârful cel mai ascuţit al burgheziei. A fost atunci maltratat.”[notă: Gheorghe Gheorghiu, Depoziţie de martor, 25/04/1957, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 369.] (p. 228-229.)
15	Traian Popescu are o variantă puțin diferită față de ce a rămas consemnat în documentele Securității...   [A.M. o rezumă în continuare, par. 3, rr. 2-18] (sursa: T. Popescu, Experimentul Piteşti, 2007, p. 52)	Traian Popescu este luat de la închisoarea Aiud, unde era deţinut, şi, pe data de 24 aprilie, dus la Interne, în faţa anchetatorilor săi din 1955. Este avertizat că a doua zi îşi va vedea camarazii, şi să nu repete figura din timpul procesului lui Mihai Pârlea. Pe scurt, i se cere ca la întrebările care i se vor pune să răspundă doar cu „da” sau „nu”. „Am constatat că frica nu-mi dispăruse din oase, iar la mine nu mai aveam nimic să-mi iau zilele.”[notă: T. Popescu, Experimentul Piteşti, 2005, p. 49.] – spune el. (p. 227, par. 3.) Iată varianta: Credeam că voi fi martor al acuzării în cine ştie ce proces. Către ora 8-9 sunt dus cu o dubă la Tribunalul mare de pe cheiul Dâmboviţei, unde în sală îi văd pe: Valeriu Negulescu (Vică), Constantin Oprişan, Dragoş Hoinic, Popa Aurel, Gheorghe Calciu (Dumitreasa), Iosif Iosif, [Gheorghe] Caziuc şi Virgil Bordeianu. Aflu[,] spre surprinderea mea[,] că sunt martor al apărării, propus de Popa Aurel. Dialogul între mine şi Popa Aurel a fost cam în felul următor: – Ştie martorul că am trecut prin „demascări”? – Da. – Am fost bătut? – Da. – Am fost schingiuit? – Da. – Am bătut pe cineva? – Nu! (foarte accentuat) – Am maltratat sau torturat? – NU! NUUU!! Au urmat cam aceleaşi întrebări din partea lui Dragoş Hoinic şi Iosif Iosif. Am răspuns la fel[,] favorabil[,] cu da sau Nu. Dorind să-mi pună întrebări şi Gheorghe Calciu, Preşedintele îl întrerupe spunând că sunt numai martorul lui Popa Aurel. Vică Negulescu intervine vehement: Domnule Preşedinte, vă rog să nu intimidaţi martorul. Trebuie să se termine această mascaradă! [notă: Ibidem, pp. 48-49.] (pp. 227-228.)
16	În declarația scrisă care face parte din ultimul său cuvânt, Dragoș Hoinic a respins categoric toate acuzațiile care i se aduc, acuzând manevrele regimului: „Deoarece sunt complect nevinovat de absolut toate faptele ce mi se impută – ca autor material sau moral – ceeace se poate oricând verifica luându-se în cerctare datele ce le arăt în prezenta. Că după ce nu le-am săvârşit, ci am fost victima celor ce le-au săvârşit şi pus la cale, sunt acum victima unei mistificări oribile care apare în faţa instanţei a patru martori mincinoşi, ale căror minciuni sunt arătate ca atare de alţi martori. Nu cer nici reîncadrarea în vre-un alt articol, nici schimbarea calificativului, nici circumstanţe atenuante, ci după examinarea materialului prezentat de mine, absolvirea de orice vină şi achitarea mea.” (pp. 154-155, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1137, vol. 5, f. 396)	Hoinic îşi reface traseul de detenţie şi indică o mulţime de posibili martori care i-ar putea confirma nevinovăţia. Totodată, descrie în maniera cea mai nudă modul în care a avut loc torturarea sa fizică şi psihică în demascări. Şi încheie: „sunt complect nevinovat de absolut toate faptele ce mi se impută – ca autor material sau moral – ceeace se poate oricând verifica luându-se în cerctare datele ce le arăt în prezenta. Că după ce nu le-am săvârşit, ci am fost victima celor ce le-au săvârşit şi pus la cale, sunt acum victima unei mistificări oribile care apare în faţa instanţei[, cu concursul] a patru martori mincinoşi, ale căror minciuni sunt arătate ca atare de alţi martori. / Nu cer nici reîncadrarea în vre-un alt articol, nici schimbarea calificativului, nici circumstanţe atenuante, ci după examinarea materialului prezentat de mine, absolvirea de orice vină şi achitarea mea.”[notă: Dragoş Hoinic, Declaraţie, Fond „Penal”, dos. 25 387, vol. 5, f. 396.] (p. 239, par. 2.)
17	Judecând după aceasta [condamnările grele, apoi comutările] și după destinul ulterior al condamnaților, singura concluzie pe care o putem trage este că regimul dorea exterminarea lor fizică. (p. 155, par. 2, fără sursă.)	Vezi capitolul 5. DESTINUL SUPRAVIEŢUITORILOR (pp. 257-286.) Vezi subcapitolul: Represiunea extrajudiciară (pp. 262-275.) Specific: Începând din 19 martie 1958, ei au fost ţinuţi într-o hrubă special construită la Jilava (casimca), într-un regim de exterminare accelerată, fiind în continuare în custodia Securităţii, alături de deţinuţii condamnaţi în procesele din prelungirea reeducării sau de alţii cărora Securitatea le rezervase acelaşi tratament (Paul Grimalschi şi Marcel Petrişor). (p. 263, par. 2.)
18	La scurtă vreme după acest ultim proces, pedepsele cu moartea ale lui Popa „Țanu”, Octavian Voinea, Arisatotel Popescu, Pafnutie Pătrășcanu și Dan Dumitrescu au fost comutate în muncă silnică pe viață. (p. 155, par. 3, fără sursă.)	Despre comutări a se vedea subcapitolul: Comutări ale pedepsei cu moartea (pp. 257-262.) Despre comutări ca plagiat vezi pct. 15 de la tabelul Primului proces al reeducării.
19	... în interiorul fiecărei celule a fost repartizat cel puțin un deținut bolnav de tuberculoză în ultima fază, căruia i s-a refuzat orice fel de tratament. (p. 155, par. 3, fără sursă.)	Deţinuţii au fost repartizaţi în celule în aşa fel încât în fiecare să fie câte un bolnav de plămâni, tocmai pentru a-i îmbolnăvi şi pe ceilalţi. Iată numele celor bolnavi de TBC: Nutti Pătrăşcanu (celula 1), Valeriu Negulescu (celula 2), Alexandru Popa (celula 4) şi Constantin Oprişan (celula 5). Oprişan îşi scuipa, la propriu, plămânii: atunci când tuşea, elimina cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni. Curând, din pricina frigului şi umezelii, cei care nu erau deja bolnavi s-au îmbolnăvit de plămâni [notă: Monahul Moise, „Viaţa este Hristos...” – de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu, 2006, op. cit., p. 60; O. Voinea, Masacrarea studenţimii române, p. 158. Pentru îmbolnavirea lui Voinea de TBC a se vedea şi M. Petrişor, Memorii I. Fortul 13. Convorbiri din detenţie, p. 31 şi Memorii II. Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, p. 14. Pentru corectitudine, este de spus că Octavian Voinea afirmă că Francisc Butika a apreciat că deţinuţii mor prea repede, aşa că le-ar fi adus flacoane cu pilule de P.A.S. (unul dintre primele tuberculostatice). Medicamentul a avut efect pentru cei din celula sa, pentru că niciunul nu a murit de TBC. Din contră, Marcel Petrişor nu vorbeşte, în cele două volume ale memoriilor sale, despre aşa ceva.]. (p. 266, par. 2.)
20	Rezultatul condițiilor inumane au fost decesele lui Valeriu Negulescu, Dan Dumitrescu, Constantin Oprișan, Nuti Pătrășcanu, Aristotel Popescu și Gheorghe Caziuc. (p. 155, par. 3, fără sursă.)	Vezi subcapitolul: Morţii (pp. 275-282.)
21	Cei care s-au încăpățânat să nu moară aveau să treacă prin reeducarea din Aiud din 1962-1964. (p. 155, par. 3, fără sursă.)	Vezi subcapitolul Supravieţuitorii (pp. 282-286.) Specific: În 1961, supravieţuitorii au fost transferaţi la Aiud, unde au trecut prin cel de-al treilea mare val reeducativ care a zguduit sistemul de detenţie. (p. 286, par. 2.)

 

Observații:

La pct. 5 A.M. a preluat fraudulos o singură sursă de la noi (insuficientă pentru analiză), dar a încurcat vol. 5 cu vol. 2 din dosarul citat, pentru ca la pct. 7 să încurce și volumul și fila.

La pct. 8 apare din nou volumul greșit; în plus, citatul este dintr-un lung document scris mărunt, înghesuit și greu lizibil, încât ne întrebăm – retoric, desigur! – cum de l-o fi găsit tocmai pe acela?; la pct. 11, pct. 12 și pct. 13 avem aceași trimitere greșită la volum (eroare provenită din goana hoției, nu din munca stăruitoare).

Pct. 16: desigur, nu-i decât... o pură întâmplare, că dintr-un lung memoriu al lui Hoinic (15 pagini A4, scrise strâns, de mână, înghesuit și greu lizibil), A.M. citează exact același pasaj ca noi! Totuși, acest nou pasaj plagiat îl ajută să regăsească nr. volumului dosarului (care este 5 – nu 2!).

Ceea ce lipsește din acest proces, în prezentarea lui A.M., este la fel de sugestiv: este vorba despre intervențiile lui David Prutu, avocatul lui Iosif Iosif, pledoarii și întâmpinări în care desființează actul de acuzare și contribuie la salvarea de la moarte a inculpaților, documente cărora le-am acordat în lucrarea noastră un extins și binemeritat spațiu. Prutu este, alături de Calciu și Iosif, eroul acestui proces, iar menționarea lui nu este făcută, din aceleași motive ca cele indicate mai sus.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

 

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
13	8	0

 

ÎN CONCLUZIE

Centralizând informația tabelară, cu privire la ansamblul încălcărilor etice depistate, avem:

 

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
101	72	10

 

Prin urmare, se observă că „plagiatul expres” (idei și concepte neacoperite de surse) este de departe dominant, în timp ce utilizările nepermise (dar care au contingență cu plagiatul), chiar luate împreună, rămân minoritare. De notat că nu am introdus, în această statistică, formulele stilistice proprii, la fel cum nu puteam decât semnala ansamblul cronologiei istoriei reeducării, al tematicii, al microbiografiilor, numelor și modului general de lucru, care sunt imposibil de agregat statistic, dar pe care le-am indicat la locul cuvenit.

Producția lui A.M. este o plagiere sistematică a lucrărilor noastre, de la cronologie până la conținut și stil, practic aproape fiecare paragraf din Istorie și Procese fiind copiate ca atare sau reutilizate în scopuri proprii.

Punerea în pagină a informațiilor, gruparea, verificarea lor și eliminarea celor eronate reprezintă o muncă de lungă durată și de mare complexitate, iar pentru verificarea unui singur detaliu relevant am petrecut uneori câte trei ore-trei ore și jumătate.

Citind această producție, impresia lăsată este contradictorie, și anume că în timp ce suntem furați sistematic, A.M. vizează o subminare de anvergură a modului nostru de a relata și de a explica istoria reeducării, mod de a proceda care este, pe cât de respingător moral, pe atât de pueril, căci o lucrare de acest tip are (sau nu are) capacitatea de a se susține singură. La fel, fiind construită prin raportare și în contrast cu lucrările noastre, producția în discuție este în mod iluzoriu în căutarea unei consistențe care nu este de găsit căci, asemeni unei plante parazite, nu are nici o autonomie.

Pentru A.M. furtul este un mod de viață: această persoană fură cum respiră. Dar, ca orice hoț, el este conștient că furtul este prohibit (legal și moral), așa încât de multe ori încearcă să-și acopere și urmele; alteori, își dă seama că urmele nu pot fi acoperite și le lasă așa, căci o eventuală încercare l-ar acuza și mai tare, nerămânându-i de făcut decât să spere că va scăpa neprins. La fel, tupeul său este ieșit din comun, dacă comite un asemenea act sperând ori că nimeni nu-și va da seama, ori că, dacă își va da seama, va tăcea!

Este important ca această „«hoție» – care include și o crimă psihologică la adresa celui «furat»”, să fie dezvăluită, mai ales că nu este vorba despre „plevușcă” (gen Olimpia Man, de la ziarul „Adevărul”, cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/07/plagiatul-jurnalistei-olimpia-man-de-la.html), ci despre „fauna «de înalt nivel»” (Slama-Cazacu, op. cit., pp. 197 și 198): Alin Mureșan gestionează site-ul dedicat reeducării, http://www.fenomenulpitesti.ro/, conduce un centru asociat acestei „întreprinderi”, intitulat Centrul de Studii în Istoria Contemporană, cărțile îi sunt publicate la prestigioasa Editură Polirom și se recomandă drept păstrătorul și propagatorul memoriei și istoriei victimelor comunismului. Halal istorie, halal memorie!