CÂTEVA IDEI DESPRE NATURA PROTESTULUI DIN PIAȚA UNIVERSITĂȚII ȘI UN POSIBIL DEBUȘEU


1) Protestul din Piață este asemeni unei lupe, care focalizează în „Salvăm Roșia Montană”, dincolo de credințele, ideile, opiniile individuale sau de grup venite din profunzimile societății – și aici stă forța sa. Corolar: dacă absoarbe alte teme gen gazele-de-șist, câinii-fără-stăpân (să creadă susținătorii acelor cauze că le înțeleg revendicările!), el își va pierde vigoarea, se va slei. 
Piața Universitîții, 15 septembrie 2013
©Mircea Stănescu

2) Pe măsura trecerii timpului – și a facerii-că-plouă din partea politicienilor – mișcarea se va radicaliza (dacă nu a făcut-o deja). 

3) Protestul, la origine ne-politic (iar nu a-politic și nici, mi se pare, antipolitic), capătă deci revendicări pur politice (demisia prim-ministrului Ponta și a miniștrilor responsabili) – nu afirm că nu sunt îndreptățite. 

4) Punctul critic al unei asemenea mișcări este nu la înjghebare, ci când ea se dovedește de succes. Atunci va exista o tendință de balans politic, de împingere, din partea unora dintre actori, într-o anume direcție politică – nu spun (căci n-am de unde ști) dacă se va și întâmpla aceasta și nici dacă masa protestatarilor va accepta ideea. 

5) Din experiență, pentru că am trăit, am participat la Piața Universității anilor ’90, pot să spun că mișcările de acest tip sunt „cu orizont închis”, la fel cum sunt și încercările de a ieși din încercuire prin înființarea unui partid politic (vezi Partidul Alianței Civice). Forța lor, atâta câtă este, stă în focalizarea mai sus descrisă. 

6) Constat o anume euforie a unei părți a actorilor Protestului, euforie care pe cei ce s-au dat cu capul de pereți în Piața Universității anilor ’90 (și pe care nou-veniții mi se pare că îi persiflează!) îi îngrijorează, căci capacitatea de adaptare a celor care se numesc la noi politicieni nu trebuie în nici un fel subestimată. 

7) Mișcarea reflectă o presiune a străzii, iar nu forța comunităților, distincție, cred, fundamentală. Aceste comunități au fost pulverizate în comunism și nu s-au refăcut, „în mod natural”, nici până astăzi.

Soluția, soluțiile? Nu le am, căci nu sunt Brucan ca să profețesc-despre-trecut, însă o idee tot am:
a) întrucât deduc că asistăm la o renaștere a idealismului în societatea noastră, cred că soluția durabilă (căci tot vorbim, în limbaj mai mult sau mai puțin „de lemn”, despre „dezvoltare durabilă”!) este ca el să se reîntoarcă spre societatea însăși;
b) aceasta înseamnă că, probabil, ne putem încrede în faptul că moralitatea publică, spiritul civic pot renaște în această țară;
c) energiile acestea nebănuite, neașteptate ivite din străfundurile societății, dacă se vor îndrepta direct către politic se vor nărui, se vor izbi de zidul-care-ne-a-strivit-și-pe-noi, căci Piața Universității anilor ’90 s-a hrănit din utopia că societatea poate fi schimbată rapid și profund doar prin presiune asupra politicului și prin soluții pur politice;
d) a fi pregătiți pentru o luptă de lungă durată, în care energiile să fie dirijate către comunuitățile mici – bloc, stradă, cartier, comune, sectoare, orașe, instituții (dat fiind că este vorba despre o mișcare fundamental urbană) –, de vreme ce o societate democratică puternică ne apare astfel tocmai pentru că este democratică în structurile sale de bază;
e) în timp, soluțiile pur politice nu este cazul să fie neglijate, dat fiind faptul că politica este arta posibilului, însă presiunea aceasta comunitară este singura în măsură să schimbe profund fața politicii. 

București, 16 septembrie 2013.

ÎN LEGĂTURĂ CU UN RECENT PROIECT AL MINISTERULUI JUSTIȚIEI


Pe data de 16 septembrie a.c., Ministerul Justiției a lansat „în dezbatere publică” proiectul de Lege privind stabilirea plăţii unor despăgubiri în sarcina persoanelor condamnate definitiv pentru săvârşirea unor fapte împotriva persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945.


Iată ce se afirmă în preambul:

„Prin proiectul [...] se propune instituirea unei sancţiuni pecuniare, cu titlu de despăgubire, complementară sancţiunii penale, care să fie plătită lunar de persoanele condamnate definitiv pentru săvârşirea unor fapte în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent de forma de participaţie penală, care au avut ca urmare moartea, vătămarea corporală sau producerea unei dureri ori suferinţe puternice, fizice ori psihice persoanelor persecutate de regimul totalitar comunist. / În acest sens, a fost prevăzută constituirea unui fond destinat plăţii drepturilor cuvenite, potrivit legii, persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945, fond ce va fi alimentat din sumele plătite cu titlu de despăgubire de către foştii torţionari, condamnaţi definitiv.”


Cum este motivată inițiativa:

„opozanţii regimului comunist au constituit o categorie aparte asupra căreia ANGAJAȚI [subl. n.] ai instituţiilor represive şi ai altor structuri ale aparatului şi statului comunist au săvârşit fapte cu scopul de a-i distruge”.

„Acţiunile cu caracter represiv au fost instrumentate DE CĂTRE PERSOANELE [subl. n.] care făceau parte din instituţiile de ordine şi siguranţă publică, justiţie, Partidul Comunist, prin încercarea de a distruge o parte a cetăţenilor statului totalitar.”

„Secţiunea a 3-a / Impactul socioeconomic al proiectului de act normativ / 3. Impactul social / Proiectul NU SE REFERĂ [subl. n.] la acest subiect”.

„Secţiunea a 6-a / Consultările efectuate în vederea elaborării proiectului de act normative

1. Informaţii privind procesul de consultare cu organizaţii neguvernamentale, institute de cercetare şi alte organisme implicate / Proiectul NU SE REFERĂ [subl. n.] la acest subiect

2. Fundamentarea alegerii organizaţiilor cu care a avut loc consultarea, precum şi a modului în care activitatea acestor organizaţii este legată de obiectul proiectului de act normativ / Proiectul NU SE REFERĂ [subl. n.] la acest subiect”.


În legătură cu această propunere legislativă, dat fiind faptul că se află în dezbatere publică, ne vom spune și noi opinia:

1) Proiectul vizează persoanele care ar urma să fie condamnate penal, ceea ce înseamnă că se întemeiază pe presupunerea că vreuna dintre acestea va fi vreodată inculpată și – de două ori ipotetic – va fi condamnată. Reamintim: până în prezent însuși Alexandru Vișinescu, foarte mediatizatul caz, se află în faza pregătitoare a urmăririi penale, fără să fi fost însă inculpat, darămite judecat și condamnat.

2) În cazul în care vreunul dintre cei vizați va fi condamnat, instanța va decide cuantumul reținerii lunare din pensie, care va fi virat într-un fond special destinat victimelor.

3) Motivarea indică faptul că inițiatorul nu dorește o soluție juridică având ca țintă lichidarea completă a situației – stranie, de altfel, pentru o democrație! – în care angajații instituțiilor implicate în operațiuni criminale au beneficiat și beneficiază în continuare de toate drepturile conferite de regimul comunist, la fel cum victimele au rămas, și ele, într-o situație nu fundamental diferită de cea a vechiului regim. (A se vedea, în acest sens, trimiterile la unele „persoane”, iar nu la „instituții” și „politici” criminale în anasamblul lor, puse sistematic în practică de către totalitatea angajaților acestor structuri, dincolo de ierarhia responsabilităților, formulare similară unei vechi practici a regimului comunist care viza translarea responsabilităților Partidului-Stat către o parte a indivizilor care îl reprezentau.) O soluție juridică justă ar fi, așa cum s-a întâmplat în Germania, limitarea prin lege a indemnizațiilor categoriilor implicate în represiunea comunistă.

4) Aceeași motivare indică o substituire a măsurilor reparatorii reale cu un gen de despăgubiri ipotetice și/sau, în cel mai fericit caz, nesemnificative, care ar alimenta nivelul și așa redus al sumelor plătite prin indemnizația de deținut politic sau ca urmare a unei alte legi-paliativ – Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

5) Consultarea preabilă cu asociațiile victimelor, vizate de proiect, nu a avut loc, iar impactul social al proiectului nu a fost avut în nici un fel în vedere, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă intenția inițiatorului nu a fost ca despre ceea ce nu se vorbește să nici nu existe.

6) Neconsultându-se cu nimeni, și în special cu victimele și urmașii lor, Ministerul Justiției/Guvernul nu a putut afla nici dacă acestea ar fi de acord să primească ipoteticele despăgubiri direct din banii funcționarilor crimei. Căci nu ar fi cea mai mare ofensă pe care o poți aduce victimelor să le împingi – chiar și/mai ales în ciuda voinței lor – să stea cu mâna întinsă la torționarii lor?! 

Notă finală: în legătură cu practicile reparatorii de acest tip a se vedea și articolul nostru „REPUNERE ÎN DREPTURI versus «REABILITARE»”, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/09/repunere-in-drepturi-versus-reabilitare.html.


București, 18 septembrie 2013.

REPUNERE ÎN DREPTURI versus „REABILITARE”


 Deunăzi, pe Facebook am făcut o trimitere la articolul de presă de mai jos, care se rezumă astfel:
„Partidul Liberal Reformator, cere preşedintelui R[epublicii]. Moldova, Nicolae Timofti, crearea unui institut care va avea drept scop studierea crimelor comunismului. Acesta ar activa sub patronajul Preşedinţiei R[epublicii]. Moldova şi s-ar ocupa cu cercetarea istorică şi reabilitarea [subl. n.] neamului românesc din Basarabia. Ideea a fost lansată de către refomatori în cadrul unei conferinţe de presă. / Astfel, potrivit Anei Guţu [membră a conducerii partidului respectiv – n.n.], reabilitarea [subl. n.] memoriilor [sic!] se va afectua în baza cercetărilor de arhivă, documentelor scrise[,] audio, video, care demonstrează amploarea monstruozităţii genocidului organizat împotriva locuitorilor din fosta RSSM.” (cf. http://www.evz.ro/detalii/stiri/evz-chisinau-plr-cere-un-institut-de-investigare-a-crimelor-comunismului-1056939.html)
Trimiterea (iar nu „postarea”, cum barbar ne îndeamnă utilul mai sus citat!) am însoțit-o de următoarea remarcă: „O băgare de seamă, dacă relatarea de presă este exactă [corectă]: termenul „REABILITARE” face parte din bagajul „limbii de lemn” (a comunismului de aparat), cel adecvat – pentru o memorie justă și o istorie adevărată – fiind „REPUNERE ÎN DREPTURI” (cu corolarul său juridic „casarea sentințelor” / ștergerea condamnărilor politice), confuzie frecventă și pe malul drept al Prutului.”
La acestea am primit o binevenită reacție din partea profesorului de științe politice Lavinia Stan: „Mircea, asta este o clarificare necesară. Pe de altă parte, sunt oameni ca mine care folosesc «realibitarea» din comoditate, pentru că sună congruent cu rehabilitation, un termen pe care îl știu toți cei din transitional justice[1]. Nu e rea voință în acest caz, nici neapărat nostalgie comunistă, e pur si simplu lene să gândești un pas mai mult și să te expui nevoii de a clarifica, în cazul în care folosești «repunere in drepturi» (care i-ar băga în ceață pe toți latin-americanii).”
Devenind astfel conștienți că ar fi nevoie de precizări suplimentare, vom căuta să le dezvoltăm în cele ce urmează.
În limba engleză (americană inclusiv), termenul „rehabilitation” traduce perfect „repunerea în drepturi”, prin urmare, în acest spațiu cultural nu este absolut nici o problemă de înțelegere a realității căreia i se aplică. Același lucru este de spus și dacă trecem în spațiul cultural european, în speță cel francez, de unde cuvântul a fost preluat în limba română. O simplă căutare în oricare dicționar al celor două limbi lămurește pe deplin subiectul și, în consecință, nu vom mai insista.
Problemele apar însă în ceea ce privește sensurile din Limba Română.
DULR, 1925
Astfel, pe de o parte, conform Dicționarului universal al limbei române (DULR) de Lazăr Șăineanu (ed. a V-a, 1925), „(a) reabilita” înseamnă: „1. a restabili pe cineva ÎN TOATE DREPTURILE, PREROGATIVELE CE LE PIERDUSE [subl. n.]: a reabilita memoria unui condamnat; 2. a recăpăta stima publică: s’a reabilitat.” În consecință, „reabilitarea” este definită ca: „restabilire în TOATE DREPTURILE PIERDUTE [subl. n.].”
Pe de altă parte, conform Dicționarului Explicativ al limbii române (DEX) (ed. 1998 / prima ed. 1975), „(a) reabilita” înseamnă: „1. A face să-și recapete sau a-și recăpăta buna dispoziție, a(-și) restabili prestigiul știrbit. 2. A reintegra pe cineva ÎN DREPTURILE PIERDUTE [subl. n.] (în urma unei condamnări sau a unei bănuieli false).” În consecință, „reabilitarea” este definită ca: „[1.] Acțiunea de a (se) reabilita și rezultatul ei. – adică – [2.] Act juridic prin care cineva este repus în drepturile personale pierdute în urma unei condamnări.”
DEX, 1998
Prima observație: în Limba Română tradițională „primul sens”, cel propriu, privește repunerea în drepturi a unei persoane. Această restaurare a drepturilor, pierdute anterior, poate acoperi întreaga gamă posibilă, sfera juridică (în speță, penală) fiind doar una dintre ele, în ciuda faptului că exemplul dat, la îndemână, este din domeniul respectiv. Ca exemple putem da sferele disciplinară, administrativă și, de ce nu, educațională. „Cel de-al doilea sens”, figurat, privește registrul simbolic, care presupune refacerea prestigiului unei persoane în fața comunității. După cum vom vedea, ne interesează ambele sensuri.
A doua observație: Limba anilor 1970-1980, cel puțin așa cum este atestată de dicționare (și aici vom spune, pentru corectitudine, că există numeroase cazuri în care ea poate fi pusă la îndoială), suferă, față cu atestările anterioare, o răsturnare de sens. Mai întâi, „primul sens” înregistrează o stare psihologică (cheful!?) – neatestată până atunci –, alături de dimensiunea simbolică a redobândirii stimei publice. Apoi, „cel de-al doilea sens” înregistrează doar sfera de aplicare juridică, indiferent de motivul acesteia (condamnare or simplă bănuială). În consecință, sensurile propriu și figurat au fost nu doar inversate, ci și îmbogățite cu o semnificație nouă (primul) ori reduse la o singură dimensiune (cel de-al doilea).
A treia observație: dacă în prima definiție (cea din DULR) era vizat un ansamblu complet de măsuri reparatorii, care porneau de la cele practice pentru a încheia cu cele simbolice, în cazul celei de-a doua (din DEX) frapează tocmai faptul că acțiunea la care trimite reprezintă un demers parțial.
A patra observație: în DEX este introdusă explicit, prin folosirea tranzitivului, autoritatea care generează procesul reparator, situație care indică binomul agent al acțiunii / subiect care suferă respectiva acțiune.
A cincea observație: vom elimina din start, fără a o examina, ipoteza unei erori de apreciere a colectivului autorilor DEX, întrucât ne apare ca fiind neverosimilă, la fel ca și din rațiunile pe care le vom detalia în continuare.
Să schimbăm acum versantul limbajului cu cel al realității.
Este deja un truism să afirmi că realitatea comunistă (a anilor 1970-1980) diferă semnificativ de realitatea Vechiului Regim (anterior instaurării comunismului), și tocmai de aceea suficient pentru a presupune că realitatea „socialismului real” nu rămâne fără impact asupra Limbii. Acest impact este dublu: pe de o parte, Limba este agrestă de parazita „limbă de lemn” (ea însăși o realitate incontestabilă) iar, pe de altă parte, ea înregistrează ceea ce se petrece în viața cotidiană și, în continuare, vom căuta să ilustrăm această circularitate.
Pentru a evita ambiguitățile, vom defini „limba de lemn”, urmând-o pe marea psiholingvistă română Tatiana Slama-Cazacu, drept: „un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale, dar și unități frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite «autorități», în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme ideologice, economice, tehnologice, politice, culturale etc. care dețin o putere sau o autoritate), imitate clar și impuse de puterea politică sau de grupări ori de indivizi cu asemenea veleități (chiar dacă, în genere, promotorii sau epigonii sistemului ideologic nu cunosc întotdeauna exact conținutul semantic), apoi difuzat prin repetare, prin utilizarea frecventă în diversele mijloace de comunicare orală sau scrisă, anihilându-se astfel gândirea maselor receptoare, care pot ajunge să fie supuse unei sugestii colective: intenția reală sau cel puțin efectul obținut sunt de a impune autoritatea, fie prin secretul ori prestigiul codului deținut, fie prin cunoștințele tehnocrate, de a se împiedica altă modalitate de gândire și, în genere, de a se ascunde, de a masca adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă.” (Deceniul iluziilor spulberate, București, Editura Capitel, 2005, pp. 86-87.) Această definiție este completă: ea a fost elaborată prin analiza mai multor regimuri politice și centre de putere, și a limbajelor subiacente. Aici ne interesează doar regimul politic instaurat în România anilor 1945-1989 și, în special, cel din anii 1970-1980.
Un asemenea termen al „limbii de lemn” este, cum anticipam, „REABILITARE”. El nu mai descrie, ca în Vechiul Regim, ansamblul complet al măsurilor reparatorii referitoare la drepturile și prerogativele pierdute anterior, ci o măsură a Partidului Comunist, luată în contextul schimbării liniei politice, care aduce cu sine reevaluări – întotdeauna parțiale și selective – ale respectivelor drepturi. Pentru a nuanța, este de spus că nici „drepturile” nu mai sunt acum ce-au fost odată ci, în caz de conflict cu linia politică sau cu măsurile luate de regim, ele devin doar „privilegii” ale celor care se supun „obligațiilor”. (Am putea cita aici, de pildă, ponciful ideologic: „Libertarea este necesitatea înțeleasă”...)
Ca realitate a regimurilor comuniste, „reabilitările” încep după moartea lui Stalin, în 1953, și continuă până la căderea acestor regimuri (ba, am putea spune, anticipând un nou subiect, și după). Ea privește o diversitate de grupuri, de la comuniști căzuți în dizgrație până la foști deținuți politici, nefiind vorba despre categorii fixe ci, de multe ori, interșanjabile. Nu este aici locul să facem o panorama completă a „reabilitărilor” comuniste (un studiu care rămâne de făcut), ci este suficient să indicăm doar că ele vizează persoane și situații care angajează schimbări de direcție a politicii regimului, fiind în directă legătură cu oscilațiile liniei sale politice.
Este cazul scriitorilor interbelici, gen Tudor Arghezi, în 1948-1955 aflat în „exil interior”, reevaluat treptat, ulterior; al foștilor deținuți politici interziși la publicare (fapt care îl face pe Paul Goma să-l întrebe pe prietenul său Alexandru Ivasiuc, în 1965-1966: „Tu cum ai publicat? – spune-mi și mie, te rog, vreau și eu să debutez...”[2]); al lui Lucrețiu Pătrășcanu, în 1968, în urma activității Comisiei de partid conduse de Gherghe Stoica și Vasile Patilineț (dar nu și a coinculpaților în același proces, nici a lui Ștefan Foriș); al foștilor deținuți politici Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Paleologu, Adrian Marino și Ion Caraion, a căror situație juridică este reevaluată în 1969-1970 (situație care îl face, din nou, pe Paul Goma să întrebe: „Voi cum ați fost reabilitați juridic – spuneți-mi și mie, să fac la fel...?”[3]); al responsabililor organelor Ministerului de Interne și Securității găsiți „țapi ispășitori” (dar nu inocenți), în anii 1953-1957, pentru crimele și torturile din închisori și lagăre; al membrilor de partid anchetați de Comisia de Control (Inchiziția Partidului, organ parajuridic de anchetă) de-a lungul întregii perioade comuniste; al istoricului Nicolae Iorga ori a scriitorului și filosofului Lucian Blaga, editați parțial și selectiv; ori chiar a lui Ion Antonescu, reevaluare începută prin romanul Delirul al lui Marin Preda, în 1975.
În concluzie, este vorba despre o acțiune limitată (în timp și ca număr de persoane vizate) și parțială (doar anumite aspecte sunt vizate), iar nu despre un ansamblu de măsuri reparatorii care ar duce la repunerea completă în drepturi a celor vizați și, în mod conex, nici despre asumarea fără echivoc a responsabilităților regimului/statului cu privire la cei prejudiciați, care este, cel mai adesea, deplasată către indivizi. Faptul că toți cei implicați înțeleg despre ce e vorba este ilustrat de dialogul lui Goma cu Caraion: „Ei, cum a fost la rebilitare?” a fost întrebarea. „Mai du-te-n p...a mă-tii!” a venit răspunsul[4].
Limbajul (în fapt, un „antilimbaj”) redă și el această translare de sens prin utilizarea stereotip-dogmatică sau mimetism explicit, rezultat al impunerii sale de către puterea politică prin difuzare repetată în comunicarea orală și scrisă, cu consecințe devastatoare pentru gândirea individuală, supusă unei puternice presiuni colective, care are ca motivație ascunderea realității neconvenabile. Corolarul „limbii de lemn” este deci manipularea.
Dată fiind această realitate a regimului comunist, la fel ca și alunecarea de sens tipică „limbii de lemn”, devine inteligibilă reticența persoanelor și instituțiilor interesate în păstrarea memoriei regimului comunist de a utiliza tale quale termenul de „reabilitare”, iar un tur rapid ne edifică asupra situației[5].
Pentru a încheia, vom spune că soluția pentru ieșirea din această capcană este dublă: fie utilizarea termenului „REABILITARE” în spiritul tradiției Limbii, fără conotațiile și nici glisajul de sens specifice „limbii de lemn” (ceea ce presupune întotdeauna explicații limpezi),
fie folosirea perifrazei „repunere completă în drepturi” care substituie salva veritate noțiunea, într-un efort de respingere a limbajului și de depășire a realității comuniste echivalent cu manifestarea gândirii proprii.
Întorcându-ne de unde am plecat, la articolul (și la procesul reparator indicat acolo), vom spune că scopul Comunicării este de a transmite o informație în termeni clari, care să evite ambiguitățile, și că, în lipsa unei asemenea atitudini, vom avea de-a face fie cu expresii mimetice, fie, mai grav, cu intenții manipulatoare, ambele situații fiind datoare (deși diferite în măsură și scop) „limbii de lemn”.

NOTE
[1] Termen anglo-saxon din științele politice care vizează totalitatea măsurilor luate de către un stat pentru a repara încălcările sistematice ale drepturilor omului, făcute de regimul politic anterior, și care nu are echivalent în spațiul cultural european. Cu privire la regimurile comuniste, el ar putea fi tradus, grosso modo, prin „istoria și memoria comunismului”, expresie care vizează ansamblul măsurilor de decomunizare.
[2] P. Goma, Scrisuri II, 1990-1999, p. 476, la www.paulgoma.net.
[3] P. Goma, Scrisuri II, 1990-1999, p. 476. Vezi și Scrisuri I, 1971-1989, p. 675, la www.paulgoma.net.
[4] Comunicare personală din 2002.
[5] A se vedea, în acest sens, Rezoluţia adoptată la Simpozionul Internaţional „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură”, ediţia a VII-a, Piteşti, 5-7 octombrie 2007, unde nu se vorbește nicăieri despre „reabilitare juridică”, ci despre „anularea tuturor condamnărilor politice” (cf. http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/simpozionVII.htm) sau site-ul AFDPR, unde termenul apare doar într-o traducere a Rezoluţiei 1096/1996 a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste (cf. http://afdpr.ro/informativ/comunicat-afdpr-in-cadrul-vernisajului-expozitiei-%E2%80%9Ememoria-ca-forma-de-justitie%E2%80%9D). În fine, o atitudine similară are Paul Goma atunci când, folosind „limba veche” admite caracterul valid al termenului „reabilitare” de a circumscrie realitatea, refuză să accepe procesul dacă el vine din partea foștilor exponenți ai regimului comunist (cf., de pildă, Butelii... (Scrisuri), 1998. p. 112, la www.paulgoma.net). 
București, 13 septembrie 2013.