Deunăzi, pe Facebook am făcut o trimitere la articolul de presă de mai jos,
care se rezumă astfel:
„Partidul Liberal
Reformator, cere preşedintelui R[epublicii]. Moldova, Nicolae Timofti, crearea
unui institut care va avea drept scop studierea crimelor comunismului. Acesta
ar activa sub patronajul Preşedinţiei R[epublicii]. Moldova şi s-ar ocupa cu
cercetarea istorică şi reabilitarea [subl. n.] neamului românesc din
Basarabia. Ideea a fost lansată de către refomatori în cadrul unei conferinţe
de presă. / Astfel, potrivit Anei Guţu [membră a conducerii
partidului respectiv – n.n.], reabilitarea [subl. n.] memoriilor [sic!]
se va afectua în baza cercetărilor de arhivă, documentelor scrise[,] audio,
video, care demonstrează amploarea monstruozităţii genocidului organizat
împotriva locuitorilor din fosta RSSM.” (cf. http://www.evz.ro/detalii/stiri/evz-chisinau-plr-cere-un-institut-de-investigare-a-crimelor-comunismului-1056939.html)
Trimiterea (iar nu „postarea”, cum barbar ne
îndeamnă utilul mai sus citat!) am însoțit-o de următoarea remarcă: „O băgare
de seamă, dacă relatarea de presă este exactă [corectă]: termenul „REABILITARE”
face parte din bagajul „limbii de lemn” (a comunismului de aparat), cel adecvat
– pentru o memorie justă și o istorie adevărată – fiind „REPUNERE ÎN DREPTURI”
(cu corolarul său juridic „casarea sentințelor” / ștergerea condamnărilor
politice), confuzie frecventă și pe malul drept al Prutului.”
La acestea am primit o binevenită reacție
din partea profesorului de științe politice Lavinia Stan: „Mircea, asta este o
clarificare necesară. Pe de altă parte, sunt oameni ca mine care folosesc «realibitarea»
din comoditate, pentru că sună congruent cu rehabilitation,
un termen pe care îl știu toți cei din transitional
justice[1]. Nu e rea voință în acest caz, nici neapărat nostalgie
comunistă, e pur si simplu lene să gândești un pas mai mult și să te expui
nevoii de a clarifica, în cazul în care folosești «repunere in drepturi» (care
i-ar băga în ceață pe toți latin-americanii).”
Devenind astfel conștienți că ar fi nevoie
de precizări suplimentare, vom căuta să le dezvoltăm în cele ce urmează.
În limba engleză (americană inclusiv), termenul „rehabilitation” traduce perfect
„repunerea în drepturi”, prin urmare, în acest spațiu cultural nu este absolut
nici o problemă de înțelegere a realității căreia i se aplică. Același lucru
este de spus și dacă trecem în spațiul cultural european, în speță cel francez,
de unde cuvântul a fost preluat în limba română. O simplă căutare în oricare
dicționar al celor două limbi lămurește pe deplin subiectul și, în consecință,
nu vom mai insista.
Problemele apar însă în ceea ce privește sensurile
din Limba Română.
 |
| DULR, 1925 |
Pe de altă parte, conform Dicționarului Explicativ al limbii române (DEX) (ed. 1998 / prima
ed. 1975), „(a) reabilita” înseamnă: „1. A face să-și recapete sau a-și
recăpăta buna dispoziție, a(-și) restabili prestigiul știrbit. 2. A reintegra
pe cineva ÎN DREPTURILE PIERDUTE [subl.
n.] (în urma unei condamnări sau a unei bănuieli false).” În consecință,
„reabilitarea” este definită ca: „[1.] Acțiunea de a (se) reabilita și
rezultatul ei. – adică – [2.] Act juridic prin care cineva este repus în
drepturile personale pierdute în urma unei condamnări.”
 |
| DEX, 1998 |
A doua observație: Limba anilor 1970-1980, cel
puțin așa cum este atestată de dicționare (și aici vom spune, pentru
corectitudine, că există numeroase cazuri în care ea poate fi pusă la îndoială),
suferă, față cu atestările anterioare, o răsturnare de sens. Mai întâi, „primul
sens” înregistrează o stare psihologică (cheful!?)
– neatestată până atunci –, alături de dimensiunea simbolică a redobândirii stimei
publice. Apoi, „cel de-al doilea sens” înregistrează doar sfera de aplicare
juridică, indiferent de motivul acesteia (condamnare or simplă bănuială). În
consecință, sensurile propriu și figurat au fost nu doar inversate, ci și
îmbogățite cu o semnificație nouă (primul) ori reduse la o singură dimensiune
(cel de-al doilea).
A treia observație: dacă în prima definiție (cea
din DULR) era vizat un ansamblu complet de
măsuri reparatorii, care porneau de la cele practice pentru a încheia cu cele
simbolice, în cazul celei de-a doua (din DEX) frapează tocmai faptul că acțiunea
la care trimite
reprezintă un demers parțial.
A patra observație: în DEX este introdusă explicit,
prin folosirea tranzitivului, autoritatea care generează procesul reparator,
situație care indică binomul agent al
acțiunii / subiect care suferă respectiva acțiune.
A cincea observație: vom elimina din start, fără a
o examina, ipoteza unei erori de apreciere a colectivului autorilor DEX,
întrucât ne apare ca fiind neverosimilă, la fel ca și din rațiunile pe care le
vom detalia în continuare.
Să schimbăm acum versantul limbajului cu cel al
realității.
Este deja un truism să afirmi că realitatea
comunistă (a anilor 1970-1980) diferă semnificativ de realitatea Vechiului
Regim (anterior instaurării comunismului), și tocmai de aceea suficient pentru
a presupune că realitatea „socialismului real” nu rămâne fără impact asupra Limbii.
Acest impact este dublu: pe de o parte, Limba este agrestă de parazita „limbă
de lemn” (ea însăși o realitate incontestabilă) iar, pe de altă parte, ea
înregistrează ceea ce se petrece în viața cotidiană și, în continuare, vom
căuta să ilustrăm această circularitate.
Pentru a evita ambiguitățile, vom defini „limba de
lemn”, urmând-o pe marea psiholingvistă română Tatiana Slama-Cazacu, drept:
„un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale, dar și
unități frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu
sens determinat în contextul unei anumite «autorități», în mare măsură
utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de
subsisteme ideologice, economice, tehnologice, politice, culturale etc. care
dețin o putere sau o autoritate), imitate clar și impuse de puterea politică
sau de grupări ori de indivizi cu asemenea veleități (chiar dacă, în genere,
promotorii sau epigonii sistemului ideologic nu cunosc întotdeauna exact
conținutul semantic), apoi difuzat prin repetare, prin utilizarea frecventă în
diversele mijloace de comunicare orală sau scrisă, anihilându-se astfel
gândirea maselor receptoare, care pot ajunge să fie supuse unei sugestii
colective: intenția reală sau cel puțin efectul obținut sunt de a impune
autoritatea, fie prin secretul ori prestigiul codului deținut, fie prin
cunoștințele tehnocrate, de a se împiedica altă modalitate de gândire și, în
genere, de a se ascunde, de a masca adevărata realitate, dacă aceasta nu este
favorabilă.” (Deceniul iluziilor
spulberate, București, Editura Capitel, 2005, pp. 86-87.) Această definiție
este completă: ea a fost elaborată prin analiza mai multor regimuri politice și
centre de putere, și a limbajelor subiacente. Aici ne interesează doar regimul
politic instaurat în România anilor 1945-1989 și, în special, cel din anii 1970-1980.
Un asemenea termen al „limbii de lemn” este, cum
anticipam, „REABILITARE”. El nu mai descrie, ca în Vechiul Regim, ansamblul
complet al măsurilor reparatorii referitoare la drepturile și prerogativele
pierdute anterior, ci o măsură a Partidului Comunist, luată în contextul
schimbării liniei politice, care aduce cu sine reevaluări – întotdeauna
parțiale și selective – ale respectivelor drepturi. Pentru a nuanța, este de
spus că nici „drepturile” nu mai sunt acum ce-au fost odată ci, în caz de
conflict cu linia politică sau cu măsurile luate de regim, ele devin doar
„privilegii” ale celor care se supun „obligațiilor”. (Am putea cita aici, de
pildă, ponciful ideologic: „Libertarea este necesitatea înțeleasă”...)
Ca realitate a regimurilor comuniste, „reabilitările”
încep după moartea lui Stalin, în 1953, și continuă până la căderea acestor
regimuri (ba, am putea spune, anticipând un nou subiect, și după). Ea privește o
diversitate de grupuri, de la comuniști căzuți în dizgrație până la foști
deținuți politici, nefiind vorba despre categorii fixe ci, de multe ori,
interșanjabile. Nu este aici locul să facem o panorama completă a „reabilitărilor”
comuniste (un studiu care rămâne de făcut), ci este suficient să indicăm doar
că ele vizează persoane și situații care angajează schimbări de direcție a
politicii regimului, fiind în directă legătură cu oscilațiile liniei sale politice.
Este cazul scriitorilor interbelici, gen Tudor
Arghezi, în 1948-1955 aflat în „exil interior”, reevaluat treptat, ulterior; al
foștilor deținuți politici interziși la publicare (fapt care îl face pe Paul
Goma să-l întrebe pe prietenul său Alexandru Ivasiuc, în 1965-1966: „Tu cum ai
publicat? – spune-mi și mie, te rog, vreau și eu să debutez...”[2]); al lui
Lucrețiu Pătrășcanu, în 1968, în urma activității Comisiei de partid conduse de
Gherghe Stoica și Vasile Patilineț (dar nu și a coinculpaților în același
proces, nici a lui Ștefan Foriș); al foștilor deținuți politici Ștefan Augustin
Doinaș, Alexandru Paleologu, Adrian Marino și Ion Caraion, a căror situație
juridică este reevaluată în 1969-1970 (situație care îl face, din nou, pe Paul
Goma să întrebe: „Voi cum ați fost reabilitați juridic – spuneți-mi și mie, să
fac la fel...?”[3]); al responsabililor organelor Ministerului de Interne și
Securității găsiți „țapi ispășitori” (dar nu inocenți), în anii 1953-1957, pentru
crimele și torturile din închisori și lagăre; al membrilor de partid anchetați
de Comisia de Control (Inchiziția Partidului, organ parajuridic de anchetă) de-a
lungul întregii perioade comuniste; al istoricului Nicolae Iorga ori a
scriitorului și filosofului Lucian Blaga, editați parțial și selectiv; ori
chiar a lui Ion Antonescu, reevaluare începută prin romanul Delirul al lui Marin Preda, în 1975.
În concluzie, este vorba despre o acțiune limitată
(în timp și ca număr de persoane vizate) și parțială (doar anumite aspecte sunt
vizate), iar nu despre un ansamblu de măsuri reparatorii care ar duce la
repunerea completă în drepturi a celor vizați și, în mod conex, nici despre
asumarea fără echivoc a responsabilităților regimului/statului cu privire la
cei prejudiciați, care este, cel mai adesea, deplasată către indivizi. Faptul
că toți cei implicați înțeleg despre ce e vorba este ilustrat de dialogul lui Goma cu Caraion: „Ei, cum a fost la rebilitare?” a fost întrebarea. „Mai du-te-n p...a mă-tii!” a venit răspunsul[4].
Limbajul (în fapt, un „antilimbaj”) redă și el această
translare de sens prin utilizarea stereotip-dogmatică sau mimetism explicit,
rezultat al impunerii sale de către puterea politică prin difuzare repetată în
comunicarea orală și scrisă, cu consecințe devastatoare pentru gândirea individuală,
supusă unei puternice presiuni colective, care are ca motivație ascunderea
realității neconvenabile. Corolarul „limbii de lemn” este deci manipularea.
Dată fiind această realitate a regimului comunist,
la fel ca și alunecarea de sens tipică „limbii de lemn”, devine inteligibilă
reticența persoanelor și instituțiilor interesate în păstrarea memoriei
regimului comunist de a utiliza tale
quale termenul de „reabilitare”, iar un tur rapid ne edifică asupra
situației[5].
Pentru a încheia, vom spune că soluția pentru ieșirea
din această capcană este dublă: fie utilizarea termenului „REABILITARE” în
spiritul tradiției Limbii, fără conotațiile și nici glisajul de sens specifice
„limbii de lemn” (ceea ce presupune întotdeauna explicații limpezi),
fie folosirea perifrazei „repunere completă în drepturi” care substituie salva veritate noțiunea, într-un efort de respingere a limbajului și de depășire a realității comuniste echivalent cu manifestarea gândirii proprii.
fie folosirea perifrazei „repunere completă în drepturi” care substituie salva veritate noțiunea, într-un efort de respingere a limbajului și de depășire a realității comuniste echivalent cu manifestarea gândirii proprii.
Întorcându-ne de unde am plecat, la articolul (și la
procesul reparator indicat acolo), vom spune că scopul Comunicării este de a
transmite o informație în termeni clari, care să evite ambiguitățile, și că, în
lipsa unei asemenea atitudini, vom avea de-a face fie cu expresii mimetice, fie,
mai grav, cu intenții manipulatoare, ambele situații fiind datoare (deși
diferite în măsură
și scop) „limbii de lemn”.
NOTE
[1] Termen anglo-saxon din științele politice care
vizează totalitatea măsurilor luate de către un stat pentru a repara încălcările
sistematice ale drepturilor omului, făcute de regimul politic anterior, și care
nu are echivalent în spațiul cultural european. Cu privire la regimurile
comuniste, el ar putea fi tradus, grosso
modo, prin „istoria și memoria comunismului”, expresie care vizează
ansamblul măsurilor de decomunizare.
[2] P. Goma, Scrisuri II, 1990-1999, p. 476, la www.paulgoma.net.
[3] P. Goma, Scrisuri
II, 1990-1999, p. 476. Vezi și Scrisuri I, 1971-1989, p. 675, la www.paulgoma.net.
[4] Comunicare personală din 2002.
[5] A se vedea, în acest sens, Rezoluţia adoptată la Simpozionul Internaţional „Experimentul Piteşti –
Reeducarea prin tortură”, ediţia a VII-a, Piteşti, 5-7 octombrie
2007, unde nu se vorbește nicăieri despre „reabilitare juridică”, ci despre „anularea
tuturor condamnărilor politice” (cf. http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/simpozionVII.htm)
sau site-ul AFDPR, unde termenul apare doar într-o traducere a Rezoluţiei 1096/1996 a Consiliului Europei
privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare
comuniste (cf. http://afdpr.ro/informativ/comunicat-afdpr-in-cadrul-vernisajului-expozitiei-%E2%80%9Ememoria-ca-forma-de-justitie%E2%80%9D).
În fine, o atitudine
similară are Paul Goma atunci când, folosind
„limba veche” admite caracterul valid al termenului „reabilitare” de a circumscrie realitatea,
refuză să accepe procesul dacă el vine din partea foștilor exponenți ai
regimului comunist (cf., de pildă, Butelii... (Scrisuri), 1998. p. 112, la www.paulgoma.net).
București,
13 septembrie 2013.