STAREA DE FAPT

Din punct de vedere public, la noi nu poți aborda subiecte precum: genocidul din Gaza, crimele de război israeliene, purificarea etnică din Cisiordania și Liban, acțiunile lobby-ului israelian de aiurea și de acasă (holocaustiștii) – un grup de influență și presiune formală și informală; nu mai vorbesc de tacticile brutale ale acestuia. Cenzura din presă, din universități, din școli este cvasicompletă. Restul face autocenzura, iar rezultatul – o para-cunoaștere, o para-știință, un para-învățământ, o para-presă. Sau, în termenii lui Paul Goma: Zensur, Selbstzensur, Para-Literatur.

Față de acum 10 ani, de pildă, situația este cu mult mai proastă. Atunci dacă apăreai la Tv nu te mai cenzura nimeni, în timp ce acum dacă scapă ceva pe post este eliminat imediat. Telefoanele încep să sune, iar la celălalt capăt al firului există întotdeauna cineva dispus să se supună, dacă nu rugăminților, atunci amenințărilor. Astfel, România este ținută captivă precum într-un regim de ocupație – nu fizică, ci mentală. Consecință directă, nivelul decăderii discursului public este pe cât de trist, pe atât de îngrijorător. Căci în absența discuției libere, a dezbaterii nu există nici analiză, nici înțelegere, nici societate democratică și nici vreun Stat de același tip. Locuim niște forme goale de conținut, vide de sens.

Mai rău, spre deosebire de Americani, ba chiar și de restul Europenilor, la noi nu există nici presă alternativă.

În schimb, căci tocmai de aceea, acțiunile pompier-piromane ale holocaustiștilor, cenzura autorităților politice, administrative și religioase au generat un antisemitism feroce, cum nu am văzut nici înainte, nici după 1989. Discursiv, desigur, dar faptul nu este mai puțin îngrijărător pentru cineva care susține că luptă împotriva acestuia.

Ce va rezulta din această tensiune între atitudinile populației și politicile oficiale este greu de prevăzut, căci nimeni nu are globul de cristal. Însă atâta vreme cât SUA vor rămâne o mare putere și își vor putea proiecta influența, este de așteptat ca holocaustiștii să continue să facă ravagii și la noi: să demoleze statui, să șteargă denumiri de licee, de străzi, să cenzureze, să interzică. Azi pe Octavian Goga, mâine alte figuri din Panteonul culturii naționale. Și să bage pumnul în gură tuturor celor ce gândesc diferit.

 

București, 30 aprilie 2026.

 

MIRCEA RĂCEANU (1935 – 2026)

A fost fiul Ilonei Pápp (ulterior Elena Răceanu, o ilegalistă comunistă) cu Andrei Bernath (șeful tineretului comunist de dinainte de război, executat în 1944 în lagărul de la Râbnița de către trupele auxiliare naziste aflate în retragere). I-am biografiat pe toți aceștia în cartea despre Gavril Birtaș, care a lucrat cu ei îndeaproape. Ca detaliu istoric relevant, Bernath a fost informator al Siguranței, iar dacă ar fi supraviețuit războiului și n-ar fi murit la timp, eroic, n-ar fi fost deloc tratat cu blândețe de tovarășii săi. În schimb, Ilona/Elena a fost o dură; intratabilă la anchetele Siguranței, a luat parte la lupta fracționistă împotriva lui Ștefan Foriș, liderul partidului interior, apoi a navigat abil prin apele învolburate ale mișcării. Ea l-a plasat pe fiu în diplomație.

Născut în detenție în România, în timpul războiului Mircea a stat în URSS, unde a cunoscut-o și pe fiica lui Birtaș, Dumitra–Donca, ce i-a păstrat întotdeauna o afecțiune fraternă, numindu-l „frățiorul meu mai mare“.

IICCMER copiază aici necrologul lui Dorin Tudoran la moartea lui Răceanu. Căci este linia politică pentru înțelegerea acestor cazuri: al lui, al lui Pacepa, în principal.

În realitate, dacă omul nu a avut nimic de explicat, dacă a dormit bine și a găsit justificări în istorie (cu i mare), istoric vorbind, cazul său nu e atât de simplu. Căci este întotdeauna greu de spus pentru cine lucrează cu adevărat un agent: pentru cei pe care-i trădează, pentru cei în favoarea cărora trădează ori pentru sine? Sau pentru toți în același timp? O cercetare documentară, care lipsește, ar fi deci necesară și în acest caz.

În tot cazul, dacă în acea perioadă doreai să lupți împotriva comunismului, existau și alte căi, precum cea a disidenței.

Apoi, dacă el nu a avut nevoie de reparații, de ce le-a acceptat, totuși? Căci Răceanu a primit, chiar înainte de intrarea noastră în NATO, și ca gest de bunăvoință al guvernării Iliescu față de Americani, cea mai înaltă recunoaștere a Statului român. Adică ceva ce un Paul Goma sau Vasile Paraschiv – care nu și-au trădat țara, ci au denunțat pe față represiunea, minciuna și impostura comuniste – nu au primit.

Reevaluarea agenților americani a fost doar începutul, căci ulterior, toți aceștia au început să fie numiți altfel: parteneri strategici.

 

București, 25 aprilie 2026.

 

„CLEANSING HISTORY SYNDROME“

Podcastul Condamnați la cultură, de la „Evenimentul Zilei“

Realizator: Liviu Mihaiu.

Data: 20 aprilie 2026.

Orele: 14.00 – 15.00.

Podcastul a fost transmis în direct și a avut peste 500 de urmăritori.

La ora 20.05, în aceeași zi, a fost scos de pe pagina de YouTube a emisiunii. Autorul deciziei, mi s-a spus, este chiar Dan Andronic, proprietarul EVZ, sub care rulează emisiunea.

Tocmai ce vorbeam acolo de: lobby-ul israelian de la noi (holocaustiștii), cenzură, tactici brutale și alte delicatețuri. Sunt, de multă vreme, practici curente pentru tot ceea ce contează. Dar disperarea este maximă, căci, cu toată agentura lor, realitatea nu mai poate fi controlată.

Hai România, hai cu ipocrizia !

București, 21 aprilie 2026.