Cu câteva excepții, corul panegiricelor este de nestăvilit, semn de
raporturi de putere, de fidelitate, al faptului că mulți oameni îi sunt datori,
ceea ce este explicabil, ba chiar de înțeles. Ei, bine, există cineva care,
nici mai mult, nici mai puțin, susține că „pur și simplu, liberalismul îi
curgea prin vene“ (Vladimir Tismăneanu), așa încât momentul trist devine tragicomic, ca la orice priveghi.
Nu l-am cunoscut personal, nu mi-a fost profesor, deci am o perspectivă
(inevitabil) parțială asupra personalității sale.
Ce pot să spun din experiență directă este că în 14–15 iunie 1990, după sosirea „minerilor“ în Capitală și represiunea sângeroasă a „Pieței Universității“, a studenților, a opoziției, la tarabele cu ziare și reviste din orașul aflat în război civil, grupurile de „capra cu trei iezi“ – reapărute subit și formate dintr-un securist și trei „mineri“ – permiteau doar literatura de partid („Azi“, „Dimineața“) sau asociată („Adevărul“), plus „România literară“ condusă de... N. Manolescu. De notat că faptul se petrecea înainte de publicarea interviului său cu Ion Iliescu din aceeași revistă, în care îl numea „om cu O mare”, semn că acesta se pregătea, se cocea, de unde consemnul venit de la cel mai înalt nivel. Este episodul care a provocat indignarea lui Paul Goma (și pe bună dreptate!), care nu contenea să i-o reamintească, numindu-l „spălător de sânge“.
Mă veți ierta, poate, căci în general sunt respectuos cu cei plecați,
dar altceva nu am. Dumnezeu să-l ierte!
*
„Contradicția lui Manolescu“
Foștii studenți, colaboratori continuă să îi aducă omagiu lui Nicolae Manolescu, ceea ce este un lucru foarte frumos: în locul lor, și eu aș fi făcut la fel! Cum nu sunt însă nici una, nici alta, aș avea câteva băgări de seamă, pe care cei ce le-au știut vreodată le-au uitat protectiv, iar cei ce le mai știu și n-au dat în amnezie nu se vor grăbi deloc să le spună. N. Manolescu este numit (în sugestie, ce-i drept!) chiar luptător împotriva nedreptei acuze de antisemitism, ceea ce este cu totul exagerat. În sprijinul acestei idei este invocat pasajul dintr-un interviu care începe astfel (nu, titlul redacției n-are nici o importanță!):
O.Ș.: Cum priviți reproșurile
care vi s-au făcut ca ați avea uneori accente antisemite? A fost o suita de
articole in care erați acuzat de antisemitism, ca negați Holocaustul sau cel puțin
ca nu doriți sa recunoașteți specificitatea acestui tip de represiune.
N.M.: Eu sînt convins ca
nici Michael Shafir, nici Norman Manea nu cred ca sînt antisemit.
Episodul indicat reprezintă doar o mică parte dintr-un tablou mai larg, care, luat separat, nu are sens. Este momentul în care marele critic începe să-și facă demascarea, după care este „reevaluat“. Numai că traseul acesta de reabilitare de „tip Pitești“ trece în mod necesar prin demascarea altora pentru culpe similare, precum episodul „antisemitizării“ lui Paul Goma. De acum este gata pregătit pentru postul de ambasador UNESCO, pe care altfel nu l-ar fi primit în veci. Sau cum ar spune fataliștii: blestemul eternei reîntoarceri a „contradicției lui Maiorescu“!...
București, 26 martie 2024.