Arestul MAI din Piața Palatului (în fapt, al Securității): la subsol –
era pe două etaje – azi nu se mai păstrează nimic, cel puțin din câte ni s-a
arătat.
Celularul era format din celule individuale, cele care se văd și acum,
dar „mobilate“ cu pat, masă și scaun – toate
din beton, înlăturate în 1958, când Comitetul Central al Partidului comunist a
preluat clădirea.
Poate doar cele două blocuri de beton să fi fost „paturile“, dar și aici
ar fi de întrebat foștii deținuți politici care mai trăiesc.
La fel, nu-mi amintesc ca cineva să-mi fi spus că a fost pedepsit cu
carcera, adică ceea ce se prezintă acum ca „izolator“, căci Securitatea nu avea timp de așa ceva, întreg arestul era o carceră din beton, iar anchetele erau în regim non-stop.
Prin urmare, locul a fost complet șters și nu mai este nimic de văzut. Ce
se arată, ce se vede este o ficțiune.
În imagini, Subsolul 1 (singurul vizitabil) și Cabinetele 1 și 2 (pentru
nefrancofoni, în limba franceză cabinet înseamnă W.C.).
În 1987 Arabatov, un consilier al lui Gorbaciov, a lansat
occidentalilor acest avertisment sub formă de butadă: „Vă vom face cel mai rău
serviciu: nu veți mai avea dușman.“[1]
Este și drama României: fără provocări externe reale, existențiale,
considerându-se asigurată euro-atlantic (o iluzie patentă în ziua de azi), s-a
afundat în dispute interne fără nici o miză, nici sfârșit previzibil. Problema
nu este atât războiul politic intern – politica a fost dintotdeauna violentă –
ci faptul că acesta paralizează orice acțiune externă.
Bălăcăreala aceasta dintre președintele în funcție, care vrea să
distrugă retoric pe-se-de-ul (în
fapt, nu va distruge pe nimeni, ci va sfârși cel mai probabil, și el, „învins
de Securitate“) – pentru a capta electoratul crizat generațional al USR,
arhisuficient pentru a învinge detașat în turul al II-lea al prezidențialelor –
și fostul prim-ministru, așezat confortabil în poziția de victimă, în afară de
faptul că atrage numeroși gură-cască, nu face decât să eludeze faptul că nici
unul nu pare să aibă vreo idee clară despre modul în care România ar trebui să
se poziționeze pe scena europeană, în NATO.
Iohannis este singurul care a schițat un răspuns (la o întrebare
despre relația cu Rusia, reevaluată realist-politic de Germania și Franța),
însă acesta a fost dezolant, în măsura în care sugerează că va urma disciplinat
linia politică stabilită de aliații europeni, din NATO(?), adică o relație de
pură vasalitate. Fapt pozitiv, Dăncilă pare să fi realizat că pentru a avea o politică externă este nevoie de
decuplarea ei de cea internă și de vorbirea aceleiași limbi, a unei singure
limbi. Și aceasta este totul. Dat fiind însă că politica externă este precum
matematica – sau mai degrabă geometria –, ar fi nevoie să vedem cum gândesc –
sau nu – candidații și staff-urile
lor de campanie, măcar în ceasul al 12-lea și în linii mari.
Ar fi necesar deci ca disputa, sau dialogul surzilor, dintre cei
doi tovarăși ori frați inamici – dacă despre dezbatere am văzut că nu poate fi
vorba – să se concentreze pe aceste chestiuni și să lase de-o parte pe cele
interne, precum mângâiatul pe creștet al lui Victor Viorel (de către Klaus
Werner) sau victimismele ori rătăcirile care au ca sursă aceeași confuzie
dintre politica externă și cea internă, precum mutarea ambasadei de la Tel Aviv
la Ierusalim (de către Viorica Vasilica).
La 30 de ani de la căderea comunismului se înțelege că
dictatorii Gheorghiu–Dej, Ceaușescu erau în politica externă niște lumini,
comparați cu actualii politicieni democrați, care ar putea învăța ceva din
trecut, anume: că în politica externă, măcar din când în când, trebuie să
înveți să spui și nu, și să-ți pui la lucru resursele interne (dar și din larga
Diasporă) pentru a o face în interesul țării tale. Spre exemplu, amenințați de
Sovietici cu „integrarea“ și „specializarea“ în CAER,
care ar fi transformat țara în furnizoare de produse agrare și în câțiva ani ar
fi secătuit-o de resurse naturale, un Bodnăraș, nici pe departe vreun geniu dar
plin de bun simț, gândea astfel (cităm din memorie): „Ar fi frumos, noi ștabii
n-am mai avea de făcut decât să mergem la vânătoare, dar pentru cât timp?“[2]
România are o lungă tradiție multipolară în politica externă, la
fel, una a reorientărilor strategice („cele două fiare încinse-n foc“), care
din nefericire par să fi sucombat într-un fatidic „după noi, potopul“. Ea nu
doar că nu are acum opolitică externă veritabilă, ci nu are nici una. Iar non-dezbaterea din
campania noastră cea de toate zilele tocmai acest fapt îl arată pregnant. În
consecință, de aici ar fi de pornit: cum să facem mai
întâi să avem o politică externă, apoi una veritabilă? În fine, să găsim oamenii
potriviți pentru a o pune în practică.
Emisiunea: Asta la revista mesei, nene!, Radio Guerilla
Data: Joi, 7
noiembrie 2019
Orele: 13.00 –
14.00
Tema: Scandalul
de la CNSAS. În emisiune am apărat de pe teren istoric (al
documentelor, al faptelor) dreptul victimelor de a fi victime (indiferent de
religie, sex, rasă, culoare, apartenență socială, etnică ori politică – vorba
unui Clasic), și al istoricilor de a numi realitatea „demascărilor“ și
„reeducărilor“ fenomen sau
oricum doresc, în opoziție cu caracterizarea ei în termeni care nu au legătură
cu istoria, de afront memorial, etic și folosind un limbaj scatologic (ceea ce
nu este un drept decât în optica rinocerilor pentru care dreptul este sinonim
nu doar cu blasfemia, ci și cu apologia infracțiunii).
Realizator: Liviu
Mihaiu, alături de: Marius Oprea.
Înregistrarea (pentru
care mulțumesc prietenului Dragoș Bora) la adresa:
Studiul lui Demetriade din Arhivele
CNSAS* este, în general, o înșelătorie (hoax, cum spun Americanii), efect
al unei formări precare, „la locul de muncă“, după cum se zicea pe vremuri, căci nu
arată că ar deține bagajul minimal al unui istoric: logică elementară,
cronologie, metoda biografică ori cunoașterea contextului istoric. De aceea,
între compoziția informă, dubioasă etic de pe site-ul CNSAS (reluată în Revista
„22“)** și acest studiu nu există în genere un progres real al cunoașterii,
fiind vorba despre simpla asezonare a unor dogme, clișee, obsesii, conexiuni
arbitrare cu citări și informație provenite din arhive. Invers, între studiul
respectiv și popularizarea din interviul lui W. Totok*** nu există vreo
diferență de calitate, ambele fiind de același nivel. Pentru corectitudine,
singurul element de noutate îl reprezintă relatarea sa cu privire la Securitatea
închisorilor și lagărelor din perioada 1953–1957 – cea din timpul „demascărilor“ (1949–1952) fiind nulă – dar și ea
este grevată de aceleași tare.
Spre exemplu, episodul Rostock, central
în argumentație – lagărul german unde au fost încarcerați legionarii refugiați
după așa-numita Rebeliune din ianuarie 1941, și unde aceștia s-au suspectat,
disputat și au ajuns până la maltratări – nu are nici o legătură cu ceea ce s-a
petrecut la închisoarea Pitești în 1949–1951, căci este o creație specific carcerală,
motivele declanșatoare fiind, pe de o parte, cât se poate de reale (agenții
serviciilor secrete antonesciene chiar existau printre ei), iar pe de altă
parte închipuite (exces de paranoia datorată acestui fapt, dar și a instituirii
disciplinei ori a luptei dintre grupări).
Dintre legionarii implicați acolo, nici
unul nu a făcut parte din grupul inițial al demascărilor, nici la Pitești, nici
în vreo altă închisoare sau lagăr, ci cei care au fost introduși în acest
proces de smulgere de informații și schimbare de convingeri au fost în
permanență torturați sălbatic; mai mult, nici măcar după ce și-au făcut
demascările nu au fost incluși în „comitete“, care îi grupau pe cei mai importanți
neofiți (born again).
Astfel, Ioan Cristea, Emil Gligor, Traian Pop, Dionisie Tiuțiu și Iosif Găvăgină,
deținuți fără condamnare(„administrativ“), au fost primii introduși în demascări la închisoarea Gherla pentru a se
scoate de la ei informații sub tortură. Acolo Cristea a și fost ucis, iar
Dionisie Tiuțiu a scăpat cu viață, în timp ce fratele său Aurel a fost la
rându-i ucis. În ce-i privește, Nicolae Petrașcu și Pavel Grimalschi au fost
încarcerați într-o hrubă de la închisoarea Jilava, în vederea exterminării,
împreună cu câțiva supraviețuitori din primul „lot“ al reeducării (Eugen Țurcanu) și cei din
„lotul“ al doilea (Valeriu Negulescu), judecați pentru că… au inițiat, ordonat și
coordonat acțiunea pentru a compromite regimul de democrație populară, într-o
tentativă (finalmente eșuată) de deplasare a responsabilităților.
În fine, dar nu în ultimul rând,
Petrașcu (șeful Mișcării Legionare din țară) a fost transferat la închisoarea
Aiud pe targă, pentru a-l implica în ultimul mare val reeducativ care a zguduit
sistemul carceral, cel din 1960–1964, iar Grimalschi (un nereeducabil), a fost
lichidat fizic****.
Pentru uzul
discuției, luând de bună explicația lui Demetriade – care corespunde în linii
mari cu teza mistificatoare a Securității –, cum se face atunci că au existat
legionari care au rezistat demascărilor și reeducărilor, care adică nu au bătut
și torturat pe nimeni? Au făcut-o ei tot din „fanatism legionar“? Și dacă da, care
este atunci rolul acestui fanatism legionar (care indubitabil a existat), de
panaceu universal? Căci ca înțelegere, el nu trece de logica elementară, de
vreme ce are pretenția de a explica atât participarea, cât și opusul ei,
rezistența.
Apoi, categoria
comunistă de încarcerați legionari era una eterogenă, care acoperea atât pe cei
presupuși (care ajutaseră „fugarii“ din omenie, din prietenie, pe foștii legionari,
de asemenea pe cei închipuiți, care nu avuseseră niciodată o asemenea
aderență), cât și pe cei reali (membri în organizații). Toată această gamă
suferea in corpore de fanatism legionar? La fel, țărăniștii, liberalii,
regaliștii și comuniștii închiși pentru „trădare de partid“ în ilegalitate,
ba chiar un turc musulman, câțiva evrei și mai mulți maghiari, prezenți și ei
în demascări, unii chiar în „comitete“, au fost cu toții
cuprinși subit de aceeași febră a fanatismului legionar, condiție esențială,
după autor, a participării la maltratări?
Prin analogie, a
susține că victimele demascărilor sunt vinovate pentru că la Pitești s-au
maltratat între ele, și să-l citezi în sprijin pe Nikolski, e ca și cum ai
spune că în lagărele de exterminare naziste evreii s-au gazat între ei (kapo
și ceilalți) și a-l invoca pe Himmler drept sursă de autoritate. Desigur, dacă
în ultimul caz lumea s-ar îndoi pe bună dreptate de sănătatea ta mintală, se
pare că în primul poți să-ți atârni o tăbliță de gât pe care să scrii
„cercetător la CNSAS“ și să fii invitat să aberezi la „RFI“.
Ca principiu, în
știință este posibil ca o întreagă suită de autori care au descris și analizat
subiectul, începând cu Dumitru Bacu, Ion Cârja, Virgil Ierunca (pe care
cercetătorul de la CNSAS îl ia de sus în aplauzele lui Vladimir Tismăneanu),
Paul Goma, Gheorghe Boldur–Lățescu sau Nicu Ioniță, și terminând cu alții
precum umila-ne persoană, să se înșele atunci când, dincolo de diferențele
dintre ei, cu toții leagă explicația istorică a „fenomenului“ de ceea ce numim dispozitiv,
iar noi ne vom înclina în fața celui care va face demonstrația, cei vii
laolaltă cu cei morți. Însă asemenea afirmații, dată fiind precaritatea lor
explicativă, pot fi demontate în maximum zece rânduri, prin urmare insistența
este de prisos, iar invocarea pe post de mantra a convingerii că toți aceștia
ar fi tributari interpretării legionare nu o poate suplini.
Dincolo de mizeria
intelectuală a unor asemenea bazaconii rămâne cea morală: asertorul nostru ne
arată astfel cum sărbătorește el împreună cu Totok căderea comunismului, „la o
cafea“, în timp ce ultimele victime se petrec dacă nu în
completă uitare, atunci în batjocura lor.
În concluzie, chestiunea istorică nu are
legătură cu legionarismul, neo-legionarismul sau anti-(neo)legionarismul, și
nici cu comunismul ori anticomunismul, ci ține de acuratețea științifică și
respectul față de surse, iar disputa din ultimele zile, care a degenerat în
limbaj scatologic și invective, nu este una istorică decât ca pretext (desigur,
nu excludem că există oameni, în speță cei implicați, care cred că este așa
ceva, în timp ce bat complet câmpii). Iar istoricii serioși (precum Florin
Müller sau Ottmar Trașcă, pentru a da doar două exemple) cunosc bine, credem,
aceste lucruri.
*
Dacă disputa nu are legătură cu istoria,
atunci ea este una politică (în sens cultural și memorial, dar și tale quale). Ea este generată de corporația
care îl are CEO pe Radu Ioanid (de la Memorialul Holocaustului din Washington),
se ramifică în Germania, unde reprezentant local este W. Totok, în țară cu
Institutul „Wiesel“ (care reprezintă o combinație de hard și soft power american), centrele universitare, de cercetare, cadrele
medii de la CNSAS precum A. Cioflâncă, dar și pioni precum cel care a reprezentat
declanșatorul. Pe scurt, este o manieră propagandistică de a delegitima dezbaterea publică despre comunism
înecând-o în acuze de fascism, legionarism, antisemitism, și a o muta oportun la
cea despre holocaust.
Mai larg, disputa se suprapune peste una
de tip culture war, un conflict cultural, valoric între două direcții:
pe de o parte, cea „progresistă“, secularizantă, a revoluției sexuale, drepturilor minorităților, de tip
Mai ’68 (în Europa) și post-Războiul din Vietnam (în SUA), și pe de altă parte,
cea „tradiționalistă“, tradițională, religioasă (fie și ca pretext), reprezentată în versiunea
cea mai vizibilă de populism. În context, ea este un efect al globalizării (ca
Stat membru al NATO, al UE, globalizarea atinge profund și societatea noastră),
iar noile generații corespund primului tipar. Iată de ce un istoric precum
Trașcă sare în apărarea lui Demetriade, ba chiar susține că i-a dat botezul de
științificitate, deși între producțiile celor doi diferența este nu doar de
interpretare, ci și de calitate, ambele frapante*****.
În fond, la acest nivel disputa este
insolubilă, căci singura manieră de a o tranșa se află pe teren politic. Iar
aceasta nu este lupta istoricului, ci a politicianului, propagandistului,
populistului sau, după caz, a pescuitorului în ape tulburi.
Vestea cea bună este că există istorici
și bine intenționați și capabili să explice aceste fapte, iar discuția poate
continua pe acest teren, al documentelor și al faptelor.
Vestea proastă este că în acest tip de
război cultural legea o fac mai ales antifasciștii ultilitari, iar nu cei care
militează pentru necesara păstrare a memoriei holocaustului, totul în dauna
disciplinei istorice și a cunoașterii științifice. La fel se întâmplă și pe
celălalt versant, unde anticomunismul este susținut mai degrabă din motive
instrumentale. Căci per ansamblu, ambele memorii tind să se șteargă odată cu
decăderea culturii, a învățământului și non-transmiterea zestrei spirituale și
a valorilor asociate.
Două întrebări istorice și una
arhivistică adresate Elenei Dragomir
Istoric, specializată în
politica externă a regimului comunist român postbelic, Elena Dragomir răspunde
întrebărilor noastre cu ocazia publicării cărții sale, „Pericolul sovietic.
Percepții și relații româno–sovietice în România postbelică“ (Humanitas, 2019, versiune
electronică la adresa:
Cum caracterizați raporturile
româno–sovietice în perioada studiată, să-i spunem epoca Gheorghiu–Dej?
Contactele româno–sovietice
din perioada Gheorghiu–Dej trebuie privite în contextul general al alianței de
securitate în care România a intrat după război. Spre sfârşitul anului 1944, țara
noastră era un fost aliat al Germaniei, învins în război, aflat sub ocupaţie militară
sovietică, față de care Marea Britanie și Statele Unite ale Americii nu
manifestau vreun interes special, dar față de care Uniunea Sovietică nutrea
planuri de pedepsire. În octombrie 1944, societatea românească şi elitele ei
politice se temeau că însăşi existenţa statului român era în pericol. Conform
acestor percepții, în cel mai rău caz URSS avea să transforme România într-o
republică sovietică, iar în cel mai bun caz să impună aici un regim comunist. Temându-se
de repercusiunile sovietice împotriva României, ca pedeapsă pentru participarea
la războiul antisovietic, la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945
mulţi români se pronunțau pentru o politică de prietenie, colaborare şi alianţă
cu sursa pericolului (cu URSS), considerând că aceasta era singura soluţie care
i-ar fi putut calma pe sovietici şi care ar fi putut oferi garanţii de
securitate României. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Vişoianu, Regele Mihai, dar și Petru Groza, Vasile Luca, Gheorghiu–Dej
sau Ana Pauker vedeau situația în acest fel.
Al doilea factor care explică intrarea României în
alianța cu URSS ține de experienţa
anterioară a țării în materie de
alianţe. După Primul Război Mondial, România căutase să obţină garanţii de
securitate prin încheierea unor alianţe defensive cu Franţa sau Marea Britanie,
într-o tentativă de a balansa împotriva statelor revizioniste din regiune –
Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Pentru că cele două puteri occidentale
nu erau interesate să încheie alianţe militare cu statele est-europene, în 1921
România a decis să intre în Mica Antantă,
iar în 1934 în Înțelegerea Balcanică.
Nici aceste alianțe, dar nici tratatele încheiate cu Franţa, Italia sau Polonia
în 1926 nu au garantat securitatea României în caz de război. În noiembrie 1940, România s-a aliat (a balansat) cu
Germania, pentru a contrabalansa URSS, dar şi această alianţă de securitate a
eşuat.
Astfel, luând în considerare experienţele istorice ale României în materie de alianțe de securitate, precum
şi percepţiile asupra ameninţării sovietice iminente, în a doua parte a anilor
’40 elitele politice ale României (nu numai cele comuniste) au conceptualizat
viitoarea strategie de securitate a statului român în termeni de prietenie,
colaborare şi alianţă cu URSS, sursa pericolului. Nu a fost deloc ușor pentru
oficialii români din anii 1945–1947 să-i convingă pe sovietici să primească România în
sistemul lor de tratate de prietenie. Pentru a atinge acest scop, România a adoptat
o „politică de împăcare“ cu URSS, caracterizată de
satisfacerea cererilor sovietice. Se spera ca, odată obținută „încrederea“ Uniunii Sovietice în prietenia României, aceasta din
urmă să poată obține o uşurare a condiţiilor economice, politice, militare sau
administrative impuse de Acordul de Armistițiu. Abia în februarie 1948 între
România și URSS s-a încheiat un tratat de prietenie, primul acord postbelic româno–sovietic care a tratat
România (chiar dacă doar formal) ca pe un partener egal, iar nu ca pe un inamic
înfrânt în război.
În perioada cuprinsă între 1948 și sfârșitul anilor ’50,
conducătorii români au continuat să acționze în cadrul general al unei politici
de liniștire a Uniunii Sovietice. Această politică urmărea să reducă lipsa de
încredere a Moscovei față de România și era bazată pe compromisuri și pe
respectarea intereselor și cererilor sovietice, chiar și când acestea
contraveneau intereselor naționale. În acest fel, liderii români sperau, pe de
o parte, să îi convingă pe conducătorii sovietici să reducă o parte dintre
poverile impuse asupra României la finalul războiului, iar pe de altă parte, să
prevină alte măsuri sovietice care să afecteze securitatea și interesele țării.
Când URSS a acceptat să își retragă trupele și consilierii din România sau să
desființeze sovromurile (în anii ’50), conducătorii români au formulat concluzia
că politica lor de calmare a Uniunii Sovietice se dovedise eficientă și că,
deci, trebuia continuată. La începutul anilor ’60 însă, în contextul oferit de
încercările sovietice de integrare și coordonare a blocului estic, conducătorii
români au început să percepeapă noi și iminente amenințări sovietice la adresa
securității și intereselor României. Ca răspuns, au început să combine politica
de loialitate și împăcare, pe de o parte, cu opoziția față de Uniunea Sovietică,
pe de alta.
Care sunt resorturile opoziției
României comuniste față cu sovieticii și cum s-a manifestat ea concret?
Situații și exemple
când românii s-au opus unor propuneri, inițiative sau cereri sovietice pot fi
găsite încă de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Această
opoziție era însă nepublică. La începutul anilor ’60, luând în considerare
factori precum apropierea geografică a Uniunii Sovietice, puterea militară și
economică a acesteia, dar și intențiile sale agresive (așa cum erau ele
percepute la București), liderii români apreciau că prezervarea alianței cu
sursa percepută a pericolului (URSS) era singura opțiune prin care se putea
realiza securitatea statului român. Aceiași lideri erau convinși, însă, că
transpunerea în practică a proiectelor sovietice de integrare și coordonare ar
fi dăunat puternic intereselor naționale ale României, poate chiar integrității
sale teritoriale (a se vedea, de exemplu, reacțiile lor față de Planul Valev).
De aceea, conducerea română și-a propus scopul aparent contradictoriu de a se
opune amenințărilor sovietice și de a bloca proiecte sovietice precum
integrarea blocului estic fără a periclita însă relația de prietenie și alianță
cu URSS.
Pentru a atinge acest scop, românii subliniau de regulă
existența unei distincții formale între, pe de o parte, nivelul prieteniei și
alianței bilaterale (pe care România nu l-a contestat și nu avea să îl
conteste, subliniau ei) și nivelul unor probleme (chipurile) concrete, mărunte,
al unor diferențe de opinie, al unor divergențe palpabile, în chestiuni precum
colaborarea economică, integrarea CAER, coordonarea Pactului de la Varșovia sau
a ripostei împotriva Chinei, relațiile cu statele vestice etc. Deseori, în
discuțiile sale cu sovieticii, conducerea română susținea că România și URSS
puteau avea poziții diferite într-un număr de probleme concrete, dar că relația
de prietenie și alianță nu trebuia să sufere din această cauză. În august 1964,
după ani de discuții tensionate, conducerea sovietică a accceptat acest punct
de vedere și a promis că poziția diferită a României avea să fie respectată în
toate problemele. Se cerea, în schimb, ca România să se abțină de la a mai
discuta în public divergențele bilaterale.
Una dintre cele mai grele întrebări pentru specialiști a
fost aceasta: cum explicăm faptul că România s-a opus uneori Uniunii Sovietice,
dar alterori nu; că uneori a susținut proiecte și inițiative sovietice, dar
alteori le-a contestat și blocat, chiar public? În opinia mea, liderii români au pus bazele unui anumit
model (sau tipar) de opoziţie față de Uniunea Sovietică, definit de câteva
elemente principale: opoziţia era un răspuns dat unei (percepute) ameninţări
iminente (cum au fost, de exemplu, propunerile de integrare CAER); scopul
opoziției era de a amâna sau elimina exact acea ameninţare (percepută);
opoziţia faţă de o (percepută) ameninţare specifică era construită în trepte,
de la împotrivire indirectă şi nepublică la contestare publică şi oficială;
acţionând pentru a bloca o anumită ameninţare sovietică, conducătorii români
erau preocupaţi în mod special să nu antagonizeze cu Uniunea Sovietică, să nu-i
provoace pe sovietici la noi acte ostile faţă de România; a face publice
neînţelegerile româno–sovietice era o tactică „de rezervă“, pe care românii o foloseau doar ca ultimă soluţie: cu
cât era mai mare ameninţarea (percepută), cu atât creştea probabilitatea ca
liderii români să folosească acestă tactică; după ce ameninţarea era amânată
sau eliminată, conducătorii români reduceau intensitatea opoziţiei lor,
renunţând la contestarea categorică, publică şi oficială în favoarea unei
opoziţii secrete (ţinute departe de public) şi indirecte.
În ce măsură arhivele românești
ajută studierii acestei problematici și unde considerați că nu?
Cercetătorii
interesați de istoria României postbelice au acces foarte larg la sursele
deținute de Arhivele Naționale ale României. Noi fonduri devin accesibile în
fiecare an, condițiile din sălile de studiu sunt din ce în ce mai bune,
atitudinea personalului este una profesionistă. Se pot fotografia și xerocopia
documente și articole din presa vremii. Taxa foto este simbolică, se poate
plăti online, iar dovada plății poate fi trimisă prin poșta electronică.
Custozii îți dau telefon și te informează dacă sala este închisă, astfel încât
să nu călătorești degeaba din provincie. Toate aceste aspecte sunt foarte importante.
Accesul la sursele din Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe nu este
la fel de ușor, dar chiar și acolo s-au produs îmbunătățiri considerabile în
ultimii ani. Pe scurt, de foarte multă vreme, accesul la surse nu mai este o
problemă pentru cercetător.
Rămâne însă întrebarea cum folosim aceste surse? Cum
încorporăm informațiile în studiile noastre? Cum interpretăm? Cât suntem de
onești cu sursele noastre și cu noi înșine? Ce facem când sursele de arhivă nu
confirmă tezele susținute de vocile consacrate din istoriografia domeniului?
Dar când sursa oferă informații vagi, incomplete sau chiar contradictorii? Cum
procedăm când o informație nu este disponibilă și pare a fi de negăsit în hățișul
arhivistic?
Tocmai pentru că există larg acces la sursele de arhivă,
relațiile româno–sovietice pentru perioada Gheorghiu–Dej se află în plin proces
de revizuire istoriografică. Foarte încet, dar foarte sigur, alături de vechea
abordare începe să se contureze o nouă perspectivă și încep să apară noi
paradigme de interpretare. Această afirmație este, de altfel, valabilă nu numai
pentru perioada în care la conducere s-a aflat Gheorghe Gheorghiu–Dej, ci și
pentru deceniile ulterioare, și nu numai pentru relațiile româno–sovietice, ci
pentru politica externă a României postbelice în general.
În viziunea istoriografică dominantă lucrurile sunt
relativ clare și stau astfel: după Al Doilea Război Mondial comuniștii au venit
la putere în România; datorită afilierii lor ideologice și dorind să ajungă și
să se mențină la putere cu orice preț, aceștia în mod voluntar au subordonat
interesele României intereselor sovietice; mai târziu, când destalinizarea
părea să aducă și în România înlocuirea celor aflați la putere, aceștia au
decis o distanțare de linia Moscovei, adoptând, în schimb, o politică autonomă
sau independentă (care, de fapt, spun aceiași autori, nu era tocmai autonomă
sau independentă, de vreme ce România a rămas membră în CAER și în Pactul de la
Varșovia). Sigur, am simplificat, dar acestea sunt tezele acestei interpretări,
care nu este tocmai confirmată de sursele de arhivă, nici românești, nici
străine.
Originea acestei poziții poate fi căutată în unele studii
apărute în Occident încă din anii Războiului Rece, o perioadă când nu exista
acces la arhive. Autorii lor erau tributari, într-un fel sau altul, confruntării
ideologice Est–Vest. Unii fugiseră din Estul comunist și scriau în Vest din
postura de politologi sau sovietologi, adică nu din cea de istorici.
Imaginați-vă, după cum spunea cineva foarte inspirat odată, cum ar fi arătat o
istorie a Primului Război Mondial dacă ar fi fost scrisă înainte ca acesta să
se fi sfârșit. Sau dacă autorul ar fi fost unul dintre soldații combatanți.
După căderea regimului comunist, unii foști sovietologi,
reveniți în țară, și-au făcut un titlu de glorie din a demonstra că tezele lor publicate
în anii Războiului Rece – care se bazaseră (după propriile mărturii scrise) pe
„cititul printre rânduri“
al documentelor Partidului Comunist Român și al articolelor din presa vremii –
erau confirmate în totalitate de noile surse de arhivă. Rămâne însă întrebarea
cum au fost folosite și selectate aceste surse – asta dacă s-a intrat cu
adevărat în vreo arhivă.
Ulterior, unii cercetători mai tineri, care nu avuseseră ocazia
să scrie și să publice înainte de 1989 și care au avut acces la sursele de
arhivă, au căzut într-o dublă capcana istoriografică. Pe de o parte, s-au
grăbit să includă în studiile lor tot ce s-a scris vreodată în literatura
occidentală, la care România nu avusese acces în perioada regimului comunist. Premisa
era că tot ce se scrisese în Occident era și adevărat, și științific corect. Așa
se face că în același studiu (de exemplu de politică externă a României) sunt
citate de-a valma lucrări apărute în Occident în anii ’50, ’60, ’70 sau ’80.
Autorii nu par să cunoască dezbaterile din Occident cu privire la istoriografia
Războiului Rece, care a trecut printr-o etapă tradiționalistă (de la sfârșitul
anilor ’40 până în anii ’60), una revizionistă (sfârșitul anilor ’60 și anii ’70)
și una postrevizionistă (anii ’70 și anii ’80). Spre sfârșitul anilor ’90 s-a
propus distincția între Vechea istorie a Războiului Rece și Noua istorie a
Războiului Rece, cea din urmă deosebindu-se printr-o nouă paradigmă de interpretare,
bazată pe accesul la surse de arhivă.
A două problemă ține de întrebarea ce facem când documentele
de arhivă nu confirmă tezele istoriografiei dominante? Selectăm din
multitudinea de documente doar ceea ce ne confirmă propria ipoteză sau tezele magistrului?
Observăm oare că arhiva infirmă postulatele vechii interpretări? Și dacă da,
avem oare curajul de a ne exprima poziția proprie în contra curentului
istoriografic dominant?
În concluzie, întoarcerea la arhive este obligatorie
pentru studierea acestei problematici, dar cercetătorul trebuie să fie înainte
de orice onest. Neîncrezător, suspicios chiar – dacă dorește – dar totuși
onest.
Filmul de autor al lui Toma Enache (România, 2019) – nepot
al unuia dintre ultimii supraviețuitori ai „demascărilor“, George (Gogu) Cușa – are ca temă chiar
„reeducarea“ în sistem Pitești.
Este inteligibil că pentru victime și urmașii lor rămâne
important să vorbim despre aceste fapte, înainte ca uitarea să se aștearnă
asupra subiectului și a suferințelor lor, iar receptarea peliculei este, din câte
auzim, dintre cele mai bune, fapt cu atât mai îmbucurător[1]. Acesta este un prim
palier.
În ciuda a ceea ce se spune, se scrie, nu este primul film dedicat
subiectului – cel puțin conform intențiilor, declarațiilor autorilor lor – ci cronologic
al patrulea, după zguduitoarea Reconstituire
a lui Lucian Pintilie (1968) și mai puțin reușitele A unsprezecea poruncă de Mircea Danieluc (1991) ori După-amiaza unui torționar a aceluiași
Pintilie (2001).
În privința transfigurării artistice – o spunem direct și
de la bun început – credem că mesajul filmului «nu trece», căci conține
multiple scene neverosimile, în raport cu realitatea și, mai ales, cu trama
construită. Să facem un scurt inventar.
Acțiunea se petrece nu într-o închisoare izolată, precum
Piteștiul anilor 1949–1951 (sau Gherla ori Ocnele Mari), ci la Jilava,
închisoare de tranzit și „depozit“ al Securității unde secretul
operațiunii nu putea fi păstrat; responsabilul de problemă al închisorii
(ofițer politic sau director?), colonelul Ciumău (Constantin Cotimanis, foarte
bun în rol) are un grad militar prea mare pentru sarcina încredințată (în
realitate, comandantul Alexandru Dumitrescu de la Pitești era locotenent major,
iar ofițerii politici erau locotenenți și sublocotenenți), fiind asociat astfel
funcției unui ofițer superior din Centrala Securității precum Gavril Birtaș; specificul
„reeducării“ consta în tortura non-stop, pentru ca victimele să nu se
poată pune de acord între ele și să nu aibă vreun respiro spre a se sustrage
smulgerii de informații și schimbării de personalitate dorite, or în peliculă
vedem cum ele rămân nesupravegheate perioade îndelungate, se oblojesc fizic și sufletește,
ba chiar fac găuri în pereți și comunică celulelor vecine; „poziția de demascare“ sau „de meditație“ – postura
imobilă așezat pe pat sau prici, cu mâinile pe genunchi și ochii ațintiți la
bec, în care demascații (în film exclusiv macedo-români) erau ținuți 17 ore pe
zi – apare târziu și episodic; Eugen Țurcanu, deținutul cel mai proeminent implicat în
operațiune, în realitate înalt, solid, cu voce tunătoare și privire ca gheața,
care cu pumnul său puternic putea arunca victima la câțiva metri, este complet
neconvingător atât ca rol, cât și interpretare (flancat de alți doi, Ioachim
Ciobanu pare un pitic, iar vocea îi sună gângav); dormitul în celulă avea loc
cu mâinile la vedere, puse peste pătura soioasă („pentru ca banditul să nu se
sinucidă“), fapt valabil pentru
detenție în genere, iar în „reeducare“, până ce victima își făcea „demscarea“ nu primea pătura și nici salteaua
de paie; strecurarea
în închisoare a surorii eroului principal (Kira Hagi, convingătoare ca
interpretare) este la fel de neverosimilă, căci în realitate „nu putea pătrunde
nici pasărea cerului“;
în fine, dar nu în ultimul rând, scena centrală a filmului, răstignirea, pe cât
de realist este redată, nu-și găsește locul în realitatea transfigurată, căci ea
nu viza în nici un fel tortura fizică, ci cea psihică, morală, distrugerea a
ceea ce victimele aveau mai sfânt, pe scurt, universul lor de credințe, idei și
valori asociate religiei.
Totodată, în „demascări“ persoana iubită ar fi reprezentat mai degrabă un motiv, un imbold la participarea sub
presiune la „reeducare“ (pentru a ieși fie și cu o zi mai devreme
din închisoare), decât la rezistență, fapt pe care autorul arată că îl înțelege
atunci când spune prin gura comandantului / ofițerului politic: „Eu nu l-am
schimbat pe frate-tău (unul dintre „reeducați“), ci
doar am slobozit fiara din el“. La fel, relația dintre iubirea față cu
Dumnezeu a eroului principal (rol foarte bine jucat de Vali Popescu) și cea
față de ființa dragă inimii sale este confuză sau, în tot cazul, neclară, și
deloc convingătoare sunt atât rolul, cât și interpretarea „muzei“ (Ana Pârvu), care
jumătate din film zâmbește și se dă cu bicicleta, iar cealaltă jumătate și-o
petrece într-un spital psihiatric, fără memorie nici istorie, în urma unui
nefericit și imprudent episod traumatic.
Aceste teme nu sunt periferice, ci
centrale, indiferent de maniera de abordare a subiectului, căci privesc valorile și memoria, ambele implicate atât în realitate, cât și, înțelegem, în
demersul regizoral[3]. Spre exemplu, la Canalul Dunăre – Marea Neagră „mamele şi părinţii unor studenţi şi elevi închişi le-au
spus copiilor lor, înşelând vigilenţa organelor de pază[,] că: «să nu cumva să facă parte
din brigăzile de securitate cari acţionează în închisori că[ci] astfel [altfel] să nu se mai întoarcă acasă».“[4]. Or, la acest nivel, mesajul filmului
pur și simplu nu se înțelege. Căci ce vrea să spună scena de final, în care
fostul reeducator totalitar este cel care dă avizul democratic al apariției
filmului, sub motivarea că „oricum nu-l va crede nimeni“? Anume că valorile au fost complet distruse, iar
memoria a fost definitiv învinsă de uitare?
Problema este deci nu aceea că filmul trădează realitatea
(doar nu este un documentar), ci că această trădare nu îl face nici
inteligibil, nici convingător din punct de vedere artistic, iar reușitele
parțiale – certe – nu reușesc să se articuleze într-un întreg.
În fine, „suntem faimoși dar suntem aromâni“. Și mai departe?
NOTE
[1] A se vedea în acest sens cronica lui George Cușa, care va fi publicată în
curând.
Ce imagine aveau Briții despre liderul PNȚ, care în
timpul Războiului permisese, nășise constituirea unei agenturi SOE în România, prin
care ținuse legătura cu ei:
Stevenson [șeful Misiunii Militare Britanice în România]
a avut perfectă dreptate când a refuzat să-l vadă pe Maniu[,] și e regretabil
că nu l-a refuzat și pe intermediarul acestuia. Maniu pare să fie un bătrân nebun care vorbește aiurea, și-i
poți înțelege pe ruși că încearcă să scape de el prin mijloace cinstite sau
necinstite(subl. n.).
(Notă a Foreign Office, 3 noiembrie 1944)
Desigur, nu este clar dacă acesta era nivelul de
înțelegere sau dacă cea din urmă era produsul deciziei politice, într-un efect
de circularitate.
În tot cazul, relațiile dintre Britanici și Maniu sunt
tributare în bună măsură iluziei, ceea ce de altfel constituie natura
diplomației secrete: primii îl mințeau cu nerușinare în legătură cu faptul că
țara sa nu era deja arondată intereselor sovietice, pentru a-l determina să
acționeze în sensul lor (să treacă la atentate împotriva câmpurilor petroliere,
între altele), iar ultimul nu putea crede că democrații occidentali îl vor abandona
cu cinism Sovieticilor.
Global, această colaborare nu a fost în nici un fel
„reciproc avantajoasă“ (vorba lui Ceaușescu), căci Britanicii doar au primit,
fără să dea în schimb nimic altceva decât promisiuni.
Ulterior, la arestarea sa, nu au mișcat un deget, la fel
cum nu au făcut-o nici în privința agenților români ai SOE (niște amatori) sau
MI6 (ceva mai profesioniști), care au avut o soartă cruntă: au înfundat
pușcăriile politice, fiind ulterior reeducați, descreierati, întorși pe dos.
Dar așa-i în tenis: oalele sparte le plătesc întotdeauna alții!
Și o remarcă de final: nu credem deloc că apelativul de
„spion“[1] i se poate atribui lui Maniu în relațiile
sale secrete cu Britanicii (spre deosebire de Augustin Vișa, Rică Georgescu,
Dan Brătianu, George Tomaziu și ceilalți), nici măcar acela de „spion patriot“, căci asemenea relații au existat și vor
exista probabil mereu, altfel ar trebui să numim „agenți“ toți „lingătorii de clanțe ai ambasadelor“ de pe la noi și „agenturi“ puzderia de ONG-uri și think tank-uri, dintre care unele sunt
adevărate oficine de propagandă.
