Title: The Unpublished Memoirs of
a Unionist: Vasile Gafencu
Abstract: The
aim of our communication is to present the unpublished memoirs of Vasile Gafencu,
one of the artisans of the union between Bessarabia and Romania, in 1918, available
at the National Archives of Romania. Their author, who died in Gulag in 1942, after
being deported by the Soviets, is the father of Valeriu Gafencu, so-called “saint
of communist prisons” in communist Romania.
Keywords:
Vasile Gafencu, memoirs, National Archives of Romania.
*
 |
| Foto 1 |
Este vorba despre un caiet care le conține, de 47 de file, de formatul și
aspectul celor de școală (dictando), aflat în custodia Arhivelor Naționale ale
României, la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în Fondul Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități
despre situația economico-socială și politică din România (mai cunoscut sub
denumirea de Colecția 60, după codificarea de la Arhiva Partidului Comunist Român,
de unde provine), dosarul nr. 487.
Ele sunt intitulate Amintiri din timpul Războiului și a
revoluției privitor la Unirea Basarabiei cu România, datate „31/03/1931“
și semnate „V. Gafencu, fost deputat în Sfatul Țării“. Documentul nu a fost
consultat înainte de 1990, ba chiar, pentru a camufla identitatea reală
autorului, deși în inventarul arhivistic a fost trecut cu titlul originar, la
care a fost adăugată perioada relatării (1915–1918), numele a fost modificat,
trunchiat sub forma „V. Gafenco“ (este vorba despre numele din actele de stare
civilă, care apare sub aceeași formă și la fiul său Valeriu, în dosarele de
Siguranță, de Securitate române), fapt care presupune o informație
nelaîndemână, specifică, ce arată în clar intențiile arhiviștilor de la Arhiva
Partidului (de altfel de bună calitate, dar în același timp și gardieni ai
secretelor).
După Revoluția din 1989, memoriile au fost văzute,
începând din anul 1998, când au fost comunicate publicului, de patru
cercetători (noi fiind ultimul dintr ei), iar informația cuprinsă nu a fost
prezentată sau prelucrată în mod specific niciodată. Prin urmare, această
expunere are caracter inedit.
Nu există nici o indicație cu privire la maniera în care
documentul a ajuns în Arhivele Partidului și nu am găsit nici o trimitere în
acest sens. În mod cert, el provine de la familie și a fost adus în țară odată
cu refugierea ei. Putem presupune însă fie că a fost confiscat cu prilejul
vreunei percheziții sau, mai probabil, în urma acțiunii lui Pantelimon Halippa
de strângere a acestui tip de documente, după eliberarea din închisoare.
Datarea memoriilor a fost făcută ulterior preluării: „31/03/1931“
(scris cu creion albastru pe prima pagină), iar două dintre pagini (8 și 9) au
fost subliniate cu creion roșu. Întrucât nu cunoaștem calea pe care documentul
a ajuns în arhive, nu cunoaștem nici originea adnotărilor. În tot cazul, ele
pot fi de tip operativ (Securitate), fie „de tip Stalin“ (creioanele colorate
ca indicator al lecturii la cel mai înalt eșalon al Partidului) ori poate, mai
probabil, combinate (datarea la Securitate și lectura la Partid).
Documentul acoperă deci perioada vara 1915 – când după
un an de război pe frontul caucazian eroul nostru s-a întors la Odesa, unde a
fost angajat ca electrician pe un vapor al Comandamentului Militar de Marină (rus)
–, continuă cu relatarea evenimentelor care au precedat și însoțit Unirea
Basarabiei cu România, și se încheie cu activitatea sa ca deputat în Sfatul
Țării, până la autodizolvarea de la sfârșitul anului 1918.
Este un document dens, scris într-un stil economic,
precis dar în același timp expresiv, în dulcele grai moldovenesc, care transfigurează
pasiunea momentelor trăite. El așteaptă să fie prelucrat din punct de vedere
istoric, „despuiat“ de informații, cum s-ar exprima un mare istoric și arhivist
precum Aurelian Sacerdoțeanu.
În continuare, pentru a înțelege contextul vom reface
sumar istoria acelor ani pornind de la relatarea autorului și o vom puncta cu
citate din lucrare.
*
La Odesa
În vara anului 1915, după un an de război pe frontul
caucazian, Vasile Gafencu s-a întors la Odesa, unde a fost angajat ca
electrician pe un vapor al Comandamentului Militar de Marină, și aceasta îi va
fi ocupația până la alegerea ca deputat în Sfatul Țării.
 |
| Foto 2 |
A „intrat în strânsă legătură“ cu studenții naționaliști
basarabeni care își făceau studiile acolo, între care Anton Crihan, Vasile
Cucoș, Dumitru Cărăuș, Nicolai Ciornei, Dumitru Dron, Anatolii Maimaș. Discuțiile
erau, pe de o parte, politice, și priveau opțiunile de alianțe ale României în
războiul mondial și câștigurile după încheierea lui. Iar pe de altă parte, erau
legate de cultura națională, Crihan fiind posesorul multor cărți românești
„care ne distrau foarte mult“.
În primăvara anului 1916 studenții au fost mobilizați și,
după ce au urmat școala de sublocotenenți (praporșciși),
au fost trimiși pe diferite fronturi, „iar eu am rămas fără bunii mei prietini“.
În vară, după intrarea României în război, la Odesa au
sosit vapoare românești care au adus diferite persoane, între care responsabili
militari și civili, dintre care și-i amintește pe: Col. Boerescu și căpitanii
civili Gheorghiu și Barbacariu, cu care a avut numeroase discuții politice.
Totodată, pe măsură ce se profila înfrângerea și ocuparea Bucureștilor de către
trupele germane, au început să sosească refugiați, iar dintre ei și-l amintește
pe deputatul Gheorghe Meiteanu, pe care l-a cunoscut la Hotelul „Internațional“.
În discuțiile cu el, Gafencu își manifesta îngrijorarea că unirea va fi greu de
înfăptuit în condițiile în care soldații români de pe front sunt prost hrăniți,
un fapt constatat direct de soldații basarabeni din trupele țariste aliate.
Deputatul i-a răspuns că rolul basarabenilor, bucovinenilor și transilvănenilor
ar fi nu să stăruie în această percepție, ci să afirme legăturile lor de sânge
și ca împreună cu regățenii să contribuie la îmbunătățirea situației generale.
„Bineînțeles cuvintele Deputatului Meiteanu au fost pentru mine un imbold spre
câmpul de luptă naționalistă și mai mare.“
Odată cu declanșarea Primei Revoluții Ruse, naționalitățile
au început să se organizeze. Gafencu nu avea cu cine, dat fiind că basarabenii
erau risipiți pe la diferite vase și greu de adunat. Urmărea însă ziarele, și
în special „Cuvânt Moldovenesc“, pe care îl primea cu regularitate. Astfel,
află despre inițiativa lui Emanuel Catelly de organizare a unui Comitet
Moldovenesc Studențesc și Ofițeresc, care invita pe toți moldovenii din zonă să
trimită delegați. Gafencu și-a luat delegație de la vaporul său și a mers la
adresa indicată. L-a cunoscut pe Catelly și a fost ales în comitet. La alegeri
lupta a fost grea, dat fiind că participanții, după modelul luptei de clasă
care se petrecea în Rusia, doreau ca președinte al organizației un soldat, în
speță pe Gafencu, iar nu un ofițer, pe Catelly, astfel că eroul nostru a
trebuit să lupte împotriva propriei candidaturi: „Trebuea să le dovedesc mult
că nu trebue să facem cum fac Rușii, pentru că noi Moldovenii suntem puțini și
(oameni) ofițeri avem foarte puțini și dacă nu i vom respecta, v’om fi părăsiți
de dânșii și nu v’om putea face nimic în organizație. Li dovedeam că Catelly,
nu este un aristocrat, cum îl credeau ei ci un satean din vecinatate cu mine.“ Astfel
Gafencu i-a convins pe soldați, care l-au acceptat pe Catelly ca președinte,
iar mai târziu acesta le-a devenit plăcut tuturor.
Odată formată, prin delegații care soseau din toate
părțile Imperiului, precum Sevastopol sau Kiev, organizația strângea tot mai
mulți membri. Comitetul a pregătit un miting, în vederea căruia studentele și
studenții moldoveni confecționau steaguri tricolore pe care le marcau cu
diferite inscripții. Pe lângă Ioan Pelivan și Semion Murafa, care veneau mai
des pe la organizația din Odesa, de la Chișinău au sosit în ajun delegații Pan
Halippa, Vladimir Herța și Gheorghe Buruiană. Halippa, care avea tabelul
abonaților la „Cuvânt Moldovenesc“, a discutat cu fiecare în parte despre ziar.
Tot în ajun, a avut loc o ședință cu delegația din Chișinău, în cursul căreia
principala problemă de dezbatere a fost reforma agrară, „care era așa de
încurcată, întru cât nu se putea ajunge nici la o înțelegere.“ Astfel, ei au
ales o comisie din care a făcut parte și Gafencu și au continuat discuțiile toată
ziua următoare. Autorul nostru nu-și mai amintește ce hotărâre au luat, însă
reține că Vladimir Herța era total împotriva ei[1]. La plecare, el l-a invitat
pe Gafencu la Hotelul Petrograd, unde era cazat împreună cu soția, pentru a
continua discuțiile. A motivat că în calitate de jurist nu poate să subscrie la
o asemenea hotărâre, iar interlocutorul său i-a răspuns că „reformele să vor
putea modifica, însă noi naționaliștii Moldoveni suntem hotărâți să cedăm ori
și ce, numai să ne ajungem scopul dorit și să reușim cu meitengul pentru care
atât de mult am muncit.“ La aceste cuvinte, Herța s-a ridicat de pe scaun, i-a
strâns mâna, s-a declarat fericit că găsește asemenea fii ai Basarabiei la Odesa,
l-a asigurat de solidaritatea sa și le-a urat succes în muncă.
Pe 1 Mai 1917 (stil nou[2]), soldații și marinarii
moldoveni s-au adunat la un teatru de vară din oraș, unde au fost ținute
„diferite cuvântări bine pregătite“, apoi, în frunte cu căpitanul Catelly, ei
au manifestat prin oraș într-o „exemplară ordine, cu tricoloare Romanești“[3],
steaguri și pancarte pe care erau scrise lozincile: „traească Republica federativă
Rusă, trăiască Basarabia Autonomă și traiască România“. Un asemenea miting
nu mai fusese până atunci la Odesa, iar românilor refugiați acolo „le
curgeau lăcrămile de bucurie și i aruncau pe soldații Moldoveni cu flori și
batiste albe.“ În Piața Pușkin, lângă monument, au fost întâmpinați de
reprezentantul ucrainenilor, vârstnicul Dr. Luțenko, aflat în fruntea unei
delegații, care l-a felicitat, sărutat și îmbrățișat pe președintele Catelly,
și așa „cum erau îmbrățișați [au fost] ridicați în sus cu strâgăte enorme
de ura și cu strigăte de Trăiască Basarabia Autonomă și Trăiască Ucraina
liberă.“ Trecând prin fața Hotelului Petrograd, la geam și-a făcut apariția
Vasile Stroescu, care a salutat tricolorul, pe președinte și întreg mitingul, mulțimea
a strigat de mai multe ori „trăiască marele naționalist Basarabean“, iar
o delegație a mers în apartamentul său și i-a urat viață lungă și sănătate. Participanții
s-au îndreptat apoi spre Catedrală, în fața căreia, pe muzica interpretată de
fanfara militară moldovenească, s-a încins o horă a unirii, în care s-au prins
„studenți, studente, ofițeri, soldații și marinarii Moldoveni în frunte cu
capitanul Catelly“, apoi au încheiat într-o mare de entuziasm.
Pentru comparație, în aceeași zi la Iași, capitala a ceea
ce mai rămăsese din România, avea loc o manifestare similară, dar de mai mică
anvergură, în cursul căreia Cristian Rakovski, arestat anterior pentru acțiuni
agitatorii, era eliberat din închisoare de tovarășii săi bolșevici.
După miting, organizația moldovenilor – din care făceau
parte, între alții, în afară de Catelly și Gafencu, Păscăluță și Ion Codreanu –
a fost invitată la toate reuniunile de interes obștesc ținute la Odesa, iar
Gafencu reține una regională la care au luat parte delegați din mai multe
gubernii, ținută cu ocazia sosirii în oraș a lui Alexandr Kerenski, din
Basarabia fiind trimisă o delegație în frunte cu Vladimir Cristi, ultimul
comisar gubernial, compusă din „absolută majoritate străină de Moldoveni“. Au
fost purtate discuții pe secțiuni naționale, iar delegațiile basarabene s-au
întrunit și au discutat situația Basarabiei. „Mi-amintesc cum Capitanul Catelly
în mod glumeț însă amenințător îi zicea lui Dl. Cristi, că să aibă în vedere să
nu se facă politică multă Rusofilă în Basarabia, căci avem în Odesa mai multe
zeci de mii de soldați Moldoveni, și v’om veni în Basarabia și v’om cere aspră
socoteală pentru asemenea treburi.“ La întâlnirea cu Kerenski, delegațiile
și-au prezentat rapoartele, iar din partea basarabenilor a vorbit Catelly, care
„în cuvinte energice a cerut autonomia Basarabiei“, pe care gubernia a avut-o
și pe care trebuia să o aibă în continuare, o poziție care nu era tocmai pe
placul delegației venite din Basarabia.
Congresele de la Chișinău
Comunicarea avea loc nu doar dinspre Chișinău către
Odesa, ci și în sens invers, organizația de acolo trimițând delegați la toate
congresele desfășurate la Chișinău. Astfel, Gafencu relatează participarea sa la
Marele Congres Țărănesc Basarabean din mai 1917[4]. Cu acel prilej atmosfera
era foarte încărcată, dat fiind că „aproape majoritatea“ participanților nu
erau moldoveni, ci de alte naționalități și, cu mari sforțări, a fost ales
președinte Gheorghe Buruiană. La congres veniseră mulți „minoritari“, împreună
cu fruntașii și programele lor, iar „naționaliștilor moldoveni“ le era
imposibil să reușească ceva, așa că s-au gândit să „rupă“ adunarea și să se
mute în clădirea Zemstvei Guberniale. Dat fiind că Gafencu era îmbrăcat în
uniformă de marinar rus, se bucura de o vagă popularitate și era oarecum
ascultat atunci când vorbea de la tribună, motiv pentru care a fost
împuternicit de colegii săi să facă propunerea de despărțire, timp în care restul
naționaliștilor moldoveni s-au risipit prin sală pentru a-l susține. Atunci
când disputele adunării au atins un maxim, el s-a dus la tribună și, după ce a
reușit să potolească zarva, a spus: „Domnilor delegați, întru cât pentru ziua
de astăzi a fost chemat un congres moldovenesc și prin sate a fost înțeles
greșit, că s’au trimis delegați ne Moldoveni, eu propun ca Moldovenii, care
sunt aici, să meargă în localul Zemstfei Guberniale unde ne vom sfătui pentru
viitorul congres, cum să se aleagă delegați.“ Naționaliștii și moldovenii l-au
aprobat, în timp ce „minoritarii“ au făcut un vacarm nemaipomenit.
În noua sală, moldovenii și-au ales biroul condus de Ion
Codreanu, ca președinte. Dat fiind că din partea guvernului rus la congres era
delegat un anume Sokolov[5], iar evoluția situației nu-i convenea, a trimis
după moldoveni să se întoarcă și să negocieze. Întrucât demersurile au rămas
fără rezultat, s-a deplasat el însuși la gruparea moldovenilor, care s-au lăsat
convinși după ce trimisul guvernamental i-a asigurat că vor fi primiți cu
întregul lor birou și că adunarea nu se va opune autonomiei Basarabiei. Astfel
lucrările congresului s-au desfășurat în bune condițiuni, iar la sfârșit a fost
votată autonomia provinciei.
Înainte de a se întoarce la Odesa, Gafencu a fost rugat
de naționaliștii din Chișinău să rămână și la congresul unui alt corp social,
cel al învățătorilor[6]. În ajun, de pe frontul românesc a sosit în uniformă de
ofițer vechiul său prieten Anton Crihan, care l-a întrebat care este cauza
pentru care slăbise atât de mult. I-a răspuns: „vino și tu în luptele noastre
și vei slăbi și tu mai tare ca mine.“ După ce a fost pus la curent cu
evenimentele, Crihan a spus că este nevoit să se întoarcă pe front și a promis
că în maxim două săptămâni îl va vizita la Odesa.
Temele de dezbatere la „Congresul Învățătoresc“, ținut și
el în sala Zemsvei Guberniale, au fost trei: predarea limbii române în toate
școlile basarabene, tipărirea cărților cu caractere latine și învățătorii să
urmeze două luni de cursuri în limba română la Chișinău, pe timp de vară.
Președinte a fost ales profesorul Teodor Neaga, iar raportori ai proiectelor de
învățământ erau Gheorghe Năstasă și Ion Buzdugan. Era de așteptat ca lupta să
fie aprigă și la acest congres, și așa a și fost. Învățătorii nu se opuneau
predării limbii române, însă erau cu totul refractari scrisului latin, cu care
le venea greu să se deprindă, și cursurilor, pe motiv că este vreme de război
și nu-și pot lăsa familiile singure atâta vreme, în timp ce naționaliștii erau
foarte hotărâți să introducă cele trei măsuri. Intervențiile pro și contra au
polarizat sala umplută până la refuz și au generat un impas. A fost momentul în
care a intervenit Gafencu, care a spus: „Domnișoarelor și Domnilor învățători,
eu ca mărinar a trebuit să umblu mai [multe] țări și să văd mai multă lume,
între care vedeam și țigani. Acești țigani D-lor nu sunt numai în Basarabia
noastră, ci sunt în toate țările și în toată lumea aproape. Și după cum știți
n’au țara lor, n’au Biserică și nici școala lor. Ei D-lor cu toate că acest
neam e așa de dezorganizat, ei nu și pot pierde limba. Și pentru mine a fost
foarte dureros când cineva mi-a zis dintre Moldovenii noștri că limba
moldovenească ar trebui desființată de pe lume, că nu e frumoasă și îi saracă
de cuvinte, bineînțeles acelă nu era învățător caci dacă s’ar fi întâmplat
să-mi spună asemenea [cuvinte] un învățător i aș fi raspuns că degeaba mai
poartă numele de barbat sau femeie. / Domnilor, d-ră spuneți, că vă e greu a
învăța sriftul latin și mai bine să se tiparească carțile cu sriftul Rusesc.
Oare cam ce ar însemna acesta? / Domnilor țările care au avut șriftul lor
propriu ca Germania și altele, l’au lăsat și au luat sriftul latin. Noi
Moldovenii din contră î’l lăsăm fiind că e al nostru propriu și să luăm un
srift străin Rusesc, pe care chear și ei Rușii vor săl lese și se treaca la
sriftul nostru latin. Pentru ce? pentru că vă e greu a l învăța? / D-lor eu sriftul
latin l’am învățat în două sari, cred că și unii dintre d-tră vor putea face
aceasta, da nu în două sări ce în două luni și chear doi ani să stați aici da
trebue săl învățați căci nu se poate ca două milioane de [oameni din] popor cât
este în Basarabia să stea la întuneric acuma când a scăpat la lumină, din
pricina la o mie jumătate s’au două mii de învățători cați sunteți în
Basarabia. Faceți un mare păcat că vă opuneți, care n’ar trebui săl faceți ci
cu dragoste ar trebui să învățați și să luminați poporul în limba lui, care
dacă ne ți învațao îți vedea cât e de bogată și frumoasă.“
Cuvântarea a generat un mare entuziasm printre
naționaliști, iar Vladimir Herța a venit la el, i-a strâns mâinile și i-a spus
că „marele naționalist“ Pavel Gore vrea să-l cunoască. Acesta l-a strâns în
brațe și l-a sărutat spunându-i: „Domnule Gafencu ai vorbit ca un adevărat
patriot al Neamului Românesc. Îți doresc fericire și putere în viața dumnetale.“
Au urmat alții la cuvânt, dar atmosfera se schimbase. A
încheiat Pan Halippa, care plin de furie a spus: „Moldoveni! în astă seară
veneam aici și pea aici pe langă fereastră m’au întrebat niște berjari, D-le
oare ce hălăgie s’aude în casa asta? Le-am răspuns, aici îi adunarea ticăloșilor
de Moldoveni măi! Că altă n’am avut ce să le spun. Moldoveni! eu v’am aprins
liunina în țară și dacă nu sunteți vrednici să vă luminați, eu o să vă zic
vecinica pomenire, însă nu la toți ce numai la cei ticăloși măi.“ Și Gafencu
adaugă: „Era o tăcere de moarte.“ Discuțiile au luat astfel sfârșit, iar
chestiunile principiale au fost supuse la vot și acceptate în unanimitate.
Cohortele moldovenești
Gafencu s-a întors la Odesa, unde la câteva zile a primit
de la Pavel Gore o carte de Istoria Românilor cu dedicație. Așa cum promisese,
studentul sublocotenent Anton Crihan a venit la Odesa și „a intrat și dânsul în
munca fără preget care îl aștepta“.
Obiectivul organizației conduse de căpitanul Catelly a
fost crearea cohortelor moldovenești, acțiune laborioasă, întrucât era nevoie
nu doar de tot soiul de aprobări de la șeful garnizoanei, ci și de negociere
politică. Astfel, el a făcut numeroase servicii garnizoanei și comandamentului,
între care trimiterea benevolă pe front a unui batalion de moldoveni,
participarea la menținerea ordinii în oraș timp de două săptămâni sau alte
acțiuni în timpul revoltei generalului Lavr Kornilov.
Au fost înființate 12 cohorte a câte 100 de soldați, conduse
fiecare de un ofițer, iar Crihan a fost numit instructorul lor. Ele au fost
trimise în județele Basarabiei cu rolul de a păzi avutul și a păstra ordinea
publică, fiind „spaima dezertorilor și a bandelor care fugeau de pe fronturi“,
și au funcționat până la sosirea Armatei Române.
Marele Congres Militar Moldovenesc
După trecerea cohortelor de la Odesa în Basarabia,
comitetele centrale militare din Chișinău și Odesa au hotărât convocarea Marelui
Congres Militar Moldovenesc, despre care autorul nostru își amintește că a avut
loc în august 1917 la Chișinău[7]. Au fost trimiși delegați de pe toate
fronturile, chiar și de la Țarskoe Selo, de unde a venit Nicolae Suruceanu. Ideile
lor erau la fel de diverse, iar lupta naționaliștilor la fel de grea.
Gafencu, care era delegat din partea organizației din
Odesa, își amintește că președinte a fost ales Vasile Țanțu sau Vasile
Cijevschi[8]. Deși congresul a fost „foarte aglomerat și agitat“, naționaliștii
au reușit să declare autonomia Basarabiei și să aleagă 37 de deputați pentru
Sfatul Țării, în care dețineau majoritatea absolută. A fost formată o comisie
pentru organizarea Sfatului Țării condusă tot de Țanțu, după cum își amintește
memorialistul nostru, cu scopul de a găsi un local pentru desfășurarea
lucrărilor forului reprezentativ al provinciei și a rechiziționa în oraș camere
pentru deputați.
Participanții la congres locuiau în clădirea Școlii
Eparhiale, iar ideile „naționaliștilor“ nu făceau unanimitate, cel puțin
într-un punct pe agendă, așa cum o indică relatarea autorului nostru: „Mi-amintesc
cum m’am dus într-o seară să dorm în acea școală cu secretarul congresului cu
C. Lungu, pe care îl credeam de naționalist, la congres. După ce am discutat cu
dânsul toată noaptea despre Unire și că trebue să facem Unirea, dânsul tocmai despre
ziu îmi spune că nu este cu toate însă cu Unirea nu. Și că el îi contra Unirei
cu desăvârșire. Atunci iam zis, bine prietini atunci îmi pare foarte rău că
țeam picat așa de bine și țeam spus toate dorințele mele. Mă vedeam cu dânsul,
fiind că era și dânsul Deputat, însă am fost adversari până când a disparut din
Chișinău.“
Gafencu s-a întors la Odesa, unde a fost convocat
Comitetul pentru alegerea deputaților. Congresul Militar de la Chișinău hotărâse
acordarea a 12 locuri pentru organizațiile militare, din care Odesei îi
reveneau 4. Președinte al adunării a fost desemnat Nicolai Sacară, iar cei
aleși au fost Ion Păscăluță, Vasile Gafencu (cu unanimitate), Nicolai Sacară (cu
o abținere) și sublocotenentul Oroianu (cu un vot împotrivă și patru abțineri).
Catelly, care era prezent, a fost rugat cu insistență să candideze, dar „nici
într’un caz n’a vrut pe motivul că nu poate să paraseasca Odesa fiind legat
acolo cu familia și multă gospodărie.“ Înțelegem din subtext că reacția lui i-a
lăsat memorialistului nostru o imagine negativă.
Convocarea Sfatului Țării
La 21 noiembrie 1917[9] a fost convocat Sfatul Țării, iar
lupta pentru alegerea președintelui a fost aprigă în discuțiile pe secțiuni. A
fost format Blocul Moldovenesc, care era majoritar și îl susținea pe Ioan
Pelivan, în timp ce opoziția îl propunea insistent pe Ioan Inculeț. S-a ajuns
astfel într-un punct critic, iar pentru a-l depăși, Pelivan a rugat Blocul să-l
voteze pe contracandidat, „că Dumnealui va fi cu noi în chestiunile naționale
și nu v’om avea așa de mare luptă cu opoziția“. Blocul a cedat și astfel s-a
trecut la deschiderea lucrărilor Sfatului Țării, al cărui președinte de vârstă
a fost ales N.N. Alexandri, iar Inculeț a fost ales președinte prin votul
secret al aproape tuturor deputaților. Entuziasmul membrilor Blocului era „de
nedescris“ și au fost ținute cuvântări cu caracter național, între care s-a
distins cea a lui Pelivan.
A fost format apoi guvernul, în frunte cu Pantelimon
Erhan, de care Blocul Moldovenesc „nu era tocmai satisfăcut“. Ședințele
Sfatului Țării aveau loc zi și noapte și priveau chestiuni de organizare.
Astfel a fost constituită Armata Moldovenească din soldați care soseau din
toate părțile Rusiei, formându-se batalioane, regimente și „batarci“.
Când Sfatul Țării era satisfăcut că va avea o armată
proprie care să apere Basarabia, în regimentele moldovenești și-a făcut
apariția Ilie Cătărău, care a început să formeze comitete soldățești și să le îndrepte
împotriva sa[10]. Basarabia era atunci împânzită de bande de soldați dezertori
de pe front care făceau dezastru prin sate, iar aventurierul respectiv punea
hotărârile Sfatului în discuție, stimulând anarhia. Soldații moldoveni nu mai
păzeau podurile și liniile de cale ferată, iar bandele de dezertori, de pe
frontul românesc în special, aveau intenția să le arunce în aer pentru a tăia
alimentarea frontului și a forța astfel încheierea războiului. Înțelegând că pe
Armata Basarabeană nu se mai putea conta și că exista pericolul afundării în
haos, Sfatul Țării a discutat critica situație circa trei zile și a început să
se gândească la ajutor străin[11].
Primii vizați au fost ucrainenii, la care pe atunci
starea de dezagregare a armatei era sensibil mai scăzută, și erau vizate
regimentele ardelenești, formate și echipate la Kiev, compuse din foști soldați
în armata austro-ungară prizonieri în Rusia. „Opoziția se opunea cu
înverșunare.“ În cuvântul său, Halippa a spus: „noi Moldovenii nu ne uităm
peste Prut, ci peste Nistru, însă vrem binele pentru Basarabia și pentru aceia
stăruim.“ În replică, deputata [Nadejda] Grinfeld, din partea Partidului
Socialist Revoluționar, „s’a suit pe tribuna și aplaudând, ironic pe Domnul
Halippa, spunea: Îmi pare bine că aud pe Dl. Halippa spunand de pe tribună, că
nu se uită peste Prut, ce peste Nistru. Domnilor, e adevărat că armata
Dumneavoastră nu e de nimic și n’avem nimic în contra să aduceți armată străină
însă să nu fie Români. Aduceți pe cine vreți numai Romani să nu fie.“
A luat cuvântul și Gafencu: „Domnilor Deputați, nouă
Moldovenilor ni s’a pus pecetea pe frunte la fie care, că suntem separatiști și
că vroim să ducem Basarabia la Romania și altele. Nu e chip să vorbești un
cuvânt despre Romani, ordeunde ar fi acei Romani, din Regat, Transilvania sau
Bucovina, căci pe dată ești lovit cu aceia că vroești să duci Basarabia la
Romania. Domnilor e vorba despre un ajutor străin și Doamna Grinfeld ne spune
sus și tare că putem să cerem și să aducem ajutori ori deunde, numai Romani să
nu fie. Vreau să întreb pe Doamna Grinfeld, dacă cerem noi ajutori de la
Ucraineni și acei Ucraineni, ne trimit nouă pe acei soldați Transilvăneni, ce
ai zice dumneata doamnă Grinfeld că nu vrem să i primim pentru că sunt Romani?
/ Domnilor Deputați, Doamna Grinfeld ne da voe, să aducem ajutori dela ori și
cine, numai Romani nu. Adică putem să aducem Ruși, Poloni, Ucraineni, Sârbi și
macar din China să aducem numai Romani să nu fie. Domnilor oare aceasta nu e
pentru noi o obidă prea mare? Cum? putem să aducem ori pe cine numa frați de ai
noștri să nu fie căci să supără D-na Grinfeld? / Doamnă Grinfeld da unde te
afli și ce vorbești? Domnilor sus și tare trebue să cerem, numai pe frații
noștri Transilvăneni de la Chiev.“
Gafencu relatează în continuare: „Sala Sfatului Țării era
arhi plină în acea seară și Blocul Moldovenesc și lume din sală aplauda și
strigau bravo așa trebuește, cu atâta entuziasm că aproape părea că nu mai sunt
alte neamuri în Chișinău fără de cât Moldoveni.“ Deputata
socialist-revoluționară i-a replicat la rându-i, naratorul nostru nu-și
amintește ce, fapt care a provocat o nouă reacție din partea sa: „Domnilor de
când mă aflu în acest Parlament, tot timpul aud pe Doamna Grimfeld [Grinfeld] cu
asemenea diclarații de la numele acelui Partid Socialist Revoluționar și tot
timpul ne compară pe noi cu o mare burjoazie. Aș vrea să o întreb pe Doamna Grinfeld,
dacă am încerca noi să expropriem și clădirile [de] pe la orașe după cum
expropriem moșiile și inventarul, oare doamna Grimfeld n’ar zice atunci că nu
mai este socialistă, ci o capitalistă de clasa întâia? Cred că așa ar zice.“
Apoi, Ion Codreanu a ironizat-o pe deputată în limba rusă, căci ea „nu poseda
limba Română“, iar aceasta i-a replicat numindu-l „huligan“. Și întrucât
Codreanu a continuat făcând apel la ruperea adunării, ambii au fost aduși la
ordine de președintele Inculeț. S-a iscat astfel un mare scandal și, deși
președintele și unii deputați au căutat să calmeze spiritele, deputații evrei
au părăsit parlamentul, unde s-au reîntors abia după intrarea trupelor române
în Basarabia.
Batalionul Ardelenesc
În ciuda acestui conflict, a fost luată hotărârea de a
solicita de la Kiev regimentul de ardeleni[12]. Când în dimineața zilei de 6
ianuarie 1918 a sosit la Chișinău primul batalion, în gară a fost întâmpinat cu
gloanțe de către „Bolșevici și parte din stricatele Regimente Moldovenești“[13].
Agenții bolșevici au comunicat telefonic regimentelor moldovenești că „vin
Romanii sa le ea sloboda“, iar soldații și populația civilă au mers la gară în
completă dezordine. Gafencu, care aflase mai târziu, s-a îndreptat și el
într-acolo, iar spectacolul care i s-a înfățișat era dezolant: soldații
ardeleni, dezbrăcați și descălțați erau conduși de bolșevici cu armele la spate
către locul de arestare, Seminarul Teologic. Ultimul lucru pe care puteai să-l
faci atunci era să te declari deputat în Sfatul Țării sau să fii recunoscut ca
atare, căci erai arestat pe loc, după cum s-a întâmplat cu Anton Crihan și I.
Tudor. Îndreptându-se către gară, Crihan a întâlnit trei cazaci care, în drum spre
locul de arestare, maltratau un ofițer ardelean. Recunoscându-l pe Crihan ca
fost ofițer rus tranzlator, ardeleanul i-a cerut să-l ajute, ceea ce el a și
făcut, interpelându-i pe bolșevici: „Bine tovarășilor, îl arestați nu e nimic,
însă la ce ucideți omul?“ Aceștia s-au aruncat asupra lui întrebându-l cine
este, l-au dezbrăcat și, când au văzut că este ofițer, l-au lovit cu paturile
de armă și pumnii și au vrut să-l ucidă pe loc. După multe rugăminți, au cedat
și l-au dus și pe el la Seminar, unde l-au predat unui soldat moldovean de
origine. După alte rugăminți, acesta s-a învoit să-i dea drumul lui Crihan și a
plecat din Chișinău fără ca vreunul dintre prietenii săi să știe.
În seara aceleiași zile, deputații Blocului Moldovenesc
s-au întâlnit în ședință secretă în cabinetul președintelui Zemstvei Județene[14].
După ce au stabilit cine lipsește și din ce motive, au discutat situația și au
hotărât „trimiterea a trei Deputați pe ori ce căi la Iași, spre a cere Armată
Română în Basarabia“. Astfel au fost împuterniciți Vasile Țanțu, Gheorghe
Buruiană și Mihail Minciună, care au plecat imediat.
Tensiunea în care se aflu naționaliștii era maximă, după
cum o arată episodul relatat de Gafencu, petrecut pe 7 ianuarie. Mergând să-l
caute pe Crihan, eroul nostru a ajuns la Palatul Libertății, unde a asistat la
o încăierare a unui bandit pe nume Kotovski cu Ion Buzdugan, și care ajunsese pe
punctul în care primul îl amenința pe secretarul Sfatului Țării cu revolverul,
iar Pan Halippa, conștient că nu este cazul să se irosească în dispute inutile,
se punea între ei spunând: „da distul cu atâta discuții de astea.“
De acolo, deputatul Nicolae Ciornei și Gafencu au mers la
Seminarul Teologic, unde avea loc o ședință a bolșevicilor[15] conduși de
Perper[16], Levinzon[17] și Kobak[18]. La ea au asistat și alți membri ai
Sfatului Țării, printre care Ioan Inculeț și Pantelimon Erhan, și cu toții au
cerut eliberarea lui Anton Crihan. Bolșevicii spuneau că nu știu nimic de el și
că singurul deputat arestat, I. Tudor, fusese eliberat.
În seara aceleiași zile, Gafencu a aflat de la studentele
la Universitatea Iași, [Iulia] Bujoreanu, [Tatiana] Tocan și Zaharieva, care
„făceau pe fictivele surori de caritate la Bolșevici și ne aduceau nouă toate
hotărârile lor“, că Ioan Pelivan (ministrul de externe al Republicii
Moldovenești), Ion Buzdugan (secretarul Sfatului Țării) și Gafencu însuși
trebuie să plece imediat din Chișinău, căci sunt condamnați și urmăriți de
bolșevici și Comitetul Central Ostășesc Moldovenesc, al cărui președinte era C.
Lungu, „prietinul“ cu care Gafencu discutase la Școala Parohială în timpul
Marelui Congres Militar Moldovenesc.
În România
Astfel, la orele 21.00 în locuința lui Gafencu s-au
strâns Ioan Pelivan, Ion Buzdugan, I. Văluță, Nicolai și Mihail Suruceanu și
alții. Având arme asupra lor, cei trei vizați au plecat imediat spre Mănăstirea
Suruceni călăuziți de sublocotenentul Mihail Suruceanu, care de loc era de
acolo. Au mers pe jos, trecând de-a dreptul prin vii și livezi, iar pericolul
era mare, căci bolșevicii erau cazați prin cramele care se aflau pe lângă acele
plantații și „împușcau mereu în stânga și dreapta noastră.“ Bolșevicii nu erau
însă singurul pericol: „Mi-amintesc cum printr-o livadă fiind că era poleiu mi
s au alunicat picioarele și căzind mi-a ajuns întâi capul și apoi picioarele la
pământ, căderea mi-a fost așa de tare întru cât credeam că nu mă voi mai putea
ridica. Mai departe trecând o râpă adancă, s a alunicat Dl. Pelivan și ajungând
de-a răstagolul în fundul râpii a oftat din greu și a zis: Domnilor dacă voi
scapa cu veață și din această călătorie, să știți că o să am zile multe de
trăit. Mergeam și-l căinam pe Deputatul Crihan pe care-l credeam ucis de
Bolșevici cu consimțământul Comitetului menționat.“
La ora 1.00 din noapte au ajuns la Suruceni și, în
marginea satului, au stat în cumpănă unde să meargă. Dat fiind că se temeau ca
la sublocotenentul Suruceanu acasă să nu fie cazați bolșevici, au mers la
mănăstire, unde era mai puțin probabil să dea peste ei. Suruceanu s-a dus să
vadă care este situația și să vorbească cu starețul Dionisii[19], care apoi
le-a deschis portița din spatele mânăstirii și i-a poftit înăuntru. El le-a dat
ceva de mâncare și le-a spus că în seara zilei de 6 ianuarie l-a primit și
condus spre Liovo (Leova) pe Anton Crihan. „Ne-am ridicat cu toții în picioare
și ne faceam cruce de bucurie că ne este în viață tovarășul pe care îl credeam
perdut.“
Pe 8 ianuarie, la orele 4.00 dimineața, preasfințitul
le-a dat o căruță cu cai și „vezeteu“ pentru a merge la Leova, care în acel
timp era ocupată de trupele române cu acordul generalului Dmitri Șcerbaciov,
comandantul Armatei Ruse de pe frontul român[20]. Fiind întuneric beznă, la
ieșirea din curtea mănăstirii caii au alunecat pe pietre, căruța s-a răsturnat,
iar mâna lui Mihail Suruceanu a fost dislocată din umăr. A fost nevoit să se
întoarcă la mănăstire, iar cei trei împreună cu vizitiul și-au continuat
drumul. Călătoria era primejdioasă, căci aveau de trecut prin numeroase sate și
se temeau să nu întâlnească bolșevici, iar pentru a-i ocoli, înainte de a intra
în vreo așezare au folosit stratagema de a întreba dacă acolo nu sunt cumva tovarăși
bolșevici de-ai lor și, în funcție de răspuns, treceau prin sat sau îl ocoleau.
Astfel, la orele 21.00 au ajuns la destinație fără alte peripeții.
La marginea localității au fost opriți de patrula română,
care i-a dus la comandament. Comandantul i-a primit și la orele 24.00 le-a dat
o trăsură și un ofițer cu care au plecat la Huși, unde au ajuns pe 9 ianuarie
la 4.00 dimineața și unde l-au găsit și pe Anton Crihan. Acolo, comandantul
le-a pus la dispoziție un automobil și un ofițer cu care au plecat la Iași,
unde se afla guvernul român.
La destinație au găsit și delegația („solia“) trimisă de
Cabinetul Zemstvei Județene, compusă din Țanțu, Buruiană și Minciună. S-au
sfătuit cu toții, au trimis delegații pe la diferite ministere și, în fine, au
redactat o proclamație împreună cu Dr. Petre Cazacu și generalul Constantin Prezan,
comandantul suprem al armatei. Actul era scris pe trei coloane: prima în limba
română cu caractere latine, a doua în limba română cu caractere slave și ultima
în limba rusă. Documentul explica scopul intrării trupelor române în Basarabia
și, multiplicat, urma să fie aruncat din aeroplane.
Intrarea trupelor române în Basarabia
Armata a fost trimisă în Basarabia și s-a îndreptat spre
Chișinău, iar Gafencu și colegii săi au ajuns la Gara Ghidighici pe 13 ianuarie
1918 unde, fiind în posesia unei recomandări („plic“) din partea Guvernului
Român, în speță a ministerelor de Interne și Război[21], prin intermediul lui
Ion Pelivan au luat legătura cu comandantul armatei, generalul Ernest
Broșteanu, care se afla deja acolo. Generalul le-a spus că în ziua precedentă,
pe 12 ianuarie la orele 12.00, într-un automobil a sosit o delegație condusă de
Ioan Inculeț (președintele Sfatului Țării), care a cerut explicații cu privire
la scopul prezenței armatei române[22]. Broșteanu i-a răspuns că „sunteți în
conjurați din toate părțile și până mâine orile două spre zeci dacă numi
predați orașul, deschid foc peste oraș.“ În acest timp, grupul lui Gafencu a
așteptat în trenul cu care venise.
Pe 13 ianuarie la ora stabilită a sosit o nouă delegație
condusă de Pantelimon Erhan (prim-ministrul guvernului) care a declarat că
predă orașul. Probabil că lui Broșteanu i s-a cerut să intre printr-un punct
anume, ceea ce ar fi reprezentat o limitare a demonstrației de forță dorită, de
aici și reacția sa: „întru în orași pe unde vreau și cum vreau. Intru cu muzică
și de va fi o împușcătură dintr’o casă ceva vor fi înconjurate zeci casă și a
zecea om fi în împușcat.“ Seara, grupul lui Gafencu a intrat în oraș pe muzică
de fanfară împreună cu armata, care a fost întâmpinată de populație cu pancarte
pe care scria „bine ați venit“, și care până la orele 24.00 a ocupat gara și
toate instituțiile.
Redeschiderea lucrărilor Sfatului Țării
Pe 14 ianuarie a fost reluată activitatea parlamentară,
iar atmosfera se schimbase: deputații Blocului Moldovenesc „erau foarte veseli,
iar opoziția din contră“. La deschidere a venit și generalul Broșteanu, care a
justificat scopul prezenței trupelor sale: „armata Română a venit fiind chemată
de Dumneavoastră, spre a vă păstra ordinea, liniștea ca să puteți Dumneavoastră
Sfatul Țării, lucra. Când nu ți mai avea nevoe de armată, mi-ți spune, și
armata va pleca. Deci pentru aceasta a venit armata Romana și eu Vă doresc spor
la muncă.“ Raporturile de forțe se modificaseră și ele: guvernul a fost înlocuit,
la conducere fiind ales Daniel Ciugureanu din partea naționaliștilor[23]. A
fost apoi declarată Republica Moldovenească Independentă[24], astfel provincia „pregătinduse
pentru Unire“.
Preparativele aveau loc însă mai greu, dat fiind că
într-un interval scurt, Guvernul Român de la Iași s-a schimbat de trei ori,
ultimul fiind cel conservator condus de Alexandru Marghiloman. Opoziția a
profitat de situație pentru a acuza Blocul Moldovenesc că „vreți să vindeți
Basarabia Liberă Romaniei Conservatoare și Aristocrate.“ Gafencu adaugă: „Luptele
erau grele.“
În acest moment critic s-a auzit că la Chișinău va veni
Constantin Stere, iar Blocul „s a bucurat mult, că îi vine un mare ajutor“. În
ziua sosirii sale, deputații naționaliști i-au ieșit cu automobilele în
întâmpinare la Gara Ghidighici, au dat banchete în cinstea sa, iar Stere a
făcut același lucru cu întreg Sfatul Țării. El „a început a împăca opoziția cu
Blocul și pregătirile pentru Unire au început a merge mai ușor.“ Stimat și
simpatizat de toate părțile, marele basarabean a fost proclamat ca deputat al
Sfatului Țării.
Când preparativele au luat sfârșit, în ajun au sosit la
Chișinău prim-ministrul Marghiloman și alți demnitari ai Statului român. Pe 27
martie 1918 a fost deschisă ședința Sfatului Țării, șeful guvernului român a
ținut un discurs apoi s-a retras, pentru a lăsa adunarea să delibereze. Fracțiunea
Țărănească a cerut vot închis, în timp ce Blocul Moldovenesc s-a pronunțat
pentru vot deschis, nominal, după cum a fost și hotărât, fapt care a provocat
trecerea unei părți din deputații Fracțiunii la Bloc. „Votarea era cu mare
entuziasm, întreg Blocul îl aplauda pe acel care să pronunța cu cuvântul Da[25].
Deputații Blocului stăteau în tot timpul votării în picioare.“ Cu același
prilej, reprezentantul polonezilor, deputatul Dutkevici, a spus: „Votezi pentru
Unirea Basarabiei cu România pe vecinicie și Doresc neamului românesc, ceia ce
doresc și neamului meu Polișei. Strigătele de urale și de traească Polișa erau
grandioase cateva minute.“
După votare, prim-ministrul Marghiloman a fost invitat
din nou, iar președintele Inculeț i-a adus la cunoștință că Sfatul Țării „a
unit pentru vecinicie Basarabia, cu Muma ei România.“ Ioan Buzdugan, secretarul
forului legislativ, a citit apoi Actul Unirii, care prevedea unele condiții, iar
șeful executivului României a declarat că „primește Actul de literă în literă
și de cuvânt în cuvânt.“ După proclamare, „parada și entuziasmul era nedescris
de mare. Aeroplanele zburau pe deasupra Chișinăului și a Palatului Sfatului
Țării, aproape printre copaci“, iar seara Marghiloman a dat un mare banchet
pentru deputați, care a avut loc în Palatul Nobilimii și au fost ținute mai
multe cuvântări.
 |
| Foto 3 |
După Unire, președintele Sfatului Țării, Ioan Inculeț, și
prim-ministrul Republicii Moldovenești, Daniel Ciugureanu, au fost numiți miniștri
ai Basarabiei în Guvernul Român, iar în locul lor au fost aleși Constantin
Stere (ca președinte) și Petre Cazacu (ca prim-director). Sfatul Țării a rămas
în funcțiune pentru două obiective, în vederea cărora au fost constituite două
comisii: reforma agrară și cea constituțională, apoi a plecat în concediu de
vară. După ce a lucrat puțin timp, Comisia Constituțională s-a autodizolvat,
iar Comisia Agrară a lucrat până în toamnă, când și-a încheiat lucrările.
Sfatul Țării a fost apoi convocat și au fost votate reforma agrară și unirea
fără condiții.
*
Acestea sunt memoriile lui Vasile Gafencu, fost membru al
Blocului Moldovenesc, principala grupare politică a Sfatului Țării,
intitulată „naționalistă“, cu un termen care încă nu căpătase conotațiile de
ocară pe care le are astăzi, sensul său fiind de patriotic, unionist și atașat
ideii de românitate. Ele reprezintă practic testamentul său politic, căci este
vorba despre singurul document autobiografic de aceste proporții cunoscut a fi
elaborat de marele unionist, o mărturie peste timp din care transpare nu doar
pasiunea actorului acelor întâmplări, ci și dovada că oamenii cărora eroul
nostru li s-a alăturat și împreună cu care a lucrat au făcut ceea ce se face în
mod obișnuit în politica majoră: să combine angajamentul personal cu
eficacitatea practică în slujba unui ideal, fiind exemplu de reușită și modele
perene.
 |
| Foto 4 |
Ar mai fi de spus că Vasile Gafencu a fost exterminat de
sovietici în 1942, într-un lagăr de „reeducare prin muncă“ din Gulag, și că
fiul său Valeriu a avut un destin similar, sfârșind în 1952 într-o închisoare
de „reeducare în sistem Pitești“ (prin tortură), la Târgu-Ocna. Dar despre
acest subiect, poate cu un alt prilej.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
– CHIRIAC
Alexandru, Sfatul Țări (1917–1918).
Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001, pentru
biografia lui Vasile Gafencu. Este vorba despre prima monografie a Sfatului
Țării.
– COLESNIC
Iurie, Basarabia necunoscută, vol. 3,
Chișinău, 2000, pp. 172-179, pentru dosarul de la NKVD a lui Vasile Gafencu. Lucrarea
este de folosit cu precauție, dat fiind că Alexandru Chiriac l-a acuzat pe
autor de plagiatul lucrării sale.
–
CONSTANTIN Ion, Pantelimon Halippa. O
viață dedicată luptei pentru unitate națională, București, Editura
Enciclopedică, 2016, pentru activtatea marelui lider unionist după ieșirea din
închisoare și constituirea fondurilor documentare cu privire la Basarabia de la
Arhivele Partidului (azi la Arhivele Naționale).
–
HAREA Vasile, Basarabia pe drumul unirii.
Amintiri și comentarii, Editura Eminescu, 1995.
Fost
redactor la Cuvânt moldovenesc și la România nouă, autorul combină mărturia cu expunerea istorică și comentează
critic istoriografia sovietică a subiectului.
–
KIRIȚESCU Constantin, Istoria războiului
pentru întregirea României, 1916–1919, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1989, în special vol. II. Este lucrarea clasică despre război și
unirea provinciilor românești din 1918.
–
STĂNESCU Mircea, Reeducarea în România
comunistă, vol. III, Iași/București, 2012, pentru destinul penitenciar al
lui Valeriu, fiul lui Vasile Gafencu.
NOTE
* O
variantă prescurtată a acestui text a fost publicată în „Patrimoniul istoric“, revista
Asociației Istoricilor „Nicolae Iorga“ din Ungheni, nr. 8/2017, pp. 85-92.
[1]
Fiind mare proprietar de pământ, probabil că Vladimir Herța s-a opus unei
reforme agrare radicale.
[2]
18 aprilie stil vechi.
[3]
Aici și în continuare, subl. cu creion roșu.
[4]
El a avut loc pe 21–24 mai.
[5]
El era trimisul Sovietului Deputaților Soldați și Muncitori din Petrograd.
[6]
Congresul Învățătorilor Moldoveni a avut loc pe 25–28 mai 1917.
[7]
În fapt, el a avut loc pe 20–27 octombrie (stil vechi) / 2–9 noiembrie (stil
nou) și în literatura istorică apare adesea sub denumirea de Marele Congres
Ostășesc.
[8]
Varianta din urmă este cea corectă.
[9]
Stilul vechi, 4 decembrie stil nou.
[10]
El făcea parte din Regimentul 1 Infanterie Moldovenesc.
[11]
Discuțiile au avut loc în a doua jumătate a lunii decembrie 1917.
[12]
Decizia a fost luată într-o ședință secretă a Sfatului Țării din 21 decembrie
1917.
[13]
La luptă au luat parte și soldați din Regimentul 1 Infanterie Moldovenesc.
[14]
Dr. Daniel Ciugureanu.
[15]
Este vorba despre o ședință a Comitetelor Reunite ale Organizațiilor Revoluționare
din Chișinău, între care cea mai importantă era Secția Frontului (Front Otdel) Românesc a Rumcerod-ului din Odesa. În perioada
evenimentelor descrise, termenul „bolșevic“ era aplicat nu doar membrilor
partidului, ci și bandelor înarmate.
[16]
Președinte al Secției Frontului (Front Otdel) Românesc a Rumcerod-ului
din Odesa, cismar din acel oraș, civil, n-a purtat niciodată uniforma militară.
[17]
D. Levenzon, soldat, a fost șef al Garnizoanei Ruse din
Chișinău (decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918), nu făcea parte din
organizația bloșevică, dar asemeni garnizoanei pe care o conducea, trecuse de
partea Guvernului Sovietelor.
[18]
Conform altor surse, numele lui era Kaabak, și era șef al
Statului Major al Secției Frontului (Front
Otdel) Românesc a Rumcerod-ului
din Odesa.
[19]
Numele său este Dionisie Erhan.
[20]
Din decembrie 1917, aici fiind un mare depozit român de
cereale care fusese atacat de bandele de soldați ai dezintegratei armate ruse care
părăseau frontul.
[21]
Autorul vorbește despre un singur minister, în fapt fiind
vorba despre două diferite.
[22]
Trupele moldovenești primiseră ordin din partea Comandamentului
Rus, în speță a Front Otdel-ului,
care manifesta tendința de a-și subordona Comisariatul Militar al Sfatului
Țării, să ia poziție de luptă, dar nu l-au respectat.
[23]
Pe data de 19 ianuarie 1918.
[25]
Subl. autorului.
SURSE FOTO
Foto 1: Vasile Gafencu. Sursa: https://www.wikipedia.org/.
Foto 2: Sus: Vasile, sora sa Vera
(măritată Cucoș); jos (de la stânga la dreapta): cumnata lui Vasile, fiica ei, mama
lui Vasile și a Verei, și fiica Verei. Sursa: https://valeriugafencu.wordpress.com/.
Foto 3: Vasile la Congresul Învățătorilor
de la Sângerei, 1930 (stânga sus). Sursa: https://valeriugafencu.wordpress.com/.
Foto 4: Valeriu Gafencu împreună
cu mama sa Elena în Colonia Galda (1946). Sursa: https://www.fericiticeiprigoniti.net/.
Publicat în „Acta Bacoviensia“, anuarul Arhivelor Naționale
Bacău, XIII, Editura Magic Print, Onești, 2018, pp. 143–160.