Oliver Jens Schmitt,
Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului“, București, Editura Humanitas, 2017, 455
p.
Înțelegând că autorul este din Austria, mă așteptam să citesc ceva bine
documentat, expozitiv și analitic, gen Viena lui Hitler (Brigitte
Hamann), cu rol de a progresa în înțelegerea subiectului, dacă nu chiar de a
mai calma cumva zavera dintre anti- și prolegionari, dar după 50 de pagini
lucrarea îmi părea a fi departe de un asemenea deziderat, la fel cum am rămas
frapat că autorul – elvețian de origine – se arată deferent față cu memoria
Imperiului Cezaro–Crăiesc, un fapt altfel de înțeles, dacă îl luăm ca pe un
exercițiu de adeziune față cu Statul de adopție.
Prima impresie a fost că, istoric vorbind, cartea nu este nici
rea, nici bună, ci mediocră. Problema reală ar fi însă dacă ar face parte din
așa-numita „literatură a holocaustului“,
a cărei expresie este dogma preluată de titlul unuia dintre interviurile de
presă ale autorului, patent Ioanid & Co, și care în bibliografie se află pe
piedestal[1].
Faptul că lucrarea generează articole de presă – la RFI, „22“, „HotNews“ –, situație destul de neobișnuită la noi pentru o producție științifică,
este pentru că se pretează la ideologizare („firul roșu“ în Istorie), la utilizare
propagandistică, la „prezentism“ (lectura trecutului prin prisma prezentului). De pildă, autorul folosește
excesiv epitetele „naționalism“ (care istoric are semnificații multiple), „fanatism“, „exaltare“, „iredentism“, cu rol nu de explicare, ci de
incantație pedagogică[2]; apoi, citează pe Petre Pandrea (convenabil, „demascările“ de închisoare privind Garda de Fier,
dar nu «literatura de sertar», precum Memoriile mandarinului valah),
pentru a-l categorisi în același timp – neexplicat și neexplicabil – ca un
personaj „care avea să joace un rol dubios în timpul comunismului“ (p. 40), adică un
fel de «hai să vorbim despre ce n-avem habar».
Primul imbold a fost să las cartea deoparte, dar am continuat să o citesc
dintr-un soi de automatism profesional, motiv pentru care, ca amator interesat
al subiectului, la sfârșitul lecturii mi-am nuanțat opinia inițială, și o redau
pe cât pot de scurt.
Studiul este unul de mare întindere (probabil cca. 900 de pagini standard),
de valoare inegală și de multe ori repetitiv: dacă prima jumătate este
neimpresionantă, a doua este remarcabilă – ai spune chiar că reprezintă o altă
carte, care renunță și la epitetele-invective. El prelucrează un material de
arhivă bogat și reușește să redea o imagine istorică veridică a Căpitanului.
Totodată, îmbină demersul istoric clasic cu o tendință teoretizantă (teoria
charismei a lui Max Weber, cea a „ultranaționalismului palingenetic“ a lui Roger Griffin – ultima modă în
materie etc.), o pierdere de vreme și de teren al disciplinei noastre, știință
a individualului, a-teoretică și empiric-analitică prin definiție, care are
alte resurse ce-i dau forță (demersul comparativ, de pildă).
Acreditarea unei credințe religioase autentice a lui Codreanu și substratul
ei mistic, accentul pus pe un model formativ, pedagogic al Legiunii, mutarea
atenției de pe structurile ei centrale către cele locale, diversele orientări
și grupări interne, distincția operațională între Căpitan și Mișcare, dinamica
acesteia din urmă și reorientările operate de lider, calitatea și impactul
iconografiei și ale cântecelor legionare sunt subteme pe cât de interesante, pe
atât de convingător tratate.
Partea cea mai neconvingătoare este prima, care istoric vorbind își propune
să înțeleagă nașterea Mișcării Legionare, căci explicația autorului este mai
degrabă prolixă: o reacție tradiționalist-conservatoare a populației de după
război la provocările modernității, dezorientarea ei spirituală și decalajele
regionale.
Apariția unei extreme drepte
naționaliste trebuie văzută pe fundalul acestui contrast puternic între
diferite stări de spirit, al unei atmosfere sociale neobișnuit de încărcate
emoțional, în care ascensiunea socio-politică și națională către o societate
modernă a maselor se ciocnea cu o pronunțată frică de pierdere (p. 19).
În fapt, aici este și miza înțelegerii Mișcării care rămâne, în ciuda
dinamicii ulterioare, în linii mari aceeași până ce va fi zdrobită în 1948 de
regimul comunist.
Teama de Revoluția bolșevică este cea care agregă o reacție locală cu
profil distinct (fascism local, dacă preferăm, iar explicația lui Ernst Nolte
se verifică perfect); sau, în termeni proprii lui Codreanu și ai mișcării sale:
„iudeo-bolșevismul“, asimilare încurajată de prezența în Moldova și Bucovina a unei masive
populații evreiești, și de proporția militanților de origine evreiască în
mișcarea comunistă, atât la Moscova cât și local, pericolul fiind văzut nu ca
unul printre altele, nici ca cel mai important dintr-o ierarhie, ci drept
vital, EXISTENȚIAL. Iar această frică teribilă apare la numeroși contemporani
care nu aveau nimic antisemit, precum de pildă Vintilă Horia, care o enunță
foarte expresiv:
Spaima de noapte și de oameni. În curând
aveam să știu mai bine despre ce e vorba, căci [era] acel sentiment, până
atunci necunoscut, însă atât de clar legat de ceea ce începuse a schița peste
lume un teribil pas de dans macabru și care, de la 1917 încoace, avea să se numească
revoluție, cuvânt grăitor mai mult decât îmi puteam închipui atunci și decât
își pot închipui despre el mulți dintre contemporanii acelui dezastru.
Revoluție, adică întoarcere în timp, revenire antiprogresivă către evuri
barbare, în întunericul cărora omul uită că e om. În acea noapte de spaimă
înfundată, neexprimată de nimeni cu voce tare, sau poate numai în cuvinte al
căror sens nu-l putea prinde, am simțit ceva îngrozitor plutind peste lume,
ceva care e încă aici, deasupra noastră, tot atât de intens ca atunci, poate că
mai sinistru în această ultimă încercare de a distruge viața[3].
În mod identic, conflictele din 1922 din Universitate, ale studenților
români cu cei evrei, între care unii comuniști, sunt cele care structurează
mișcarea, după cum altele o potențează: grevele din anii de criză economică, în
care era suspectată pe bună dreptate infiltrarea comunistă, sau Camarila Regală
cu Elena Lupescu; ulterior, impactul cedării Basarabiei și Bucovinei (cu
acțiunile trupelor sovietice și populației civile din aceste teritorii, între
care numeroși evrei, împotriva armatei și administrației românești în
retragere) asupra opțiunii către terorism a Legiunii și a propensiunii sale
revoluționare, care a dus la căderea lui Carol al II-lea.
Fără această înțelegere imaginea rămâne parțială, iar focalizarea asupra
efectului, iar nu a ansamblului, în speță și asupra realității care a
provocat-o, o face neverosimilă. Ca orice știință, istoria nu este apanajul
exhaustivității, ci al selecției, dar este necesar ca ea să fie relevantă, iar
nu arbitrară.
Imediat după Războiul pentru Întregirea României, Codreanu nu va mai
susține un antisemitism cuzist, antebelic, ci în optica sa se vor agrega
diverse elemente, sub presiunea evenimentelor și în mod negativ, reactiv, iar
el a avut capacitatea de a structura un model pozitiv, generând o perspectivă
coerentă radical diferită de naționalismul antisemit antebelic.
Sentimentul meu este că autorul înțelege suficient de bine aceste lucruri,
dar ca orice universitar care se respectă, nu-și poate da foc la valiză, ba
chiar, pentru a-și asigura impunitatea, face și o mică apologie „legii
holocaustului“, cea cu rol de a
frâna, dacă nu chiar de a împiedica orice dezbatere consistentă la temă:
În orice caz, statul român a reacționat la
tendințele neolegionare. Legea 217/2015 […]. Până acum, această lege n-a
provocat însă o dezbatere serioasă și cuprinzătoare privind locul lui Codreanu
în istoria României. Pentru o analiză critică cuprinzătoare a moștenirii
legionare în societatea românească și a locului lui Codreanu în istoria
contemporană a României, crucială nu este atât legislația, cât inițiativa la
nivelul societății, care lasă de dorit. În afara României, Codreanu este astăzi
aproape necunoscut. Dar în cercurile de extremă dreaptă i se aduce o anume cinstire (p. 329).
Până la sfântul-așteaptă al apariției unei dezbateri autentice prin
intermediul unei legi liberticide, voi încheia prin a spune că este păcat cum
prin interviurile din presă autorul cedează unei tentații populiste, inserând
narațiunea istorică în fronturile istorico-memoriale și politice de la noi și
amalgamând-o temelor: proteste sociale, BOR, naționalism trans- și anistoric
local (și în carte subiectul este, din păcate, la fel de dezolant tratat) ș.a.,
care probabil, pe lângă întinderea lucrării, vor îndepărta un număr de
cititori. Mai mult, și în lucrare există o suită de subteme în care promisiunea
autorului de analiză contextuală nu este ținută în fața opțiunii pentru
esențialism, care generează același efect de amalgam istoric.
Lucrarea reprezintă – pe jumătate – un punct de pornire pentru o discuție
detașată, neideologică, adică ceva ce în genere istoriografia noastră
postdecembristă asupra subiectului nu a reușit să producă până acum (atâta
putem), iar cea „holocaustistă“ (blocată în diverse dogme și poncife) cu atât mai puțin. Rămâne de văzut
care va fi jumătatea ce va conta, dar primele semne indică mai degrabă că lupta
împotriva fascismului în disciplina istorie va continua să facă ravagii[4].
NOTE
[3] Memoriile unui fost săgetător, Editura Vremea, 2015, pp. 24-25.
București, 18 ianuarie 2018.
Remarcabilă
biografia D-nei Magda Stavinschi (Eikon, 2016) consacrată lui Nicolae
Coculescu, fondatorul Observatorului Astronomic din București. Am citit-o cu
emoție și interes maxim, dat fiind că acesta a fost și „boierul satului“ meu
natal, Constantinești–Olt, moșie dobândită prin căsătoria cu Lucreția, fiica
lui N.T. Popp, mare comerciant de cereale și proprietar de pământ din Craiova.
