PANTELIMON HALIPPA: O BIOGRAFIE

Ion Constantin, Pantelimon Halippa. O viață dedicată luptei pentru unitate națională, București, Editura Enciclopedică, 2016, 317 p.

Este vorba despre una dintre personalitățile proeminente ale mișcării naționale și unioniste din Moldova Răsăriteană, dacă nu chiar cea mai importantă. Lucrarea reprezintă o biografie care îi retrasează istoria, în egală măsură civică, politică și personală, începând cu perioada universitară din timpul Primei Revoluții Ruse (1905) și până la sfârșitul lungii și plinei sale vieți (a trăit 96 de ani).

După ce activează în mișcarea narodnicistă rusă la Universitatea din Dorpat (Tartu), Halippa se implică în mișcarea de redeșteptare națională din Moldova dintre Prut și Nistru anexată în 1812 de Imperiul Țarist, participă la redactarea ziarului „Basarabia“ cu sprijinul unui alt mare intelectual și om politic basarabean, Constantin Stere, apoi, după suprimarea lui de către autorități, se refugiază în România, unde în perioada 1908–1912 urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie ale Universității din Iași. Se întoarce apoi la Chișinău pentru a relua activitățile cultural–naționale și ia parte la editarea gazetei „Cuvânt Moldovenesc“. În 1917, în contextul Revoluției, este unul dintre întemeietorii Partidului Național Moldovenesc, care avea în program autonomia provinciei și autodeterminarea națională. Sub presiunea evenimentelor, în anul următor contribuie la proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (24 ianuarie) și la unirea ei cu România (27 martie). Membru în Sfatul Țării, i-a fost mai întâi vicepreședinte, apoi președinte.

După Unire, Halippa face parte din Partidul Național Țărănesc și ocupă funcții de demnitate publică, fiind parlamentar și ministru. În 1940, la cedarea Basarabiei și Bucovinei, se refugiază la București și cunoaște drama comună a refugiaților basarabeni și bucovineni. Arestat în 1950, este încarcerat la Sighet, pentru ca doi ani mai târziu să fie predat autorităților sovietice pe podul de la Ungheni. Dus la Chișinău, este anchetat de Securitatea sovietică pentru a obține informații că Actul Unirii Basarabiei cu România a fost ilegitim, apoi condamnat de Tribunalul Militar Ucrainean la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. În 1955 este eliberat și trimis în țară, direct la închisoarea Gherla, unde este deținut fără a fi condamnat (în detenție zisă „administrativă“) până în 1957, când este eliberat.

Perioada detenției, fie în Gulag, fie în închisorile patriei, este prezentată sumar în carte, care se concentrează pe restul etapelor vieții marelui unionist. Situația nu este explicată de autor, prin urmare, nu înțelegem nici noi dacă este vorba despre o alegere deliberată sau de o dificultate legată de sursele documentare cu privire la o informație altfel demnă de tot interesul, dat fiind că raporturile ulterioare ale lui Halippa cu regimul comunist au fost, fie și în parte, un efect al acestei realități.

Lucrarea insistă însă pe larg asupra perioadei ultime a vieții lui Halippa, 1964–1979, când între regimul Ceaușescu și grupul celor circa zece basarabeni unioniști rămași în viață se realizează o convergență de interese: primul caută o recuperare a lor, în principal în beneficiul politicii externe, în timp ce al doilea acceptă să joace un rol nu doar foarte limitat, ci și drastic controlat.

În context, rațiunile unei asemenea decizii constau într-o anume normalizare a regimului comunist din România, atât din punct de vedere intern, cât și al raporturilor internaționale, începută de Gheorghiu–Dej cu Declarația din aprilie 1964 și continuată de Ceaușescu, un gen de conciliere cu societatea internă și de multilateralism în politica externă, care s-a manifestat prin inserarea în schisma sovieto–chineză, deschiderea spre Occident (și mai ales către Franța și SUA), rolul de mediator în relațiile Occidentului cu Lumea Arabă (și în special în conflictul israeliano–palestinian), relațiile cu Mișcarea de Nealiniere, cu Țările din Lumea a Treia și mișcările de luptă anticolonială.

Baza documentară a biografiei o constituie în principal sursele de la Arhivele Naționale, fondurile personale Pantelimon Halippa și Nicolae Nitreanu (un fel de secretar al liderului unionist), și documente din Arhiva Securității (azi la CNSAS).

Astfel, un prim episod în recuperarea lui Halippa de către regim s-a petrecut – desigur, cu aprobare de la cel mai important nivel al său – la începutul anilor 1960, când Academia RSR îi achiziționează mai multe studii și colecția de proverbe moldovenești pe care le culesese de la conaționalii din Gulag, iar în 1963, prin aceeași instituție, îi este redat dreptul la pensie, ca fost profesor al Universității Populare din Chișinău (la fel, o pensie de profesoară primește și soția sa).

În 1965 reintră în posesia casei din Str. Alexandru Donici nr. 32, pe care înainte de război o cumpărase împreună cu Dr. Alexandru Munteanu din banii rezultați de pe urma vânzării celor 50 de ha de pământ cu care fusese împroprietărit după război, la fel ca toți foștii deputați ai Sfatului Țării. Faptul s-a produs ca urmare a intervenției Institutului de Istorie a Partidului (ISISP), condus de Ion Popescu–Puțuri, care avea nevoie de serviciile sale în vederea documentării problemei Basarabiei. Dat fiind că institutul în cauză era un releu al conducerii comuniste de cel mai înalt nivel, decizia a tradus interesul politic motivat de inserarea chestiunii Basarabiei și Bucovinei în raporturile cu Uniunea Sovietică – un element de rezervă, de reacție, de replică în jocul de lărgire, de consolidare a autonomiei Bucureștiului în cadrul „lagărului socialist“, și în genere de pârghie de politică externă. Atunci, pe lângă Academia RSR și ISISP, și Direcția Generală a Arhivelor Statului (din Ministerul de Interne) a fost angrenată în acest proces.

Fostul deținut politic nu va reuși să recupereze însă, atunci ori mai târziu, nici biblioteca și nici celelalte bunuri confiscate – parte de către Stat, parte jefuite de tovarășii responsabili – între care zestrea soției și a cumnatei sale.

Halippa se pune astfel pe treabă: își scrie memoriile (și avea ce povesti: de pildă, în 1918 îi cunoscuse pe Lenin, Troțki și Kerenski) și adună, împreună cu ceilalți basarabeni, pe care îi angrenează în acest travaliu, documente oficiale și personale cu privire la temă. Parte dintre ele sunt achiziționate de Academia RSR în 1967, iar o alta va intra în arhivele partidului.

Cadrul în care se va manifesta va fi de la început limitat la colectarea documentelor de arhivă, a unor studii care nu erau destinate publicității, ci strânse de organismele regimului pentru a sluji schimbările „liniei politice“, trimiterea unor memorii către personalități politice occidentale și... cuvântări cu ocazia înmormântărilor și parastaselor unor unioniști basarabeni; sau, în termenii plini de speranță ai lui Halippa: „«Lupta pe toate căile și în special pe tărâmul documentării istorice» pentru a se ajunge la «retrocedarea Basarabiei»“ (p. 183). Prin urmare, i se acordă un statul neoficial sau, cel mult, semioficial, care în caz de complicații politice putea fi negat.

Este supravegheat de Securitate atât înainte, dar mai ales după constituirea grupului său informal de lucru, în casă i se instalează tehnică de ascultare și este ghidat de ofițeri de Securitate, care îl stimulează și, după caz, îi temperează elanul, pentru a nu deranja prea mult pe sovietici (care urmăreau atent aceste manifestări) și a formula doar într-o manieră voalată, în surdină, idei ce puteau fi traduse politic ca antisovietice și/sau revizioniste în raport cu ordinea mondială postbelică. Mai mult, ca și în cazul altor personalități intelectuale și politice care stătuseră la închisoare vreme îndelungată, pentru a-l menține sub influență, în septembrie 1972 un ofițer de Securitate îl plimbă prin țară pentru a-i arăta „realizările regimului“.

Efect al acestor măsuri combinate ale Securității, care au constat în presiuni și convingere (sau, în alți termeni, tehnici „reeducative“), pe 27 decembrie același an Halippa predă Arhivelor Statului arhiva pe care o deținea la domiciliu. Pentru cele „peste 30.000 de documente și informații[le] cu privire la istoria țării noastre“ (p. 247) este recompensat prin mărirea pensiei, un premiu de 30.000 lei și asistență medicală la FIAP (foștii deținuți politici antifasciști). Sărbătorirea evenimentului este organizată la o vilă de protocol a Securității din zona Băneasa, la care participă gl.-mr. Constantin Stoica (adjunctul șefului Securității), directorul general al Arhivelor Statului și alți ofițeri de securitate.

În tot timpul travaliului la care s-a angajat, Halippa nu a fost primit sau convocat în audiență nici de Gheorghiu–Dej, nici de Ceaușescu, nici de alți responsabili de partid și de Stat, ci doar de cei de la Academia RSR, Uniunea Scriitorilor și ISISP.

I se permit tacit și unele acțiuni în străinătate: contactul cu persoane și organizații din Exil, în speță cu vechii unioniști Anton Crihan (în acel timp membru al Consiliului Național Român din SUA, care făcea parte din Adunarea Națiunilor Europene Captive, condus de Constantin Vișoianu) și Ion Păscăluță (din 1971 exilat în Canada). Scopul era de a propaga ideea drepturilor istorice ale românilor asupra Moldovei dintre Prut și Nistru și de a încerca să-i influențeze pe cei doi. La început, relațiile cu Crihan sunt bune, la fel colaborarea lor, în timp însă, dată fiind retragerea celui din urmă din CNR (în urma disensiunilor cu Constantin Vișoianu și Alexandru Cretzianu), care îi diminuează capacitatea de acțiune, ca și reproșurile lui la adresa lui Halippa de colaboraționism cu instituțiile oficiale comuniste (și în special cu ISISP), se răcesc.

La fel, i se permite contactul cu persoane venite din Occident și cu membrii ambasadelor străine de la București, între care Harry Barnes (consilier, apoi ambasador al SUA). Scopul era de a-i influența să publice lucrări la temă, fapt pe care regimul de la București și grupul basarabenilor nu-l puteau face.

Una dintre grijile Securității era ca grupul lui Halippa să nu fie infiltrat de agentura sovietică, așa cum o atestă investigațiile care l-au vizat pe preotul Vasile Țepordei, fost deținut în Gulag, despre care poliția politică afimă că fusese „informator al organelor de securitatea sovietice“ (p. 238), sau atenția acordată ambasadorului Barnes, care anterior lucrase ca diplomat la Moscova.

Un episod care ilustrează pregnant maniera de poziționare a basarabenilor față de regim îl reprezintă întâlnirea, petrecută pe 19 septembrie 1973 la domiciliul lui Halippa, între acesta și Paul Goma. Evenimentul este menționat lapidar în lucrare, și într-o manieră neclară: se vorbește despre un eventual acord al marelui unionist cu „documentul“ (p. 248) lui Goma doar în condițiile în care el ar conține și o frază cu privire la „încălcarea libertăților“ în Uniunea Sovietică, verosimil o confuzie cu actul de adeziune ulterioară a scriitorului la Carta ’77. Pe atunci Goma, căruia i se publicaseră în Occident două cărți (Ostinato / La cellule des libérables și Ușa noastră cea de toate zilele / Die Tür), călătorise de două ori acolo și încerca să înjghebe în țară un grup de opoziție printre tinerii scriitori, moment în care este chemat de Halippa, care voia să-l cunoască. Nu aflăm din carte nici dacă faptul s-a petrecut la inițiativa Securității, care avea interes să canalizeze acțiunile lui Goma în direcția dorită, sau dacă Halippa a acționat autonom. Iată, pe larg, cum este descrisă întâlnirea de către viitorul disident în stilu-i realist-crud:

Și Halippa lucra la institut…

«Care?» am întrebat.

«Ei, care!» a râs Halippa. «Știi mătăluță care – unde-aș putea eu să…» – a ezitat îndelung – «să fiu util…» – apoi, după altă pauză, cu ochii în tavan: «Institutul de istorie a partidului»…

Am înghițit un șirag de găluști (seci…) apoi am îngăimat:

«Nu văd ce are ‘istoria partidului comunist’ cu istoria Românilor – cu atât mai puțin cu istoria Basarabiei noastre».

«N-o fi având istoria trecută, dar are prezentul», a spus Halippa.

Chiar așa a spus, am înregistrat exact, mecanic, deși nici atunci nu m-am hotărît pentru o variantă (nici azi – ori poate erau vorbe-vorbe ale unui om în vârstă care avea chiar și gripă).

«Deocamdată, suntem trei grupuri», a urmat Halippa. «Basarabia-și-Bucovina, unul, al doilea Transilvania, Cadrilaterul, al treilea… Ceaușăscu vrea să ceară restituirea Basarabiei noastre – uite, mă aflu în corespondență cu Mao, l-am rugat să ne sprijine în chestiunea Basarabiei noastre…»

Mi-a întins, într-un dosar, scrisori de-ale lui (cu antetul „Institutului“) către „Președintele Mao Tze Dun“, precum și răspunsuri – mai multe (trei sau patru – și lungi) din partea „Președintelui Mao adresate lui Pantelimon Halippa, la Institutul de istorie al partidului Comunist Român – București” (în engleză, nu în… chineză).

Halippa aștepta să cad fulgerat de admirație (că el, Halippa, era „în corespondență cu Mao“). Îl auzeam cum zice ceva de eventuala mea contribuție – la recuperarea Basarabiei; la „împărțirea sarcinilor“; el, Halippa, lucrează cu Răsăritul, eu să mă ocup de Occident…

«Să ne putem întoarce iarăși la Patria Mumă», zice Halippa. «Eu am avut noroc: m-am întors din Extremul Orient – dar unde: în România-altă-țară… Dar ei, săracii, Basarabenii și Bucovinenii noștri – vreo trei milioane, pe loc, dar câți or mai fi răspândiți în Rusia cea nesfârșită…»

Mie îmi venea să plâng. Și de mila Basarabenilor mei, răspândiți prin Rusia cea fără de capăt și de mila-ciuda resimțite față de Monument. Am zis…

Am zis ceva ofensator la adresa nu doar a legendei, ci a omului. Inginerul Grossu a intervenit, m-a pus la punct. Halippa i-a cerut să mă lase să spun mai departe.

Și i-am spus. I-am spus că eu unul mă îndoiesc: și de Ceaușăscu și de Mao și de „Institut“… această „storcătoare de lămâi stoarse“: după ce uciseseră, direct, indirect, elita românească, pe cei care răzbătuseră prin închisori, prin boli, prin lipsuri o mie (iar Halippa prin zăpezile Siberiei) – uite că… Ceaușăscu (așa pronunța el, cu aproape tandrețe) îi adunase pe supraviețuitori și-i pusese să colaboreze.

Aparent, cu Institutul: cu toții erau foști politicieni, unii fiind și istorici de meserie – de ce să nu-și aducă contribuția? Ce-a fost a fost, ce să mai răscolim trecutul, azi e o altă zi, așa că ia să ne așternem pe treabă, fiecare după puteri – și, cum cu toții suntem români și… ce-ți dorim noi ție, dulce Românie…? – uite, statul nostru și partidul nostru drag a șters cu buretele trecutul lor de dușmani ai poporului, că așa-i partidul: generos; uite, primesc cu toții pensii (de stat), locuințe civilizate (lui Halippa generosul partid, băgând mâna-n propriul buzunar, îi scosese o casă: i-o dăruise – era propria casă a „beneficiarului“ de azi, confiscată tot de către el, partidul cu pricina). Știam, cum să nu știu, se află, oricât ar vrea Securitatea să nu se afle (în cazul acesta, mai puțin securiștii se temeau că „află lumea“, cât nefericiții de „storși“).

«Nu ni s-a cerut mare lucru», a zis Halippa. «Să ne punem amintirile pe hârtie – atâta. Tot ceva: decât nimic… Nu? Nu?»

Ba da, ba da: decât nimica…

«Matale știi epigrama ceea cu Gurie-care-a-vândut-stilul?», m-a întrebat Halippa.

Cum să n-o știu – doar sunt basarabean: Gurie, mitropolit al Basarabiei „cedase“ – față de Patriarhia de la București într-o chestiune: „stilul“ (vechi, nou, povestea aceea cu calendarul – Basarabia trebuia să intre în sânul Patriei Mume pe „stilul nou“). Drept care „poporul“ i-a zis-o (lui Gurie – care, ca răsplată pentru „strădanie”, primise „de la regățeni“ o mașină):

«Ei, uite, despre Gurie se zicea: ‘Gurie, Gurie, ne-ai vândut stilul / Și-ai căpătat otomobilu’… Dar despre mine are să se zică: ‘Halippa, Halippa, ne-ai vândut arhiva, / Și ți-ai mâncat coliva’» – și bătrânul monument a început să râdă, apoi să tușească, apoi să plângă.

«Arhiva?», am făcut, târziu, când amândoi ne-am potolit. «Adică actele? (Halippa a încuviințat din cap). Adică hârtiile noastre? (încuviințare). Adică tot ce-avem? Să spunem acum: aveam? (Da, da, din cap). Și hârtiile cu Sfatul Țării și cu proclamarea autonomiei? (Da). Și hârtiile cu proclamarea unirii? Tot-tot? Tot-tot-tot?»

«Tot-tot – mi-au plătit, mi-au dat bănuți pe ele – pentru doctor, pentru babă, pentru casă… Aici tot nu le puteam păstra, e umed, ar fi mucezit hârtiile, cum le zici…»

Am plecat de-acolo mânios și plângăcios; și disperat: noi, Românii, după ce că avem puține „hârtii“, se năpustește istoria peste noi și ni le arde, distruge, fură și pe acelea, puține: dar noi, basarabenii: avem și mai puține „hârtii“ – și uite ce blestem: pe cele scăpate de la foc și pară le „cedează“, însă nu vro văduvă ori fiică abuzivă, nu vreun strănepot tembel, ci însuși co-autorul (iar în anumite cazuri, autorul!).

Halippa a încercat să mă îmbuneze, consoleze – înainte de plecare:

«În curând, hârtiile au să fie accesibile publicului larg – deocamdată cercetătorilor… Adică, deocamdată numai nouă, foștii păstrători – noi le recercetăm, mai scriem câte ceva, ba o sinteză, ba un studiu… Decât nimic… Tot e ceva – îți dai seama: noi, supraviețuitorii, scriem carte către voi – o scriem acum, în prezent, dar o scriem de dincolo de mormânt…»

Până în 1977, când am plecat din România, nu am citit vreo carte, vreun studiu, vreun articol – semnat de vreunul din „colegii“ de Institut ai lui Halippa. A trebuit să ajung la Paris, ca să dau peste o broșură – arătoasă dealtfel, mai cu seamă coperta: în albastru-galben-roșu, – în franceză: 1918 – Le récit du témoin Alexandru V. Boldur (L’Union de la Bessarabie avec la Roumanie).

(Cf. Paul Goma, Scrisuri I (1971–1989), pp. 418–421, subl. în text, online la adresa: http://www.paulgoma.com/scrisuri-i-1971-1989-articole-interviuri/.)

Halippa i s-a adresat într-adevăr lui Mao, dar din cartea de față nu rezultă că cei doi s-ar fi aflat în corespondență, nici măcar că liderul chinez i-ar fi răspuns vreodată. La fel, aflăm că el a predat memoriile către ISISP cu condiția să i se elibereze o copie de care să se slujească pe viitor, fapt care nu s-a întâmplat: i s-a răspuns că „au fost cerute de conducerea de stat și nu mai pot fi luate de acolo“ (p. 221). Memoriile lui Halippa (Cronica vieții mele) se află în prezent la Arhivele Naționale (Colecția 60). De notat că regimul folosea pentru propaganda externă la temă Editura Nagard a lui Iosif Constantin Drăgan, din Italia, unde a apărut și lucrarea lui Boldur (inițial se studiase tipărirea ei la Editura „Carpații“ din Madrid, idee la care s-a renunțat). La fel, ca replică la tezele sovietice, autoritățile uzau de publicarea sub pseudonim, în limbi străine, a textelor unor istorici de încredere, cum este cazul lui Constantin C. Giurescu, și el fost deținut politic la Sighet, care se ascunde sub numele de Petre Moldoveanu ca autor al studiului Cum se falsifică istoria (Milano, Nagard, 1976).

Goma nu era dispus să joace rolul pe care alți basarabeni, spectre ale închisorilor comuniste, se mulțumeau să-l joace, acela limitat, încadrat în „linia politică“ a regimului, un anticomunism cu geometrie variabilă, tăcut față cu încălcările interne ale drepturilor individuale, dar virulent față cu Sovieticii, motiv pentru care a evoluat separat. Din păcate, nu regăsim în carte nici maniera în care grupul lui Halippa a perceput și s-a raportat la disidența lui Goma și încercarea lui de a structura o mișcare pentru drepturile omului în 1977.

În fine, alt detaliu interesant este că Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina s-a născut, după 1989, din acest grup din jurul lui Pantelimon Halippa, fiind condusă de Nicolae Radu Halippa, fiul marelui unionist, în care „organele de securitate“ vedeau pe „omul care, după ce tatăl său va deceda, va rămâne cea mai importantă figură a basarabenilor și de sfatul său vor ține cont în acțiunile lor, atât basarabenii din țară, cât și cei din străinătate.“ (pp. 251–252)

Pantelimon Halippa a încetat din viață pe 30 aprilie 1979 și își doarme somnul de veci în Cimitirul Mănăstirii Cernica, pe Aleea Basarabenilor.

București, 14 decembrie 2017.

EXILUL REGELUI

Cartea Dianei Mandache (București, Curtea Veche, 2016) retrasează, prudent şi empatic, istoria bejeniei Regelui, niciodată încheiată cu adevărat, pe bază de arhive (în principal, ale Securității, azi la CNSAS). Ea relatează această istorie complicată începând cu abdicarea din 1947, pentru a ajunge până în zilele noastre: relațiile cu casele regale europene, cele familiale, cu guvernele occidentale și grupările exilaților (cu Comitetul Național Român din Adunarea Națiunilor Europene Captive, până în anii 1970, cu Uniunea Mondială a Românilor Liberi în anii 1980). În genere, ele au urmat sau au fost influențate de fluctuațiile raporturilor Est–Vest din perioada Războiului Rece.

Asemeni restului exilaților și organizațiilor din care ei au făcut parte, Mihai I a cunoscut aceleași nevoi, griji, speranțe, iluzii și deziluzii, care nu s-au încheiat, nici pentru el, odată cu căderea comunismului, ci au continuat până la recentul său deces.

În Exil a făcut tot ceea se putea face în acel context, iar neputința de a face mai mult a fost dată nu atât de eventuale limite personale, cum cred și astăzi adversarii săi, partizani ai iluzoriei „păci separate“ realizate de Ion Antonescu și ai rezistenței antisovietice pe „linia Focșani–Nămoloasa“ (la 23 august 1944, ca și după, reușise să gestioneze o situație complexă pentru țară), ci de cadrul restrâns în care era nevoit să se manifeste, impus de politicile Statelor gazdă.

Imaginea care se degajă pregnant din lucrare este una preponderent tragică, semn al identificării Regelui cu tragedia unei țări strivite mai întâi între cei doi coloși, Germania nazistă și Rusia bolșevică, apoi cufundată în catastrofa Războiului, în fine, căzută în orbita sovietică.

Securitatea comunistă însăși i-a acordat Regelui o atenție permanentă și specială, dat fiind rolul pe care l-a jucat în Occident de soluție politică de rezervă și/sau element de presiune exernă.

Întrucât cazul Nicolette Franck, ziaristă de origine română care l-a susținut pe Monarh de-a lungul exilului, a dat titluri de presă (oarecum sub lozinca „top cei mai scârboși informatori ai Securității“) şi continuă să dea dureri de cap monarhiştilor, ar fi de spus aici că situația ei pare a fi mai complexă, tipică pentru un joc al oglinzilor: asemeni soțului său (în timpul Războiului agent francez, elvețian, britanic), și ea pare să fi avut o alegență multiplă în timpul Războiului Rece: elvețiană (prin cetățenie, prin trustul de presă angajator), franceză (în 1970, când intră în contact cu Securitatea socialistă, Francezii gaullişti conduceau jocul, fiind cei interesați), în fine, în 1986, când Regelui i se permite să joace un rol de prim-plan în Exil, Americanii erau șefii orchestrei (iar Francezii, excedați de îndrăzneala DIE/CIE, îi administrau corecții, în vreme ce Elvețienii îi luau pe tovii din Ambasada socialistă peste picior, îi trimiteau sistematic la plimbare).

În concluzie, ea pare să fie un agent de penetrare, cu scopul de a afla care sunt țintele vizate de Securitate și modul de lucru. Ulterior, secii, care nu erau proști cu toții – sau oricum, nu tot timpul – par să fi înțeles și ei asta. Apropo de aceștia: uneori, ei aveau un umor involuntar teribil. Astfel, în dosarul de urmărire informativă al Regelui, Nicolae Ceaușescu este codificat drept „Tiranozaurul“ sau „Dunărea gândirii“!

Această istorie merită a fi citită și în actualul context: cel al inserării Casei Regale în bătălia dintre cele două falii politice interne şi al luptei din interiorul curentului monarhist, cu regalişti dezabuzați și clivaj generațional.

În fine, foarte inspirată este fotografia de copertă, de tip King’s Speech.

Acum Regele Mihai I, pe care l-am putea numi „Cel Modest“, simbol al unei alte Românii, grandioasă și în căderile sale, iese din scenă. El lasă țării sale, în schimbare asemeni lumii în general, o moștenire de patriotism puternic dar discret, devotament și echilibru.

La revedere Majestate!

București, 12 decembrie 2017.

ÎN LEGĂTURĂ CU UN RECENT SCANDAL

Este vorba despre cuvântul senatorului Șerban Nicolae, care a declanșat o dezbatere politico-istoriografico-memorială cu valențe planetare, iar cei scandalizați au uitat – dacă au știut vreodată – de la ce s-a plecat, la fel cum nu știu unde doresc să ajungă[1].

Discuțiile acestea n-au nici o importanță, nici propunerea legislativă respectivă (a recunoștinței luptătorilor din munți), aflată în dezbatere la Senat[2], de la care a pornit totul, căci sunt doar declarații care, precum de multe ori în politică, nu joacă nici un rol, altul decât să umple spațiul.

Mai întâi, miza nu este să umpli țara de legi ale recunoștinței – este deja o inflație de asemenea legi care nici măcar nu se aplică (excepție: Ziua holocaustului, din pricină de... Americani și Israelieni) –, ci să faci o reabilitare, o reală repunere în drepturi a victimelor, și alte măsuri reparatorii.

Apoi, în actualul context social-politic – de blocaj între cele două facțiuni (ultra)executive – nu se poate face nimic, ci doar trage spuza de pe o turtă pe-alta: este exact rolul reluării proiectului legislativ respectiv. Isteria care a urmat și care, iată, a devenit deja planetară[3], a fost ilustrată aseară la „Realitatea Tv“ cu urlete, poncife de tot felul și cu aceleași vedete ale anticomunismului băștinaș. Înțelegem, anticomuniștii în genere și opoziția în particular sunt în criză de idei, dar dacă cea din urmă a fost cuprinsă brusc de frisoane anticomuniste, ar fi util să facă măcar ce-a făcut «ciuma roșie»: dublarea indemnizațiilor foștilor deținuți politici și înființarea unui Subsecretariat de Stat, tot pentru ei. Sau, dacă dorește să părăsească propaganda și stahanovismul, să se aplece măcar asupra Proiectului legii reparațiilor morale și materiale care zace în Parlament[4]. Știm, este greu, nici nu-i stă în putere, dar tocmai de aceea problemele reale nu se tratează cu discursuri sforăitoare, eventual frumos ambalate.

Iată de ce inflamarea aceasta este nu doar lipsită de măsură, ci complet contraproductivă, dacă avem în vedere, pe de o parte, miza reală, nu o butaforie anticomunistă și memorială, iar pe de altă parte faptul că rolul istoricilor – măcar al lor – nu este să spumege de furie şi să pună gaz pe focul altora, ci să analizeze declarațiile de acest tip și faptele.

Or rolul declarației despre care vorbim aici – o reacție la un context pe care senatorul PSD nu l-a creat, ci față de care s-a poziționat – este pur politic și cu geometrie variabilă: un mârâit (dar nu mai mult) la Americani, care susțin, în calitate de Putere Tutelară, falanga politică opusă; o lovitură la țurloaie Britanicilor (pentru că se poate); în fine, un discurs de liniștire către holocaustiști, care după victoriile simbolice de anul trecut și de la începutul acestuia, au pierdut în mod real pe toată linia (or o asemenea lege i-ar băga în depresie, căci și așa sunt cu nervii în pioneze)[5].

Desigur, și fără să intrăm într-un joc de-a „în mintea lui John Malkovich“, senatorul PSD ar fi putut să se abțină de la considerații personale la temă, care au iritat nu doar pe instrumentalizatorii săi, ci și pe victime și urmașii acestora, dar faptul că o poate face fără să riște nimic arată în genere care este azi ponderea reală în dezbaterea politică a subiectelor memoriei comunismului. Dacă mai era nevoie.

În fine, pentru ca tabloul deriziunii politicii memoriei să fie complet, „patrioții“ („naționaliștii“) și „anticomuniștii antifasciști“ continuă să-l devoreze, separat și cot la cot, pe senatorul «roș-ciumat» Nicolae. Iată, ne pregătim de Centenarul Marii Uniri cu un exemplu de pupat toți realpolitik piața endependenți. În rest, vorba bancului sovietic: nu vom avea nici o reparație pentru victimele comunismului; în schimb, vom avea o luptă anticomunistă de nu va rămâne piatră pe piatră!

NOTE

[1] Iată discursul lui Nicolae într-o relatare de presă:

„«Am rude care au luptat pe frontul de vest. Să le spunem că unii mergeau să lupte pe frontul de vest pentru eliberarea Transilvaniei, în timp ce alții luptau cu regimul instalat în august [19]44 este inacceptabil. Trupele de Securitate au provenit, în principal, din foștii jandarmi. Pe acest schelet s-a constituit partea de trupe de Securitate. Deci erau români contra români. Eu nu cunosc lupte duse de aceste grupe de partizani din munți cu trupele sovietice aflate pe teritoriul României. N-a fost atacată nici o unitate, nici un corp, există doar câteva incidente izolate cu ofițeri sovietici care au fost atacați. Intre cei care s-au refugiat în munți erau și oameni care erau căutați pentru alte lucruri. Spre exemplu, n-am cum să fiu de acord cu cei care l-au omorât pe Nicolae Iorga și să spun că erau partizani anticomuniști sau că erau luptători pentru libertate», a afirmat Șerban Nicolae în cadrul dezbaterilor din comisia juridică a Senatului a inițiativei legislative privind declararea zilei de 26 octombrie – Ziua Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă.

«Rezistența anticomunistă începută în 1944, când România era încă în război – de partea Aliaților după 23 august –, este una care slăbea capacitatea de apărare a României. Era mai degrabă îndreptată împotriva intereselor României. Mai mult, dacă îmi spuneți că era un lucru bun că CIA organiza operațiuni de slăbire a capacității de apărare a României sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist este mai degrabă ticăloșie ce făceau. Era punerea în slujba unei puteri străine, valabilă oricând. După 1958 trupele sovietice au părăsit România. Mi-e foarte greu să disting – v-am spus, am în familie și foști legionari, și foști luptători în Bucegi, unii cu funcții –, am încercat să înțeleg toate aceste lucruri și sunt destul de echilibrat, nu sunt un fanatic al vreunei opțiuni. Dar mi se pare că ne arogăm merite care nu există», a mai afirmat Șerban Nicolae.

«Au atacat trupe de Securitate roâne provenite din foști jandarmi, nu aveau niciun fel de efect în ceea ce privește puterea de tip comunist de inspirație sovietică instalată la București, absolut niciun efect. Iar faptul că CIA, la momentul respectiv cunoscând tratativele de la Ialta, de la Postdam, cunoscând și celebrul șervețel al împărțirilor geopolitice dintre Stalin și Churchill, în egală măsură doi criminali, desfășura acțiuni de acest tip pe teritoriul României, n-au cum să-mi spună că asta era luptă pentru libertate sau că ar trebui să o aplaudăm» a mai spus el.“ Cf. „News.ro“, 31/10/2017, la adresa: https://www.news.ro/politic-intern/serban-nicolae-partizanii-anticomunisti-din-munti-au-slabit-capacitatea-de-aparare-a-romaniei-stalin-si-churchill-in-egala-masura-doi-criminali-1922403730002017101417357697.

Senatorul a negat acuratețea relatării, însă pentru ceea ce ne propunem aici interesează faptul că el confirmă temele principale. Cf. http://adevarul.ro/news/politica/Serban-nicolae-despre-criticii-sai-n-am-renunt-dreptul-opinie-doar-mana-neterminati-isterici-agresivi-imbacsiti-ura-mi-l-neaga-1_59f9b5915ab6550cb8b291da/index.html.

[2] Ea se găsește la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=20479&cam=1. Anterior, în septembrie 2017, un proiect de lege cu conținut identic a fost respins definitiv de Camera Deputaților (cameră decizională) fără să fi provocat vreo tulburare anume. Cf. la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=15708.

[3] A se vedea reacția lui Dennis Deletant, care afirmă între altele: „Nu înțeleg etichetarea lui Churchill ca «criminal». Asemănarea lui cu Stalin nu rezistă unei analize serioase a acțiunilor lui.“ Cf. la adresa: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-22084028-scurta-lectie-istorie-dennis-deletant-catre-serban-nicolae-nu-inteleg-etichetarea-lui-churchill-criminal-asemanarea-lui-stalin-nu-rezista-unei-analize-serioase.htm.

[4] Stadiul proiectului poate fi consultat la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=11619.

[5] Holocaustiștii, aflați în criză de activitate – și de nervi (anul acesta n-au băgat pe nimeni la pușcărie, n-au smuls nici o plăcuță, n-au dislocat nici o statuie, n-au schimbat nici o denumire de liceu, ba chiar n-au băgat pe nimeni în pământ) – îl «demască» pe Gabriel Andreescu «în manej» și îl epurează de la Sorbonica lor („Ștefan Gheorghiu“ reloaded).

Cf. la adresa: https://www.observatorcultural.ro/articol/o-rapida-reglare-de-conturi-in-snspa-marca-institutului-elie-wiesel/.

București, 1 noiembrie 2017.

PENTRU PĂSTRAREA DENUMIRII PARCULUI TOLBUHIN

Vom trece peste „disconfortul“ primarului Sectorului 2 din București, ca și al celor-câteva-sute-de-cetățeni-indignați care vor să înlăture denumirea unui loc de loisirs din București[1], ba chiar și peste cel propriu, și aceasta din cel puțin trei motive, de principiu și practice.

Mai întâi, ca să putem spune și mâine, și poimâine că aici a existat comunism, și că el a făcut ravagii, atât în realitate, cât și printre simboluri.

Este argumentul lui Paul Goma, care voia chiar să păstrăm Statuia lui Lenin din Piața Presei Libere („Scânteii“).

Apoi, pentru a avea, în fine, o perspectivă coerentă, rațională și justă, și să nu cădem nici în populism istoric și memorial, nici într-o logică de „pompieri piromani“, creând astfel mai multe probleme decât cele pe care dorim să le rezolvăm.

Autoritatea locală a procedat rațional, just în cazul statuii, denumirii străzii lui Mircea Vulcănescu aflate în sector, pe care acum câteva luni tovarășii holocaustiști le voiau făcute din nou una cu pământul, și nu a cedat sugestiilor, presiunilor (americane, israeliene, guvernamentale, prezidențiale).

Prin birourile unei primării – ca peste tot în lume – se perindă multă lume, se primesc adrese, mesaje, proteste care necesită răspuns. Ar fi de dorit ca el să nu fie, în acest caz, excesiv, adică un fel de „holocaustism de-a-ndoaselea“, dacă suntem de acord că Istoria și Memoria țin de perspective mai complexe decât gândirea-de-beton-armat a lui Ioanid, Rotman, Florian și alți ejusdem farinae.

În fine, pentru a evita complicațiile diplomatice cu Federația Rusă.

Spre exemplu, Austriecii au în centrul Vienei un Memorial întreg dedicat soldatului sovietic, iar nu o simplă denumire de parc, unde înseși vorbele lui Stalin sunt gravate în marmură. Și acolo Armata Roșie a făcut ravagii (să amintim doar crimele, violurile, jafurile, distrugerile), și acolo a existat după 1991 o dispută legată de păstrare sau destructurare, iar rațiunea a prevalat, ansamblul fiind prezervat.

A intra cu Federația Rusă într-un război al memoriilor nu este ceva care să slujească nimănui, și cu atât mai puțin unui Stat de dimensiunile și ponderea României.

Da, știm, anticomuniștii patriei nu vor fi de acord cu noi, nici „anticomuniștii antifasciști“ – cei care au lansat această dezinformare și manipulare tocmai pentru a nu vorbi despre scandalul istoric și moral al ultimei ofensive împotriva „statuilor de fasciști”[2] –, dar rolul istoricului nu este să strângă adeziuni și nici să smulgă aplauze...

NOTE

[1] Cf. https://www.dcnews.ro/parcul-tolbuhin-din-bucure-ti-i-i-schimba-numele_557848.html.

[2] Cf. articolul din timpul disputei publice privitoare la destinul plăcuțelor, statuilor, denumirilor de licee legate de ultima campanie a holcaustiștilor, la adresa: http://romanialibera.ro/special/documentare/maresalul-invadatorilor-sovietici--onorat-de-primaria-sectorului-2--un-parc-din-bucuresti-poarta-un-nume-ofensator-pentru-romani-%E2%80%93-tolbuhin-459945.

București, 21 septembrie 2017.

STATUIA LUI CEAUȘESCU DIN SCORNICEȘTI

0. Pentru că am văzut recent luări de poziție în care se vorbește despre „reabilitarea“, pe această cale, a fostului șef al Partidului[1], vom spune câteva cuvinte, și nu doar ca să-i enervăm anticomunist pe anticomuniștii patriei.

1. Nu există nici un pericol ca Ceaușescu să fie reabilitat, iar statuia sa este ridicolă.

2. Aceasta se află pe teren privat, nu pe teren public și, dacă susținem proprietatea privată, am putea, de dragul principiului, să concedem că moștenitorii (materiali și spirituali) ai Ceaușescului (în acest caz nepotul președintelui republicii socialiste, decedat și el între timp) au dreptul să-și pună în curtea proprie-și-personală (vorba lui Săraru) orice statuie doresc.

3. Istoria diferă de Memorie, cu care nu se află într-o relație ancilară, dar nici invers: rolul istoriei – al unei versiuni a ei sau al unui anume consens – nu este să facă tabula rasa din memoriile care nu i se subsumează, căci aceasta ar fi o pretenție nemaipomenită (deși nu chiar, date fiind evenimentele din ultimii ani).

4. Dacă ne place democrația, este cazul să concedem și că ține de libertatea de gândire și de expresie, inclusiv și mai ales a acelor poziții, opțiuni pe care nu le împărtășim, în cazul de față „ceaușismul“.

5. În fine, procedând astfel, poate vom reuși să avem, în sfârșit, o perspectivă rațională, coerentă și justă cu privire la episoadele litigioase, traumatice din istoria noastră, iar nu două greutăți și două măsuri, în funcție de ideologii, opțiuni, interese.

NOTE

[1] Iată un exemplu la adresa: https://mariusmioc.wordpress.com/2017/09/09/scornicesti-judetul-olt/.

București, 19 septembrie 2017.

PROIECTUL NOII LEGI A ARHIVELOR ÎN DEZBATERE

Am constatat, cu plăcere, că a început o discuție despre Proiectul noii legi a arhivelor, aflat în dezbatere publică, deocamdată pe Facebook, ceea ce este remarcabil pentru disciplinele noastre (Istorie, Arhivistică), în care non-dezbaterea este mai degrabă regula, nu excepția.

Expunerea de motive: http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/file/proiectul%20legii%20arhivelor/65_1501576897_Exp_%20Mot_%20Legea%20arhivelor%2001_08_2017.pdf;

Proiectul: http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/file/proiectul%20legii%20arhivelor/65_1501576897_LEGEA%20ARHIVELOR%2001_08_2017.pdf.

Dat fiind statutul nostru, nu putem participa, însă o vom urmări cu interes, ba chiar, dacă vom găsi nimerit, vom comenta... comentariile.

*

A. Cioflâncă are cuvântul:

Alții, cum ar fi istoricul Adrian Cioflâncă, membru în Colegiul CNSAS, susțin că proiectul de lege în forma actuală ar putea conduce la anularea misiunii CNSAS și ar „scoate din joc toată arhiva CNSAS.“. Acest lucru ar însemna că toate dosarele de la CNSAS, Arhivele Naționale, SRI, SIE care „conțin informații despre săvârșirea de infracțiuni sau existența unor condamnări penale, măsuri de siguranță ori sancțiuni administrative / contravenționale“, cum ar fi dosarele deținutilor politici, cele ale crimelor comise de autoritățile române în secolul XX, ar putea fi studiate de cercetători doar după 100 [de ani] de la crearea lor.

(apud D. Lăcătușu, Facebook, 20/08/2017.)

Ce putem spune? Este dreptul omului să se teamă, iar rolul nostru nu este de a-l liniști.

Dacă însă vorbim despre lege și aplicarea ei (ba chiar și de știință), în Proiect regăsim o trimitere expresă la activitatea CNSAS, care e de natură să pună pe gânduri, iar arhiviștilor să le dea chiar frisoane:

Art. 61. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pe durata funcționării, organizează arhivele preluate cu respectarea provenienței și integrității fondurilor arhivistice și/sau fragmentelor de fonduri arhivistice, precum și arhiva proprie, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

De ce? Presupunem că de-aia sau, vorba lui Bulă, pentru că e cam groasă (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html).

*

Modelul american și visul românesc:

rolul CIA în tranziția românească rămâne, pentru moment, foarte vag.

Fapt curios, nici un document despre România nu este inclus, nici măcar în iunie 2002, în cutiile de arhive referitoare la sfârșitul Războiului Rece, conservate la National Security Archives, la Gelman Library de la universitatea George Washington.

(Catherine Durandin, CIA în război, f.l., Editura Incitatus, 2003, p. 230.)

Întrebarea vine de la sine: pe cine vrea Agenția să protejeze?

Tot curios, am căutat pe Internet și, conform interogării, situația nu a evoluat de atunci cu o iotă: http://nsarchive.gwu.edu/.

Mai mult:

Întrebat de auto(a)r(e) pe această temă în iunie 2002 la Washington, un fost agent CIA aflat la post la Paris între 1998 și 1991, Robert Baer, refuză să vorbească, politicos dar ferm.

(Ibidem.)

Desigur, însă, e cu mult mai reconfortant visul că Americanii sunt campionii mondiali ai desecretizării, iar documentele lor sunt imediat şi direct accesibile, decât să te întrebi dacă nu cumva „ai noștri“ îi chiar copiază și în acest domeniu, cel puțin din 2003 încoace...

D. Lăcătușu, în reacție:

Nu cred că ai noștri îi copiază pe americani. În plus, americanii au adoptat FOIA în anii ’60, care a reprezentat și pentru celelate state un imbold pentru a-și modifica politica de acces la documentele create și să impună limite rezonabile pentru consultarea documentelor. Dar fiecare stat și-a dezvoltat ulterior propriii anticorpi pentru a limita și împiedica consultarea actelor create de state: legile care reglementează accesul la documente. Încă din perioada comunistă, au existat acte normative care au limitat accesul la documente sensibile în scopul protejării statului roman și a funcționarilor săi. Aceste acte au supraviețuit și după 1989. Iar exemplul este celebra Anexă 6 care mulți ani a reprezentat un obstacol pentru accesul la documente și i-a apărat pe funcționarii statului comunist de orice răspundere pentru faptele comise. Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului, nu avem încă o legislație coerentă a arhivelor care să permită accesul cetățenilor la documente, ci câteva legi care se bat cap în cap în privința drepturilor cetățeanului de a cerceta documentele create de stat și a studia activitatea acestuia și a funcționarilor săi. Orice discuție/dezbatere despre arhive ar trebui să pornească de la câteva întrebări: Au încetat arhivele să mai reprezinte doar un sediu al puterii? Au renunțat arhivele la rolul lor de a apăra activitatea statului și a funcționarilor săi care au comis crime? Când vor deveni arhiviștii din oficiali ai statului funcționari publici aflați în slujba cetățeanului? Știu, legea spune că angajații arhivelor sunt funcționari publici, dar așa o fi?

(Facebook, 31 august 2017.)

Nu încercăm să convingem de contrariu, nu acesta este sensul, nici scopul unei eventuale discuții.

Procesul început în SUA la sfârșitul anilor 1960 este important, dar specific democrației americane (context care e greu de rezumat aici), iar el n-a fost urmat de nici o altă țară, și de nici o democrație europeană, care au altă logică de acces la documentele serviciilor secrete. La fel, ceea ce s-a întâmplat la noi înainte și după intrarea în NATO, dincolo de continuități, revine și la diferențe (dar aici n-am vrea să deprimăm pe cineva, prin urmare, ne vom abține).

Conținutul damnatei Anexe 6 se regăsește în cvasitotalitatea Statelor europene, fiind vorba de clauze privitoare, generic, la protecția informațiilor personale, a secretului de Stat, și el este în linia legislației europene (ba chiar și americane) în materie, prin urmare, nu ar trebui confundat cu „cultura secretului“ tipică regimului comunist.

În fapt, în analiza acestei chestiuni se produce un amalgam multiplu între: ceea ce alte legi și instituții definesc a fi secret și clauzele legale stipulate de legislația arhivistică, dat fiind că Arhivele nu definesc „secretul“, ci aplică legea existentă; restrângerea, împiedicarea accesului la arhive după 1989 a fost făcută nu doar printr-o interpretare excesivă a Anexei în chestiune, ci, surprinzător, mai ales invocându-se motive – uneori reale, dar de multe ori închipuite – că „documentele nu sunt prelucrate arhivistic“; este confundată adesea protecția datelor persoanei cu ascunderea informațiilor referitoare la responsabilii (funcționarii, în alți termeni) regimului comunist, chestiune care revine la o temere legitimă, dar care este util să nu dea în fandacsie; clauza generală de 30 de ani nu împiedică nici un creator de arhivă să facă publice documentele sale, ba, mai mult, prevederile legale asociate chiar obligă (Legea 544/2001); tema desființării CNSAS este de un nivel intelectual prea jos pentru a o aborda până și aici; și am putea continua…

În special, conținutul Anexei 6 dă mari bătăi de cap, creează false discuții, dialoguri ale surzilor. Iată-l în varianta franceză:

« Chapitre 3 Régime de communication

Art.L. 213-1.-Les archives publiques sont, sous réserve des dispositions de l'article L. 213-2, communicables de plein droit.

(…)

Article L213-2

Par dérogation aux dispositions de l'article L. 213-1 :

I. ― Les archives publiques sont communicables de plein droit à l'expiration d'un délai de :

1° Vingt-cinq ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier :

a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret des délibérations du Gouvernement et des autorités responsables relevant du pouvoir exécutif, à la conduite des relations extérieures, à la monnaie et au crédit public, au secret en matière commerciale et industrielle, à la recherche par les services compétents des infractions fiscales et douanières ou au secret en matière de statistiques sauf lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé mentionnées aux 4° et 5° ;

b) Pour les documents mentionnés au 1° du I de l'article L. 311-5 du code des relations entre le public et l'administration, à l'exception des documents produits dans le cadre d'un contrat de prestation de services exécuté pour le compte d'une ou de plusieurs personnes déterminées lorsque ces documents entrent, du fait de leur contenu, dans le champ d'application des 3° ou 4° du présent I ;

2° Vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret médical. Si la date du décès n'est pas connue, le délai est de cent vingt ans à compter de la date de naissance de la personne en cause ;

3° Cinquante ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret de la défense nationale, aux intérêts fondamentaux de l'Etat dans la conduite de la politique extérieure, à la sûreté de l'Etat, à la sécurité publique, à la sécurité des personnes ou à la protection de la vie privée, à l'exception des documents mentionnés aux 4° et 5°. Le même délai s'applique aux documents qui portent une appréciation ou un jugement de valeur sur une personne physique, nommément désignée ou facilement identifiable, ou qui font apparaître le comportement d'une personne dans des conditions susceptibles de lui porter préjudice.

Le même délai s'applique aux documents relatifs à la construction, à l'équipement et au fonctionnement des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment utilisés pour la détention des personnes ou recevant habituellement des personnes détenues. Ce délai est décompté depuis la fin de l'affectation à ces usages des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment en cause ;

4° Soixante-quinze ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref :

a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret en matière de statistiques lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé ;

b) Pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire ;

c) Pour les documents relatifs aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice ;

d) Pour les minutes et répertoires des officiers publics ou ministériels ;

e) Pour les registres de naissance et de mariage de l'état civil, à compter de leur clôture ;

5° Cent ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref, pour les documents mentionnés au 4° qui se rapportent à une personne mineure.

Les mêmes délais s'appliquent aux documents couverts ou ayant été couverts par le secret de la défense nationale dont la communication est de nature à porter atteinte à la sécurité de personnes nommément désignées ou facilement identifiables. Il en est de même pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire, aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice dont la communication porte atteinte à l'intimité de la vie sexuelle des personnes.

II. ― Ne peuvent être consultées les archives publiques dont la communication est susceptible d'entraîner la diffusion d'informations permettant de concevoir, fabriquer, utiliser ou localiser des armes nucléaires, biologiques, chimiques ou toutes autres armes ayant des effets directs ou indirects de destruction d'un niveau analogue[1].

Întrebările, chiar dacă balansează între tenta metafizică și ancheta Procuraturii, sunt și ele legitime. Am răspunde la toate, cu dragă inimă, și pe larg, chiar dacă nu suntem purtătorul de cuvânt al instituției, doar dacă ni se va răspunde la una singură, hai, două, și cumulativ: Ce loc ocupă Arhivele în arhitectura instituțională a Statului român și care este ponderea lor? Dacă cineva este convins că arhiviștii sunt un fel de pirați ai drepturilor cetățeanului, de ce nu se adresează Justiției (țara noastră este, de bine, de rău, un Stat de drept) sau, după caz, UE, NATO, SUA?

În fine, dacă oamenii se întreabă, pe bună dreptate de altfel, ce fac Arhivele pentru ei, am întreba și noi, fără să mimăm naivitatea: Cetățenii, ei ce fac pentru aceste Arhive, care nu sunt ale arhiviștilor, ci ale lor? Și poate că de răspunsul la această întrebare va depinde depășirea măcar a perspectivei unei jelanii de babe, dacă nu chiar a celei prin care răul sunt, întotdeauna, ceilalți.

În rest, à bon entendeur, salut !

NOTE

[1] Code du Patrimoine, Partie législative, Livre II : Archives, Titre Ier : Régime général d’archives, la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=DADF156AF1DCDD173388FFE7B7B2D414.tpdila07v_3?idSectionTA=LEGISCTA000006159942&cidTexte=LEGITEXT000006074236&dateTexte=20170903. Subl. ne aparțin.

București, 2 septembrie 2017.