 |
| Foto: Mediafax |
În
turneele sale american și european l-am auzit pe președintele Iohannis
pronunțând un cuvințel recurent: stabilitate. Că România, adică, este o țară
stabilă, un partener NATO, strategic al SUA și membru al UE pe care se poate
conta. Mai întâi, el a fost primit de Donald Trump pentru a afirma
disponibilitatea țării noastre de a se pune într-o relație de și mai mare
dependență, subordonare față de SUA, de a juca rolul de susținător al
intereselor acestora în cadrul UE. Grăbita decizie s-a întemeiat pe o analiză
îndoielnică, căci riscă să anuleze orice spațiu de manevră în politica noastră
externă și tensionarea relațiilor cu Statele membre, în special cu Franța și
Germania, pe ai cărei lideri Iohannis i-a întânit recent. După cum se știe,
România este oarecum izolată în cadrul UE (cu Bulgaria și Cipru), tocmai pentru
că nu are o reală politică externă și nici nu dorește să-și construiască una,
așa că nu-i rămâne decât să penduleze între Cei Doi Mari, Germania și Franța,
și alte State membre, în funcție de interese și de la caz la caz. În
consecință, luate în sine, vizitele externe respective reprezintă o lovitură de
imagine în războiul politic intern, fără nici o importanță însă din punctul de
vedere al unei politici externe veritabile.
Faptul
se întâmplă întrucât Iohannis știe că mantra stabilității este foarte prizată
la Washington și Bruxelles, căci atât administrația Trump, cât și Europenii au
nevoie de oameni puternici care să întrețină mitologia aferentă. Această
imagine de stabilitate este alimentată în exterior prin faptul că țara noastră
este un membru al Alianței și un partener docil al SUA, pe de o parte, iar pe
de alta pentru că, lăsând la o parte exercițiile retorice, cu rol de a mima
atât existența unei politici externe veritabile, cât și de a copia poziția
grupului Statelor Vișegrad, spre exemplu în chestiuni precum imigrația, România
este la fel de docilă și în cadrul politicilor comunitare.
În
interior, Iohannis se prezintă ca singurul capabil să mențină coaliția aflată
la putere în limite convenabile, chiar dacă aceasta se petrece prin metode de
mână forte.
Dincolo
de imaginea externă pe care dorește să o imprime prin președintele său, intern
România este o țară nu doar profund divizată, marcată de clivaje puternice, ci
instabilă, și pentru a face un tur rapid este suficient să indicăm disfuncțiile
care sar în ochi: slaba capacitate civică și asociativă; absența democrației
interne în partidele politice; politizarea administrației, care merge în
profunzime până la nivelurile cele mai de jos; corupția endemică a sistemului
social-politic, în ciuda a mai bine de un deceniu de luptă îndârjită, o acțiune
care s-a dovedit a fi la fel de dubioasă, ba chiar de-a dreptul coruptă, și
care s-a desfășurat sub acoperirea unor politici botezate „de securitate“;
absența separației puterilor în Stat, aflate în permanent conflict, și o
Justiție dependentă de impulsul venit de la Președinție; o luptă intrasistem
pentru putere și resurse care deturnează și acaparează agenda publică și
sleiește energiile sociale. Pe scurt, tot atâtea probleme de aplicare a
principiilor democratice înscrise în tratatele europene.
Parte
din această problemă sunt chiar acțiunile Președintelui, cu rolul de a
destabiliza principalul partid de guvernământ (PSD) și alianța de la guvernare
(PSD – ALDE), manifestate într-un prim moment anul trecut prin bizarul refuz al
numirii unui prim-ministru desemnat (Sevil Shhaideh), sugerându-se existența
unor probleme de securitate, apoi prin încurajarea cel puțin tacită, dacă nu
explicită, a tentativei de disidență a fostului premier (Sorin Grindeanu) și,
în fine, prin desemnarea unui prim-ministru (Mihai Tudose) nu doar incapabil să
genereze un minim consens, ci contestabil din toate direcțiile posibile,
inclusiv, și mai ales, din perspectiva criteriilor enunțate de președintele
însuși, o incoerență care dă mai multe bătăi de cap susținătorilor săi decât
metodele folosite.
Pe
de altă parte, dat fiind că această luptă intrasistem se desfășoară nu doar la
nivel politic, ci și economic, instituțional, este greu de apreciat care sunt
raporturile reale de forțe. Or cu ultima numire avem o imagine cât se poate de
reală a lor: principalul partid de guvernământ (și alianța aflată la putere)
reprezintă un colos cu picioare de lut care poate fi ușor destabilizat și
împins de Președinte într-o direcție convenabilă sieși fără posibilitatea de a
putea schița vreo reacție eficace.
Este
relativ ușor de înțeles de ce Iohannis a procedat în acest mod: el a pus astfel
o țintă nu doar pe fruntea premierului desemnat, ci și a principalului partid
de guvernământ, în care se va trage din toate direcțiile, fapt care îi va lărgi
și mai mult spațiul de manevră intern în perspectiva următoarelor alegeri
prezidențiale. Cu un preț foarte greu, însă: cel al permanentizării crizei.
Aspectul
cel mai îngrijorător este acela că, în ciuda asigurărilor externe și interne,
numirea Președintelui este una generatoare de instabilitate, căci contestarea
premierului desemnat a început încă din prima zi și dinspre toate azimuturile
politicii, ceea ce lasă ușor de înțeles atât intențiile cât și, mai ales,
faptul că dacă Tudose va izbuti cu adevărat să agrege un cabinet, este
îndoielnic că va reuși să pună în practică un set coerent de politici, și cu
atât mai puțin programul cu puternice accente populiste al alianței de
guvernare.
În
fine, pentru a încheia cumva circular, ar fi de spus că Washingtonul are el
însuși o responsabilitate politică în situația de la București. Acceptând
Parteneriatul Strategic, el ne-a luat, cum s-ar zice, sub aripa-i protectoare,
iar tot ceea ce s-a întâmplat la noi, începând cu siluirea voinței cetățenilor
prin agregarea unui pol politic botezat „garant al siguranței naționale“
(Gabriel Oprea) din timpul mandatelor lui Traian Băsescu și al fostului său
partid (PDL), apoi balansul acestui pol către gruparea adversă (USL), s-a
petrecut cu știința și, verosimil, binecuvântarea sa.
Bruxelles-ul
are, la rândul său, partea de responsabilitate în această nebuloasă, și una
chiar mai mare, căci în ciuda faptului că România a fost admisă în UE cu clauza
privind justiția și afacerile interne, în afară de rapoartele anuale ale
Comisiei, care susțin invariabil limbajul «de lemn» conform căruia țara noastră
„a făcut progrese notabile“, capătul acestei monitorizări rămâne o Fata Morgana,
la fel ca și procesele democratice reale. Cert, România postcmunistă nu a avut
resurse interne pentru a se democratiza, iar decizia strategică de a o primi în
UE (la fel ca și cea de a o coopta în NATO) a fost pe cât de rațională politic,
pe atât de salutară pentru cetățenii ei. Dar dacă Bruxelles-ul nu trage
concluziile necesare din această suită de crize periodice, și anume că noi nu
avem nici acum aceste resurse, cuvinte precum „nevoia de stabilitate“ nu vor
putea acoperi carențele endemice ale politicii noastre, la fel cum absența
progreselor democratice reale nu va putea fi drapată nici prin verbiajul
rapoartelor periodice ale „forurilor tutelare“ europene și nici, cu atât mai
puțin, prin asigurările Președintelui Republicii.
București,
27 iunie 2017.