Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului
comunist (1948-1989), cuvânt-înainte de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura
Corint, 2017, 604 p.
În cele ce urmează nu vom face o recenzie-standard a
cărții, ci ceva mai lejer, vom trascrie câteva simple note de lectură situate într-o
grilă selectivă care va urma oarecum aleator firul narativ al cărții. Și aceasta
pentru că, paradoxal, într-un domeniu precum cel al spionajului, în care jocul
oglinzilor este regula, subiectivitatea este preferabilă empirismului și
tehnicismului sec inerente.
Scopul nostru nu va fi nici de a situa lucrarea autorului
în contextul istoriografic românesc – demers inutil, atâta vreme cât ea
reprezintă, la 27 de ani de la căderea regimului comunist, primul studiu
academic ce analizează subiectul pe întreaga perioadă – ci de a fixa atenția
asupra unei lucrări așteptate, necesare, care constituie o primă tentativă de a
trata subiectul într-o manieră detașată, echilibrată, globală.
Lucrarea se deosebește net de alte demersuri, precum ale
lui Ion Mihai Pacepa, Mihai Pelin sau Cristian Troncotă, ale căror intenții de
reabilitare a spionajului comunist românesc și/sau a propriilor persoane sunt
străverzii, și care la o analiză factuală se dovedesc cu ușurință a se integra
unor acțiuni de tip „perdea de fum“[1].
Autorul se apleacă cu modestie asupra temei, evită cu
program ipotezele și explicațiile hazardate, și stăruie asupra faptelor, în principal
pe baza informației furnizate de documentele de arhivă.
Iată mai întâi două exemple al căror umor intrinsec este
de cea mai bună calitate.
Astfel, un locotenent major, lucrător
operativ la rezidența din Londra [la mijlocul anilor 1950] (...) Fiind întrebat
de unul dintre subalterni ce probleme erau prioritare, ofițerul român i-a cerut
„să aducă formula prin care s-ar putea înlătura ceața de deasupra Londrei“. (p. 62)
Am putea spune că respectivul ofițer s-a
păstrat, totuși, în limite raționale, de vreme ce nu i-a ordonat subordonatului
să-i aducă luna de pe cer.
În 1972 Securitatea externă (DGIE) își
schimbă denumirea în Departamentul de Informații Externe. Conform lui Pacepa,
la originea decretului a stat dorința sa și a lui Nicolae Doicaru (șeful
organului) de a instaura „legalitatea socialistă“ în domeniul spionajului.
Respectând contextul și proporțiile, se
petrecea ceva cam ca în prezent, ca să zicem așa.
Florian Banu comentează episodul cu umor:
Evident, potrivit lui Pacepa, Ceaușescu era
împotriva unei astfel de „legalizări“, de vreme ce trebuia dusă o vastă muncă de
persuasiune pentru a-l aduce „pe calea cea bună“, singurii care nu se puteau odihni noaptea
de grija încălcării Consituției fiind el și Doicaru. (p. 78)
Alături de cazurile amintite, vom mai indica
un exemplu de utilizare de către autor a acestei metode nestandard de expunere
permisă în istorie – de altfel, una dintre puținele, dar nu la îndemâna tuturor
– ironia:
La ora la care generalul locotenent Ion
Mihai Pacepa o ștergea „englezește“ din camera sa de la hotelul
„Intercontinental“ din Köln, undeva, în București, un proaspăt doctor în istorie reflecta
asupra evoluției mișcării muncitorești din Oltenia, fără a-i trece o clipă prin
minte că, în scurt timp, moirele îl vor smulge din brațele muzei Clio, redându-l unui destin de
care încercase, cu disperare, să fugă – spionajul! Numele său era el însuși de
inspirație istorică: Romus Dima [nota 91].
[nota 91] Nu avem nicio îndoială că
părinții săi au avut în vedere fie numele Romulus, legendarul întemeietor al
Romei, fie pe cel al lui Remus, dar printr-o nefericită neatenție (a lor sau a
notarului din sat), a avut loc o „fuziune“ (întâlnită și la case mai mari!) între
numele celor doi frați latini, Romulus și Remus. (pp. 197–198
și 571)
Iată în continuare un episod care introduce
în ecuație și istoria Arhivelor Naționale.
La începutul anilor 1960 Securitatea a renunțat
la practica trimiterii în URSS pentru cadrele spionajului extern, iar în
aprilie–iulie 1963 a organizat prima școală
de cadre a DIE:
Primii cursanți au fost chiar ofițerii
trimiși spre instruire în URSS, în seria octombrie 1962 – mai 1963. Reveniți în
țară, aceștia au trecut printr-o altă etapă de pregătire în cadrul noii școli,
care funcționa provizoriu într-o clădire amplasată vizavi de Piața Gorjului. (p. 266)
La locul indicat există două clădiri, arhitectură model sovietic de la
începutul anilor 1950 (de bună calitate, dar care necesită, la fel ca
moștenirea teribilă, o grabnică reabilitare), dintre care una este astăzi
sediul Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naționale (sau, altfel
spus, locul nostru de muncă), iar cealaltă sediul Direcției Generale pentru
Protecția Martorilor (anterior Facultatea de Arhivistică). Clădirea noastră a
fost sediul Filajului Securității.
De altfel, Arhivele au fost pe toată
perioada regimului comunist în „contact operativ“ cu Internele, fiind, pe lângă funcțiunea
lor de bază de „gardian al secretelor“, un fel de „batalion disciplinar“ sau, în altă versiune, „cimitir al
elefanților“:
Valerian Bucikov (spion sovietic, șeful Gărzii lui Gheorghiu–Dej, al
nomenklaturii) a fost directorul lor adjunct la începutul anilor 1960. Mai
mult, instituția post-revoluționară a moștenit acest „activ de bază“: până acum câțiva ani am avut chiar un
angajat provenit din Filaj, cu care am preluat chiar noi de la Armată, în 2008,
„fișele martor“
ale carnetelor membrilor de partid.
Cum am arătat deja, „secii“ (vorba lui Paul Goma) externi aveau un
umor involuntar... criminal, iar acesta a rămas activ pe întreaga perioadă a
regimului pe care instituția lor l-a servit.
Astfel, lui Noel Bernard i-au dat numele de
cod „Șacalul“,
iar lui Henri Coandă... „Hera“ (pp. 374 și 388). Dacă în anii 1980 pe urma primului au trimis adevăratul
Șacal (Carlos), în cazul din urmă „Baba-face-ouă“ ar fi o traducere cu adevărat potrivită!
Alte cazuri expuse de autor sunt complet
ridicole: un „sec“
de-al nostru extern – „ofițer-instant“ pregătit după dezertarea lui Pacepa – a
cumpărat, undeva în America de Sud, de la un emigrant român fost cercetător la
Fundulea, un eșantion de semințe de floarea soarelui, chipurile subtilizate de
la un institut american. Excelenta afacere a fost însă dezumflată de răspunsul
primit de ofițer din Centrală:
mulțumim, dar nu avem nevoie de așa ceva.
Semințele trimise de dvs. sunt furate de la noi de inginerul X, rămas ilegal în SUA și care
a căutat să le vândă americanilor fără sorți de izbândă însă. (p. 439)
Dat fiind că furtul de hibrizi era o
practică curentă în spionajul local, este foarte posibil ca în acest caz să se
fi întâmplat exact ca în situația plagiatelor naționale prezente: hoțul furase
un alt hoț!
Aici vom relata un episod similar, pe care
îl cunoaștem din sursă directă.
La sfârșitul anilor 1980 la Scornicești,
comună fruntașă pe țară în producția agrară, fie și doar pe hârtie, au sosit
câteva combine bulgărești. Noi, frumoase – erau verzi! – le vedeam mai mult pe
străzi decât pe câmpuri, de ziceai că scopul lor era să fie scoase la plimbare
prin „centrul agroindustrial“.
Cert este că alor noștri le-au plăcut
foarte mult, drept pentru care una dintre ele a fost desfăcută bucată cu
bucată, la SMA-ul din localitate, pentru a fi replicată în producție. Nu știm
ce s-a ales de acțiune, dar singura întrebare ar fi acum: bulgarii, ei de unde
vor fi furat-o, la rândul lor?
Pacepa este și el protagonistul mai multor
episoade autobiografice umoristice, din care extragem unul:
În 1955, când am fost transferat în DIE, operațiunea
„Moștenirea“, sau „M“, cum se numea jecmănirea emigranților, era deja o artă.
Florian Banu comentează ironic:
Potrivit acestei relatări, Occidentul gemea
de români putred de bogați, care mureau ca-n vremea ciumei lui Caragea, dând de
lucru „zilnic“ așa-zișilor ofițeri „M“. (p.
598, nota 228)
În fine, o concluzie a autorului la galeria
portretelor pe care le face șefilor spionajului extern comunist, pe care o
reținem și noi pentru întreaga lucrare:
La urma urmei, conducerea spionajului
românesc nu putea fi nici mai educată, nici mai profesionistă decât conducerea
regimului pe care îl slujea! (p. 258)
Subscriem, deci. Apoi, ne veți ierta poate
extrapolarea, ricanarea: dincolo de timp, de context, cam ca acum!...
Și o notă despre maniera de redactare a
cărții. Lucrarea este împănată cu note: ale autorului (la sfârșit), ale coordonatorului
ediției și redactorului (în subsol). Dacă cele ale autorului sunt necesare,
judicioase, celelalte umflă inutil cartea, ba chiar o parazitează, căci ele țin,
în cel mai bun caz, de o hiper-redactare, o hiper-îngrijire și, dacă adăugăm și
cuvântul înainte, de o hiper-încadrare.
NOTE
[1] A se vedea, spre
exemplu, studiul nostru în care am analizat cazul Carlos–Șacalul și altele
asociate, cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/securitatea-i-terorismul-internaional.html. Pentru cazul Pelin a se vedea și René Al. de Flers, Radio Europa Liberă și exilul românesc,
București, Editura Vestala, 2005.
București,
26 martie 2017.