1. O
schimbare „strategică“ de atitudine
Mai întâi, iată care este sursa verosimilă a schimbării
de atitudine a liderului PSD și a apariției îngrijorărilor personale, într-un
moment în care părea să fi câștigat prima rundă a luptei cu Președintele
Republicii.
Americanii:
[Rex Tillerson] România este un aliat important, și sunt
total de acord că anticorupția și statul de drept trebuie să reprezinte
fundamental relației noastre. Aștept să lucrez cu guvernul României pe aceste
teme dacă voi fi confirmat în funcție.
[James Mattis, poreclit Mad Dog] Da, eforturile României
în domeniul anticorupției și statului de drept sunt puternice, mergând până
acolo încât este lider regional în acest domeniu. Totuși, amenințări la adresa
procesului continuă să existe iar reformele trebuie să rămână o prioritate[1].
Europenii:
Potrivit sursei citate [Președinția României – n. n.],
Cancelarul german a exprimat întreaga susținere pentru continuarea luptei
anticorupție în România și s-a arătat preocupată de eventualitatea ca anumite
demersuri să afecteze parcursul pe care s-a înscris România în combaterea
acestui fenomen[2].
Cei din urmă, chiar dacă înțeleg miza a ceea ce se
întâmplă, deciziile finale sunt pur politice, prin urmare, ele nu vor distruge
firavul echilibru autohton, așa că mesajul pare să fie: țineți-o la fel ca-nainte, iar noi, pentru că n-avem nici o altă idee
în locul vostru, menținem MCV-ul[3].
2. Patria rătăcită între apriori
și aposteriori
I) Cătălin Tolontan despre chestiunea
agenților acoperiți din presă:
1) „Un
om cu dublă comandă nu mai știe nici măcar el însuși pe cine servește.“
Din contră, acesta știe foarte bine: cu
adevărat, nu lucrează decât pentru el însuși!
2) „E
imposibil ca oricine din SRI să afle dacă jurnaliștii înregimentați au relatat
în calitate de ziariști sau de colaboratori!“
Ei, asta-i!, faptul se poate afla, dar când
controlul superior slăbește, calitatea acțiunilor informativ-operative scade și
ea. Este exact problema lui Hellvig. Ce poate face însă în tot acest timp
fantoma numită presă, decât să bântuie în căutarea unui trup?
3) „Nu
poți să fii și ziarist și agent secret, după cum nu poți să fii om în serviciul
public al SUA sau al României și PR-ul șefului tău.“
Este o teorie optimistă cu privire la
natura umană, iar distanța față de realitate variabilă, în funcție de
societate. Iar în cazul nostru, maaare!
Problemele reale sunt însă altele,
cunoscute, și nu din registrul psihologic (crize de conștiință): o presă
muribundă, dacă nu moartă de-a binelea, în care mai supraviețuiesc doar câțiva
jurnaliști veritabili, la fel, contextul cu logica disputei politice, care
presupune mai degrabă utilizarea, controlul informațiilor, decât punerea lor în
slujba drepturilor cetățenilor, a intereselor de Stat. Ceea ce probabil că autorul știe, dar nu vrea să-și
bage cititorul, și așa nevrozat, în depresie[4].
II) În fine, un verosimil mesaj de la trupă
către șeful său, semn al unei mici lupte de clasă care va muri în fașă, și care
arată că serviciul funcționează mai degrabă ca o fabrică postsocialistă, decât
ca un serviciu modern de informații:
Cei mai mulți [ofițeri] au salarii
neînchipuit de mici, lucrează „pe stoc“ pentru că de regulă nu există feed-back
din partea beneficiarilor legali, și reușesc din ce în ce mai greu să-i
convingă pe alții de ceea ce nici ei nu mai cred: că pot îndrepta lucruri
pentru România. Repet: modul în care comunicați (și) în această perioadă de
criză accentuează deficitul de imagine și de încredere al SRI, iar în acest fel
este afectată grav capacitatea operațională. De pildă, imaginați-vă cu ce
handicap indus de propria-i instituție evoluează un ofițer care trebuie să facă
o recrutare la vârful unei instituții publice, conduse de un porc căruia SRI-ul
i-a amplificat impostura livrându-i diplome de studii academice
postuniversitare[5].
3. Lupta anticorupție dusă cu mijloace dubioase este o formă de corupție
Ea are ca efect ceea ce constatăm în
prezent: compromiterea oricărei acțiuni a organismelor de aplicare a legii și
dispariția încrederii oamenilor obișnuiți în acțiunile instituțiilor.
Iată un caz ales intenționat, cel al
ministrului muncii, persoană față de care nu am vreo simpatie, dat fiind că a
fost implicată în linșajul politico-securistic la care autorii manualului de
istorie Sigma au fost supuși în 1999:
Un judecător de cameră preliminară de la
Tribunalul București a constatat că rechizitoriul întocmit de DNA în acest
dosar conține nereguli. Magistratul a stabilit ca fiind nule mai multe probe
strânse de anchetatori, respectiv declarațiile date de trei martori în fața
ofițerilor de poliție judiciară, deoarece aceștia nu aveau delegare din partea
procurorului de caz pentru a efectua acte de urmărire penală, precum și o
declarație dată de denunțătorul Ionuț Pârvulescu. Tot atunci,
judecătorii au stabilit că Olguței Vasilescu i s-a încălcat dreptul la apărare[6].
Lupta anticorupție, definită de securitate
națională, a mers atât de departe, iar mijloacele au fost atât de dubioase,
încât nu doar că a jucat în picioare drepturile cetățenilor, ci a devenit chiar
un atentat la securitatea națională.
4. Darren White este pentru noi / un fel Sebastian Ghiță doi
Acesta spune jumătăți de sferturi de adevăr,
o persoană care transmite comunicate publice americane de tip Hans Klemm, dar
din poziție neoficială. Doar un exemplu, ca să nu mai pierdem vremea:
Întrebare: Credeți că autoritățile
americane sunt responsabile pentru ce se întâmplă în România? SRI și DNA au
aprobarea SUA?
Răspuns: Nu știu[7].
5. Orbirea ca fenomen de mase
Ea se petrece la probabil cel mai educat
segment al populației. În tot cazul, sociologic este vorba despre oameni cu
nivelul de instrucție cel mai ridicat, care lucrează preeponderent în
companiile multinaționale, și care strigă ceva care poate fi rezumat astfel:
„Jos Mafia, sus Patria!“
Prin urmare, îți vine să spui
similileninist: „Scoală-te, Vadime, căci ăștia au înnebunit!“
Pentru a preîntâmpina un posibil reproș,
formulat în același registru, vom încerca un răspuns la întrebarea ipotetică Ce-i de făcut?
Ce-ar fi ca cele treizeci de mii de
protestatari, dacă tot vor ieși duminica viitoare din casă pe frigul acesta, să
strige ceva mai nepolitic, dar mai împăciuitorist și mai sănătos realpolitik, abandonând clișeele de
toate orientările: „Vrem o luptă anticorupție (precum Iohannis) cu garantii
procedurale (precum Dragnea)!“, evitând astfel anexarea lor la circul Anticorupție versus Corupție? E greu?
Și iată o întrebare
reală, de această dată de la un protestatar la fel de real:
– Deci, Mircea, să înțeleg
că tu crezi că lupta asta anticorupție de fapt bagă la închisoare nevinovați?
– Nu, Dan, ce spun eu
este atât: că scopul nobil (lupta anticorupție) nu scuză mijloacele (lipsa
garanțiilor procedurale, adaosul la lege prin acte secrete precum hotărârile
CSAT, ș.a.).
Altfel spus: da, eu
vreau ca toți infractorii să plătească, dacă așa ceva va fi vreodată posibil;
dar eu nu vreau ca vreun infractor să meargă la pușcărie în condițiile în care
modul cum au fost strânse probele este profund viciat, iar drepturile i-au fost
încălcate.
Nu vreau pentru că o
justiție în care scopul scuză mijloacele nu este una reală, ci seamănă mai
degrabă cu o reglare de conturi, eventual „de tip mafiot“, în care sacrificată este însăși Justiția.
Prețul este mult prea
mare, iar rezultatul vicierea întregului proces.
– Zeci de ani am simțit
că ăștia au impunitate. Zeci de ani m-am încărcat de frustrare și de ură... Și
uite că a venit momentul ca cineva să îi ia la întrebări. De ce o face, cum îi
alege? Nu știu și nici nu văd de ce mi-ar păsa. Și de i-ar împușca fără
judecată pe pod la Elefterie, nu cred că aș fi prea tulburat. Dumnezeu să mă
ierte!
Ca istoric, am
exercițiul unei anume perplexități în fața realului. Dar chiar în acest hal să
ne fi dezumanizat în ultimii 27 de ani?
NOTE
București, 28 ianuarie 2017.