 |
| © Mircea Stănescu 2016 |
Luni, 30 mai 2016, după repetate amânări, a
fost dezvelit Monumentul Național al
Luptătorilor din Rezistența Anticomunistă 1945–1989, un simbol, în egală
măsură, al luptei și suferinței. Realizat de sculptorul Mihai Buculei, ideea
lui este puternică, iar rezultatul copleșitor, căci dislocă, pe axa centrală, „Casa
Scânteii“,
iar pe cea opusă face Turnurile Gemene ale corporatismului neoliberal să se
plece.
Andrei Muraru în lectura lui Klaus
Iohannis, cu acel prilej:
„Tinerii trebuie să știe că regimul comunist a banalizat moartea și
suferința (subl. n.), a îngrădit sistematic drepturile și libertăţile
cetăţeneşti şi a comis nenumărate abuzuri în numele unei utopii criminale. Nu
putem să permitem repetarea, indiferent de formă, a unor astfel de derapaje
tragice.“
Urmează sarcina-de-plan prezidențială:
„În ultimul timp, au apărut semnale că
există persoane care pun la îndoială ori banalizează sacrificiul şi tragedia
victimelor regimului comunist.
Avem nevoie, prin urmare, de o legislație care să interzică orice formă de
negare a crimelor comunismului (subl. m.). O astfel de lege trebuie să sancționeze şi tendinţele
de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea (sic!) abuzurilor pe criterii politice
în vremea comunismului. Numai aşa arătăm
că am înţeles drama trecutului totalitar şi că apărăm principiile după care se
ghidează statul de drept.“[1]
Cum dreptatea pentru victime s-a încheiat înainte de a
începe, nu mai rămâne decât exploatarea suferinței lor!
În aceeași seară, la „Realitatea Tv“, singurul post care a organizat așa ceva, a
avut loc o discuție cu deținuți politici. Între ei, Teodor Stanca, unul dintre
liderii manifestațiilor studențești de la Timișoara, din 1956, care a spus că
generalul Marin Dragnea, președintele în exercițiu al Asociației Veteranilor de
Război, a condus represiunea studenților[2].
Este un exemplu-forță pentru imaginea reală
a memoriei și justiției de la noi.
Apoi, ar fi de spus că în 2000, Anul
Domnului, „primul președinte democrat al României“ l-a înaintat și el în grad (în retragere)
pe eroul nostru[3], care, înainte de a se ocupa de studenții revoltați, s-a
întors din URSS cu Divizia „Tudor Vladimirescu“, una din cele două unități formate de sovietici
din prizonieri de război care au contribuit la comunizarea țării și pe care s-a
construit Armata Populară.
Ce-a făcut și Ion Iliescu în legătură cu aceeași persoană
nu mai are relevanță, fiind anume în firea
lucrurilor.
Cât a contat la Cotroceni evenimentul
indicat? Răspunsul este: Zero.
Iar agitația vizuală de a doua zi este
lămuritoare: pentru Președinte, întâlnirea cu Prințul Charles a fost mai demnă
de semnalat, în timp ce Consilierul Muraru a rămas la ale sale (nu care cumva
să se înțeleagă că decorații memoriei comunismului i-ar concura cumva pe cei ai
memoriei holocaustului).
Cu același prilej, Președintele a decorat patru foști
deținuți politici[4].
Dat fiind precedentul, legat de decorarea
lui Octav Bjoza – care n-a fost legionar, însă a fost acuzat de „asociere“ cu persoane și idei legionare, atât de
către „antifasciști“ (gruparea Ioanid–Shafir),
cât și de „antifasciștii anticomuniști“ (gruparea Tismăneanu)[5] –
presupunem că ultimii decorați au fost verificați
până la a șaptea spiță, ca nu cumva să se afle între ei vreun picior de
„legionar“.
Apoi, am înțeles că poemul lui Radu Gyr, Cântec de luptă, nu a fost
săpat în lespedea Monumentului, așa cum prevedea proiectul. Motivele le putem
bănui, dar cum nu lucrăm cu suspiciuni, ci cu probe, vom reveni asupra
subiectului.
În fine, am văzut la „Realitatea Tv“ imaginile de la dezvelire:
Klaus Iohannis își termină discursul, se
îndreaptă către organizatorii Octav Bjoza și Emil Constantinescu, îi întinde
mâna primului, apoi celui de-al doilea. Șeful deținuților politici începe să-i
spună ceva, însă președintele îl ignoră și demarează propria discuție cu fostul
președinte. Merg împreună, toți, o bucată de cale, filmul, imobil: Bjoza
continuă să spună ce are de spus, Iohannis îl acoperă cu cuvintele adresate lui
Constantinescu. Apoi se despart, Iohannis în dreapta, ceilalți în stânga...
Într-adevăr, cuvintele (cele spuse, la fel,
comentariile) sunt de prisos!
*
Înțelegem că sunt și oameni de bună
credință care se întreabă dacă cu banii cheltuiți pe Monumentul „Aripi“ nu se putea face ceva pentru foștii
deținuți politici.
Răspunsul este ca la Radio Erevan: nu, nu
se putea!
Dimensiunea politică a lui, spusă pentru
profani, arată astfel: banii respectivi ar fi ajuns pentru a despăgubi doar
câțiva deținuți politici, în baza masacratei Legi 221/2009 (sic!), să zicem o familie de trei persoane, precum Birkle. Prin
urmare, nu era mai profitabil – și economic, și politic – să procedezi
bolșevicește, adică după ce-i tragi omului un glonț în cap, îl bagi în pământ
ori îl ruinezi fizic și mental, să-i ridici o statuie?!
În concluzie, cum coada vacii n-are-a face
cu ștampila primăriei, nici actele simbolice n-ar trebui să țină loc de
dreptate (sancționarea legală a criminalității comuniste și despăgubirile
pentru victime și urmașii lor), căci, în loc să salveze, ar ucide adevărul.
*
Un moment pe care foștii deținuți politici
și urmașii lor nu l-au trecut cu vederea a fost aniversarea oficială a
președintelui Asociației Veteranilor de Război, fost membru al Diviziei „Tudor
Vladimirescu“, apoi al dispozitivului de represiune de
la Timișoara în timpul manifestațiilor studențești din 1956.
Despre MApN numai de bine: el este în linia
raporturilor internaționale, căci Americanii luptă nu împotriva comunismului,
ci a fascismului! Mai mult, în contextul descris, este de apreciat că ministrul
Apărării a ales să participe la dezvelirea Monumentului, lăsând sărbătorirea
generalului Dobre în seama subordonaților săi[6].
Am văzut ultimul tam-tam al
„antifasciștilor“ legat de Mihail
Manoilescu și Banca Națională[7], așa că ne imaginăm cu ușurință, în context, ce scandal
monstru ar fi declanșat dacă era vorba despre vreun suspect de fascism,
legionarism sau antonescianism. De data aceasta nu au scos un sunet.
Desigur, „antifasciștii“ nu au grețuri, ei sunt unilateraliști, dar
de la „antifasciștii anticomuniști“ așteptam ceva mai multă coerență, măcar în declarații. Prin urmare, hai cu
dublele standarde, cu două unități, două măsuri, cu ocaua mică, în fine, cu
agendele ascunse!...
*
Din ciclul: una vorbim, alta fumăm:
Când reușiți să suprapuneți aceste două imagini,
ambele din 30 mai a.c. – una de la dezvelirea Monumentului Rezistenței
Anticomuniste, cealaltă de la aniversarea oficială a șefului Veteranilor de
Război – vă rugăm să ne dați și nouă de știre!
Prin urmare, hai cu lege-aceea, a memoriei
comunismului, căci sunt atât de multe probleme de acoperit, exact câte de
rezolvat! Apoi, hai nu cu reconcilierea, ci cu pupatul victimei cu călăul în
sistem Pitești!
*
Nu putem încheia această dare de seamă fără
să vedem și ceva reacții de presă.
Mai întâi, leșinul unui soldat este mai
important decât evenimentul în sine[8]. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns această presă de jale...
Apoi, ce dezvelire este aceea fără o mică „demascare“? Chiar ne miram:
nimic, nimic la acest moment festiv?![9]
La temă, două chestiuni agită autoarea textului.
Prima este a prețului Monumentului:
„Tumultul (o ironie la adresa monumentului
– n. n.) a costat Primăria
Municipiului București 3,2 milioane de euro. Adică aproape la fel de mult ca
statuia lui Iisus din Rio de Janeiro.“
Ia să încerce autoarea să facă o comparație
similară în privința Memorialului holocaustului de la București, să vedem dacă
scapă de acuza de „fascism“, „legionarism“, „antisemitism“, „negaționism“, „deflectivism“, „trivialism“ și altele asemenea!
Ce de-a doua este turnura propriu-zis
ideologică pe care o ia articolul:
„«În afară de memorialul Holocaustului,
unde mi s-a părut că procesul a fost foarte, foarte transparent, mereu am aflat
din ziare că artistul cutare va realiza lucrarea cutare», spune Judith Balko,
sculptor și artist vizual.“
Clișeul, pe scurt: „anticomunism“ = corupție, „antifascism“ = glasnosti.
După cum s-a demonstrat însă, și nu o dată,
viața, tovarăși, este ceva mai complexă de-atât!...
O concluzie, pe care ne-o dorim provizorie:
este notabil că la aproape 27 de ani de la căderea comunismului victimele au un
astfel de simbol estetic. Va mai dura însă până când, cu tot cu tumulul de care
sunt legate, aripile vor fi proiectate spre cer.
NOTE
București, 31
mai 2016.