CONDAMNĂRILE POLITICE ȘI „LEGEA MEMORIEI COMUNISMULUI“

Am promis, într-un text anterior, că vom reveni asupra modului în care dreptul nostru tratează chestiunea condamnărilor politice din perioada comunistă[1].
Nefiind juriști, am cerut punctele de vedere a doi avocaţi cu practică în domeniul aplicării Legii 221/2009. Opiniile lor sunt convergente, și vom cita în continuare una dintre ele:

În primul rând, trebuie precizat că în dreptul nostru, spre deosebire de cel francez, nu există nulități de drept. Prin terminologia „nulă de drept“, codul nostru civil înțelege nulitatea absolută, care, la fel ca nulitatea relativă, trebuie constatată de instanța de judecată.
Prin urmare, nu se poate pune semnul egalității între condamnări prezumate de drept de legiuitor ca având caracter politic și nulitatea hotărârilor judecătorești de condamnare.
Efectul practic al distincției între prezumarea de drept a caracterului politic al condamnării și celelalte cazuri de persecuție (ce nu sunt reglementate expres în art. 1) este acela că, în al doilea caz, pentru a se constata caracterul politic trebuie să te adresezi instanței, unde se administrează probe.
În cazurile de la art. 1, este suficient că te înscrii acolo, instanța neputând face altceva decât să constate că legiuitorul a prezumat de drept, în acele cazuri, caracterul politic al condamnării.
Într-adevăr, în cazul unor condamnări în baza Legii 312/1945, care nu este menționată în art. 1, trebuie formulat în instanță un capăt de cerere pentru constatarea caracterului politic al condamnării, urmând ca aceasta să se pronunțe, în baza tuturor probelor administrate în cauză (inclusiv prin raportare la art. 7 din lege)[2].

Ca să traducem limbajul tehnic, aceasta înseamnă că nici măcar condamnările pronunțate de instanțele comuniste pe baza actelor normative cuprinse în art. 1 al legii nu sunt șterse în mod automat, ci că pentru toate cazurile este nevoie de o acțiune în instanță. Diferența dintre acțiunea pentru acele cazuri și o alta pentru condamnarea „administrativă“ (prin decizii ale Securității) sau în baza unor acte normative care nu sunt cuprinse la art. 1 al legii este cea dintre o constatare simplă a caracterului politic al condamnării și demonstrarea respectivului caracter prin probe, adică printr-un proces în toată regula. De fapt, condamnările nu sunt anulate, ci doar efectele lor. Sau, în alți termeni:

Situația hotărârilor judecătorești de condamnare este următoarea:
Art. 2 din lege prevede: „Toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.“ Așadar, formal, legiutorul nu prevede că prin lege se anulează hotărârile judecătorești de condamnare, ci că ele rămân fără efecte. Având în vedere și formularea din teza a doua a art. 2, „aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor“, legiuitorul pare a fi consacrat mai degrabă un caz de inopozabilitate a hotărârilor judecătorești de condamnare față de persoanele care au făcut obiectul lor, decât un caz de nulitate.
De fapt, este discutabil dacă legiutorul poate anula hotărâri judecătorești, dacă poate deci interveni în sfera altei puteri constituite în Stat, cea judiciară. Părerea mea este că Legea 221/2009 instituie mai degrabă cazuri de inopozabilitate a hotărârilor judecătorești de condamnare, anularea, desființarea sau casarea acestora putându-se obține tot în justiție, prin exercitarea căilor extraordinare de atac (în special fostul recurs în anulare) împotriva hotărârilor judecătorești de condamnare. În sprijinul acestei idei, a se vedea și art. 5 alin. 4 din lege, care face referire la „persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege[,] şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi“.
Tot în sprijinul ideii de inopozabilitate a condamnării ar veni și art. 6 din lege, conform căruia „caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menţionat pe hotărârile judecătoreşti prin care au fost pronunţate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea“ (întotdeauna menționarea pe hotărâri sau pe marginea unor acte de stare civilă ține de opozabilitate)[3].

În fine, am întrebat avocații respectivi cum au procedat în cazurile în care și-au reprezentat clienții în cauze ale Legii 221/2009:

Am avut asemenea litigii până la intervenirea Deciziei 1354/2010 a Curtii Constituționale, care a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a. Cei mai mulți dintre clienți erau interesați, în primul rând, să obțină despăgubiri, și abia apoi de dezincriminarea penală. În asemenea situații, când mă încadram în cazurile de la art. 1 alin. 2, ceream direct despăgubiri, învederând instanței că în situația mea legiuitorul a prezumat de drept caracterul politic al condamnării, astfel că nu mai e nevoie ca ea să se pronunțe pe acest aspect, ci direct pe despăgubiri. Când nu mă încadram în cazurile prevăzute de art. 1 alin. 2, solicitam printr-un prim capăt de cerere ca instanța să constate caracterul politic al condamnării, administrându-se probe (deoarece nu aveam o prezumție a legiuitorului, ca în cazul art. 1 alin. 2), și printr-un al doilea capăt de cerere, accesoriu primului, despăgubiri[4].

Cu alte cuvinte, clienții erau interesați, în majoritatea lor și în primul rând, de obținerea despăgubirilor, și abia apoi de dezincriminarea penală, care rămânea, în prima situație descrisă, implicită. Dezincriminarea penală devenea principală abia în a doua situație, căci fără ea cererea de despăgubiri era inadmisibilă.
Până în 2004, calea extraordinară de atac pentru condamnările politice, prin care ele puteau fi „desființate, casate sau anulate“, era „recursul în anulare“. Raportul între cele trei noțiuni juridice, de „desființare“, „casare“ sau „anulare“, este unul incluziv: „desființarea“, care este cea mai completă, le cuprinde și pe celelalte două, „anularea“ fiind cea mai limitată. La cererea instanțelor europene, această cale extraordinară de atac a fost însă abrogată pe motiv că avea un caracter discriminator, adică nu era transparent în ce situație era folosită, fiind mai degrabă discreționară. Ceea ce înseamnă că depindea prea mult de persoana care decidea, iar pentru situații similare răspunsul putea fi complet diferit.
Iată un caz:

L.L.: Am si eu o adresă prin care în 1992 clienții mei îi cereau lui Mircea Ionescu-Quintus, ministru de justiție pe atunci, să declare recurs în anulare pentru un condamnat la moarte și executat. Recursul în anulare putea fi declarat de procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului Justiției.
M.S.: Și răspunsul?
L.L.: Răspunsul e pe trei rânduri: că sentința din 1953 respecta legile de atunci.

În acest caz, ministrul, fost deținut politic el însuși, a dat un răspuns ceaușist exact ca în 1968, anul Comisiei Gheorghe Stoica – Vasile Patilineț[5]. Cum vom vedea însă în continuare, într-un alt caz, tot din 1992, procurorul general a procedat exact invers, admițând cererea urmașilor victimei.
*
Pentru a disipa imaginea de ceață care însoțește parcurgerea textului legii, și nu doar pentru profani, ci chiar pentru profesioniștii dreptului, să luăm un caz concret ca să vedem cum a fost aplicată. Și vom alege cazul familiei Birkle, care ridică toate problemele deja reperate.
Semnătura pe Raportul Comisiei
Sursa: Wikipedia
Alexandru Birkle, medic legist în București, în 1943 a fost numit de Ion Antonescu ca membru în Comisia internațională compusă de germani, sub egida Crucii Roșii Internaționale, pentru a cerceta crimele făcute de sovietici la Katyn[6]. Scopul era, desigur, subsumat propagandei de război, însă „propaganda albă“ se baza pe un fapt real: nu germanii fuseseră cei care îi asasinaseră în masă pe ofițerii polonezi. Fapt pe care comisia l-a constatat, de altfel, în mod obiectiv. În același an, Birkle a participat ca expert la examinarea gropilor comune de la Tătarca (în Basarabia) și Vinița (în Ucraina), unde sovieticii executaseră, de asemenea, „dușmani de clasă“[7].
După intrarea sovieticilor în țară, în noiembrie 1944 el a fost căutat de NKVD pentru a fi arestat. Protejat de prietenii pe care îi mai avea în poliție, a stat ascuns timp de doi ani, apoi, în 1946 a reușit să plece în străinătate cu un pașaport fals, via Ungaria. În decembrie 1948 instanțele comuniste din România l-au condamnat în contumacie la 20 de ani de „muncă silnică“ și confiscarea averii, în baza Legii 291/1947, pentru „crimă contra păcii şi umanităţii“[8].
A ajuns mai întâi în Elveția, apoi în Argentina. A comunicat cu soția și fiica printr-un prieten, generalul Stroia, de care regimul nu se atingea, la care trimitea scrisori sub numele de „Gem. Rosenthal“, pe care soția acestuia, Felicia, le remitea celor două.

O ducea rău, nu avea nici o diplomă cu el, făcea afaceri mici cu piese auto, ceva. A avut noroc să se întâlnească cu principesa Ileana, sora lui Carol al II-lea, cea care avea să devină călugăriță sub numele de maica Alexandra. Ea îl cunoștea și l-a ajutat să își recapete identitatea. Felicia Stroia avea două nepoate italience, contesele Pivacinni, prinse aici de regimul comunist. La un moment dat au putut să se repatrieze. Îmi spuseseră că pot scoate din țară diplomele tatei, prin curier diplomatic italian.
Le-am dat actele, care s-au pierdut, nu au ajuns la tata, el s-a supărat foarte tare pe mine[9].

În 1952 medicul Birkle a ajuns în SUA, la Washington, unde a făcut declarații despre Katyn. Prin diverși intermediari a ținut, sporadic, legătura cu familia.

Am aflat că era protejat de autoritățile americane și că își deschisese un cabinet de neurologie și psihiatrie. A murit în 1987, se recăsătorise. E ciudat că prin 1975 m-am trezit cu unii de la BRCE, cum era atunci, să le semnez o procură să se ocupe de moștenirea tatei. Probabil, știind că e în vârstă, se așteptau să moară și voiau să umfle niște valută. Nu am semnat nimic, oricum moștenirea a luat-o fiul din prima căsătorie al nevestei lui de acolo. Am aflat că a murit abia după 1990, un tânăr care locuia la New York i-a găsit adresa și a obținut o copie a certificatului de deces. A murit de pneumonie, la 90 de ani, și a fost incinerat[10].

Dat fiind că medicul le-a scăpat, sovieticii și comuniștii autohtoni s-au ocupat de restul familiei. Neavând vreo probă împotriva lor, le-au dat, după tipic, condamnări „administrative“ (nu printr-un proces, ci prin decizii ale Securității).
Sursa: Jurnalul Național
În 1952 Rodica Birkle, fiica, avea 26 de ani, absolvise Medicina și lucra ca medic pediatru la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

M-au arestat pe mine acolo și pe mama la București. Eram măritată cu primul meu soț, tot medic, care-l operase de ulcer perforat pe șeful Securității de la Canal[11]. Ăsta m-a avertizat că o să fiu arestată, m-a sfătuit chiar să mă ascund. Nu am vrut, știam că nu făcusem nimic, dar am sunat-o pe mama, să-i spun și ei. Ea s-a mutat la o prietenă, dar când a auzit că pe mine m-au luat s-a predate și ea[12].

Pe numele de atunci, Botez, a fost arestată pe 2 august, cu mandatul nr. 340 al Procuraturii Militarea Teritoriale București, pentru „crimă contra umanității“ (art. 207 Cod Penal), „internată“ prin Procesul Verbal nr. 17 din 28 octombrie 1952 al Securității pentru 60 de luni și deținută, începând cu 7 august, la Jilava, în custodia Securității. De acolo, pe 15 decembrie a fost transferată, un timp, la Interne, pentru ancheta Securității. Apoi a fost deținută în lagărele de la Ghencea (neprecizat) și Bragadiru (5 mai 1953 – neprecizat), și la închisorile Domnești (neprecizat, tot în 1953), Târgșor (30 octombrie – 18 noiembrie 1953) și Mislea (18 noiembrie 1953 – 15 octombrie 1954)[13]. Acolo ea a făcut un gest pe cât de riscant, pe atât de explicabil într-o situație în care nu mai erai nimic: pe fișa de încarcerare a semnat „Dr. Rodica Botez”. Redăm alăturat documentul, căci este singurul de acest tip pe care l-am văzut.
Olimpia Birkle, mama ei, de asemenea medic, a suferit și ea o condamnare „administrativă“ pentru aceeași acuză și în aceeași perioadă cu fiica sa. A fost arestată pe 2 august, cu mandatul nr. 340 al Procurorului General al RPR, pentru „crimă de război“, „internată“ prin Procesul Verbal nr. 17 din 28 octombrie 1952 al Securității pentru 60 de luni și deținută, începând cu 16 august, la Jilava, în custodia Securității. De acolo, pe 15 decembrie a fost transferată, un timp, la Interne, pentru ancheta Securității. Apoi a fost deținută în lagărul de la Pipera, de lângă București (19 ianuarie 1954 – 20 octombrie 1953), la închisoarea spital Văcărești (20 octombrie 1953 – 19 ianuarie 1954) și la închisoarea Mislea (19 ianuarie – 15 octombrie 1954)[14].
Aceste condamnări „administrative“ erau pronunțate de regim atunci când nu exista nici o probă, fie ea cât de mică, ce putea fi invocată fie și într-o instanță comunistă. Singura „culpă“ a Rodicăi Marta (Birkle) consta în faptul că era fiica tatălui ei, iar a Olimpiei că era soția soțului ei, căci în comunismul colectivist culpa era colectivă și se întindea aupra întregii familii. De fapt, acești sigmatizați erau numiți „familii de bandiți“ și erau tratați ca paria societății, fie că erau sau nu condamnați politic.
*
În 1992 Rodica Marta (Birkle) a solicitat procurorului general „recurs în anulare“, care a fost admis, iar Curtea Supremă a casat decizia de condamnare, l-a achitat pe tatăl ei și a înlăturat pedeapsa complementară de confiscare a averii[15], iar după apariția Legii 221/2009, în același an ea s-a adresat Justiției pentru a constata caracterul politic al condamnărilor și a solicita despăgubiri pentru întreaga familie.
Cum a tratat Justiția aceste trei cazuri conexe?
Mai întâi, în 2010 Tribunalul București a constatat caracterul politic al condamnărilor pentru toată familia și a acordat despăgubiri. A fost, cum s-ar zice, o decizie dreaptă, singura, de altfel, dintr-un întreg șir, după cum vom vedea[16]
La recurs, judecat la Curtea de Apel în 2010–2011, lucrurile s-au complicat. Curtea nu a mai admis că fiica poate face o cerere de constatare a caracterului politic al condamnării pentru mama sa, posibilitate de care ar beneficia doar victima, la acea vreme decedată. Pe scurt: dacă mama ei a murit, nimeni nu o mai poate dezincrimina, nici, cu atât mai puțin, cere despăgubiri în numele ei. Despăgubirile au fost, de altfel, «cuiul lui Pepelea» în toate acste cauze.
Curtea nu a putut proceda în același fel și pentru tatăl său, întrucât condamnarea fusese deja casată, după cum am văzut, prin „recursul în anulare“ din 1992. În plus, dat fiind că în 2010 art. 5 al legii, care privea despăgubirile, a fost aruncat în aer de Curtea Constituțională, chestiunea a căzut[17].
La recurs, judecat la Înalta Curte în 2011–2012, aceasta a confirmat decizia instanței anterioare: dacă omul a murit, moare și constatarea caracterului politic al condamnării. Despre despăgubiri nu mai era, oricum, vorba.
Să rezumăm aceast tratament, pentru care cel mai lejer termen ar fi «o bătaie de joc»:
1) Daune morale – zero pentru toți.
2) Constatarea caracterului politic – doar pentru fiică, nu și pentru mamă (mortul să rămână deci vinovat), nici pentru tată. Pentru tată, instanța s-ar fi opus, de vreme ce el fusese condamnat pentru „crime împotriva păcii și umanității“, dar, din fericire, la data pronunțării deciziei era prea târziu: condamnarea fusese deja casată. În fine, dacă instanţa ar fi cunoscut fişele de încarcerare ale reclamantei şi ar fi ştiut să le interpreteze, şi ea şi-ar fi luat adio de la constatarea caracterului politic al condamnării.
*
Iată de ce unele dintre luările de poziție ale militanților anticomuniști, oricât de bine intenționate ar fi, sunt foarte departe nu doar de conținutul real al legii, ci și, mai ales, de practica instanțelor în care se judecă astfel de cazuri. Marius Oprea:

Prin legea 221/2009 sentinţele politice date de Tribunalul poporului sunt declarate nule de drept. Citiţi această lege al cărui autor sunt. Aceleaşi sentinţe nu sunt explicit anulate, însă, şi de prevedrile legii Florian.
În momentul de faţă asistăm la un paralelism legislativ datorat, pe de o parte incompetenţei celor de la Elie Wisel care au redactat proiectul legii 217 şi pe de altă parte heirupismului parlamentar.
Este o situaţie pe care tot Parlamentul trebuie să o clarifice şi nu mă îndoiesc că asta se va întîmpla odată cu dezbaterile la proiectul de lege pe care îl propun. (Dacă el va fi asumat de un grup de parlamentari)[18].

După cum am văzut, condamnările politice sunt departe de a se reduce la cele prounțate de Tribunalul Poporului, la fel cum nici hotărârile nu sunt anulate, ci numai efectele lor juridice. Apoi, nu există nici un paralelism legislativ, ci avem de-a face cu o lege slabă din punct de vedere juridic, care generează efecte proaste (Legea 221/2009), și care funcționează alături de o lege puternică juridic, dar cu atât mai nocivă (Legea 217/2015). Încă, parlamentarii, oricum ar fi ei, nu ar avea nimic de tranșat la acest nivel, ci de adoptat o lege care să desființeze toate condamnările politice și să instituie despăgubiri juste pentru victimele rămase în viață. În fine, după cum ne-au spus avocații pe care i-am consultat, în Legea 221/2009 terminologia este redundantă și greșit folosită, ceea ce în practică o face interpretabilă.
Cu privire la modul în care ar putea fi făcută desființarea tuturor acestor hotărâri, soluția ar fi ca, în baza condamnării regimului comunist, să fie promulgată o lege de invalidare a tuturor hotărârilor cu caracter politic, fie ele pronunțate în baza unor legi ori a unor decizii „administrative“ (condamnări extrajudiciare). Tehnic vorbind, ar rămâne de văzut cum poate fi făcut acest lucru, însă o soluție ar putea fi găsită, căci ceea ce a fost făcut de mâna omului, tot de mâna lui poate fi desfăcut. Este nevoie însă de competență, viziune, curaj și, nu în ultimul rând, de dorința de a face, prin drept, dreptate victimelor.
În cele din urmă, o concluzie-dedicație celor care doresc – pentru alții – „legi anticomuniste ale memoriei“:
V-a plăcut această poveste, în care este vorba despre drept-fără-dreptate? Mai credeți apoi că, în loc de a căuta soluții acestei tragice situații, veți face dreptate victimelor prin paleative ridicole gen proiectata „lege Oprea“? Și dacă răspunsul este în continuare afirmativ, dați-i înainte: un dezastru și mai mare este oricând posibil!...

NOTE

[2] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016; și, parțial, dar într-un sens similar, Mesaj al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.

[3] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016; și parțial, dar într-un sens similar, Mesaj al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.

[4] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016; și, într-un sens similar, Mesaj al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.

[5] Despre „ancheta de partid“ din 1968 a lui Ceușescu și semnificațiile operațiunii de „desdejizare“, a se vedea emisiunea: Reabilitarea parțială a victimelor epocii Dej, la adresa: http://www.romania-actualitati.ro/reabilitarea_partiala_a_victimelor_epocii_dej-75700.

[6] Pentru istoria familiei, a se vedea interviul lui Toma Roman Jr. cu Rodica Marta (Birkle), fiica medicului, intitulat: Cum a dus-o masacrul de la Katyn pe Rodica Marta în pușcărie, „Adevărul“, 3/04/2009, la adresa: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/cum-a-dus-o-masacrul-de-la-katyn-pe-rodica-marta-in-puscarie-503204.html.

[7] Pavel Moraru, Documente românești despre atrocitățile bolșevice din stânga Prutului, 1940–1941, la adresa: http://www.morarup.narod.ru/Tatarka_.htm (acces: 25/03/2016); Adrian Nicolae Petcu, Masacrul de la Vinița și Teodor M. Popescu, la adresa: http://www.marturisitorii.ro/2015/04/04/teodor-m-popescu-a-documentat-masacrul-de-la-vinita-impreuna-cu-visarion-puiu-nichifor-crainic-si-medicul-alexandru-birkle-trimis-de-antonescu-si-la-katyn-si-tatarca/ (acces: 25/03/2016).

[8] Cf. Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, la adresa: http://www.iccj.ro/cautare.php?id=77671.

[9] Rodica Marta (Birkle), Interviu, loc. cit.

[10] Ibidem.

[11] Cel mai probabil este vorba despre Augustin Albon. Cf. M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, Editura Polirom, Iași/București, 2012, vol. III, pp. 129-130.

[12] Rodica Marta (Birkle), Interviu, loc. cit.

Pe una dintre cele patru fișe apare chiar, la motivul internării: „Făcea ședințe cu mai mulți Doctori din Spital. Legionari“, iar două dintre ele sunt marcate cu o dungă neagră – semnul distinctiv pentru „legionari“ (reali sau presupuși, căci regimul nu făcea distincția), în mod sigur un motiv închipuit cu rolul de a justifica o arestare care nu se întemeia pe nimic concret.
Apoi, în inventarul Fondului „Penal“ al CNSAS, p. 147, poziția 1438, se vorbește despre Decizia penală nr. 1377/1954 a Tribunalului Capitalei, care, probabil, a confirmat condamnarea Securității. Cf. http://www.cnsas.ro/documente/Inventar%20Fond%20Penal%2005.01.2016.pdf.
În fine, în Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, aceste informații sunt cel mult aproximative.

Apoi, în inventarul Fondului „Penal“ al CNSAS, p. 147, poziția 1437, data eliberării este 10 noiembrie 1954. Tot acolo se vorbește despre Decizia penală nr. 1377/1954 a Tribunalului Capitalei, care, probabil, a confirmat condamnarea Securității. Cf. http://www.cnsas.ro/documente/Inventar%20Fond%20Penal%2005.01.2016.pdf.
În fine, în Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, aceste informații sunt cel mult aproximative.

[15] Cf. Rodica Marta (Birkle), Interviu, loc. cit.; 9 Cf. Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, loc. cit.

[16] Pentru rezumatul care urmează a se vedea Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, loc. cit.

[17] Această problemă am tratat-o pe larg în alt loc, prin urmare nu vom reveni asupra ei. Cf. Despre spinoasa problemă a despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-spinoasa-problema-despagubirilor.html.

[18]  Cf. Pagina de Facebook a lui Marius Oprea, 5/03/2016.

București, 25 martie 2016.

DESPRE PREDAREA ISTORIEI HOLOCAUSTULUI CU POLIȚIA


Iulian Fota dixit:

După 2002[1], România s-a înscris în grupul țărilor responsabile, alături de multe țări, inclusiv Franța, Germania sau SUA, țări care și-au recunoscut greșelile din anii ’30[,] și care au inițiat strategii naționale de informare și educare a opiniei publice. Această extrem de importantă politică actuală a statului român a fost constat promovată[2] și apărată[3] de ultimii săi președinți, Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis.
Adevăratul garant al acestei politici, care spre binele României trebuie să continue, nu este Guvernul, ci președintele României. Așa se explică de ce instituțiile de forță, printre alte lucruri frumoase realizate în ultimii ani, au jucat un rol și în acest sens [subl. n.].
Iulian Fota este fost [sic!] consilier prezidențial pe[4] probleme de securitate[5].
Cf. „Ziare.com”, articol intitulat Cămășilor negre din România!, la adresa: http://www.ziare.com/media/realitatea/camasilor-negre-din-romania-1413971.

Zbaterile din zona ultraexecutivă, explicabile în perioadele de schimbare a gărzilor, pe care textul le lasă să se întrevadă, nu ne interesează în nici un fel. Apoi, la cele spuse de fostul consilier nu ar fi mare lucru de adăugat. Ca unii care am trăit pe pielea noastră aceste politici, am formula doar două remarci:
Mai întâi, o întrebare din teatrul de operațiuni: „Domnule Fota, ne scuzați că vă inportunăm, dar parcă tebuia să fiți ceva mai conspirativ, nu? Or dvs. vorbiți cam prea mult pentru cineva din interiorul «organelor»!“
Apoi, se făcea că avem un coșmar: era în 2030, la trei «cincinale-n patru ani și jumătate» de la adoptarea „legii memoriei comunismului“, și îl auzeam pe prietenul Marius Oprea spunând că: „instituțiile de forță, printre alte lucruri frumoase realizate în ultimii ani, au jucat un rol și în acest sens.“

NOTE
[1] Anul în care a fost adoptată Ordonanța de urgență nr. 31 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob[,] și a promovării persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omnirii.

[2] A promova înseamnă „a trece un examen, clasa“, exprimarea „de lemn“ (cu scop de manipulare și dezinformare), care reia forma din Ordonanță, substituie expresia firească „a propaga, a răspândi“ (idei, imagini). Asemeni variantelor sale ulterioare, care-i reprodic și limbajul, acest act legislativ este 90% politică și 10% drept, și are un caracter preventiv, adică aplicarea depinde de context.

[3] De cine? Mister!

[4] În Limba Română se spune „consilier în probleme de securitate“, iar nu „pe probleme de securitate“, un exemplu de utilizare greșită a prepozițiilor.

[5] Expresia este un anacolut: analistul nostru a fost consilierul președintelui Traian Băsescu.

București, 23 martie 2016.

O PROPUNERE NETOVĂRĂȘEASCĂ PENTRU TOVARĂȘII ANTICOMUNIȘTI

Dragi tovarăși și pretini întru cauză, am o propunere caldă, prietenească, așa, ca între anticomuniști. Prin urmare, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, căci nu e făcută să dea frisoane.
Mă urmăriți un moment? Da? Bine, mulțumesc! Atunci o formulez în cinci puncte:

1) Ne plângem – pe bună dreptate – după caz, de brutalitatea, de nedreptatea, de răutatea, de prostia, de incompetența holocaustiștilor.
Dar ce facem cu bârna din ochiul propriu, ce facem cu tarele din ograda proprie?
Le dăm la spate pentru că așa-i politica, cea cu tacticile care acaparează strategia, cu mijloacele care predomină scopului?
Le trecem sub tăcere pentru că în discuție sunt „faliții“ noștri, înveșmântându-i în haină națională?

2) Ce-ați zice deci să nu mai ascundem gunoiul sub preș și să eliminăm corupția, plagiatul, furtul, impostura din rândurile noastre?

3) Am putea începe, de pildă, cu IICCMER. Apoi, dacă rezultatele vor fi pozitive și brăcinarii ne vor ține, ne-am putea extinde.
Ziariști, istorici, activiști civici, cetățeni, oameni de bine, ce ziceți?

4) Nu am nici o îndoială că acest mesaj va produce o reflecție de masă, dacă nu o convertire subită a confraților, a concetățenilor noștri la binele-care-învinge, prin urmare, punctul următor nu va rămâne decât o simplă ipoteză de lucru.

5) Iar dacă după toate aceste întrebări răspunsul va continua să fie negativ, rog a mă scuti de un asemenea anticomunism, căci am pierdut deja prea mult timp.
Degeaba!...

București, 21 martie 2016.

DESPRE ULTIMA „DEMASCARE“ A „HOLOCAUSTIȘTILOR“

De la morți, aceștia au retrecut la vii, luând-o în colimator pe ziarista Oana Stănciulescu (cf. http://www.observatorcultural.ro/articol/protest-impotriva-desemnarii-oanei-stanciulescu-ca-membra-consiliul-de-administratie-televiziunii-romane/), pe care au acuzat-o că „a fost extrem de activă în combaterea legii 217“, legea memoriei fascismului. Dar nu aceasta îi interesează pe ei foarte tare, ci recenta propunere a ziaristei, de către PNL, ca membră a Consiliului de Administrație al TVR. Pe noi ne interesează acest caz doar pentru că este situat în siajul legii respective.
În ultima vreme, holocaustiștii, mai ales după furtuna stârnită cu legea lor, chiar erau în criză cronică de activitate. Ne referim la Michael Shafir, autorul compoziției, căci ceilalți semnatari s-au arătat atât de obedienți, încât n-au avut măcar curajul să-i corecteze un anacolut, să-l informeze, de pildă, că în Limba Română se spune „prim-ministrului“, iar nu „primului-ministru“.
Pentru restul maselor intelectuale, care au aflat abia acum cu ce se ocupă intelighenții aceștia, o urare: Bun venit în lumea reală! Este, cumva, cam prea târziu…
Pentru masele populare care au deschis televizoarele mai târziu, și pentru a se vedea ce este cu acuzele de „fascism“, de „antisemitism“, cine sunt șefii acestei Falange, ce poftesc și ce-i mână-n luptă, nu vom face decât să trimitem la un text al nostru din 2004, care parcă ar fi fost scris ieri, situația de azi fiind cu mult mai proastă: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/un-caz-recent-cercetarea-exterminrii.html.
În fine, întrucât ne mirăm și noi că lumea se miră, ba de Carmen Mușat, ba de Liviu Antonesei, ba de Daniel Cristea–Enache, ba de însuși Michael Shafir, cum că ce caută ei printre semnatarii „demascării“ ziaristei, vom face câteva desene, ba chiar vom schița o hartă.
Păi stimați tovarăși și pretini, Shafir este chiar șeful local, zonal al Falangei holocaustului, și are ștatele cele mai vechi în materie: în a doua parte a anilor 1990 s-a ocupat – singur – de „demascarea“ „fascistei“ Monica Lovinescu, pilonul „fascistului și legionarului“ Exil românesc. Mai mult, stilul (cel care este omul) era și el antologic, căci, după propria-i expresie, omul făcea „strepteace“ în fața scriitoarei. În fine, a introdus-o pe acesta în hârțoaga murdară intelectual numită Raportul Wiesel–Iliescu. Dar despre acest subiect „anticomuniștii antifasciști“, care o invocă pe Monica Lovinescu din zor și până-n seară – „est-etic“, cum altfel?! –, n-au suflat și nu vor sufla o vorbă.
Carmen Mușat, șefa de la Observator cultural, este cea care la jumătatea anilor 2000 a ridicat la nivel cultural campania de „antisemitizare“ a lui Paul Goma, după ce acțiunea începuse pe canale periferice cu Alexandru Florian și Marco Katz – două minuni ale „vânătorii de fasciști și antisemiți“ – de prin 2000.
Aici suntem nevoiți să facem o delimitare pe harta „antifascismului“: revista d-nei Mușat face parte din curentul antifascist-pur-și-simplu – condus local, cum spuneam, de Shafir, iar mai sus, în Centrala holocaustului, de Radu Ioanid – și care nu trebuie confundat cu curentul „anticomunismului antifascist“, în care cel mai proeminent este Vladimir Tismăneanu, deși între cele două curente au loc, punctual, alianțe obiective, ca în cazul „legionarizării“ președintelui AFDPR, Octav Bjoza (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/12/in-jurul-unei-decoratii-cateva-ganduri_23.html). Așa că dacă cineva murea de grija acuzelor de antisemitism proferate de cel de-al doilea curent împotriva revistei (în ianuarie 2015), să nu mai fie, căci ea avea protecția șefului cel mare (Radu Ioanid).
Liviu Antonesei, pe când era șef la revista Timpul, la jumătatea anilor 2000, a făcut același lucru ca d-na Mușat, deși anterior publicase, în traducerea noastră, chiar un text al lui Norman Finkelstein, omul care îi veștejește pe „demascatorii“ de acest tip numindu-i „industriași ai holocaustului“ (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/traducere-goldhagen-pentru-nceptori-un.html). Deh, oamenii se mai schimbă!...
Daniel Cristea–Enache a intrat în scenă mai târziu, recent chiar, din motive de Nicolae Manolescu, prin urmare, nu ne vom pierde vremea cu prea multe explicații: conducerea eternă a USR a înțeles că acuza de „fascism și antisemitism“ este o foarte bună armă pentru păstrarea puterii și discreditarea opoziției.
Pe noi ne miră nu prezențele, ci unele absențe, notabile: Ion Vianu, Andrei Oișteanu, Mircea Mihăieș, Adrian Cioflâncă (omul tuturor comițiilor și „demascărilor“), Laszlo Alexandru (țuțărul lui Shafir), Victor Eskenazy (foarte activ, în ultima vreme, pe Facebook, cu „demascări“, cu „atenționări“). Presupunem că nu erau acasă când a sosit ordinul de adunare, iar Shafir se grăbea tare (scuzați rima!)...
Iată atașat cum a procedat Falanga în cazul Paul Goma – țintă strategică, căci, politic-cultural vorbind (halal cultură!), dacă reușești să-l reduci pe acesta la tăcere, poți face apoi orice; și chiar aici ne aflăm. Agresorii împricinați au fost apărați atunci de firma de avocatură a soțului d-nei Mușat, un securist de bine, numită „Mușat & Asociații“. Vorba Americanului: Enjoy!... And don’t forget: când se mai trezește vreunul din somnul cel de moarte, vă rugăm frumos să ne anunțați, ca să o luăm de la capăt: să reafișăm desenele, să scoatem harta (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/09/procesul-paul-goma-vs-antisemitizatorii.html).
Încă un cuvânt și trecem la ale noastre.
Nu am ascuns, am tot spus în ultima vreme: ne displace agregarea anticomunistă realizată ca efect al acțiunilor brutale ale holocaustiștilor. Vedem anticomunismul ca pe altceva decât un holocaustism de-a-ndoaselea.
Apoi, solidaritățile de conjunctură pe care le-am văzut pe 17 martie a.c. la Realitatea Tv, care s-au manifestat apoi printr-o „scrisoare deschisă“ simetrică celei a holocaustiștilor (cf. http://lumearomaneasca.ro/index.php/2016/03/19/scrisoare-deschisa-catre-pnl-ramaneti-loiali-libertatii-de-exprimare-ramaneti-solidari-cu-oana-stanciulescu/), nu fac nici cât negru sub unghie: ele nu țin trei zile, căci aderenții sunt lipiți – vorba lui Soljenițîn – cu scuipat.
Nu contează nici că realizatorul Rareș Bogdan a făcut, din nou, spume, în emisiunea de televiziune pe care o conduce, a urlat în cameră, a aruncat cu hârtiile și i-a porcăit, și pe holocaustiști, numindu-i „nenorociți“. Teatru ridicol, ieftin, care nu face decât rău!
Contează însă că el a avut agrementul șefului pentru acest bâlci al solidarității – ceea ce era de la sine înțeles, dar Cosmin Gușă a ținut să o spună personal, în direct, pe post: „Eu nu-i voi mai primi pe aceștia [pe holocaustiști – n. n.] la Realitatea, deși le-am permis până acum să-și facă PR pe gratis!“
Și încheiem cu o întrebare à la Clausewitz:
„Dom’ Cosmin, sunteți sigur că știți în ce vă băgați, că aveți idee cu cine vă puneți, că puteți duce, adică, această gherilă în care vă ambalați? Și mai ales în situația dvs., care sunteți deprins cu tacticile războiului secret, ce veți face dacă vi se va re-arăta «linia politică», dacă apoi vă va afecta la afaceri? Noi nu vă dăm decât trei zile, dar s-a putea să nu fie nici atât...“

Târgoviște, 20 martie 2016.
*
Facebook, 21/03/2016:
Mi se suflă în cască...
Pentru a mă trage de urechi că vehiculez informații false!
Cică nu Shafir s-a ocupat cu strângerea semnăturilor pe scrisorica „demascatoare“, ci Liviu Rotman.
„Dar ce, io am spus că se coboară el până acolo, că doar e șăful?! Am spus numai că dă directive, pune rezoluții, introduce în texte anacoluturi, greșeli de limbă! Sau nici asta nu este așa?“, am întrebat.
Casca nu mi-a răspuns.
Mi-a spus însă că Shafir chiar a fost la un moment dat excedat de aderenții semnatari, care știau cine-i ștabul cel mare, încât a fost nevoit să-i trimită să stea la coadă. Oricum, pentru el nu numărul semnatarilor conta, nici numele, ci mesajul, dar nu-l putea semna singur: trebuia creată imaginea intelectualilor indignați.
Apoi, scrisorica arăta mult mai rău înainte de a fi corectată, fiind de nivelul unui repetent la limba română, că la PNL ea a fost trimisă chiar de Shafir și a ajuns exact în acel hal.
De-aci am tras concluzia că asta i-a enervat chiar și pe liberalii antifasciști cei mai înfocați. Am întrebat deci casca dacă am dreptate, dar nici de această dată nu mi-a răspuns.
Ce ți-e și cu sursele astea conspirative, răspund numai la întrebările pe care nu le pui!
Mi-a spus însă că tot șăful zice despre ăștia de la Realitatea Tv exact așa: „V-am prins, vă mirosisem eu de mult, acum «v-ați demascat»!“
În concluzie, dom’ Shafir, de la dvs. chiar aveam pretenții: să inversăm cauza cu efectul, asta înțeleg, dar să vorbim de «demascări»-în-casa-spânzuratului e prea mult! Parcă ne voiam și noi ceva mai conspirativi, nu?!...
*
Facebook, 22/03/2016 (1):
Cică Shafir, „pompierul piroman“-șef local al fascismului și antisemitismului...
În urma textului de mai sus, publicat aici, pe blog, face spume, mă copleșește din nou cu drăgălășenii, ceea ce înseamnă că de data asta l-am scos din răbdări.
Zice că aș fi agentul Oanei Stănciulescu.
Spune apoi ceva de Procesul Goma vs. antisemitizatorii, dar este departe de adevăr: stă deci prost cu informațiile, deși acolo nu este nici un secret.
Ține să precizeze că ei, holocaustiștii, sunt colectiviști: își pasează șefia Filialei locale a holocaustului prin rotație!
În fine, ține să-și asigure subordonații că nu-mi citește blogul.
Totul într-o limbă română de același nivel cu scrisorica „demascatoare“.
Deși aproape-șeful-cel-mare e de un umor involuntar indicibil, astăzi (ziua atentatelor de la Bruxelles) n-am nici timp, nici chef să transcriu ce mi se suflă în cască: mă ocup de gunoiul din ograda noastră, a anticomuniștilor (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/03/o-propunere-netovaraseasca-pentru.html).
Dar dat fiind că gagicile holocaustiste n-au trecut nici de astă dată de capitolul like-uri, șefu’, vă mulțumesc dvs. pentru atenție, pentru „strepteace“!
P.S.1: Pentru cine are timp, un bonus din perioada scandalului provocat de „legea holocaustului“, când, de asemenea, i-am reținut șefului atenția (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/09/azi-am-promis-ca-ne-ocupam-de-cultura.html).
P.S.2: Pentru cine nu are, un scurt citat:
„Prin urmare, Cioflâncă, prietene, hai să-ți spunem un secret: știam pentru ce ai fost trimis secretar de Stat la CNSAS de anticomunistul Băsescu (oficial de PDL), la cererea decoratului național Radu Ioanid, dar «expertisme» de-astea «pompierpiromane» de-ale d-tale nu s-ar putea petrece, la un asemenea nivel, nici în Germania cea culpabilizată de (cu) trecutu-i nazist, nici în SUA cea culpabilizatoare (și) a Statelor din Estul Europei, nici măcar în Franța cea plină de legi memoriale – ca să avem câteva repere certe de democrație, altele decât cele furnizate de flașneta Al. Florian.
Ci numai în colhozul nostru național, în care Ioanid este caraliu-șef, Shafir căprar-de-jurnă, iar voi, restul, care plotoneri, care brigadéri «reeducați».“
*
Facebook, 22/03/2016 (2):
Cert, se întâmplă ceva cu PNL
Care, după ce ne-a pricopsit cu „legea holocaustului“, acum face scut în jurul ziaristei Stănciulescu (cf. http://www.agerpres.ro/politica/2016/03/22/parlamentarii-udmr-au-parasit-plenul-dupa-discutii-la-numirea-membrilor-ca-al-tvr-13-44-50).
Pe lângă contextul general european de repliere identitară, explicațiile interne ar fi:
1) Să mai stopeze valul de bogdaproste de care s-a umplut în urma aventurii în care l-a târât fostul șef, minunea istoriei pe nume Crin Antonescu;
2) Să încerce să marcheze politic în perspectiva alegerilor locale care bat la ușă, patriotismul, sentimentul național fiind vehicule.
În fine, văd cum holocaustiștii fac clăbuci la gură, iar Laszlo scrie chiar poezele paralegionare!
Pe mine unul, dincolo de „demascare“ și de siajul „legii holocaustului“, în care ea a fost integrată, nici unul dintre subiecte nu m-a interesat foarte, iar de aci încolo mă va interesa și mai puțin.