 |
|
Stradă din Paris în memoria Grupului Manouchian (comunist)
© Mircea Stănescu 2011 |
Pentru cei care nu
știu: această găselniță din „limba de lemn“, care parazitează știința – ca și
altele, precum: „minimalism“, „distorsionism“, „deflectivism“ – îi aparține lui
Michael Shafir, fiind prezentă șí în Raportul „Iliescu–Wiesel“[1].
De circa trei
săptămâni, de la promulgarea „legii memoriei“, Alexandru Florian spune, și
repetă, că scopul ei este: 1) să epureze memoria Românilor de prezența tuturor
victimelor comunismului care nu au fost democrate; 2) să le predea acestora –
adică Românilor – Cursul Scurt de Democrație.
Mai întâi, să cităm:
Ori [sic!] cred că în nici o
țară un prim-ministru, în nici o țară democrată, nu-și va trimite un semn de
omagiu la un membru al unei mișcări extremiste. În nici o țară democrată nu
veți găsi asta! [2]
Apoi, să creionăm
un tablou.
Ce-ar fi să solicităm ceva identic situațiilor încriminate prin lege de Radu
Ioanid & Co pentru memoria și istoria victimelor comunismului, șí în privința
victimele nazismului / fascismului? Mai clar: să propunem expulzarea din
această memorie a tuturor comuniștilor!
Exemple concrete: să scoatem întreg Grupul Manouchian dintre victimele
Rezistenței Franceze (pe Olga Bancic, pe Francisc Wolff–Boczor – pentru a-i
indica doar pe „români“), apoi pe Iosif Clisci (un alt român). Ce să
mai vorbim despre un Mihail Patriciu, devenit după Război un șef local extrem
de sângeros al Securității din România, sau de Șarlota (Șari) Gruia, devenită
și ea o teribilă anchetatoare la Comisia Controlului de Partid (instanța
extrajudiciară a PCR)?!
Și sub ce ce motiv
să o facem? Pentru unul identic celui invocat de Alexandru Florian („profesorul
universitar doctor, politolog și director al Institutului Wiesel“, după cum se
identifică): toți cei despre care vorbim erau comuniști, prin urmare,
nedemocrați. Ba, mai mult, s-o spunem pe șleau: ei luptau pentru patria
comunismului mondial, Uniunea Sovietică, dușmana națiunii române. Or nu ar fi
doar acest ultim motiv, singur, unul foarte bun?
 |
|
Mormântul lui Iosif Clisci (comunist)
Carré militaire nord (Saint–Denis)
pe care scrie: „Mort pentru Franța“
© Mircea Stănescu 2011 |
Prin urmare, conform
acestei logici, „un Florian de-a-ndoaselea“ și-ar putea propune să radă toată memoria
victimelor nazismului / fascismului și să condamne toată istoria lor. Ba chiar
să se ia atât de tare în serios, încât să ceară Muzeului Memorial de la
Auschwitz (și, mai ales, celui de la Washington) să dea jos de pe pereți
fotografiile comuniștilor, iar Francezilor să le pretindă să-i scoată din
Panthéon și din cimitirele militare. Apoi, să reușească să stipuleze prin lege
că hotărârile pronunțate de naziști împotriva celor executați la Mont Valérien,
de pildă, să fie menținute și astăzi. În fine, el ar putea continua cu epurarea
din spațiul public, din discursul istoric, a memoriei celor care, în închisori
și în lagăre, s-au opus propriei lor exterminări (să zicem, de pildă, la
Rîbnița, în Transnistria).
Și dacă omul
respectiv ar face toate acestea, am putea spune oare despre el că posedă un
spirit sănătos (ca să nu-l cităm de-a dreptul pe Andrei Pleșu, cel căruia îi
sunt dragi perspectivele clinice?)[3]
Bineînțeles că nu:
ca și în cazul legii-în-discuție, Istoria și Memoria țin de perspective mai
complexe decât gândirea-de-beton-armat a artizanilor unor asemenea propuneri.
Concret: acei
comuniști despre care vorbim aici au fost singurii rezistenți împotriva
nazismului într-o perioadă în care Franța era cufundată în colaboraționism.
Prin urmare, faptele lor sunt nu doar relevante istoric, ci și demne de a fi
comemorate. La fel, comuniștii din închisori și lagăre au fost exterminați din
motive politice, ideologice, prin urmare nimeni de pe lume nu le poate lua statutul
de victime, oricât de dezagreabilă ne-ar fi ideologia – nedemocrată – pe care o
proferau.
În concluzie: așteptăm
de la Radu Ioanid, de la Michael Shafir să-i explice lui Alexandru Florian ce
vrem să spunem în legătură cu figurile rezistenței românești la comunism,
precum: Ion Gavrilă Ogoranu, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic,
Radu Gyr, Petre Țuțea, Arsenie Boca, Monica Lovinescu sau Paul Goma[4] –
damnații zilelor noastre.
Iar în situația în
care se vor face că plouă, că adică nu înțeleg despre ce este vorba, pentru toți
acești profesioniști ai smulgerii plăcuțelor de pe pereți – și, mai ales, din
sufletele oamenilor –, pentru toți acești demolatori de statui, atașăm fotografiile
alăturate.
NOTE
[1] Cf.,
Raportul Iliescu–Wiesel, la adresa: http://www.inshr-ew.ro/ro/files/Raport%20Final/Raport_final.pdf.pdf.
[2] Cf.
Înregistrarea ultimei părți a emisiunii „Jocuri de putere“, de la Realitatea
Tv, din 13-14 august 2015, la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=jRQ3gukctAw.
[3] Într-un articol la temă, acesta
spunea: „În principiu, niciun om cu mintea întreagă nu poate contesta
legitimitatea unui act normativ care condamnă manifestările de extremă, care
amendează glorificarea unor fanatici şi care penalizează orice fel de
propagandă pentru idei de natură să submineze statul de drept.“ Cf. http://adevarul.ro/news/societate/o-dezbatere-blocata-1_55bef291f5eaafab2c2f778c/index.html. Să recitim Primul Amendament la Constituția
SUA: „Congresul nu trebuie să promulge legi privitoare la instituirea vreunei
religii ori la interzicerea libertății de practicare a vreunei religii, care îngrădesc libertatea de exprimare ori
libertatea presei (subl. n.), sau
dreptul poporului de a se aduna pașnic și de a cere Guvernului să-i rezolve plângerile.“
Prin urmare, înțelegem că după intelectualul Pleșu, John Madison, unul dintre
părinții fondatori ai Democrației Americane, „nu era, în principiu, un om cu
mintea întreagă“.
[4] Ultimii doi figurează în Raportul Iliescu–Wiesel la capitolul „antisemiți“
și „negaționiști ai holocaustului“. Iată, de pildă, ce se spune acolo despre
Goma: „Pe ansamblu însă, aceasta [eseul Săptămâna
Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii – n. n.] este mai mult decât atât:
constituie o veritabilã sintezã a negaționismului și antisemitismului, cum rar
se poate găsi în literatura de limbă română.“ (p. 381) Cităm din această lucrare
murdară nu din masochism, ci pentru că, în genere, oamenii nu o citesc, ci le
este frică de ea...
București, 18 august 2015.