Gheorghe
Crăciun: (La
închisoarea Râmnicu Sărat)
Ieșea
fum (în fiecare) duminică după amiază.
Se
spunea (în oraș): „Iar a dat drumu’ la Crematoriu.“
Judecătoarea: Era „neagra“ și la Jilava?
Aurora Dumitrescu: Daaa, mai „negră“ decât în celelalte pușcării!
|
Curtea de Apel București
2015 © Mircea Stănescu |
Înfățișarea din 13 mai 2015 a fost ocupată cu audierea a patru martori,
trei ai părților civile (în fapt, ai singurei părți civile care contează, Anca
Cernea, fiica lui Ioan Bărbuș și nepoata lui Victor Anca, ambii deținuți la
închisoarea Râmnicu Sărat): Aurora Dumitrescu, Gheorghe Crăciun și Florin Vișa,
și unul al inculpatului, Gheorghe Buzner. Dumitrescu și Buzner au fost admiși
ca martori „în circumstanțiere“, adică pentru a revela caracterul lui
Vișinescu, întrucât faptele pe care urmau să le relateze nu se circumscriu
perioadei (limitate) care face obiectul inculpării pentru crime
imprescriptibile.
1.
„CREMATORIUL“
Localnic din Râmnicu Sărat, Gheorghe Crăciun a fost adus cu mandat de către
doi polițiști din localitate, fiind indicat la termenul din 25/03/2015 de către
martorul Nicolae Căldăraru.
El a spus că la data evenimentelor avea 10 ani și că nu a locuit în preajma
închisorii, ci pe o altă stradă. „Acolo nu pătrundea nici pasărea cerului.“
Apoi, că nu știe cine erau cei închiși și că în oraș nu se vorbea despre
penitenciar. Pe scurt, că nu știe nimic despre obiectul procesului. Însă
judecătoarea a insistat:
Judecătoarea: De ce?
Gh. C.: Păi era înainte de Revoluție.
A fost o trimitere la contextul istoric, asupra căruia judecătoarea nu s-a
aplecat. După cum vom vedea, aceasta nu va fi singura. Văzând însă că nu poate
scoate nimic de la martor, judecătoarea a schimbat abordarea:
De ce credeți că
v-a indicat Căldăraru drept martor?
Gh. C.: De nebun!
Judecătoarea: De ce-l jigniți?
Gh. C.: Păi m-a adus în situați-asta!
În fine, martorul l-a recunoscut pe Vișinescu, a adăugat că militarii în
termen care făceau parte din paza închisorii ar putea fi ei înșiși martori
(sugestie: mai relevanți decât el), a comunicat (din proprie inițiativă) o
informație crucială și a adăugat că nu cunoaște nimic altceva. Iată singura sa
informație demnă de semnalat:
Ieșea
fum duminică după amiază. Se spunea: „Iar a dat drumu’ la Crematoriu.“
Expresia arată că închisoarea era corect percepută de localnici drept una
de exterminare, fiind reprodusă fidel de copiii de atunci. Anca Cernea, parte
civilă în proces, a cerut precizări cu privire la sensul ei, iar
judecătoarea a consemnat distorsionat: „Era o expresie a noastră, a copiilor.“
Martorul voia să scape cât mai repede de această corvoadă, polițiștii care
l-au adus erau în sală și, probabil, se ferea și de ei să spună tot ceea ce
cunoaște. În tot cazul, el nu avea de unde să știe prea multe, dar în cele din
urmă s-a dovedit nu doar că nu era străin de obiectul cauzei, așa cum afirmase
inițial, ci chiar că știa mai multe decât dorea să spună.
2. „AICI NU
EȘTI ÎN RUSIA“
Florin Vișa, unul dintre cei doi fii ai lui Augustin Vișa, fost deținut
politic la Râmnicu Sărat, și-a cunoscut părintele abia la vârsta de nouă ani,
când acesta a fost eliberat. El a reprodus mai întâi biografia tatălui său:
deținut politic sub regimul Antonescu, în timpul Celui de-Al Doilea Război
Mondial (pentru contacte cu Aliații), ulterior a fost arestat de sovietici și
expediat în Gulag, de unde a fost retrimis în țară în 1955[1]. Detenția sa în
România comunistă a fost cea mai grea, comparativ cu cele sub regimurile
antonescian („nazist“, a consemnat din nou distorsionat judecătoarea!) și
sovietic.
„Tata a spus că Râmnicu Sărat era o închisoare foarte severă, cea mai
severă din cele cunoscute.“ Acolo, Augustin Vișa a fost singurul transferat în
lanțuri cu cătușe la picioare. Gardienii l-au chinuit două zile până ce au
reușit să i le scoată, rănindu-l, căci nu aveau ustensilele necesare. Apoi, el
a cerut să fie consultat de un medic, dar a fost refuzat: un ofițer din
conducerea închisorii i-a spus că poate trăi și fără medic.
Când a fost transferat în penitenciar împreună cu „lotul“ din care făcea
parte și Corneliu Coposu, Vișinescu i-a înșirat pe culoar ca să-i întrebe cine
este fiecare și ce a făcut. Ajuns în dreptul lui Vișa, acesta a răspuns: „Sunt
deținut antifascist și vin din Rusia.“ La care comandantul a replicat: „Toți
spuneți așa, că sunteți nevinovați!“
Regimul de detenție era următorul: singur în celulă, unde iarna era
îngrozitor de frig, iar pe post de latrină era folosit un butoi (hârdău). Nu
avea nici o posibilitate de contact cu exteriorul. Familia sa a aflat că se
găsea la Râmnicu Sărat de la puținii deținuți eliberați.
Mâncarea era „groaznică“: „o fiertură de porumb dimineața, o fiertură verde
cu zgârciuri la prânz și o fiertură din cereale la cină“. Pâine primea doar
trei zile pe săptămână, în rest mămăligă mucegăită. În Uniunea Sovietică putea
primi pachet, aici nici vorbă.
„Nu a spus că a fost bătut“, însă „temnicerii erau foarte aspri“.
Comparativ, în perioada 1941-1944, în închisorile „burgheze“, a dus-o mult
mai bine: atunci și-a dat și doctoratul!
În Siberia primea o fiertură, de cele mai multe ori un fel de păsat fără
miros, „oribil“. Acolo, în fiecare zi era afișat meniul, compus din trei feluri
de mâncare, apoi el era arhivat, pentru ca în viitor să nu se poată spune că
deținuții politici au fost prost tratați. Putea să-i înjure și pe comandant, și
pe Stalin, căci toți erau închiși acolo, și deținuți și gardieni.
În Rusia Sovietică avea dreptul la două pachete și două scrisori (cărți
poștale) pe an, care îi puteau fi expediate pe adresa unei căsuțe poștale din
Moscova. Majoritatea cărților poștale le-a primit, apoi le-a păstrat. „Eu le-am
pierdut“, adaugă fiul. „Tata mi-a arătat o carte poștală – a doua sau a treia –
pe care se vedeau urmele lacrimilor mele și ale lui.“ Pachetele trimise de
familie conțineau: nuci, struguri și cârnați, despre care gardienii ruși abia
dacă auziseră, și spuneau: „Ce țară e acea în care voi aveți asemenea
bunătăți?“ Ele erau desfăcute de gardieni, alimentele tăiate în două, parte era
reținută de ei, iar restul intra în posesia deținutului, care le împărțea cu
colegii de detenție. Coletele erau trimise în special de Crăciun.
Din 1955, când a fost repatriat, Vișa nu a mai putut primi nici scrisori,
nici pachete, căci familia sa nu știa unde se află.
A fost trimis, pentru o perioadă scurtă, la închisoarea Gherla, unde „a
fost bătut rău“. Acolo a venit un procuror, pentru a inspecta regimul de
detenție al deținuților. Când aceștia au fost aliniați, Vișa și-a desfăcut
haina, dezgolindu-și pieptul, și a arătat rănile și starea în care se afla,
adăugând: „Iată, d-le procuror, care este starea deținuților politici!“
La câteva zile distanță, mâncarea s-a îmbunătățit simțitor, timp de o lună,
după care a revenit la starea anterioară.
În 1957 i s-a permis să facă recurs la dosarul de condamnare. Penitenciarul
i l-a trimis la Cluj, însă a fost respins: un locotenent din conducerea
închisorii i-a spus că Tribunalul ar fi depus actul prea târziu. Deținutul i-a
replicat că va intra în greva foamei, însă un gardian l-a descurajat: „Vișa,
unde te crezi? Nu ești în Rusia, ci în România! Iar noi o să-ți spargem dinții,
și tot te alimentăm.“ În această situație nu a mai făcut grevă. Nici nu a mai
putut să facă alte gesturi de opoziție căci, după câteva zile, conducerea
închisorii a primit ordin de la București să fie eliberat. Era în octombrie
1957.
Timp de doi ani, cât a fost deținut la Râmnicu Sărat (1955-1957), nu a
văzut nici un procuror. Nu a avut posibilitatea să reclame ceva cuiva, nici să
scrie memorii. De mai multe ori i s-a spus că dacă va protesta și va intra în
greva foamei, i se vor sparge dinții pentru a fi alimentat forțat. „Era un
regim de o duritate, de o sălbăticie de nedescris.“
Comandantul Vișinescu era „extrem de aspru, un tip căruia nu-i păsa de
soarta deținuților și considera că toți deținuții politici sunt niște
criminali.“ Când Vișa a fost eliberat din închisoare, acesta i-a spus: „O să
fiu la gară să văd dacă ești cuminte și ai să fii în tren.“ A mers,
într-adevăr, și s-a asigurat că fostul deținut politic s-a urcat în tren și a
plecat.
Când a ajuns acasă, acolo „eram mama și cu mine. Fratele meu era la Curtea
de Argeș, căci mama nu mai putea să ne țină pe amândoi. Mama avea o singură
fustă, și mâncarea toată erau doi pești.“ Florin Vișa îl știa pe tatăl său din
poze, ca atunci când arăta „ca oamenii“. I-a sărit de gât și a spus: „Tată,
te-am văzut, te știu, te-am așteptat.“ Soția sa l-a recunoscut doar după glas.
(Moment în care martorul plânge.)
În continuare, fiul fostului deținut politic a relatat cum tatăl său a fost
urmărit de Securitate și după eliberare, cum era împiedicat atunci când încerca
să obțină un loc de muncă mai bun, cum s-a adresat printr-un memoriu Sovietului
Suprem al URSS, care l-a reabilitat, apoi cum a continuat să fie urmărit și
tracasat de Securitate, care i-a spus: „Chiar dacă sovieticii te-au reabilitat,
noi știm ce ai făcut.“[2] Aici judecătoarea l-a întrerupt, spunând că relatarea
este importantă pentru istorici, nu însă și pentru cauza de față, prin urmare
nici nu i-a consemnat spusele.
Să ne oprim asupra poziției judecătoarei. În primul rând, distincția
radicală între Justiție și Istorie operată de ea este îndoielnică: acest
proces, asemeni oricărui altuia care privește crime imprescriptibile, este în
egală măsură unul istoric. (Să ne imaginăm doar ce s-ar fi ales de Procesele de
la Nürnberg sau, mai recent, de Procesele khmerilor roșii, dacă judecătorii nu
ar fi avut sentimentul că se fac purtătorii acelor valori perene ale Dreptului
și, tocmai de aceea, că îndeplinesc sarcina de a măsura cu instrumentele
juridice aceste crime de o gravitate copleșitoare.) În al doilea rând, modul în
care fostul deținut politic a fost perceput și tratat, după eliberarea din detenție,
de către poliția politică a regimului comunist, este în directă legătură cu
motivele pentru care a fost încarcerat, atât în Uniunea Sovietică, cât și în
România; și, în speță, la Râmnicu Sărat. În fine, dacă instanța a manifestat
interesul legitim de a compara diversele tipuri de detenție la care acesta a
fost supus, nu se înțelege deloc de ce a refuzat să constate că el a rămas,
pentru organele represive și pentru întreaga sa viață, cu stigmatul culpei,
adică într-un soi de subumanitate. Să o spunem în clar: acest mod de a-l
percepe și trata ține de specificitatea regimului comunist, prin urmare,
faptele sunt de văzut nu doar în contextul, ci și în dinamica lor.
Să revenim: cum a fost el afectat de detenție? La eliberare avea
cardiopatie ischemică, motiv pentru care i-a fost montat un stimulator cardiac.
A fost bătut la inimă, „în special de ruși“.
În fine, Anca Cernea a întrebat: „Care este opinia martorului, dacă nu
(cumva) se poate stabili o legătură cauzală între emaciere și cei doi ani de
detenție de la Râmnicu Sărat?“ Avocata lui Vișinescu s-a opus întrebării, pe
motiv că „este o speculație“. La rândul ei, judecătoarea a susținut că din
punct de vedere juridic:
nu se poate face o asemenea legătură cauzală între
detenție și starea lui (a deținutului) la eliberare. Dvs. sunteți medic, o
faceți!
Apoi a adăugat:
Prin
urmare, am să reformulez întrebarea: Cum arăta tatăl dvs. când s-a eliberat de
la Rm. Sărat?
F.V.: Tatăl meu era slăbit datorită condițiilor de detenție de
la Râmnicu Sărat.
Acestă reacție a judecătoarei este neadecvată, excesivă, eronată și
neprofesionistă. Neadecvată și excesivă pentru că trece de la contestarea
(legitimă) a unei întrebări speculative, la contestarea (absurdă a)
argumentului cauzal însuși. Eronată pentru că a stabili o legătură cauzală
între cei doi ani de detenție petrecuți de deținut la închisoarea Râmnicu
Sărat, aflată sub comanda lui Vișinescu, și starea sa de slăbiciune fizică de
la eliberare nu ține nici de Drept, nici de Medicină, în primul rând, ci de o
logică a situației care face parte din cultura noastră comună. În fine,
neprofesionistă pentru că reprezintă manifestarea unei opinii (în acest caz
chiar o eroare de judecată) a celei îndrituite să împartă dreptatea. Înțelegem
că în acest stadiu al procesului judecătorul nu se pronunță asupra faptelor, ci
vizează descrierea lor, dar în momentul în care el ne asigură că, sub acest
aspect, nici nu o va face, aceasta echivalează cu o antepronunțare. Iată de ce
vom urmări cu atenție modul în care chestiunea va fi tratată în motivarea
sentinței.
3. „NEAGRA“
CEA MAI NEAGRĂ
Aurora Silvia Dumitrescu: „Am fost arestată în 1951, când aveam 19
ani, și condamnată la șase ani «corecțional» pentru «uneltire contra ordinii
sociale». Am fost închisă la Oradea, (în) arestul Securității, și apoi (în)
Penitenciar, în tranzit.“ Ea l-a cunoscut pe Vișinescu în primăvara anului
1953, când a fost transferată mai întâi la închisoarea Jilava, unde a rămas
timp de o lună, apoi la închisoarea Mislea. „La Jilava nu știu ce era, cred că
era locțiitor de comandant, ceva, dar la Mislea era comandant.“
„Vorbea foarte urât, ne înjura.“ „Ne umilea: dezbrăca doamnele-n pielea
goală, pe culoarul închisorii, pentru a face percheziții.“ Acestea au avut loc
de mai multe ori. Era ascultat cu sfințenie de gardieni, „care dacă li se
spunea să ne strângă de gât și să ne omoare, ne-ar fi omorât acolo.“ Era „de o
duritate extremă.“ La fel ca și închisoarea, de femei, gardienii erau tot
femei. „Dintre ele, unele erau mai umane, dar pe ascuns. Contactele cu
deținuții politici erau interzise. Nu aveau discuții cu noi, nu știau cine
suntem, de ce suntem acolo.“ „Ni se vorbea urât, eram tratați ca pleava
societății, deși erau acolo și soții de foști miniștri, «bandiți» și alte
cuvinte urâte pe care nici nu pot să le reproduc.“
„După un an și opt luni am primit dreptul de a scrie acasă și de a primi
pachet. Am scris, ca mama măcar să știe unde mă aflu.“ În acea perioadă ea a
avut o altercație cu Vișinescu, care „m-a văzut că port o fustă maro peste
zeghe și mi-a reproșat că nu sunt costumată în «costum național». I-am răspuns
că: «Dacă asta-i uniformă națională, halal nație!» Din acest motiv m-a băgat la
«neagra» (celula de pedeapsă), o zi, două. Iar când a venit mama cu pachetul,
care spera să mă vadă, domnu’ Vișinescu a refuzat primirea pachetului și i-a
spus mamei că nu mai sunt acolo; iar ea a crezut că am murit.“
Izolările la „neagra“ aveau loc frecvent și erau aprobate numai de
comandant. Martora a descris celula de pedeapsă: o încăpere fără aerisire, cu
ciment pe jos, fără tinetă, unde mâncarea o primea o dată la două zile. Regimul
de acolo al femeilor deținute era deci la fel ca și al bărbaților. Existau trei
sau patru astfel de camere de izolare, dispuse la subsol, una lângă alta.
Judecătoarea: Era „neagra“ și la Jilava?
A.D.: Daaa, mai „negră“ decât în celelalte pușcării!
Iată relatarea sa relativă la subiect:
La
Jilava au fost aduse noile „loturi“ de deținuți. Domnu’ Vișinescu mi s-a
adresat: „Câți ani ai?“ Crezând că mă întreabă de vârstă, am spus că 20 de ani,
dar el se referea la condamnare. Crezând că am fost condamnată la 20 de ani
închisoare, mi-a zis: „Bandito, ce faci, îi aștepți pe americani?“ I-am
răspuns: „Mai mult vă gândiți dvs. la ei, decât mine.“ N-a zis nimic (atunci).
L-a trimis (însă) pe gardian și m-a trimis la „neagra“.
La Mislea, Aurora Dumitrescu a fost deținută circa trei luni, până pe 24
iulie 1953, când a fost transferată la închisoarea Oradea. Spre comparație,
„deși închisoarea respectivă era și ea de exterminare, nu era duritatea de la
Mislea și Jilava. Comandantul, tot bărbat, nu intra la deținute să le înjure.
Ce a fost mai dur a fost la Securitatea Oradea, unde am stat un an și-o lună.“
Ea a încheiat astfel:
Aș
vrea să vă mai spun ceva: teroarea, nu știți ce-i aceea. În care ești
depersonalizat, tratat ca animalele, nu mai ai nimic, nu știi ce se întâmplă,
dacă-ți dă de mâncare, dacă nu-ți dă, dacă te bate, dacă te izolează, ce ți se
poate întâmpla mâine.
Deținuții
erau la cheremul lui Vișinescu.
4. ORDINUL
ȘEFULUI
Martorul Gheorghe Buzner a început impetuos, prin a se prezenta, dar a fost
oprit de judecătoare:
Domnu Buzner, înțeleg că sunteți militar, dar aici este
altfel: așteptați să fiți întrebat.
După ce ne-a asigurat că este credincios și creștin-ortodox, el a
continuat:
Am debutat ca tânăr
subofițer de penitenciare în 1972, apoi am fost repartizat în subordinea d-lui
colonel Vișinescu la Ulmeni și Căscioarele, o secție a penitenciarului Jilava.
Eu l-am cunoscut
altfel decât se relatează aici.
Judecătoarea: De unde știți dvs. cum se relatează aici? Pe noi nu ne
interesează „altfel“, ci cum l-ați cunoscut dvs.
El a fost sub comanda lui Vișinescu timp de cinci-șase ani, până în 1977,
după Cutremur, când a fost transferat la închisoarea Jilava. În total, a lucrat
31 de ani în sistemul penitenciarelor, la „dreptul comun“, încarcerații fiind
condamnați la pedepse ușoare, de sub trei ani, până în anul 2000, când a fost
pensionat.
În calitate de comandant, Vișinescu își verifica subordonații, la fel ca și
rațiile deținuților ori respectarea „programului“. O perioadă, Buzner a fost
repartizat la Pachete și corespondență:
G.B.: În acea calitate am luat cunoștință de scrisorile de mulțumire
pe care foștii deținuți i le adresau d-lui Vișinescu pentru modul de tratament.
Judecătoarea: Cum ați luat la cunoștință?
G.B.: Le deschideam.
Pe scurt, acesta recunoaște că „cenzura“ corespondența, și nu doar a
deținuților, ci și a foștilor deținuți, la data respectivă teoretic cetățeni cu
drepturi depline.
Ce ne mai spune martorul că făcea Vișinescu, în atribuțiunile funcției sale
de comandant? Cu prilejul vizitelor („vorbitorului“), „le dădea copiii să-i
pupe, acestor (deținuți) romi, țigani, ca să-i determine să lucreze cu spor.“
Făcea acest lucru deși ordinul „nu era legal“. Cât despre supunerea fostului
subordonat la un asemenea ordin, justificarea sa este cât se poate de
explicită:
Ordinul
comandantului nu se discută, se execută.
În plus, comandantul Vișinescu le permitea deținuților să joace futbol în
curtea penitenciarului.
Judecătoarea: Și dacă nu le permitea comandantul, nu puteau să joace?
G.B.: Nu.
Judecătoarea: Deci asta nu ținea de Regulament, ci de ordinul
comandantului?
G.B.: Da.
Judecătoarea: Prin urmare, și acest ordin era nelegal. Domnu Buzner, nu vă întreb dacă existau și încălcări ale
Regulamentului, dacă existau și ordine nelegale, asta nu ne privește aici;
acestea există și acum (sic!). Ci vă întreb dacă comandantul avea dreptul să
încalce Regulamentul?
G.B.: Cam da. Ordinul comandantului nu se discută, se execută.
Judecătoarea: La Regulament scrie că trebuie să existe și ordine
nelegale?
G.B.: Așa scrie și la Regulament, că trebuie să existe și
ordine nelegale.
Judecătoarea: Și dacă el era vădit nelegal, ce făceați? Respectați
ordinul sau Regulamentul?
G.B.: Depinde de situație.
De remarcat, din nou, refuzul judecătoarei de a ține seama de context:
martorul încearcă să-i transmită că Regulamentul, în regimul respectiv, nu
era ceva destinat a fi aplicat ca atare, și față de care am putea, eventual,
măsura abaterile, ci doar un cadru în care ordinele superioare aveau un
caracter prevalent. Prin urmare, acest refuz al său trimite la supoziția –
de neadmis – că regimul comunist era unul ca oricare altul, iar instituția
penitenciarelor nu făcea nici ea excepție; ba, mai mult, că regimul respectiv
era unul al Statului de drept, în care „mai existau și ordine ilegale, ca și
încălcări ale Regulamentului, la fel ca în regimul actual, care pe noi nu ne interesează”.
Dată fiind punerea lor pe același plan, consecința unui asemenea punct de
vedere este ori că regimul comunist e ridicat la nivelul celui democratic, ori
că cel actual e coborât la nivelul celui comunist. În concluzie, în acest punct
investigația a luat o turnură ireală, dat fiind că interogarea martorului ar fi
putut să stabilească, prin analogie, modul de a proceda al Penitenciarelor: exterminarea
deținuților politici nu reprezenta o abatere de la Regulament, ci un rezultat
al ordinelor ierarhice, cărora angajații instituției li se supuneau fără
crâcnire.
În acest moment însă, judecătoarea a schimbat unghiul de interogare:
Judecătoarea: Era inculpatul o persoană dură, căruia nu putea nimeni să
i se împotrivească?
G.B.: Nu era.
Judecătoarea: Și atunci de ce-i respectați ordinele, dacă erau fie
legale, fie nelegale?
G.B.: Pentru că era șeful meu.
Concluzia este simplă: martorul respecta ordinele șefului indiferent dacă
erau legale ori ilegale, în condițiile în care pentru el nu exista vreun
pericol.
În acest punct el s-a comportat ca un martor al apărării, însă ar fi de
spus că neîndeplinirea ordinelor superioare, indiferent de natura lor, l-ar fi
expus măsurilor administrative. Să ne imaginăm o clipă ce s-ar fi ales, într-un
astfel de sistem, de un gardian care ar fi avut dubii cu privire la legalitatea
acțiunilor șefului său și, mai ales, tulburări de conștiință cu privire la
aplicarea lor. Ce evaluare ar fi primit el de la un comandant ca Vișinescu? Și
cât ar fi rămas într-o astfel de instituție? Nici una dintre aceste întrebări
nu a fost însă pusă de judecătoare, deși erau în legătură directă cu obiectul
cauzei.
Judecătoarea a insistat în aceeași direcție, dar mai importantă decât
insistența sa a fost maniera în care a făcut-o:
Judecătoarea:
Sunteți într-un sistem
militar, în care nu poți face orice, nu poți lua o decizie nelegală, știm și noi, pentru că lucrăm într-un asemenea sistem
(sic!). Prin urmare, de ce respectați ordinele nelegale ale inculpatului
dacă aveați reprezentarea că ele sunt nelegale?
G.B.: Nu vă pot răspunde la întrebarea asta. Un subordonat nu
i se poate împotrivi șefului, indiferent ce i-ar cere acesta.
Judecătoarea:
Adică executați
orice ordin v-ar fi dat, chiar și dacă el era contrar Regulamentului.
G.B.:
Nu chiar orice
ordin.
Judecătoarea:
Și care era limita,
unde v-ați fi oprit? Dacă v-ar fi spus să bateți deținuții, ați fi făcut-o?
G.B.:
Nu, la bătaie nu aș
fi executat ordinul.
Vom indica, mai întâi, ce calități erau cerute de la gardieni, în acel
context: nu să reeduce deținuții de drept comun (sarcina se dovedise
imposibilă), ci să-i rupă în bătăi și să le exploateze munca fără milă[3].
Vom înregistra apoi „actul ratat“ al judecătoarei, care relevă un conținut
profund: se simte, știe că face parte dintr-un sistem despre care, la prima
vedere și în mod oficial, nu avem imaginea că ar fi militarizat, ci profund
civil; ba, mai mult, separat de alte puteri în Stat[4].
A urmat o întrebare a Ancăi Cernea, care a vizat să stabilească modul de
gândire și de acțiune al martorului, a cărui expunere se dovedise a fi ciuruită
de contradicții:
A.C.: Între Regulament și ordinul comandantului ce alegeați?
Ordinul comandantului?
Judecătoarea: Păi asta am încercat să stabilesc și eu.
G.B.: Da, de multe ori, da.
Judecătoarea a preluat inițiativa:
Să luăm următorul
caz ipotetic: un deținut avea drept de vizită pentru două persoane, iar
comandantul penitenciarului permitea vizita a trei persoane. Ce ați fi făcut,
ați fi respectat ordinul comandantului sau l-ați fi respins?
G.B.: Aș fi respectat Regulamentul.
Judecătoarea: Păi mai-nainte v-ați contrazis de câteva ori, spunând că
ați fi respectat ordinul comandantului, care se execută, nu se discută. Deci în
acest caz ipotetic ce ați fi făcut?
G.B.: Eu aș fi respectat ordinul comandantului.
În fine, Anca Cernea l-a întrebat dacă scrisorile de mulțumire pe care
foștii deținuți i le trimiteau lui Vișinescu, și pe care martorul le deschidea
și citea (reglementar: „cenzura corespondența“), erau un rezultat al caracterizărilor
pe care comandantul penitenciarului era obligat să le dea în virtutea funcției
sale. De semnalat, din nou, atitudinea lipsită de imparțialitate a
judecătoarei:
Anca
Cernea: Scrisorile de
mulțumire ale deținuților adresate inculpatului erau cumva un rezultat al
caracterizărilor pe care acesta era obligat să le dea în calitate de comandant
al penitenciarului?
Judecătoarea:
Dacă inculpatul
condiționa scrisorile de mulțumire de caracterizări?
G.B.:
Exclus să
condiționeze scrisorile de mulțumire de caracterizări.
Practic, aici judecătoarea i-a dat martorului o mână de ajutor, invitându-l
să se replieze pe „limba de lemn“ a respectării Regulamentelor și a
„legalității socialiste“. Mai întâi, reformularea întrebării Ancăi Cernea, care
era suficient de neutră, este neavenită. Apoi, termenul pe care judecătoarea
l-a folosit („a condiționa“) este neadecvat în încercarea de a stabili faptele,
având practic rolul de a distruge, încă o dată, raportul (de cauzalitate) pe
care Anca Cernea a căutat să-l stabilească între obligația comandantului de a
redacta caracterizări foștilor deținuți eliberați, ca să se poată angaja „în
câmpul muncii“, și scrisorile de mulțumire pe care aceștia i le trimiteau.
În fine, și în ciuda celor descrise: cu un asemenea martor al apărării
aproape că nu mai este nevoie de acuzare.
5. SECRETELE
Memento I: Ședința a
debutat cu ceea ce mai rămăsese din „lista lui Vișinescu“, adică cele opt nume
care urmau să fie verificate în baza de date a ANP. Iată rezultatul:
Găzdaru Dumitru – nu figurează în evidențe;
Păiș Ion – decedat în 2010;
Stan Valter – decedat în 1997;
Huiu Ioan – nu figurează în evidențe;
Dobrin Ioan – nu figurează în evidențe;
Oroveanu Dumitru – decedat în 1999;
Dănilă Ștefan – decedat în 2002;
Burlacu Victor – nu figurează în evidențe;
Dănilă Stan – nu figurează în evidențe.
Coincidență stranie: numai morții figurează în evidențe! Oare de vii ce s-a
ales? Își mănâncă liniștiți pensiile, au primit „alte însărcinări“?
Memento II: Pe data de 29
aprilie a.c., Guvernul a desecretizat niște Instrucțiuni ale Penitenciarelor,
tocmai în vederea acestui proces (dar și a altor dosare de aceeași natură,
precum cel al lui Ioan Ficior, aflat și el în stare de judecată)[5]. Nu însă și
Anexele sale, despre care consilierul juridic al ANP a afirmat că va cere
desecretizarea în termen de două-trei săptămâni. Această poziție a instituției
poate fi calificată cu ușurință drept obstrucționistă, de vreme ce Guvernul a
declasificat ceea ce i s-a propus spre declasificare. Dovadă este însăși
reluarea procedurii și asigurarea că rezultatul va fi pozitiv, ceea ce indică
faptul că ANP tergiversează procesul.
Memento III: Revenind la
declasificarea Guvernului, vom spune că ea s-a produs, conform Comunicatului
emis cu acea ocazie, pentru că: „informațiile conținute în documentele propuse
acum spre declasificare nu se regăsesc în listele actuale cu categoriile de informații clasificate emise sau deținute de Administrația
Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate.“ Sunt invocate Legea 544/2001 (privind transparența
administrativă) și Legea 182/2002 (privind informațiile clasificate).
În traducere liberă: nu exista nici un temei legal ca,
începând cu 2002, aceste informații să fie menținute secrete.
Memento IV: Pe de altă parte, ar fi de văzut dacă tipurile de
documente indicate – insistăm: tipuri de documente – nu au fost cumva
declasificate (pleonastic vorbind: global), începând cu anul 2005, prin
Ordinele CSAT pronunțate în cazul Arhivelor Securității și/sau Ministerului de
Interne (care începând din anul 2001 au ajuns la CNSAS), și în 2007 în cazul
Arhivelor PCR (care începând din anul 1993 au ajuns la Arhivele Naționale).
Explicabil, din aceste categorii de documente sunt
exceptabile (și exceptate) acele informații care privesc chestiuni legate de
securitatea unităților de detenție care funcționează și în prezent.
Concret: începând din 2007, când Arhiva PCR a fost
desecretizată global în urma activității Comisiei „Tismăneanu“, la Arhivele Naționale nici
un document de acest tip nu (mai) este secret.
La CNSAS, documentele de același tip au fost accesibile
cercetătorilor, și chiar au fost publicate în volume, începând din 2001, ori
sunt direct accesibile pe site-ul instituției. Mai mult, parte dintre ele au
fost accesibile și la SRI, în perioada 1996-1999.
În concluzie: sunt cu adevărat secrete aceste categorii
de documente care privesc acțiunile represive ale statului comunist în închisori
și lagăre? Și dacă da, pentru care motiv?
*
În fine, câteva cuvinte despre conduita judecătoarei.
La această înfățișare ea s-a dovedit, în genere, „creativă“ în redarea
depozițiilor martorilor, distanța dintre spusele acestora și ceea ce a
consemnat fiind mai mare decât la ședințele anterioare; într-un cuvânt,
intervenția sa a generat distorsiuni puternice. A făcut: erori istorice
flagrante (ca cea prin care a asimilat regimul antonescian celui nazist); erori
de judecată (ca cea privind respingerea argumentului cauzal); „acte ratate“
(sentimentul că aparține unui corp necivil); a detașat faptele relatate de
contextul lor instituțional și istoric; și, în fine, a fost lipsită de
imparțialitate (ajutorul acordat martorului împotmolit în contradicții
flagrante și, mai ales, faptul că a tolerat constant obstrucția evidentă pe
care ANP a făcut-o actului său de justiție: dosarul procesului este plin de
răspunsurile prompte ale instituției, care se rezumă la: „nu cunoaștem“, „nu
deținem“ și „este secret“).
Să o spunem în clar: nu „neutralitatea” sa este în discuție aici (un
judecător, oricât de sus și tare ar afirma-o, nu poate fi neutru: el este un om
concret care se manifestă într-un context dat, prin urmare nici nu i se poate
cere așa ceva), ci „imparțialitatea” sa. Este o distincție crucială!
Judecătoarea a încercat să se justifice cumva și, în acest sens, vom
reproduce un episod petrecut după mărturia Aurorei Dumitrescu, cât timp aceasta
își citea declarația.
Eugen Mihăilescu, fost deținut politic care a însoțit-o la proces pe
martoră, a cerut permisiunea și a întrebat-o pe judecătoare cum se face că în
România, țara în care comunismul a fost declarat de Președintele țării ca
ilegal și criminal, nimeni nu a fost condamnat. În mod neașteptat, ea i-a
permis să i se adreseze, ba chiar i-a și răspuns:
Judecătoarea: Nu vă pot răspunde la această întrebare, în calitate de
judecător.
E.M.: Deci puteți răspunde numai în particular.
Judecătoarea: Nici măcar în particular.
E.M.: Înțeleg și de ce: s-ar fi ajuns prea sus.
Judecătoarea: Nu, nu s-ar fi ajuns prea sus, ci pentru că un judecător
trebuie să fie imparțial și să nu-și exprime opinii cu privire la concepțiile
sale.
În concluzie, a acceptat întrebarea și a profitat de ea pentru a-și afirma
imparțialitatea. Despre care, urmărind desfășurarea procesului, putem deja
emite un dubiu serios.
Încă ceva, ca să încheiem într-o notă optimistă: și în timpul acestei
ședințe au sunat telefoanele persoanelor din auditoriu. Mai întâi, al unui
apropiat al lui Vișinescu (probabil fost coleg de Penitenciare), apoi al lui
Eugen Mihăilescu, ambele în timpul mărturiei lui Florin Vișa. Din fericire,
nici unul dintre ei nu a fost amendat. Prin urmare, am avut astfel ocazia să
apreciem calmul redobândit al D-nei judecător: următorul termen va fi ultimul!..
NOTE
[1] Augustin
Vișa și-a scris mărturia, intitulată: Din închisorile fasciste în cele
comuniste din URSS și România, Institutul pentru Analiză și Strategie
Politică Iuliu Maniu, 1997, 446 p.
[2] Faptele
sunt relatate în Ibidem, pp. 430-441.
[4] Chestiunea
cade cum nu se poate mai prost în actualul context, dominat de reacția Uniunii
Naționale a Judecătorilor din România față de afirmațiile fostului președinte
Traian Băsescu cu privire la existența ofițerilor acoperiți ai serviciilor de
informații în Justiție, și față de declarațiile șefului Direcției Juridice a
SRI care vede în instanțele de judecată un „câmp tactic“ al instituției sale. Cf.
Comunicat privind problema ofițerilor acoperiți, 11/05/2015, pe site-ul
instituției, la adresa: http://www.unjr.ro/comunicate-de-presa/48-comunicatprivindproblemaofieriloracoperiidinjustiie.html.
Târgoviște, 15 mai 2015.