După ce am văzut ce afirmă istoricul de
casă Alin Mureșan cu privire la memoria și istoria închisorii Pitești (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/12/impostorul-alin-muresan-loveste-din-nou.html),
să vedem ce spune familia Axinte, proprietara acelei închisori (nu sună
sinistru?), cu prilejul recentei aplicări – pe gardul de sârmă al incintei! – a
plăcuței de monument istoric:
 |
| Captură de ecran de pe pagina de Facebook a fundației-în-chestie |
1938-1941 / Penitenciarul Pitești – fosta
închisoare a deținuților politici / Între decembrie 1949 și mai 1951, deținuții
anticomuniști închiși aici au fost supuși „reeducării” prin tortură.
Experimentul, dirijat de Securitate și aplicat de
deținutul Eugen Țurcanu și complicii săi, a fost extins ulterior și la alte
penitenciare. Nu se cunoaște numărul exact al victimelor.
Scurtul text
este plin nu de greșeli, ci de prostii sadea, începând cu Gramatica și terminând
cu Istoria.
Mai întâi,
„Penitenciarul Pitești – fosta închisoare” este un pleonasm.
Apoi,
indicarea numelui lui Țurcanu, aflat pe ultima treaptă a responsabilităților
pentru atrocități, care încep cu Gheorghiu-Dej, consilierii sovietici și
Secretariatul Partidului, și coboară până la gardienii de celular, este în
linia regimului comunist însuși, care a aruncat vina exact pe umerii unora
dintre executanți, și în primul rând a deținuților. A spune, după atât cât s-a
scris și s-a vorbit despre subiect, și chiar la Pitești, unde anual are loc un
Simpozion dedicat subiectului, că Țurcanu a fost agentul principal al acestei
acțiuni criminale, și că el a fost ajutat de „complici”, aceștia fiind
maltratații înșiși, este ori o dovadă de indigență intelectuală crasă, ori de
lipsă de simț moral fără seamăn, ori o combinație între cele două. Prin indicarea
acelui nume, singurul pomenit în scurtul text, proprietarii închisorii tind
astfel la eternizarea memoriei lui, iar nu a victimelor nevinovate sau, în alt
limbaj, a martirilor / sfinților închisorilor comuniste.
În fine, numărul
victimelor se cunoaște, și nu despre exactitate este vorba, ci despre analiza
istorică și acuratețea ei. I l-am spus lui Mureșan, care a uitat până și ce a
plagiat, îl repetăm și aici:
În
același timp, tot din estimările noastre, la închisoarea Pitești au fost
maltratați peste 1.000 de deținuți (închisoarea avea, în perioada de maximă
ocupare de la sfârșitul anului 1949, un număr de 700-800 de încarcerați, restul
fiind transferați acolo ulterior tocmai pentru a fi trecuți prin demascări, în
paralel cu trimiterea unor grupuri de demascați către alte centre de detenție),
dintre care au fost uciși un număr de 22[1].
(cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/10/filmul-demascarea.html)
Pentru a
încheia, traducerea franceză este de același nivel cu textul în română. Iat-o:
Dans
la période décembre 1949 – mai 1951, les anticommunistes étaient y détenus ont
été soumis à la « rééducation » par torture. L’expérience, menée par la
Sécurité et appliquée par le prisonnier Eugen Țurcanu et ses complices, a été
subséquemment étendue à d’autres pénitenciers. On ne connait pas le nombre
exact de victimes.
În limba
franceză se spune: „pendant la
période”, iar nu: „dans la période”, și: „« rééducation » à travers
la torture”, iar nu: „« rééducation » par torture”, la fel cum
exprimarea: „les anticommunistes étaient y détenus” este fără sens, expresia
corectă fiind: „les (étudiants)
anticommunistes qui y étaient détenus” ;
în fine, corect este: „le nombre exact des
victimes”, iar nu „le nombre exact de victimes”.
În concluzie,
Istoria este o știință, iar Memoria nu este o afacere, nici locul de adunare al
tuturor nechemaților.
NOTE
[1] Cf. studiile
noastre: Asupra
numărului morţilor din reeducarea „de tip Piteşti” (1949-1951). O reevaluare, în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul
Piteşti”, PERT’07, 5-7 octombrie 2007, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala
Argeş, Piteşti, 2008, accesibil la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2008/09/asupra-numrului-morilor-din-reeducarea_18.html; Reeducarea în România comunistă. Aiud, Suceava,
Pitești, Brașov (1945-1952), Iași, Polirom, 2010, pp. 165 și 270.
București,
17 decembrie 2014.