PLAGIATUL LUI ALIN MUREȘAN (I)

Am supus cazul spre analiză unui număr de trei persoane cu reputație în domeniul studierii comunismului și, în particular, al subiectului reeducării. În mod independent, domniile lor s-au pronunțat și ne-au comunicat că ne aflăm în fața unui plagiat cert, masiv și nerușinat.

În primul rând, Dl. Paul Goma, ultimul „Patriarh al studierii reeducării” în viață, care consideră că punerea noastră pe două coloane este edificatoare și că reprezintă un „plagiat nerușinat”.

În al doilea rând, Dl. Florian Banu, cercetător la CNSAS, istoric din tânăra generație, în trecut însăși D-Sa victima unor practici de același tip, care susține că: „avem de-a face, din punct de vedere știintific, cu un plagiat evident”.

În fine, Dl. Vladimir Tismăneanu, istoric al comunismului românesc, profesor la Universitatea Maryland, vreme îndelungată editor al uneia dintre cele mai prestigioase reviste de profil din lumea anglo-saxonă, East European Politics and Societies și președinte al Consiliului Științific al IICCMER (2010-2012), instituția sub egida căreia Dl. Mureșan și-a publicat producția încriminată de noi și unde își desfășoară în continuare activitatea.

D-Sa ne-a trimis un răspuns edificator pe care îl reproducem aproape integral:

„Am reușit, în fine, să citesc cu atenție oglinda și comentariile. Se confirmă prima mea impresie: avem de-a face cu o preluare masivă, sistematică și abil întocmită din lucrările tale: mă refer la surse (numite sau nu); formulări; concepte (v. „interludiu”); chiar interpretări (implicite mai degrabă decât explicite). Nu vreau să fac speculații, dar cred că autorul a considerat că înmormântarea lucrurilor însușite fraudulos într-un munte de numere de fișe, dosare etc. va împiedica o examinare riguroasă și va lăsa să treacă neobservat tertipul.

Lucrări ale tale, recunoscute de comunitatea epistemică, sunt omise, neglijate, trecute sub tăcere. Nu mă refer la bibliografie, ci la referințele punctuale din text. Acribia ta devine astfel o resursă pentru autor în efortul de a clădi ceea ce se vrea o alternativă la tot ce-ai edificat pe linia înțelegerii, explicării, cunoașterii experimentelor de „re-educare”.

Înainte de a se delimita, dacă ține să o facă, are obligația de a recunoaște care sunt sursele propriilor investigații, cât este inedit și cât nu, iar acolo unde nu este inedit, să indice fără nicio eludare referințele. Așa se procedează în lumea academică, așa trebuie să procedeze și dl. Alin Mureșan.

La fel de gravă mi se pare metoda ignorării deliberate a priorităților, analitice și chiar sintetice. Autorul a intrat pe un teritoriu defrișat de altcineva (adică de tine). Dacă a dorit să construiască pe această temelie, avea obligația să-i acorde binemeritatul credit.

Nu știu ce intenționezi să faci. Bănuiesc că situația ar trebui discutată de colegii istorici. Cum vezi, nu mă refer la chestiuni concrete, mă pronunț strict ca om de știință, autor a numeroase cărți și, vreme de șase ani (1998-2004), editorul uneia dintre cele mai prestigioase reviste în domeniu din lumea anglo-saxonă, East European Politics and Societies.

În toți acești ani (vorbesc de decenii), nimic nu a fost mai important pentru mine decât acuratețea, onestitatea și rigoarea. Mi s-a făcut chiar reproșul că exagerez cu trimiterile bibliogafice. Nu cred că am greșit, cum nici tu nu ai greșit cu nimic. Este trist să-ți vezi truda confiscată de o maniera atât de puțin onorabilă prin ceea ce, volens nolens, numim plagiat. În cazul de față, unul sofisticat, dar nu mai puțin reprobabil.”

Joi 13 martie a.c. i-am trimis lui A. Mureșan următorul mesaj:

De la: mirceastanescu@hotmail.com

Către: alin.muresan@yahoo.com; alin.muresan@fenomenulpitesti.ro; mirceastanescu@hotmail.com

Data: Joi 13 Martie 2014, orele: 21:05:07 +0200

Subiect: Domnule Alin Mureșan,

În ultima vreme mi-am făcut timp să parcurg ed. a II-a a lucrării D-tale, Pitești. Conica unei sinucideri asistate.

În urma unei lecturi atente am constatat că ea conține multiple încălcări ale eticii istorice.

Ceea mai gravă situație, care mă privește și personal, constă în aceea că ea reprezintă o plagiere sistematică a lucrărilor mele, de la cronologie până la conținut și stil. De pildă, aproape fiecare paragraf din Istoria reeducării (vol. I) și Procesele reeducării este copiat ca atare sau reutilizat de D-ta în scopuri proprii în maniera cea mai necinstită.

Înainte de a face publice furtul și impostura D-tale, îți voi da posibilitatea să ai o reacție, pe care o vei folosi după cum te va lumina Dumnezeu. O fac nu pentru D-ta, ci din atașament pentru regulile disciplinei istorice.

Sănătate,

Mircea Stănescu.

Am așteptat reacția lui A. Mureșan timp de 3 (trei) zile. Nu am primit nici una. Dar și tăcerea este un răspuns, nu-i așa?!...

Supunem dară acest caz de furt și impostură intelectuală atenției comunității științifice.

Mircea Stănescu.

București, 16 martie 2014.

Lucrările discutate

Alin Mureșan, Pitești. Conica unei sinucideri asistate

În (luna decembrie) 2007 a publicat o primă ediție (Polirom, 263 p.).

În decembrie 2010 (cf. paginii 344 editoriale) a publicat o a doua ediție (344 p.).

Interesează în primul rând a II-a ediție, la care, fără vreo altă trimitere, ne vom referi în continuare.

Lucrările de comparație

M. Stănescu, Reeducarea totală. Eseu asupra fenomenului Piteşti (1949-1952), în „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2/1995, pp. 51-59, și la:

http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/reeducarea-total-eseu-asupra.html.

M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, PERT’06, Piteşti, 22-24 septembrie 2006, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2007 (o primă ediție) 89 p.

M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), lucrare separată, dar sub aceleași coperți, cu cea a lui Titică Predescu, Statul și dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Editura Fundaţiei Culturale „Memoria”, tipărită prin Editura Matrix Rom SRL, Bucureşti, Bucureşti, (octombrie) 2008, (o a doua ediție) 308 + 168 p.

M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov, Polirom, ianuarie 2010 (cf. paginii 295 editoriale), 296 p, primul volum din trilogia Istoria Reeducării, finalizată în 2012.

*

Îl acuzăm pe Alin Mureșan de PLAGIAT.

Pentru a evita echivocul asupra a ceea ce se înțelege prin PLAGIAT și PLAGIATOR, vom indica definiția marii psiholingviste române, Tatiana Slama-Cazacu (cf. O plagă: PLAGIATUL, în Confuzii, greșeli, prostii și răutăți în limba română, azi, București, Editura Tritonic, pp. 196-215.):

„preluarea, din opera tipărită (sau de circulație «Samizdat», pe ascuns, cum se proceda în URSS și apoi în alte țări comuniste) a unui autor (deși mai rar, s-ar putea vorbi și despre expuneri orale), fie: a) de fragmente (fraze, paragrafe, termeni) aidoma, de către alt autor (ceea ce se demonstrează, de obicei, prin expunerea celor două texte «pe două coloane»). Fie b) de asemenea preluări, dar cu unele modificări de exprimare. Fie c) concepte, concepții teoretice, aplicări în practică, metode de investigație originale, aparținând deci autorului-sursă (în mod dovedit, prin datare în primul rând). Toate acestea (a, b, c) fără ca persoana care preia aceste date de conținut să le citeze cu numele „sursei”. În toate aceste cazuri, plagiatul este evident, și constituie un delict, dacă nu se menționează „sursa”, nu se face „trimiterea” (de preferință, nu numai într-o listă „bibliografică” sau de „referințe”, ci șí în text, în orice caz cel puțin numele autorului-sursă și, eventual, un an); și, repet, chiar dacă nu se preiau „citate”, ca atare, cu sau fără ghilimelele de rigoare, și chiar dacă „opera” (text tipărit, referat de doctorat ori teză ori lucrare de diplomă, ori de licență – sau „text difuzat preliminar”) nu are încă forma tipărită. Aceasta ar trebui să fie definiția, până la nivel juridic, a plagiatului. Iar „justificările” (...) nu pot avea o valabilitate deontologică și nici de ordin științific (...).”

Prin urmare, conform acestei definiții, care analizează plagiatul atât ca fenomen general, cât și ca fenomen în și determinat de Contextul românesc, avem:

a) plagiatul expres (preluarea fără indicarea sursei, în subsolul paginii, a CONȚINUTULUI, INDIFERENT DE FORMA EXPRESIEI, când este vorba despre idei, concepte, cronologie, tematică sau expresii tipice altui autor);

b) preluări nepermise, care au contingență cu plagiatul (precum sursele de arhivă și cele livrești, în două variante: identice și exclusive, ori adăugarea altora, cu rol de acoperire a raptului).

 

Observații generale:

– La data la care A.M. a publicat ed. a II-a a lucrării sale existau deja două ediții din Procese și vol. I din Istorie (care se referă la Suceava, Pitești și Brașov) și, nu întâmplător, „problemele” mari le regăsim în legătură cu acestea.

– Toate aceste lucrări ale noastre (exceptând eseul din 1995) sunt menționate de A.M. în Bibliografie, prin urmare, la data redactării lucrării sale, le cunoștea.

– Precizăm că aici nu ne interesează analiza lui A.M. cu privire la reeducare, ci doar modul în care înțelege să lucreze cu sursele, adică, pe scurt, acuratețea științifică a demersului său istoric, în afara căreia orice examinare a validității aserțiunilor sale ni se pare superfluă.

– Mai întâi, iată modul său de citare a surselor: „Pentru ușurarea lecturii publicului larg, am hotărât și de această dată evitarea încărcării excesive a aparatului critic, motiv pentru care numeroase note de subsol conțin mai multe trimiteri [subl. n.].” (p. 10) A.M. spune deci că a cumulat trimiterile pentru mai multe subiecte într-o singură notă. Așa cum vom arăta mai jos, este vorba însă despre un tertip cu rolul de a camufla preluările nepermise.

– Nicăieri în Cuvîntul înainte nu sunt indicate lucrările noastre.

Orice cercetare onestă are obligația să indice stadiul cercetării științifice asupra subiectului, prin urmare problema ar fi nu că A.M. nu dă doi bani pe ceea ce scriu alții (este dreptul său!), ci că nu menționează, încă de la început, apariția unor lucrări de mare întindere, precum cele indicate. Conform standardelor științifice, menționarea noilor (la data respectivă) apariții editoriale este obligatorie, autorul putând să-și rezerve, în economia lucrării sale, dreptul de a le utiliza (onest), de a le critica sau chiar respinge. În loc de aceasta, în cazul lui A.M. ce avem? O relatare cu privire la evoluția cunoașterii sale asupra subiectului, complet detașată de cunoașterea din interiorul disciplinei, în timp ce pe alți autori îi indică abia în Concluziile lucrării, cu intenția vădită de a-i minimaliza, de a-i expedia în derizoriu și/sau, la fel de grav, de a-și contrui în mod neonest imaginea de Cercetător Nr. 1 al subiectului (p. 295).

*

Prin urmare, în loc de o manieră corectă de lucu ce avem?

Cf. Indexului de antroponime, în ceea ce ne privește constatăm următoarele:

a) pp. 44-45 – o referire critică la modul noastru de interpretare a surselor, cu trimiterea la Istorie, p. 129 (nu vom insista asupra ei, nu interesează aici).

b) p. 69, în nota 126 – o citare pentru subiectul primei „școli de cadre” a reeducării. Lucrarea noastră este indicată ultima, după trei surse documentare, un procedeu nepermis, dat fiind că, de vreme ce la data publicării lucrării lui A.M. exista o analiză detaliată a surselor (a noastră), procedeul normal ar fi să începi chiar cu ea, să spui apoi pe ce se bazează (ceea ce înseamnă să recunoști că ai luat act de subiect chiar de acolo), pentru ca, în fine, să-ți expui propria opinie.

Prin urmare, A.M. se comportă ca și cum ar fi primul care analizează aceste surse, ca și cum, adică, analiza noastră n-ar exista, expediind-o nepermis în derizoriu, după sursele de arhivă. Soluția normală ar fi fost ca, dacă asertorul considera nerelevantă lucrarea nostră, să o amendeze ca atare; ceea ce, desigur, nu face.

c) pp. 132-133, în nota 3 – o citare pentru biografia lui Alexandru Roșianu. Procesele este citată corect, ca prima (dintre două surse științifice), la fel de corectă fiind și indicarea passim-ului (întrucât nu am redactat o biografie-standard a lui Roșianu, informațiile despre el se regăsesc disparat în lucrare). Prin urmare, A.M. poate face și trimiteri corecte la surse. Detalii: în mod normal, lucrarea noastră Procesele se citează separat, fiind o lucrare distinctă de cea a lui T. Predescu (nici el, nici eu nu am avut vreo contribuție asupra lucrării celuilalt, ceea ce ne leagă fiind doar coperțile, fapt, cred, evident pentru lector), situație care, în cazul lui A.M. duce la trimiteri absurde – la lucrarea noastră – gen: „T. Predescu, op. cit.” (p. 295). Pe de altă parte, care să fie motivul pentru care A.M. nu a citat biografia lui Roșianu (tot cu passim) din Istorie, întrucât ea este, comparativ cu Procesele, mai completă, dat fiind că este o lucrare mai recentă? Să fie vorba despre irepresibila lene? Vom vedea mai jos că nu acesta este răspunsul.

d) p. 196, în nota 2 – o referire critică la datarea arestării lui Mihai Livinschi (nu vom insista asupra ei, nu interesează aici).

e) p. 295 – unde se spune: „în afară de subsemnatul, doar doi istorici s-au arătat foarte preocupați de această temă: Robert Fürtos și Mircea Stănescu”. Ce urmează este aparent corect, oarecum corectă fiind doar prezentarea – și informația – legată de colegul Fürtos.

În primul rând, este de spus că regulile europene de politețe te obligă să începi cu alții, iar nu cu persoana proprie, chiar dacă prioritățile în câmpul științific îți aparțin (și, cu atât mai mult, dacă nu este cazul).

Apoi, nu trebuie omis nimeni dintre cei care s-au ocupat de descrierea, analiza sau transfigurarea artistică a reeducării, și este cazul unor excluderi flagrante: Paul Goma (indicat, de altfel, în Bibliografie, probabil din glutonerie livrescă) și Ion Cârja, autorul lucrării Întoarcerea din infern. Amintirile unui deţinut din închisorile României bolşevizate. Cruzimi, masacre şi bestialităţi necunoscute, Madrid, Editura Dacia, 1969, p., analizată de noi în Procese.

În fine, „în afară” (vorba lui A.M.) de „Patriarhii studierii reeducării, Dumitru Bacu, Virgil Ierunca și Paul Goma” (Istorie, p. 5) prioritățile în cercetarea de după 1990 sunt următoarele:

1) Mircea Stănescu, cu: studiul Reeducarea totală. Eseu asupra fenomenului Piteşti (1949-1952), „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2/1995, pp. 51-59); teza de doctorat susţinută la Universitatea Bucureşti, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, octombrie 1999, 374 p. (lucrare pe care A.M. o indică – sugestiv – fără a menționa anul de apariție, situație care i-ar fi dat însă peste cap prioritățile instituite ad hoc); ș.a. (ori cele de mai sus, indicate corect de A.M.).

2) Robert Fürtos, 2006, cu un studiu dintr-un volum colectiv și partea despre reeducare din Raportul CPADCR, ambele indicate corect de A.M.

3) Alin Mureșan, cu un studiu din Revista „Memoria”, nr. 52/1996 și celelalte.

În plus, în chestiunea proceselor „Negulescu” și „Cadrele reeducării” prioritatea îi aparține colegului Fürtos, care a avut primul acces la documentele în discuție.

*

– Marile Probleme apar încă din „Cuprins” (p. 5, r. 20, vezi și infra, p. 62): subtitlul „Interludiul Brașov” este o preluare a titlului cap. IV din lucrarea noastră, intitulat: „INTERLUDIU: REEDUCAREA DE LA BRAŞOV” (Istorie, pp. 8 și 211).

Termenul, care ne aparține, este una dintre acele „găselinițe” (cuvințele sugestive) pe care istoricii le folosesc în titluri (și subtitluri) pentru a exprima plastic și a rezuma analitic o anume realitate. În context, el situează „demascările” de la închisoarea Brașov ca pe un element de legătură între două momente ale piesei dramatice a Istoriei Reeducării (cel de la închisoarea Pitești și cel din lagărul Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră). În fapt, A.M. ori nu i-a înțeles sensul în contextul de origine, întrucât la el „interludiu” joacă rolul de element de legătură în desfășurare reeducării de la Pitești (pp. 62-63), situație absurdă, de altfel, dat fiind că „demascarea” de la Brașov nu leagă cu nimic secvențele acțiunii de la Pitești ci, din contră, este un element de discontinuitate față cu ea, ori l-a refolosit – ambele situații fiind la fel de nepermise. Faptul că A.M. reproduce termenul fără nici o indicație de autor (trimitere la sursă), ca și cum ar fi al său, dar sub o ușoară modificare stilistică, ne arată că este vorba despre un act intenționat a cărui definiție obiectivă este „PLAGIAT”. Același lucru se poate spune și despre conceptul de „METODĂ”, introdus de noi, și care apare încă din Cuprinsul lucrării lui A.M. (vezi subcapitolul „Schimbarea metodei”), și care reprezintă un plagiat conceptual.

– Procedeul deja descris, de a expedia lucrarea noastră, în note, după trimiterile la sursele arhivistice (și ele suspecte – a se remarca prudența excesivă! – de a fi preluate după lucrarea noastră, dar oricum de regăsit, toate, acolo) este unul necinstit din punct de vedere științific. Folosirea sa, alături de alte dovezi de utilizare greșită sau neonestă a surselor și a plagierii conceptuale, este dovada că avem de-a face cu o lucrare sub standardele etice ale cercetării științifice, mai explicit și fără nici o exagerare: murdară din punct de vedere științific.

*

– Începând din 1994, de când ne ocupăm de acest subiect, una dintre marile probleme de care ne-am izbit a fost stabilizarea corpusului documentar pe baza căruia să se poată întreprinde o analiză. Din acest motiv, am procedat la o citare „maniacală”, mergând până la tipul documentului, la numerotarea acestuia (căci există uneori câte trei-patru declarații sau procese verbale de interogatoriu pentru un arestat într-o singură zi), gruparea lor pe teme și subiecte, și citarea specifică pentru aproape fiecare informație în parte.

– O altă problemă a fost stabilizarea sistemului de citare a surselor. Astfel, am mers în detaliu, până la filă, unde am indicat recto-ul (prescurtat: „r”) și verso-ul (prescurtat: „v”), sistem unic, cel puțin în perimetrul analizelor despre reeducare, pe care A.M. îl preia fără nici o menționare a autorului (începând cu nota 22, p. 23), neavând habar, probabil, că există și așa ceva sau, mai grav, neinteresându-l.

– O a treia (mare) problemă a fost stabilizarea limbajului care să redea experiența corespondentă. Unul dintre termenii pe care i-am introdus și folosit curent este cel de „oficiali”, care denumește ofițerii și cadrele superioare însărcinate cu punerea în practică a reeducării, pe care îl folosim frecvent atât în Procese cât și în Istorie, și pe care A.M. îl preia, în mod identic, fără vreo indicare a provenienței (pp. 8, 10, 32, 62, 72, 84, 120, 123, 124, 130, 138, 142, 255, 262, 297 și 330 ale lucrării). Sugestiv, în prima ediție a cărții sale (Polirom, 2007), A.M. utilizează termenii „comandanți”, „«administratori»” sau chiar „oficialități” – care înseamnă altceva (pp. 97, 98 și 32, de pildă).

În același mod am procedat însă, mai ales, în legătură cu noțiuni centrale ale procesului în discuție, precum: „colectiv”, „comitet” (de demascare și reeducare, desigur), „demascare” (dimpreună cu fazele și timpii ei: „externă”, „din interior”, „din exterior” și „internă”), „postdemascare”, „reeducare”, „demascare”/„autodemascare” (cu sensul de declarație), „autobiografie”, pe care le-am reconstituit istoric pe baza surselor. Într-un mod diferit, A.M. respinge, în prima ediție a cărții sale, atât termenul de „reeducare”, cât și pe cel de „spălare pe creier” [spălare a creierului] (p. 240), iar natura acțiunii îi rămâne misterioasă: „În ceea ce ne privește, considerăm că adevărul complet despre acțiune nu va putea fi dezvăluit niciodată.” (p. 234.), în timp ce în ediția a II-a nu ne explică cum a ajuns să folosească termenul de „demascare”, fie și ca substitut nerepetitiv pentru cel de „acțiune violentă” (p. 11). (Pentru „comitet de reeducare”, sub ocurența „Comitetului de «reeducare»”, a se vedea A.M., p. 26, unde apare pentru prima dată.)

Trecând de la chestiunile de conținut, la cele de stil, termenul „extindere” (a demascării) este o marcă stilistică proprie nouă, pe care A.M. o folosește la fel de tacit, ca și cum ar fi a sa (vezi pp. 5, 16, 57, 58, 65, 72, 107, 114, 120 și 151; culmea, lui A.M. i-a plăcut atât de mult cuvântul, încât vorbește chiar despre „extinderea lotului”, 276 și 277).

Termenul „indezirabil(i)” (p. 35, par. 2) este și el o marcă stilistică proprie nouă, pe care o folosim în alt context, care are totuși o legătură cu reeducarea (Cf. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, la adresa:

http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/consiliul-naional-pentru-studierea.html): „Pentru a epura instituţia de indezirabili, Colegiul a profitat de…”.

– O a patra (mare) problemă a fost stabilirea cronologiei, care trimite la dinamica, în timp, a reeducării.

– O a cincea (mare) problemă a fost scrierea microbiografiilor persoanelor implicate și a traseelor lor de detenție și post-detenție.

– O a șasea problemă a fost reconstituirea numelor, de cele mai multe ori parțiale (în surse apar frecvent doar numele ori prenumele) sau greșite (confuzii cu alte nume sau prenume) ori variante greșit încetățenite, chiar în comunicarea oficială, precum numele ofițerilor politici. Astfel, avem în loc de greșitele: Sucegan, Suceganu – Sucigan; în loc de: Avădanei – Avădăni, în loc de: Bărbosu – Bărbos. Pentru Birtaș am optat pentru prenumele Gavrilă, deși variabil apare și Gavril, urmând documentele pe care le-am analizat în Procese, iar A.M. ne-a urmat și el, nemărturisit (p. 30, n. 43, de pildă și Index, p. 134), la fel cum a făcut-o și în cazul lui Lucian Haralambrie Pascaru, care apare ca Pascalu, ori fără prenume sau cu unul dintre cele două (pp. 32, 271 și Index, p. 339), ori a lui Vintilă Vais (variabil Weiss), Augustin Vășcan (variabil Vașcan), Mihai Mircea (al cărui nume este Mircea, nu Mihai, cum crede A.M.), Ion Lupașcu zis Pill sau Constantin Boceanu zis Bob, pentru a da doar câteva exemple.

După cum vom vedea, în legătură cu toate aceste probleme întâmpinate de noi de-a lungul cercetărilor noastre, producția lui A.M. ridică propriile „probleme”.

 

REEDUCAREA DE LA SUCEAVA

1) Deși în Istoria noastră reeducarea de la Suceava ocupă un spațiu de 50 de pagini (pp. 39-89), comparativ cu cele 15 pagini ale lui A.M. (pp. 19-33), ea NU ESTE CITATĂ NICI MĂCAR O SINGURĂ DATĂ. La acest autor se întâmplă precum la comuniști (în 1989 avea doar 6 ani, prim urmare a fost „Șoim al Patriei”!): despre ceea ce el nu vorbește speră să nici nu existe.

2) Toate temele – dar absolut toate – tratate de A.M. în lucrarea sa au fost tratate anterior în lucrarea noastră (prin urmare, nu putem da nici măcar un exemplu de excepție), fiind vorba despre un PLAGIAT DE CONȚINUT pe cât de selectiv (doar o parte dintre temele lucrării noastre apar în cea a lui A.M.), pe atât de sistematic (acesta rezumă, aglutinează concluziile noastre parțiale, care DE MULTE ORI NU SUNT ACOPERITE DE SURSE, în timp ce în alte cazuri și le justifică post festum prin indicarea trimiterilor la sursele de arhive, citate de noi din abundență).

3) În Istorie am făcut o descriere și o analiză a reeducării conform criteriului cronologic, pe perioade, pe zile și pe camere de detenție, întrucât informația este risipită în documente și nu poate fi reconstituită decât printr-un travaliu minuțios, în absența căruia nu se înțelege cu adevărat ce s-a petrecut acolo. Mirarea noastră, retorică, desigur, este cum de a reușit A.M. să priceapă totul dintr-o dată, fără să procedeze în același mod?!

 

Nr.	A.M.	Istorie
1	De asemenea, a contat și situația juridică încă incertă, deoarece mulți sperau să nu fie condamnați, îndeosebi cei cu activitate redusă. Acesta este motivul pentru care Eugen Țurcanu nu a întreprins nimic până după procesul său. (p. 23, rr. 6-8, fără sursă)	Ţurcanu nu a mai încercat să intre în reeducare, pentru că socotea că o asemenea acţiune este fără rost, atâta vreme cât „din punct de vedere juridic nu era rezolvată situaţia deţinuţilor.” (p. 66, rr. 1-3, de jos în sus, sursa: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/03/1954, în Memorialul ororii, p. 88.)
2	Eugen Țurcanu trece în revistă principalele activități ale comitetului de „reeducare” din acea perioadă: / „...discuții organizate asupra problemelor religioase; asupra felului greşit cum am văzut lucrurile înainte adică pe timpul cât am activat legionărește; prelucrări din vol. I opere alese de Lenin; prelucrări după articole apărute în ziare pe care întâmplător le puteam avea, cum a fost Plenara CC PMR din 3-5 martie 1949; discuții în legătură cu filosofia materialistă în anti-teză cu cea idealistă; prelucrarea unui volum al romanul Vara lui 1914 sau a altor probleme cu caracter democratic.” (p. 26, rr. 9-16, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 6, f. 365.)	În perioada respectivă au avut loc discuţii despre: chestiunile religioase; felul greşit în care deţinuţii au văzut lucrurile pe vremea când erau legionari; prelucrări din vol. I de Opere Alese de Lenin; prelucrări de pe articole apărute în ziare, care le parveneau întâmplător, cum a fost în cazul Plenarei CC al PCR din 3-5 martie 1949; filosofia materialistă în antiteză cu cea idealistă; prelucrarea unui volum din romanul Vara lui 1914 de Roger Martin du Gard sau a altor probleme ideologice. (p. 68, rr. 1-6, sursele: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 365 r; Octavian Zbranca, Proces-Verbal de Interogatoriu, 5/06/1953, vol. 4, f. 258.)
3	Țurcanu ș-a arogat singur meritele înființării ODCC, iar organizarea biroului său de conducere după modelul organizațiilor comuniste pare să-i confirme declarațiile: exista un secretar (în persoana lui Țurcanu) și responsabili pe probleme (propagandă și agitație, cadre, cultură, organizatoric). Ceilalți membri ai ODCC au fost, în această perioadă, Alexandru Bogdanovici, Leonard Gebac, Eugen Munteanu, Alexandru Mărtinuș și Ștefan Moraschi. (p. 26, rr. 22-28, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 6, f. 89 v, 156-157.)	Ţurcanu a arătat notaţiile celorlalţi deţinuţi din comitet, aflaţi la camera 15 etaj II, care s-au declarat de acord şi au semnat. Ei au alcătuit un „birou” al organizaţiei, în care şi-au împărţit responsabilităţile: Eugen Ţurcanu (secretar), Ion Bobu (responsabil organizatoric), Alexandru Bogdanovici (educaţie, lămurire politică), Leonard Gebac (evidenţă cadre, încadrări de membri), Ion Negură (ajutor al lui Gebac, la puţin timp de la înfiinţare) şi Alexandru Mărtinuş (documentare, scripte). [nota 2: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/03/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 294; Proces-Verbal de Interogatoriu, 20/03/1954, în Memorialul ororii, p. 91; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, vol. 6, ff. 365 r, 367 v-368 r. Alexandru Popa, care îl indică drept membru al biroului (comitetului) ODCC pe Eugen Munteanu (în locul lui Ion Bobu şi Ion Negură) – care nici măcar nu se afla în cameră, fapt amendat de altfel şi de Ţurcanu într-unul din interogatoriile sale – se înşeală. Cf. Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/03/1953, vol. 1, ff. 75 r-v; Declaraţie, 4/08/1953, vol. 1, f. 89 v. / În lucrarea sa, Cârja prezintă o versiune mitologică a politicii regimului. El afirmă că iniţiativa lui Bogdanovici a fost folosită de faţadă, în timp ce a lui Ţurcanu a fost reţinută pentru „spate”, pentru siguranţă adică. Cf. Ion Cârja, Întoarcerea din infern. Amintirile unui deţinut din închisorile României bolşevizate. Cruzimi, mascare şi bestialităţi necunoscute, Madrid, Editura Dacia, 1969, pp. 69-74. Leahul, fost deţinut politic la Suceava, respinge şi el o asemenea idee. Cf. Gh. Leahul, Autoreeducarea, vol. II, p. 8.] În noua structură, care păstra organizarea sub forma de conducere a „comitetului”, dar care copia mai fidel structura organizaţiilor comuniste şi era mai selectivă în privinţa componenţilor, au fost admişi participanţii la reeducare „care se arătaseră mai devotaţi acţiunii”. (p. 69, par. 2-3, sursa: Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/03/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 294.)
4	În perioada aprilie-mai a sosit în închisoare [...]. Fost muncitor, Stângă a fost primit printre cadrele Ministerului de Interne odată cu instalarea regimului comunist și a lucrat în cadrul DRSP Brașov până la numirea sa ca titular al Biroului Operativ Suceava, funcție în care a fost ajutat timp de două luni de un fost coleg de la Brașov, plutonierul major Mihai Papuc. (p. 28, rr. 5-8, de jos în sus, fără sursă.)	În cursul lunii aprilie, Serviciul Operativ a trimis în închisoare, ca referenţi politici, pe lt. Mihai Stângă, ca şef al Biroului Operativ, şi pe Mihai Papuc, ca ofiţer la acelaşi birou. [notă: Nemeş spune că ei au fost numiţi oficial pe 20 mai 1949. Cf. Iosif Nemeş, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/07/1953, dos. 25 390, vol. 10, f. 43 r; Dan Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/08/1953, în Memorialul ororii, p. 504; Ion Stoian, Proces-Verbal de Interogatoriu, 16/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 4 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 3/04/1953, vol. 4, f. 46.] Primul a ocupat funcţia până în mai 1950, fiind la origine ofiţer de Securitate transferat de la Braşov (oraşul Stalin); cel de-al doilea, transferat şi el de la Miliţia Braşov, a rămas în închisoare doar o lună. [notă: Mihai Stângă, Depoziţie de martor, 20/02/1957, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 7, f. 302 r. Pentru traseele celor doi a se vedea Iosif Nemeş, Declaraţie, 3/07/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 35; Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/07/1953, dos. 25 390, vol. 10, f. 43 r.] (p. 74, rr. 12-16)
5	Cum unul dintre scopurile Serviciului [Operativ] era verificarea cadrelor regimului ... (p. 29, r. 2, fără sursă.)	Coman Stoilescu, pe atunci maior, fost şef al Direcţiei a VII-a (Tehnică) a Securităţii [notă: Pentru organigrama Securităţii în 1948 a se vedea Marius Oprea, Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, pp. 56-57], relatează că în decembrie 1948 sau ianuarie 1949 a primit ordin de la conducerea Securităţii, prin „tov. General Nicolschi Al.[ Adjunct al şefului Securităţii, Alexandru Nicolschi avea şi funcţia de secretar general al MAI, răspunzând de sectorul deţinuţi politici.](,) să organizez munca cu oamenii pe care îi ave[a]m pentru a supraveghea informativ personalul angajat al Dir. Gen[erale] a Penit[enciarelor,] cât şi pe cel din penitenciarele din ţară.” [Coman Stoilescu, Declaraţie, 10/02/1954, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, dos. 33/1953, f. 281. Vezi apoi Declaraţie, 12/07/1953, dos. 33/1953, f. 296. În fine, Declaraţie de martor, 29/03/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 24 v, în care îl indică şi pe Gheorghe Pintilie la originea ordinului.] (...)În concluzie, principalul obiectiv al regimului a fost, la început, verificarea fidelităţii ideologice a cadrelor sale. (p. 98, rr. 1-5 și 8-10) Nemeş relatează cum s-au petrecut lucrurile: „Cînd m-am prezentat dela Oradea la Bucureşti[,] am fost chemat de fostul director general al penitenciarelor[,] Voicu Daciu [notă: La data respectivă Daciu nu mai era şeful DGP, el fiind înlocuit la sfârşitul anului 1948 cu Ioan Baciu], care m-a pus în legătură cu fostul ministru adjunct dela M.A.I., Marin Jianu. Cu această ocazie mi s-a adus la cunoştinţă că se va înfiinţa un nou serviciu în cadrul Dir. gen. a penitenciarelor, pe care îl voiu conduce şi care va avea drept scop culegerea de informaţii din cadrul penitenciarelor, privind activitatea deţinuţilor, care nu a fost descoperită de către organele de primă cerceta[re], atmosfera din penitenciar, legăturile pe care le au deţinuţii cu alţi cetăţeni din afară şi[,] în acelaşi timp[,] atitudinea personalului de penitenciar de felul cum ei îşi îndeplinesc sarcinile.” [notă: Iosif Nemeş, Interogator, 2, 7 şi 9/12/1954 şi 16/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 81 v. Vezi şi Mişu Dulgheru, Declaraţie de martor, 1/04/1955, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 3, f. 19 v.] Între timp, obiectivul principal al regimului s-a mutat de la cadrele sale către deţinuţi. (p. 99, rr. 1-10.)
6	Mai mult decât atât, administrația din Suceava l-a suspectat [pe Stângă] că urmărește în primul rând supravegherea informativă a conducerii închisorii, și nu a deținuților, cum era în realitate, astfel că nu i-au dat nicio sarcină de îndeplinit. Mai mult decât atât, directorul a încercat să-i interzică accesul la deținuții politici sub pretextul regulamentului, care prevedea că numai el și gardienii au voie să ia contact cu aceștia. (p. 29, rr. 2-7, fără sursă)	Despre raporturile dintre birourile de Securitate din închisori şi administraţie, Nemeş relatează: „Ministerul de Interne şi D.G.P. nu a[u] dat nici un ordin ad[-]ţiei penitenciarelor ca să sprijine munca birourilor operative din penitenciare, ci subsemnatul am rugat pe unii directori de penitenciare să sprijine birourile operative, cum a fost pe Farcaş dela Aiud, Isaia POPA dela Văcăreşti, Georgescu dela Arad – fratele lui Teohari Georgescu şi Dumitrescu Alex, de la Piteşti. / Direcţia Generală a Penitenciarelor nu numai că nu a sprijinit birourile operative, dar a căutat dela început să le deconspire şi compromite. Aceasta o declar pentrucă era o clică, o familie, între Prosan, Jianu Marin, şi Baciu.”[notă: Iosif Nemeş, Declaraţie, 10-11/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 11 v, subl. de mână în text.] Ultima aserţiune este tributară schimbărilor de personal (epurărilor) care au afectat conducerea închisorilor şi lagărelor, cei indicaţi fiind eliminaţi din sistem la data declaraţiei lui Nemeş. Pe de altă parte, birourile operative, ca structuri de Securitate, trebuiau să se organizeze singure în perimetrul închisorilor, asistenţa sporită din partea administraţiei fiind sinonimă cu deconspirarea activităţii. (pp. 74-75)
7	nu pare deloc întâmplătoare selecționarea sa [a lui Țurcanu] și a câtorva apropiați ai săi pentru primul lot de deținuți care a fost transferat din Suceava la Pitești, pe 22 aprilie 1949: Leonard Gebac, Ion Negură, Constantin Unișor, Constantin Istrate, alături de Gheorghe Andreșan, Mircea Bârsan, Dumitru Bordeianu, Nicolae Cojocaru, Ioan Comănici, Gheorghe Costea, Mircea Crăciunescu, Mihai Dănilă, Ioan Huțulesc, Vasile Ignătescu, Virgil Lungeanu, Mircea Macovei, Eugen Măgirescu, Vasile Maxim, Virgil Mitan, Gheorghe „Gioga” Parizianu, Gheorghe Reus, Ion Scutaru, Silviu Șestac, Petre Tudose și alții. (pp. 30-31, fără sursă)	Pe 19 aprilie, de la Suceava au fost transferate primele grupuri către închisorile Aiud şi Piteşti, cu aceeaşi dubă, în total 80-100 de persoane [notă: Nicolae Cobâlaş, Declaraţie, 18/10/1953, în Memorialul ororii, p. 465; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/10/1953, în Memorialul ororii, p. 471.]. 80 dintre deţinuţi au ajuns la Piteşti [notă: D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, p. 61.]. Între transferaţii la Piteşti au fost: Eugen Ţurcanu, Constantin Istrate, Leonard Gebac, Ion Negură, Aurel Batariuc, Mircea Crăciunescu, Ion Bobu, Constantin Sofronie şi Samson Giurconiu – care făcuseră parte din ODCC – şi Gheorghe Ciornea, Vasile Cotelo, Gheorghe Mihuţ, Dumitru Vlad [notă: Nicolae Cobâlaş, Declaraţie, 18/10/1953, în Memorialul ororii, p. 465; Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/10/1953, în Memorialul ororii, p. 471; Eugen Ţurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 6, f. 368 v; Alexandru Popa, Declaraţie, 14/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 3.], Dumitru Bordeianu[notă: D.Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, p. 61.] – dintre inaderenţii la reeducare. (p. 76, ult. part.)
8	În decursul inspecției sale în închisoare, care a durat două-trei zile, Nemeș a stat de vorbă cu mai mulți deținuți, inclusiv cu unii informatori, dar s-a arătat neîncrezător față de scopurile acțiunii ODCC. De altfel, imediat după plecarea sa au fost introduse o serie de restricții suplimentare în regimul de detenție, suspendându-se complet legăturile cu familiile și ridicându-se toate obiectele care deserveau «reeducării»: creioane, cărți, hârtie. Tot acum, colonelul Nemeș a subliniat în mod univoc direcția care interesa regimul, cerându-i lui Stângă să organizeze o rețea de informatori în închisoare [nota 42], în timp ce directorul închisorii a fost destituit pentru că făcea anumite favoruri deținuților. Toate aceste decizii au fost luate de Nemeș după informarea conducerii Securității [nota 43, v. mai jos]. (pp. 29-30, sursa 1: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 10, ff. 2-3)   [Nota 43] Nemeș ținea legătura în mod curent cu colonelul Gavril[ Birtaș, șeful Direcției I (Informații interne) a Securității, însă acesta raporta, la rândul său, lui Gheorghe Pintilie și Alexandru Nicolschi. Este de presupus, prin urmare, că deciziile luate de Nemeș au fost în fapt executarea ordinelor celor doi șefi ai Securității. (p. 30, sursa 2: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1126, vol. 10, ff. 43 v-44)	Cu acel prilej, Iosif Nemeş a inspectat închisoarea, unde a rămas câteva zile, timp în care a controlat dacă ordinele i-au fost executate[notă: Iosif Nemeş, Declaraţie, 16/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 14 r. Constantin Lupoaie, deţinut izolat, a avut cu Nemeş o întrevedere pe 3 sau 4 iunie. Cf. Constantin Lupoaie, Declaraţie, 23/05/1952, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 8, f. 12; Alexandru Popa, Declaraţie, 14/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 2 r-v. Într-un alt loc, Popa datează greşit (iulie) inspecţia lui Nemeş. Cf. Alexandru Popa, Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1. f. 94 r. Dan Dumitrescu îşi aminteşte greşit că numele inspectorului era Farcaş, la fel cum greşită este şi legătura pe care o face între inspecţia acestuia şi transferarea lui Ţurcanu la Piteşti. Cf. Proces-Verbal de Interogatoriu, 4-7/09/1953, vol. 3, f. 393.]. Nopţile a dormit în închisoare, la camera de inspecţii. A venit să inspecteze modul în care este pus în aplicare noul regim penitenciar[notă: Cu privire la locul unde dormea Nemeş când venea în inspecţie pentru 3-4 zile, a se vedea Aurel Tiron, Declaraţie, 30/11/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 52.]. Urmarea a fost că au fost suspendate toate legăturile deţinuţilor cu familiile: scrisori, pachete, vorbitoare. În plus, Nemeş mai avea o misiune, legată de reeducare[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 14/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 2 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 24/03/1953, vol. 14, f. 460; Declaraţie, 4/08/1953, vol. 1, ff. 93 r-94 r. Popa leagă în mod corect măsurile privitoare la reeducare de inspecţia lui Nemeş, însă în ultimele două documente se înşeală asupra lunii, despre care spune că a fost iulie. Vezi apoi Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie, 1/08/1953, în Memorialul ororii, p. 318. Informaţia lui Pătrăşcanu provine de la Constantin Păvăloaia, care i-a comunicat-o la Piteşti, în ianuarie 1950. În fine, vezi Octavian Zbranca, Declaraţie, 10/07/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 4, f. 251 v.]. La ordinul său, Mihai Stângă a strâns hârtia şi creioanele de pe etajele I şi II, pe care deţinuţii le foloseau în reeducare şi pentru culegerea informaţiilor. Stângă a mers la camera 1 etaj II – unde se aflau: Alexandru Bogdanovici, Ştefan Moraschi, Constantin Bogos, Gheorghe Roşca şi Virgil Bordeianu – şi a cerut să i se predea „caietul” şi „statutul” ODCC, precizând că: „în urma inspecţiei de azi, (adică a inspecţiei Dlui Nemeş) nu mai aveţi voie să cetiţi cărţi şi nici să aveţi ceva scris asupra voastră în camere.” [notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 14/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 2 r. Vezi şi Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1. f. 90 r. În alte locuri, după cum am văzut deja, Popa datează greşit interzicerea ODCC (5 iulie), la fel ca şi venirea lui Nemeş. Cf. Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 75 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 157.] ODCC a fost dizolvată de referentul politic Stângă, care a spus că „această organizaţie nu cadrează cu poziţia de deţinut[,] pe motiv că a fost întocmită după formele organizatorice ale partidului.” [notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 75 r. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, vol. 1, f. 157.]. Însă reeducarea a continuat. (pp. 80-81) Pentru rețeaua de informații, vezi întreg subcapitolul 2.8. Reeducare și activitate informativă și, în mod expres, următorul citat, preluat de A.M. și ca sursă: „După inspecţia lui Nemeş, Stângă i-a cerut lui Bogdanovici „să organizeze o reţea de informaţii în rândurile deţinuţilor” [notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 14/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 3. Vezi şi Declaraţie, 4/08/1953, vol. 1, f. 93 v].” (p. 83, par. 3.) Pentru linia de comandă a Securității: întreg subcapitolul 1.3. Securitatea închisorilor (pp. 98-107) Pentru ordinele superioare ale lui Nemeș și pentru „favorurile” făcute de directorul Aurel Tiron deținuților: Prin rapoartele pe care le înainta conducerii, în speţă lui Birtaş, Nemeş raporta că la Suceava: „se punea problema de aşa zisă reeducare din partea deţinuţilor legionari şi că directorul de penitenciar[,] anume [Aurel] Tiron [,] făcea largi favoruri la deţinuţi[i] legionari.” [notă: Iosif Nemeş, Proces-Verbal de Interogatoriu, 13/07/1953, dos. 25 390, vol. 10, f. 43 v.] (pp. 76, par. 2)
9	În încercarea de a recupera din terenul pierdut, Bogdanovici i-a predat referentului Stângă statutul și carnetul de evidențe al ODCC. (p. 31, par. 2, sursa, citată mai jos, cumulativ: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 1, ff. 90, 92)	La ordinul său [al lui Nemeș], Mihai Stângă a strâns hârtia şi creioanele de pe etajele I şi II, pe care deţinuţii le foloseau în reeducare şi pentru culegerea informaţiilor. Stângă a mers la camera 1 etaj II – unde se aflau: Alexandru Bogdanovici, Ştefan Moraschi, Constantin Bogos, Gheorghe Roşca şi Virgil Bordeianu – şi a cerut să i se predea „caietul” şi „statutul” ODCC, precizând că: „în urma inspecţiei de azi, (adică a inspecţiei Dlui Nemeş) nu mai aveţi voie să cetiţi cărţi şi nici să aveţi ceva scris asupra voastră în camere.”[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 14/12/1953, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, f. 2 r. Vezi şi Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1. f. 90 r. În alte locuri, după cum am văzut deja, Popa datează greşit interzicerea ODCC (5 iulie), la fel ca şi venirea lui Nemeş. Cf. Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 75 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 157.] (p. 80, par. 2)
10	Nu după multă vreme, la începutul lunii iulie, ODCC s-a dizolvat la cererea expresă a lui Stângă, dar activitatea de culegere a informațiilor din închisoare a continuat. (p. 31, par 2, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 1, f. 93)	ODCC a fost dizolvată de referentul politic Stângă, care a spus că „această organizaţie nu cadrează cu poziţia de deţinut[,] pe motiv că a fost întocmită după formele organizatorice ale partidului.” [notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 18/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 75 r. Vezi şi Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, vol. 1, f. 157]. Însă reeducarea a continuat. (pp. 80-81, vezi trimiterea din nota 5, p. 80, specifică, la Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 1, ff. 93 r-94. r)
11	În ciuda eforturilor sale, masa deținuților era în continuare ostilă „reeducării”, astfel că Bogdanovici și administrația au recurs la o nouă soluție. pe baza unor liste întocmite de conducerea comitetului său, o serie de deținuți cu poziții importante în ochii colegilor, care se manifestau împotriva acțiunii lor, au fost izolați într-o secție specială. Printre aceștia se numărau: pr. Nicolae Pâslaru, avocatul Nicolae Pâslaru, pr. Dumitru Mitoiu, Dumitru Moisiu, Constantin Lupoaie, Aurelian Marcu Stoica, Dan Dumitrescu, Dan Lucinescu, Constantin și Dumitru Străchinaru, Eugen Berza, Constantin și Ion Sărăcuțu, Ion Preotescu, Neculai Măgirescu, Mircea Târnoveanu, Mircea Lateș, Emil Condurache, Aurel Gherase, Iulian Constantin, Constantin Dănilă, Ioan Gruia, Mihail Lapteș, Aurel Olaru, Mihai Verigheanu. [nota 49] Un alt scop al izolărilor era acela de a demonstra regimului că printre deținuți erau două tabere, majoritatea nefiind de acord cu pozițiile intransigente ale șefilor și cerând separarea de ei.[nota 50] (p. 31, par. 2, nota 49: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 3, f. 303; Interviul autorului cu Iulian Constantin; nota 50: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 1, f. 95)	Pe 1 iunie a avut loc izolarea vârfurilor legionare refractare la reeducare, întrucât „ţinînd sub influenţă o serie de legionari, îi împiedică pe aceştia de a se «reeduca».”[notă: Alexandru Popa, Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 95; Constantin Lupoaie, Declaraţie, 23/05/1952, vol. 8, f. 12. Vezi şi Maximilian Sobolevschi, care datează episodul la începutul lunii iunie, dar care se referă la el ca la o mutare obişnuită; Declaraţie, 17/09/1953, vol. 3, f. 245 v.]. Ea va dura până în septembrie, când deţinuţii vor fi trimişi la închisorile de executare a pedepsei. Anterior, în timp ce Mihai Livinschi se afla la camera 33 etaj I, Bogdanovic i-a cerut o notă cu numele celor mai activi legionari de pe secţie[notă: Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/04/1953, în Memorialul ororii, pp. 257-258.]. Ceea ce a şi făcut, iar după circa o săptămână el a aflat că într-o cameră şi în două celule de la etajul II au fost izolaţi aproximativ 40 de legionari[notă: Iată o parte dintre ei: avocatul Nicolae Pâslaru, preotul Dumitru Mitoiu, Nicolae Măgirescu, Mircea Târnoveanu, Dan Dumitrescu, Constantin Străchinaru, Dumitru Străchinaru, Costantin Lupoaie, Marcu Aurelian Stoica, fraţii Sărăcuţu, Emil Bontaş, Ion Preotescu, Ion Doroftei şi Simion Jucan. Cf. Mihai Livinschi, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/04/1953, în Memorialul ororii, p. 258; Proces-Verbal de Interogatoriu, 25/03/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 14, f. 226.]. (pp. 79-80)
12	Sesizând neîncrederea deținuților față de persoana sa, Bogdanovici a renunțat public, dar în mod formal, la conducerea „reeducării” în august 1949. Profitând de acest moment, Eugen Munteanu s-a contrat puternic atât cu el, cât și cu apropiații lui, amenințându-l pe Popa „Țanu” că dacă îl mai susține, se va „arde urât”, întrucât Bogdanovici era considerat „trădător”. (p. 31, par. 4, sursa: ACNSAS, Fond Penal, dos. 1114, vol. 1, f. 94 v)	Schimbarea politicii Securităţii faţă de reeducare a cronicizat conflictele dintre deţinuţii implicaţi. Astfel, Eugen Munteanu, care „văzuse că organele de stat nu mai pot acorda încredere acţiunii de aşa zisă reeducare [...,] s-a hotărît să-l demaşte pe BOGDANOVICI ca oportunist, în scopul de a salva acţiunea noastră.”[notă: Alexandru Popa, Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 164.] Drept consecinţă aparentă, în august Bogdanovici a anunţat public, în camera 6 etaj II, că se retrage din fruntea acţiunii, deoarece trecutul lui i-ar împiedica pe unii deţinuţi, care ar vrea să participe la ea[notă: Idem, Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1, f. 94 v.]. Scopul era însă cu totul altul, după cum o arată unul din prietenii săi: „În realitate Bogdanovici Alex. se retrăgea din fruntea «reeducării» formal şi în vederea intensificării «muncii informative».” [notă: Ibidem.] În urma deciziei lui Bogdanovici, Munteanu şi-a înteţit ostilitatea faţă de el, iar lui Alexandru Popa i-a spus că „dacă voiu continua să-l sprijin pe Bogdanovici Alex. «mă voiu arde urît»”, întrucât iniţiatorul reeducării dintre deţinuţi „nu este un «oportunist»[,] ci un «trădător».”[ notă: Ibidem.] (p. 86, par. 2.)
13	Încercări de a duce activitate de „reeducare” au avut loc pe perioada verii lui 1949 în mai multe camere și celule din penitenciar: 1, 3, 6, 7, 9, 11, 13, 15, 17 (de la etajul II), 33 (de la etajul I). Deținuții identificați cu activitate în această perioadă sunt Alexandru Bogdanovici, Alexandru Popa „Țanu”, Virgil Bordeianu, Maximilian Sobolevschi, Eugen Munteanu, Lucian Haralambrie Pascaru, Ștefan Dorneanu, Gheorghe Roșca, Constantin Bogos, Alexandru Mărtinuș, Ștefan Moraschi, frații Mihai, Anton și Nicolae Livinschi și alții. (p. 32, primul par., fără sursă)	Pentru reeducarea din vara 1949, ca și pentru personajele implicate a se vedea subcapitolele: II.2.7. Dizolvarea ODCC, II.2.8. Reeducare și activitate informativă și II.2.9. Continuarea reeducării. (pp. 79-89)
14	Studenții rămași la Suceava după transferul din aprilie au fost mutați la închisoarea Pitești în trei loturi principale: primul pe 19 septembrie 1949 (din care au făcut parte Eugen Berza, Gheorghe Caziuc, Emanoil Condurache, Gheorghe Mătase), al doilea pe 21 octombrie 1949 [nota 56] (Alexandru Bogdanovici, Constantin Bogos, Constantin Buțan, Dan Dumitrescu, Constantin Iulian, Dan Lucinescu, Alexandru Mărtinuș, Constantin Păvăloaie, Ion Turtureanu) și ultimul lot pe 26 februarie 1950 (Corneliu Costăchescu, Petru Dănilă, Nicu Ioniță, Ioan Pintilie)... (p. 33, par. 2, fără sursă)   [nota 56: Datele transferurilor menționate în text sunt cele de primire a deținuților în închisoarea Pitești, și nu cele de plecare din Suceava, la care nu am avut acces. Singura excepție o reprezintă data de 21 octombrie, lotul acesta ajungând la Pitești pe 5 noiembrie 1949, după un tranzit în Jilava și Văcărești. De altfel, transferurile dintr-o închisoare în alta durau de regulă câteva zile sau chiar săptămâni, până când trenul-dubă colecta deținuți din mai multe centre de detenție și îi depunea pentru o perioadă în Jilava, centrul de triere al tuturor celor închiși.] (p. 33, par. 2, fără surse.)	Pe 19 septembrie, la camera 1 a fost strâns un prim grup de deţinuţi foşti studenţi pentru a fi transferaţi la închisoarea Piteşti [notă: Alexandru Popa, f. 98 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, vol. 1, f. 164.]. Printre ei erau: Alexandru Popa, Eugen Munteanu, Gheorghe Roşca, Maximilian Sobolevschi, Vasile Puşcaşu, Virgil Bordeianu, Mihai Livinschi şi Adrian Prisăcaru[notă: Idem, Declaraţie, 4/08/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 1. f. 98 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 10/06/1954, vol. 1, f. 164.]. (p. 88, par. 2) Izolarea „vârfurilor” a durat până pe 26 septembrie 1949, când deţinuţii foşti studenţi de la închisoarea Suceava au fost transferaţi la Piteşti[notă: Ultimii deţinuţi de la Suceava au sosit la Piteşti pe 5 noiembrie 1949, între ei fiind şi Alexandru Bogdanovici. Cf. Grigore Romanescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, Fond „Penal”, dos. 26 979, vol. 15, f. 511; Proces-Verbal de Interogatoriu, 15/06/1954, vol. 6, f. 80 v; Proces-Verbal de Interogatoriu, 9/04/1953, în Memorialul ororii, p. 277.]. (p. 123, ult. par.)
15	O observație importantă se impune în acest context: deși s-a vorbit mult despre „metoda Makarenko” [nota 57] de reeducare a deținuților ea nu apare deloc în discuțiile și din Suceava, cu toate că încă din aprilie 1949 acțiunea a fost confiscată de către regimul comunist. De altfel, în afară de faptul că asemănările dintre „metoda Makarenko” și acțiunea din Pitești sunt doar tangențiale și, uneori, intuitive, întrucât pedagogul sovietic nu și-a explicat niciodată în public sistemul aplicat, nu există până în momentul de față nicio dovadă, măcar indirectă, că prima ar fi creat-o sau inspirat-o pe cea de-a doua. Dimpotrivă, elementele comune ca folosirea colectivului, discursul propagandistic, specularea unui moment tensionat din sânul colectivității (Makarenko vorbește despre „explozie”, dar în multe alte locuri se declară împotriva violenței fizice) au constituit doar cadrul pentru aplicarea metodei din Pitești: ele nu explică însă nici tortura neîntreruptă și morbidă, nici insistența cu care era batjocorită credința. Pe deasupra, scopul acțiunii nu era cel urmărit de pedagogul sovietic decât la nivel de discurs, întrucât regimul nu era interesat de a obține „oameni noi” pe care să se bazeze, ci pur și simplu să batjocorească și să distrugă reprezentanții unei clase sociale ostile. (p. 33, ult. par.)   [nota 57] A se vedea în acest sens principalele sale opere, Steaguri pe turnuri, ediția a treia, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1959 și Poemul pedagogic, ediția a doua, Editura de Stat pentru Literatură Științifică și Didactică, București, 1951. (p. 33)	A se vedea, în acest sens, cap. I Nașterea noii metode: Makarenko (pp. 13-31) „Numesc explozie ducerea conflictului la limita extremă, pînă la o stare cînd nu mai este posibilă nici o evoluţie, nici un litigiu între personalitate şi societate, cînd se pune în mod răspicat chestiunea: de a fi membru al societăţii sau de a ieşi din ea. Limita extremă, conflictul extrem, poate să se manifeste sub cele mai variate forme: sub forma hotărîrii colectivului, sub forma mîniei, a blamului, a boicotului, şi a dispreţului colectiv. Important este ca aceste forme să fie pregnante, să facă impresia unei rezistenţe maxime din partea societăţii.” [Anton Semionovici Makarenko, Opere pedagogice alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, 1951-1964, ed. a II-a, vol. II, p. 332] (pp. 26-27.) Educaţia comunistă nu se poate desfăşura decât în colectiv, care reprezintă o noţiune centrală a pedagogiei sovietice. (p. 23) „nu cred în genere într-o transformare treptată. Educarea şi creşterea omului se fac lent, dar aşa numita [„]reeducare” se petrece întotdeauna ca o explozie. Să nu-i credeţi pe cei care afirmă că „reeducarea” este un proces evolutiv.” [A.S. Makarenko, Op. cit., vol. I, p. 220] (p. 27, par. 3.)

 

Observații:

Frapează uneori străduința lui A.M. de a evita temele majore ale studiului nostru, cu care polemizează în subsidiar, orientându-se către o zonă a surselor mai degrabă periferică și insuficientă pentru o argumentare, într-o acțiune nu lipsită de o anume sofisticare. Cu toate acestea, după cum se vede, exemplele clare-ca-lumina-zilei sunt prezente din abundență.

Atunci când noi cităm mai degrabă sursele, A.M. redă conținutul prin perifrază, și invers; de aici citatul de la pct. 2, imposibil de reprodus, care, în mod normal, ar fi trebuit rezumat, operațiune care l-ar fi plonajat însă într-un plagiat brutal.

Atunci când textul nostru trimite, în note, la o complicată discuție cu privire la surse, ea este tranșată de A.M. simplu, prin indicarea unora dintre ele, la alegere. În mod similar, A.M. folosește și apoi grupează informația adversă din notă, precum la pct. 4, fără a cita vreo sursă.

Alteori, precum la pct. 7, A.M. indică data de sosire a grupurilor de deținuți transferați la Pitești, iar nu cea a plecării din închisoarea Suceava, pentru ca apoi să dea alte exemple de deținuți decât cele pe care le-am indicat noi, cu scopul de a camufla sursa de inspirație (lucrarea noastră), și fără să indice nici măcar o trimitere arhivistică, situație care l-ar fi obligat să citeze sursele descoperite de noi, dat fiind că acestea sunt extrem de rare.

În alte cazuri, A.M. jefuiește Istoria atât de conținut, de stil, cât și de trimiterile la surse.

Absența indicării surselor de către A.M. vine să camufleze raptul datelor stabilite de noi, precum la pct. 14, la fel cum un rol similar îl au precizările superflue (gen: indicarea unor deținuți cu rol minor în reeducarea dee la Suceava – și doar a lor –, care au făcut parte din primul grup transferat la Pitești, ori inventarea unui ultim grup transferat, tot de la închisoarea Suceava, în realitate fiind vorba despre câțiva deținuți reținuți pentru anchete suplimentare).

Pasaje ca cel în care A.M. polemizează direct cu noi (pct. 15), fără să ne pronunțe însă numele, dar plagiându-ne până și acolo, pentru a ne ține lecții de interpretare a reeducării de „tip Suceava” sau de „tip Pitești”, sunt dintre cele mai ridicole, mai lipsite de decență și mai decuplate de știință, fiind asociabile acțiunilor subversive și de propagandă. O asemenea lipsă de respect față de surse, față de munca altor cercetători și, în speță, de interlocutorul său nemărturisit nu am văzut în toată viața noastră!

Mai întâi, vom spune că în lucrările lui Makarenko indicate, pentru „justificare”, de către A.M., NU EXISTĂ TERMENUL DE METODĂ, care a fost introdus de noi pentru a deosebi „acțiunea sistematică” (dispozitivul – tot un termen propriu!) de simplele „tehnici” de demascare și reeducare. Prin urmare, dacă A.M. pretinde că îl citează pe Makarenko, se înșeală amarnic, căci nu ne citează decât pe noi, și acesta în maniera cea mai frauduloasă cu putință.

Totodată, pentru a arăta și mai bine postura flagrantă în care se situează polemistul nostru sub acoperire, vom indica faptul că analiza făcută de noi în capitolul respectiv nu a mai fost făcută de nimeni, după știința noastră, fiind o premieră mondială în cercetarea științifică a subiectului. Mai mult decât atât, în lucrările lui Makarenko la care A.M. trimite pentru a cita la fel de fraudulos noțiunile ideologice (cum a aflat, de pildă, despre ele, fără o analiză minuțioasă, altfel decât în urma citirii studiului nostru?!), apar doar în sugestie, prin urmare este nevoie de o cunoaștere de profunzime a scrierilor lui Makarenko, atât literare cât și, mai ales, pedagogice, pe care nu o regăsim nicăieri în producția lui A.M.

Prin urmare, avem următorul centralizator:

 

Același conținut Fără sursă	Același conținut Aceleași surse	Același conținut Surse diferite
7	8	0