COMISIA DE CONTROL A PCR (1945-1989). PREZENTARE DE FOND ŞI ISTORIC

        I. PREZENTARE DE FOND[1]

Colegiul Central de Partid (ultima denumire a instituţiei, păstrată în denumirea părţii structurale de la Fond CC al PCR) şi-a desfăşurat activitatea, în perioada 1945-1989, sub mai multe titulaturi. Prima sa denumire a fost Comisia de Control a Comitetului Central al Partidului Comunist Român (până în 1950), apoi Comisia Controlului de Partid (până în 1965).

Din punct de vedere arhivistic, Colegiul Central de Partid (CCP) este o parte structurală a Fondului Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

În prezent, sunt în cercetare trei Inventare, care corespund cu două secţiuni ale părţii structurale respective: Fond CC al PCR, CCP – Documente Interne (nr. 3151) şi Fond CC al PCR, CCP – Alfabetic, literele A (nr. 3145) şi B (nr. 3259). Ele au fost prelucrate şi date în cercetare în perioada 2010-2011.

Genurile de dosare conţinute în această parte structurală sunt: dosare de cercetare (individuale, colective, de instituţii, pe zone geografice) şi dosare cu privire la organizarea internă.

Genurile de documente sunt: referate, hotărâri, procese verbale, stenograme şi note ale şedinţelor conducerii instituţiei, note informative, rapoarte de activitate, materiale documentare, tabele cu angajaţii instituţiei, proiecte şi regulamente, directive, instrucţiuni, norme şi circulare privitoare la funcţionarea internă, caracterizări, chestionare, declaraţii, autobiografii, ziare, broşuri, adrese, referate de cadre, planuri de muncă, dări de seamă, organigrame, scheme organizatorice nominale, situaţii statistice, scheme de salarizare, tematici şi rapoarte de control, apeluri şi memorii adresate instituţiei, fişe de evidenţă şi angajamente de păstrare a secretului de partid ale angajaţilor ş.a.

În dosare se regăsesc frecvent documente create de către Comisia Centrală de Verificare, instituţie care şi-a desfăşurat activitatea în 1948-1950. Ele au fost integrate, de către creator, în arhiva CCP, din două motive. Primul: pentru că, spre deosebire de Comisia Centrală de Verificare (CCV), care a avut un caracter temporar, Comisia de Control a CC al PCR avea un caracter permanent. Al doilea: întrucât cele două organisme au fost conduse, în acelaşi timp, de Constantin Pârvulescu.

Importanţa istorică a documentelor rezidă, în primul rând, în faptul că ele ilustrează acţiunile şi practicile unui organism de anchetă, de control şi de execuţie al Partidului supus conducerii acestuia, care funcţiona în paralel şi se situa deasupra altor instituţii. Pe de altă parte, pentru că ele oferă informaţii cruciale despre traiectoriile individuale ale membrilor de partid verificaţi (de pildă, despre activitatea lor din ilegalitate sau acţiunile din străinătate), parte dintre ei fiind membri ai nomenklaturii.

Cantitatea totală de arhivă este de aproximativ 72 m.l., şi a fost constituită în perioada 1945-1989.

Documentele au fost preluate în perioada 1995-1996 de la Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice de la Piteşti, împreună cu celelalte documente din Fondul CC al PCR, fără instrumente de evidenţă. Dată fiind situaţia, nu ne putem pronunţa asupra eventualelor lipsuri (de documente, de dosare). În depozitele Biroului de Arhive Contemporane, care gestionează fondul, mai există o cantitate de dosare de la secţiunea Documente interne şi restul literelor din secţiunea Alfabetic. În cea mai mare parte, dosarele au fost legate de către creator, iar Arhivele Naţionale le-au păstrat ca atare.

Starea de conservare a documentelor este relativ bună.

Arhiva CCP conţine mai multe tipuri de dosare:

a) dosare individuale;

b) dosare colective (de grup);

c) dosare de instituţii (de obiectiv);

d) dosare constituite pe zone geografice (pe regiuni sau pe judeţe).

e) dosare privitoare la organizarea internă.

Pentru primele patru categorii de dosare criteriul de ordonare folosit este alfabetic, iar pentru cele privitoare la organizarea internă, cronologic. În plus, fişele de cadre au fost dispuse la sfârşitul acestei ultime părţi structurale, în ordine alfabetică.

Inventarul Secţiunii CCP – Alfabetic, litera „A” cuprinde dosare individuale şi colective (referitoare la persoane), grupate în 1.388 de unităţi arhivistice (u.a.), reprezentând 3,75 de metri liniari (m.l.) de arhivă, iar Inventarul Secţiunii CCP – Alfabetic, litera „B”, cuprinde 3.607 de u.a., reprezentând 8,70 de m.l.

Iată unele dintre numele titularilor dosarelor personale de anchetă care pot fi regăsite în aceste inventare: Gheorghe Adorian, Mauriciu Adrian (Mauriţiu Weisz/Weiss), Mihai Aibenşutz, Augustin Albon, Puiu Alterescu, Coloman B. Ambrus, Andras Denes, Emilian Angheliu, Traian Z. Antonescu, Iosif Ardeleanu, Iosif (Suly) Brill Sulam, Vasile C. Bâgu, Silviu Brucan (Saul Brucăr), Mia Braia (Maria Blaga), Petre Belle, Alexandru Bogdan (Jack Lam), Mircea Biji, Ladislau Banyai, Elisabeta Birman (Betti Luca), Mihai Bălteanu (Bălţeanu / Colcher), Petre Bălăceanu, Gavril Birtaş, Eva Birtaş, Radu Boureanu, Mihail Boico (Maier – Bibi Rosner), Paraschiva Breiner (Piri Abraham), Jacques Berman, Teodor Bugnariu, Aurel Gh. Bondrea, Aurel Baranga, Ilie M. Bădică, Dumitru D. Băzălan, Iosif Banc, Dumitru Berciu, Mihai A. Beniuc, Alexandru Bârlădeanu, Iacob St. Bulan şi Marcel Breslaşu (Breslinka).

Variantele de nume (prenume), dacă nu există declaraţii ale titularului, din care să rezulte numele real, au fost trecute între paranteze rotunde. Exemple: Agafie Niculae (Nicolae), Alexandrescu Ioan (Alexandru Ion). La fel s-a procedat şi în cazul persoanelor cărora conducerea Partidului le-a cerut să-şi schimbe numele – exemplu: Adrian Mauriciu (Mauriţiu Weisz/Weiss) – sau în cazul comuniştilor ilegalişti care au avut noms de guerre – exemplu: Akaţiu Rufel (Akos).

Pentru inventarele literelelor A şi B, datarea dosarelor a fost făcută în funcţie de data la care CCP a pronunţat hotărârea care a urmat cercetării pe care a întreprins-o. În cazul în care au fost făcute mai multe verificări sau cercetări, data reţinută a fost cea a primei decizii şi/sau comunicări, iar în descrierea u.a. au fost indicate (doar precizând anul) deciziile şi/sau comunicările ulterioare. În cazul în care decizia lipseşte din dosar, data reţinută a fost, în funcţie de situaţie, cea a referatului sau a adresei de comunicare a hotărârii. Pentru inventarul literei C, la rubrica „descrierea cuprinsului unităţii arhivistice” au fost indicate doar numele şi prenumele titularilor, iar la rubrica „datele extreme” a fost trecută data naşterii. Raţiunea a fost de a da în cercetare acest fond într-un termen rezonabil, conform eticii arhivistice.

Inventarul Secţiunii CCP – Documente Interne cuprinde un număr de 278 de u.a., reprezentând 5,55 de m.l. Criteriul de ordonare a documentelor şi dosarelor este cronologic. Rapoartele de control şi procesele verbale au fost datate după perioada efectuării, iar nu după cea a redactării documentului. Data redactării documentului a fost reţinută numai atunci când data efectuării nu era menţionată. Fişele de evidenţă şi angajamentele de păstrare a secretului de stat ale angajaţilor instituţiei, din anii 1951-1952, au fost constituite în u.a. şi grupate la sfârşitul inventarului, în ordine alfabetică; la „datele extreme” a fost menţionată data naşterii persoanei în cauză.

Operaţiunile arhivistice au fost desfăşurate de către o echipă formată din arhivarii Ioana Mihai, Viorica Bălan şi Mugur Gheorghe, şi arhiviştii Gabriel Catalan şi Mircea Stănescu.

        II. ISTORIC

II.1. Scopul Comisiei de Control

Prima denumire a instituţiei a fost Comisia de Control a CC al Partidului Comunist Român (din 1948 Partidul Muncitoresc Român). Ea a fost înfiinţată în noiembrie 1945, în urma Conferinţei Naţionale a PCR din 16-22 octombrie, când a intrat în funcţiune şi Statutul Partidului[2]. Iniţial, sediul instituţiei a fost pe Aleea Alexandru nr. 31, pentru ca apoi să fie transferat la nr. 41 bis şi să se extindă, cu timpul, în imobilele naţionalizate din vecinătate, de la nr. 39-41 până la nr. 43. În 1958 Comisia s-a mutat, împreună cu întreg CC al PMR, în clădirea care anterior găzduise sediul Ministerului Afacerilor Interne, din Piaţa Palatului Regal (redenumită în perioada 1948-1989 Piaţa Republicii, astăzi Piaţa Revoluţiei), precum şi pe strada Academiei, la nr. 34[3].

Instituţia se ocupa cu cercetarea abaterilor grave de la linia, morala şi disciplina de partid. Pe scurt, rolul ei era de a veghea la puritatea ideologică a cadrelor. Asemeni celorlalte instituţii ale Partidului, ea era concepută după model sovietic şi funcţiona în cadrul Aparatului CC. Din punct de vedere ideologic şi practic, în activitatea sa se ghida după hotărârile, directivele şi instrucţiunile CC al Partidului, iar din punct de vedere ierarhic se subordona Secretariatului CC[4]. Ca orice activitate „socialistă”, activitatea Comisiei era planificată, raportată şi evaluată periodic, atât de către conducerea proprie, cât şi de către „legătura sa superioară”[5] (expresie moştenită din perioada ilegalităţii). Era o instituţie centrală, ai cărei membri, pentru a-şi putea desfăşura activitatea, făceau deplasări în provincie.

Obiectivele Comisiei decurgeau din cele ale Partidului, a cărui linie politică o urma, iar în cercetarea ei intrau:

a) cazuri individuale;

b) cazuri colective;

c) cazurile speciale (ale foştilor informatori ai Siguranţei, legionarilor şi altor duşmani strecuraţi în Partid);

d) urmărirea şi rezolvarea petiţiilor şi a notelor informative.

II.2. Conducerea

Încă de la înfiinţare, instituţia a fost condusă de Constantin Pârvulescu (preşedinte), Iosif Rangheţ şi Liuba Chişinevschi (membri)[6]. Practic, la început lucra doar Pârvulescu (participant la Războiul Civil din Rusia, membru al Partidului încă de la înfiinţare, care în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial i se subordonase lui Gheorghiu-Dej în acţiunea de înlăturare a lui Ştefan Foriş de la conducerea mişcării), restul membrilor fiind angrenaţi în alte munci de răspundere. Aparatul de lucru era compus din doi referenţi: Gheorghe Filip (fost combatant în Rezistenţa Franceză) şi Şari Csordas/Gruia (şi ea fostă combatantă în Rezistenţa Franceză – FTP-MOI), o secretară şi o dactilografă. După alegerile din noiembrie 1946, CC al PCR i l-a repartizat instituţiei pe Emil Popa (fost ilegalist, membru al CC)[7] şi a angajat un număr de referenţi. Tot aici, în 1947, din cadrul Aparatului CC au fost transferaţi: Ida Felix, Ernest Misovici şi Elvira Gaisinschi, de la Atelierele Griviţa trei activişti: Constantin Popa, Ilie Ionescu, Gheorghe Chirtu, şi un membru al Gărzii CC (şi fost curier), Simion Alexenco. Astfel, înainte de Congresul de „unificare” cu social-democraţii, din 1948, Comisia era compusă din 9 referenţi şi 5 persoane cu atribuţii tehnice (o secretară, o arhivară, două dactilografe şi un curier). Ulterior, din instituţie au făcut parte alţi trei membri ai nomenklaturii de vârf a Partidului: Alexandru Drăghici, Petre Borilă şi Mihail Moraru[8]. Dată fiind importanţa instituţiei în ansamblul organismelor regimului, toate aceste figuri care o populează aveau girul celor două grupări din Secretariatul Partidului – a lui Gheorghiu-Dej şi a Anei Pauker – şi, desigur, beneficiau de încrederea sovieticilor[9].

Cu timpul, instituţia şi-a constituit un aparat propriu de anchetatori de partid (partisledovateli), după tipic sovietic[10], format, în general, din activişti de dată recentă. Cu toţii erau (sau au devenit) extrem de duri[11]. Pârvulescu a rămas, pentru o lungă perioadă de timp, o constantă.

II.3. Primele cercetări

Ancheta debuta cu documente provenite de la Siguranţă şi Serviciul Special de Informaţii (ulterior, Securitate), de la organizaţiile de partid şi din sesizări diverse (informări, denunţuri anonime). În cazul situaţiilor neclare, Comisia decidea dacă apelantului i se acorda sau nu calitatea de membru de partid. Apoi, în cazul excluderilor, instituţia pronunţa următoarele hotărâri: menţinere sau respingere. Respingerea deciziei organizaţiei de bază putea lua, şi ea, două forme: anulare sau încadrare greşită. Diferenţa dintre cele două tipuri era esenţială, căci, dacă în primul caz era vorba despre simpla schimbare a hotărârii unei instanţe inferioare, în cel de-al doilea caz instanţa superioară se manifesta ca şi cum primirea în Partid n-ar fi existat niciodată.

În perioada 1945-1947, obiectivele instituţiei se subordonau, asemeni tuturor structurilor miţcării, liniei politice a Partidului din acea perioadă: lupta pentru întărirea sa organizatorică şi desfăşurarea campaniei electorale din 1946[12]. Notabilă era şi următoarea situaţie: „în ultimul timp, s’au înmulţit cazurile de abateri dela morala Partidului. Sunt foarte mulţi tovi, începând de sus până jos, cari se despart de soţii în mod uşuratec, iar alţii necăsătoriţi au legături cu mai multe femei.”[13] Morala de partid nu era totuna cu morala pur şi simplu. Apoi, situaţia era un efect al emergenţei noii elite politice, recrutată în general din clasele de jos, care descoperise accesul la resurse: în bani, prestigiu social şi, mai ales, putere politică. Dincolo, însă, de semnalări, Comisia nu s-a implicat în investigarea cazurilor de acest tip, căci moravurile din perioada Gheorghiu-Dej – prelungire a celor din anii ilegalităţii – au fost foarte laxe.

II.4. Organizarea

În 1948, înainte de Congresul de „unificare” cu social-democraţii, Comisia avea două secţii[14]:

a) Secţia Apeluri[15] (care privea cazurile: sancţiunilor şi excluderilor din Partid, comuniştilor din ilegalitate şi stabilirii stagiului de partid);

b) Secţia Anchete şi cercetări (pentru cazurile speciale şi rezolvarea sesizărilor primite prin note informative);

În mod verosimil, arhiva instituţiei era organizată în conformitate cu cazurile tratate.

După Congresul de anexare a social-democraţilor, din 1948, Comisia a păstrat aceeaşi organizare, pe care însă a detaliat-o[16]:

a) Secţia Apeluri;

b) Secţia Anchete – Cercetări, cu subsecţiile: Cercetări Legionari – Informatori şi Cercetarea – rezolvarea Notelor informative.

În linii mari, această organizare a rămas neschimbată până în perioada Ceauşescu. Prin urmare, nu vom mai reveni asupra ei.

II.5. Cazurile investigate

În perioada 1945-1949 Comisia a cercetat cazurile de „fracţionism”, „deviere” de la linia Partidului şi „oportunism”, iar după „unificarea” cu social-democraţii (în fapt, anexarea lor), din 1948, s-a ocupat, în principal, cu prevenirea „spargerii unităţii Partidului”[17]. Conform doctrinei (marxism-leninismul), abaterile erau rezultatul „influenţei ideologiei şi moralei burgheze”[18]. Dat fiind că avea un aparat restrâns şi insuficient pregătit, în perioada 1945-1948 instituţia nu a putut să-şi îndeplinească una dintre sarcinile sale de bază, de natură preventivă, şi anume: „controlul modului în care se execută hotărârile Comitetului Central de către organizaţiile şi organele de Partid”[19]. Situaţia a făcut ca membrii Comisiei să meargă „pe teren să stingă incendiul după ce faptele s’au comis.”[20]

Pe de altă parte, până în 1951 a persistat o neclaritate cu privire la cazurile de cercetat: dacă ele să fie investigate după gravitatea faptelor sau în funcţie de statutul persoanei investigate (membru al nomenklaturii CC). Practic, instituţia putea să se ocupe de orice caz, dacă instanţa sa superioară – Secretariatul CC al Partidului – decidea acest lucru. În 1948, când Secretariatul a hotărât ca toate anchetele să fie desfăşurate de către Comisia de Control, anchete şi verificări mai făceau Secţia Organizatorică şi Sectorul Cadrelor, ale CC. Prin urmare, chestiunea gravităţii faptelor vs. statutul persoanei investigate a rămas netranşată, cele două criterii indicate sfârşind prin a deveni cumulative.

Din 1948, Comisia a contribuit cu cadre şi experienţa proprie la formarea Comisiilor Judeţene de Verificare (aflate în subordinea Comisiei Centrale de Verificare). Ea şi-a continuat însă activitatea în paralel cu acestea, concentrându-se asupra cazurilor pe care comisiile judeţene de verificare nu le puteau rezolva şi funcţionând, în acelaşi timp, ca instanţă de apel faţă cu deciziile pronunţate de ele.

Deşi iniţial se dorea numirea de responsabili ai Comisiei de Control pentru fiecare organizaţie judeţeană în parte, în 1949, în urma unei hotărâri a Secretariatului CC, comunicată instituţiei de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a decis ca instituţia să rămână organizată doar la nivel central.

Fiind un organ de aplicare a justiţiei de clasă, investigaţia făcută de către instituţie este ilustrată de cazuistică. Astfel, în 1949, dintr-un total de 175 apeluri, 125 au fost formulate de către „elemente mic-burgheze”. Întrucât aceste cazuri îngreunau activitatea de control a Comisiei, ea le-a respins pe toate. Pe de altă parte, în cazurile în care „duşmanii strecuraţi în Partid şi excluşi de organizaţii” au făcut apel, ei au fost daţi „pe mâna Securităţii”[21], poliţia politică a regimului. Între duşmanii ideologici ai Partidului, legionarii reprezentau „duşmanul principal”[22]. Sau, cum se exprima Pârvulescu în cursul unei şedinţe interne a instituţiei: „Duşmanul cel mai perfid sunt legionarii.”[23] De altfel, „pericolul pătrunderii în partid a elementelor legionare” a rămas o constantă pentru instituţie chiar şi în perioadele de destindere ideologică. Probabil în a doua parte a anului 1954, într-un Proiect de măsuri redactat de Comisie şi înaintat Secretariatului CC, legionarii erau singura categorie de duşmani ideologici indicată în mod expres şi pentru rezolvarea situaţiei cărora se dădea termenul de executare cel mai scurt: „Legionarii pătrunşi în org[anizaţiile]. de bază să fie infirmaţi şi puşi în discuţia org[anizaţiei]. de bază în termen de o lună.”[24]

În rezumat, Comisia de Control a CC al PCR/PMR a fost, în primul rând, o instanţă de anchetă (obişnuită sau specială, individuală sau colectivă) pentru cazurile grave de încălcări ale liniei politice, moralei şi disciplinei de partid de către membrii de partid obişnuiţi, şi pentru încălcările (indiferent de natura lor) săvârşite de către membrii CC. În al doilea rând, ea a fost o instanţă de apel pentru deciziile de excludere şi sancţiunile pronunţate de către organizaţiile de partid.

II.6. Schimbări organizatorice şi de denumire: Comisia Controlului de Partid a CC al PRM

Pe 23-24 ianuarie 1950 a avut loc Plenara a V-a a CC al PMR. Ea a fost prilejuită de încheierea activităţii Comisiei Centrale de Verificare (1948-1950). Dacă sarcinile instituţiei au rămas neschimbate, în privinţa organizării au avut loc schimbări importante. În primul rând, toate atribuţiile Comisiei de Verificarea au trecut la Comisia de Control[25]. Apoi, instituţia urma să fie condusă de o troika: preşedinte, vicepreşedinte şi secretar, care aveau rolul de a îndruma şi controla activităţile desfăşurate şi modul în care erau redactate hotărârile. Totodată, Comisia a fost organizată în 7 sectoare (practic, 5 sectoare operative, un corp de instructori şi un secretariat tehnic)[26]. În acelaşi timp, a fost demarată acţiunea de adoptare a Regulamentului de funcţionare a instituţiei. Caracteristic noii organizări a fost că instituţia urma să se ocupe de tot felul de abateri, de la cele mai importante până la cele mărunte, iar selectarea cazurilor avea loc în funcţie de ceea ce conducerea ei considera a fi demn de interes[27].

Întrucât verificarea membrilor de partid fusese, în linii mari, încheiată, la Plenara a VI-a a PMR din iunie 1950 s-a decis ca organismele Comisia Centrală, Comisiile Judeţene şi Subcomisiile de Verificarea să-şi înceteze activitatea, toate atribuţiunile în domeniu urmând să treacă în sarcina Comisiei de Control şi a nou-înfiinţatelor sale Colegii de Partid. Practic, oamenii, structurile locale şi experienţa dobândită în verificare au fost trecute la instituţia cu caracter permanent.

La sfârşitul anului 1950, cu verificarea cadrelor aparatului CC al Partidului se ocupau, în principal, două organisme[28]. Primul era Sectorul de Verificare a Cadrelor (sector independent în organigrama CC). Atribuţiile sale presupuneau verificarea trecutului politic al cadrelor din aparatul de partid, organizaţiile de masă şi aparatul de stat incluse în nomenklatorul CC. Cel de-al doilea era Comisia Controlului de Partid (noua denumire a Comisiei de Control), care continua investigaţia iniţială a Sectorului de Verificare a Cadrelor şi se apleca asupra cazurilor de abateri grave de la ideologia, linia politică şi disciplina de partid. Practic, cele două organisme se suprapuneau şi, în ciuda străduinţei de a delimita sferele lor de activitate, faptul nu se întâmpla decât în practică, unde Comisia avea primul cuvânt.

II.7. Colegiile

Tot după Plenara a V-a din 23-24 ianuarie 1950, în noua organizare a instituţiei au fost introduse Colegiile de Partid de pe lângă Comitetele judeţene de Partid, ca organe în provincie (denumirea de lemn este: „în teritoriu”) ale Comisiei. Ele erau compuse, după caz, din 3-5 membri: un preşedinte („scos din producţie”), 2 membri supleanţi („nescoşi din producţie”) şi un aparat tehnic variabil[29].

Acţiunea de constituire a Colegiilor a debutat în lunile iunie şi august 1950, când au fost înfiinţate 14 şi, respectiv, 15 noi structuri pe lângă 29 de Comitete judeţene de Partid (plus Bucureştiul) – în cele care, ulterior, vor deveni capitale de regiuni[30]. În urma raionării ţării, Colegiile judeţene au fost desfiinţate, pentru ca, pe 4 septembrie 1950, pe lângă cele 29 Comitete regionale de Partid (plus Bucureştiul) să fie reînfiinţat un număr corespondent de Colegii. În noua schemă de organizarea a Comisiei a fost constituit Grupul de instructori (prevăzut în precedenta organigramă, fără a fi însă o structură funcţională), cu rolul de a ajuta Colegiile de Partid în activitatea lor[31]. Totodată, au fost propuşi 15 preşedinţi de Colegii.

Activitatea Colegiilor trebuia să fie ghidată de „vigilenţa revoluţionară” în descoperirea şi demascarea agenţilor reacţiunii strecuraţi în Partid, şi de „răspunderea faţă de sarcini”[32], corolar al aplicării liniei politice. Colegiile nu se subordonau Comitetelor regionale de Partid (ci Comisiei) şi nici nu interveneau în activitatea lor; din contră, rolul lor era să sesizeze Comitetele regionale sau structura centrală de care aparţineau. La rândul lor, Comitetele judeţene erau obligate să sesizeze Colegiile cu privire la „cazurile mai grave de abateri”. În practică, activitatea celor două structuri se suprapunea şi, inevitabil, se iveau fricţiuni, motiv pentru care a fost nevoie de precizări suplimentare[33]. Astfel, de abaterile minore urmau să se ocupe Comitetele regionale de Partid, în timp ce Colegiile le sesizau pe acestea în cazul membrilor nomenklaturii CC al PRM, pentru unele cazuri, în timp ce alte cazuri le înaintau, spre rezolvare, direct Comisiei.

Problema s-a dovedit însă a fi persistentă, de vreme ce în 1953 a fost reluată[34]. De parcă nu era şi aşa destul de complicată, în timp, ea s-a complicat şi mai mult. Astfel, dacă la început membrii Colegiilor au fost desemnaţi de către Comisie, ulterior ei au fost numiţi, la propunerea Comisiei, dintre membrii „aleşi” ai Comitetelor regionale de Partid. Din această situaţie a rezultat o dublă subordonare, căci, ca membri de partid, ei se subordonau Comitetului regional, în timp ce, ca angajaţi ai Colegiului, răspundeau numai în faţa Comisiei. Totodată, ca procedură curentă („linie practică”) s-a stabilit ca organizaţiile de bază să se ocupe de abaterile obişnuite (absenţa sau prezenţa neregulată la şedinţe, neplata cotizaţiei, abateri „mici” de la morală – şi ea „de clasă” –, neîndeplinirea sarcinilor primite ş.a.), în timp ce Colegiul avea în vedere cercetarea trecutului duşmanilor pătrunşi în Partid, descoperirea sabotorilor, încălcarea gravă a liniei politice, a disciplinei, divulgarea secretelor de partid şi de stat, abateri grave de la morală, anchete, verificări etc.)

În acelaşi timp, au fost înfiinţate Colegii de Partid în Armată şi Comisii de Partid pe lângă Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA) şi Secţiile Politice ale celorlalte structuri militarizate[35]. La început, acestea nu aveau atribuţii bine stabilite şi, evident, nu erau controlate de către Comisia Controlului de Partid, întrucât, dat fiind caracterul lor secret, aveau o organizare separată. Diferit faţă de activitatea Comisiei, între atribuţiunile structurilor de control din Armată intra şi primirea noilor membri şi candidaţi de Partid. Modul în care se realiza controlul în Armată indică o suprapunere peste activitatea organelor de partid ale instituţiei, însă, în practică, organismele care îl realizau nu aveau un rol prevalent. În mod asemănător au fost înfiinţate structuri de control pe lângă Direcţia Politică a MAI. Sugestiv însă, nu am găsit nicio expunere a atribuţiilor lor, semn că ele nu informau în niciun fel Comisia cu privire la activitatea pe care o desfăşurau.

În 1951 au fost luate în discuţie persoanele nominalizate pentru completarea Colegiilor şi au fost operate înlocuiri, semn al problemelor întâlnite în selectarea cadrelor necesare[36]. În perioada octombrie 1951 – martie 1952, Colegiile au rezolvat 1.372 de cazuri[37]. De bine, de rău, ele începuseră să funcţioneze.

II.8. Regulamentul de funcţionare

Prima etapă a acţiunii de adoptare a Regulamentului de funcţionare a Comisiei, începută în 1950, s-a încheiat în februarie 1951 (există un exemplar care, pe 18 ianuarie 1951, a fost văzut şi adnotat de Gheorghe Gheorghiu-Dej)[38]. El sintetiza atribuţiile şi experienţa acestui „organ de pe lângă Comitetul Central al P.M.R.”[39] Ca urmare, discuţiile în legătură cu atribuţiile instituţiei au avut loc în februarie 1951 şi au fost conduse de Alexandru Moghioroş (membru al Biroului Politic şi apropiat al lui Gheorghiu-Dej)[40]. Ele au avut un „caracter consultativ”[41] şi, în continuare, vom căuta să le redăm sensul.

O lungă perioadă de timp, Comisia îşi desfăşurase activitatea fără un Regulament, conducându-se după directivele, instrucţiunile şi ordinele CC (şi/sau Secretariatului). Ideologic, constituirea Comisiei corespunsese etapei de după cucerirea puterii politice, când Partidul se afla în luptă deschisă cu duşmanii săi[42]. Însă, întrucât se acumulase o experienţă de investigare, problema care se punea era codificarea ei; desigur, în raport cu experienţa sovietică. Sarcina era presantă, întrucât, spre deosebire de lucrătorii de la Centru, cei din Colegii erau, în general, „slab pregătiţi”[43], nu erau „ridicaţi politiceşte”[44], cadrele cele mai competente fiind „la Regiune[,] iar la Colegii, avem cadre mai slabe”[45]. Constituirea Colegiilor corespundea şi ea etapei de comunizare a societăţii (de „construire a socialismului”), când lupta de clasă „se ascute tot mai mult”[46].

Situaţia fiind cea descrisă, este uşor de înţeles de ce la început Colegiile nu luau nicio hotărâre, ci doar cercetau unele cazuri şi propuneau măsuri Comitetelor regionale de Partid[47]. Mai întâi, ele s-au ocupat „de toate problemele mărunte”[48], după care, excedate de sarcini, au căutat să-şi concentreze investigaţiile asupra membrilor nomenklaturii. În rezumat: „A fost o tendinţă de a subordona Colegiul biroului Regional şi de a face din el un fel de secţie de anchetă şi cercetări”[49].

Întrucât nu conveneau nici supraîncărcarea cu sarcini, nici subordonarea faţă cu structurile de partid din provincie, prima chestiune în discuţie a vizat relaţiile Colegiilor cu Comitetele regionale de Partid. Ele urmau să fie definite ca raporturi de colaborare. Fiind structuri ale Comisiei în provincie, Colegiile urmau să se subordoneze doar faţă de aceasta. Prin urmare, Colegiile nu aveau a se supune în niciun fel Comitetelor regionale de Partid. Pe de altă parte, ele nici nu puteau să traseze vreo sarcină Comitetelor regionale: „Biroul Regional nu poate controla Colegiul, iar acesta nu dă nici un fel de dispoziţii Biroului Regional. / Colegiul aduce la cunoştinţa Biroului Regional dacă s’a călcat Statutul Partidului, semnalează deci, cercetează şi face propuneri, după cum şi Comitetul Regional de Partid semnalează şi dă Colegiului să facă anumite anchete.”[50] (Pârvulescu)

Colegiile erau controlate prin Corpul de instructori ai Comisiei (care mergeau lunar pe teren, iar în urma constatărilor redactau rapoarte) şi prin şedinţele periodice de instruire ale Comisiei cu preşedinţii de Colegii (desfăşurate la Centru) ori în provincie (pe grupuri zonale – de exemplu, unul la Arad, altul la Cluj).

O altă chestiune – într-un anume sens anodină – a privit modul de constituire al organismelor: Comisia (organ „ales”), Colegiile (numite de la Centru). Lăsând la o parte faptul că într-un regim comunist alegerile sunt regizate până în cel mai mic detaliu, deci chestiunea reprezentativităţii este lipsită de sens, problema care se punea era de a conferi autoritate structurilor din provincie ale Comisiei în raport cu Comitetele regionale de Partid, fapt care nu s-ar fi întâmplat în situaţia în care ele nu ar fi fost organisme „alese” la Conferinţele regionale de Partid.

Un punct de vedere care imagina Comisia ca un organ numit al CC, cu atribuţiuni limitate în probleme de Statut, excluderi, morală (Gheorghe Stoica), a fost rapid înlăturat ca „nejust”[51] (de către Leonte Răutu), prin recurs la Istoria PC(b) al URSS. În Uniunea Sovietică, prima structură de acest tip, intitulată Comisia Centrală de Control, reprezentase, în ansamblul puterii, un organ „ales”, o instituţie „paralelă”[52] care avea o pondere egală cu Comitetul Central. Ea putea interveni imediat acolo unde aprecia că este vorba despre o încălcare a statutului Partidului, chiar şi în cazul membrilor CC[53]. La Congresul al X-lea (1921) au fost înfiinţate structuri ale Comisiei la nivelul republicilor unionale şi chiar a guberniilor şi regiunilor[54], iar la Congresul al XI-lea (1922) i s-a adăugat ca sarcină colaborarea cu Inspecţia Controlului Muncitoresc. Colegiile de Partid au fost înfiinţate la Congresul al XIII-lea (1924), şi ele au înlocuit structurile Comisiei la nivel republican, gubernial şi regional, iar atribuţiunile lor au fost modificate, făcându-le dependente de regiuni[55]. În mod egal însă, Comisia trimitea „împuterniciţi”, care conduceau şi controlau Colegiile[56]. La Congresul al XVIII-lea (1939), Stalin a schimbat denumirea instituţiei în Comisia de Control şi a redus-o la nivelul unui organism-anexă al CC („pe lângă”)[57]. În mod conex, şi ea era „aleasă”. Prin urmare, experienţa românească venea în contradicţie cu cea sovietică. Iată resorturile întregii discuţii.

Consultarea militanţilor de vârf indica faptul că se dorea evitarea a două pericole: pe de o parte, intrarea Colegiilor sub controlul Comitetelor regionale de Partid (şi, în consecinţă, tocirea simţului lor partinic), iar pe de altă parte, transformarea lor într-un aparat extins de verificări, care să tindă a se substitui organizaţiilor de bază. Din acest motiv era necesară o mai bună delimitare a tipurilor de abateri de care să se ocupe Comisia, spre deosebire de cele investigate de Comitetele regionale de Partid. „Cred că Colegiile de Partid trebue să se ocupe de cazuri grave – şi indiferent dacă era vorba de un membru simplu sau de unul al nomenclaturii (n.n.)[58] –, care pun – de exemplu – în primejdie unitatea Partidului – troţkism, fracţionism (n.n.)[59] –, pentrucă altfel, vom substitui drepturile org[anizaţiilor]. de bază.”[60] (Răutu) În situația din urmă, o consecinţă ar fi fost cantitatea mare de cazuri de rezolvat, or, una dintre criticile aduse Comisiei la Plenara a V-a a Partidului, îi reproşa că „rezolva foarte greu o serie de chestiuni”[61] (Anton Moldoveanu). În această optică, rolul Colegiilor era să întreprindă cercetarea şi, apoi, să propună Biroului regional de Partid măsuri. Era de dorit ca hotărârile să se ia „în comun”, în caz de divergenţă fiecare instanţă urmând să îşi sesizeze organul superior (Colegiul – Comisia, iar Biroul regional – CC)[62].

În chestiunea titulaturii a fost eliminată formularea Comisie „a CC” (propusă de Pavel Chirtoacă), în locul celei de Comisie „pe lângă CC”, pe motiv că instituţia nu putea fi situată pe acelaşi palier cu Biroul Politic ori Secretariatul CC (Răutu şi Moghioroş)[63].

A rămas stabilit ca preşedinţii Colegiilor să fie „aleşi” ai Birourile regionale de Partid dar, în acelaşi timp, să se subordoneze Comisiei[64].

Altă chestiune discutată şi tranşată a fost ca sesizările Colegiilor adresate organelor de stat să aibă loc prin intermediul organizaţiilor de partid, iar nu direct[65] (Vass – probabil Ladislau, nu Ghizela). Diferenţa dintre cazurile în care Comisia lua hotărâri direct, spre deosebire de cele pe care urma să le supună deciziei Secretariatului[66] (Moldoveanu), a rămas insolubilă. De altfel, Pârvulescu, care era membru al Biroului Politic, avea să declare ulterior care era procedura curentă: „Problemele mari[,] serioase, mă duc să mă consult sau le supunem direct Secretariatului sau Biroului Politic.”[67]

În mai 1952, Regulamentul Comisiei nu a depăşit stadiul de proiect, motiv pentru care instituţia a propus Secretariatului ca anchetele sale să se concentreze pe cazurile care intrau în nomenklatura CC al Partidului, restul dosarelor urmând să fie analizate de către organizaţiile de partid[68]. Totodată, pentru a fixa atribuţiunile lor în raport cu dubla subordonare proiectată, Colegiile urmau să facă anchete şi să pronunţe hotărâri de comun acord cu Comitetele regionale de Partid.

II.9. Noi măsuri organizatorice

Din 7 mai 1951, corespondenţa Comisiei se trimitea, la fel ca pentru întregul aparat al CC, prin Serviciul Poştal Special înfiinţat în cadrul Securităţii[69]. În mod corespondent, au fost redactate Indicaţii, însoţite de modele (cu privire la modul în care erau completate expeditorul şi destinatarul, ştampilarea lor cu „strict secret” şi sigilarea cu ceară roşie), care au fost transmise Colegiilor[70]. Măsura era un efect al obsesiei conducerii Partidului pentru secret; dată fiind, şi în cazul Comisiei, duritatea deciziilor, era explicabilă.

Din 1952, dosarele membrilor CCP şi ale preşedinţilor Colegiilor care figurau pe nomenklatorul CC al PMR se păstrau la Secţia Organelor Conducătoare de Partid, Sindicale şi de UTM[71]. În urma Plenarelor CC din 29 februarie – 1 martie şi 26-27 mai 1952, în timpul cărora a fost demascată devierea „de dreapta” de la linia Partidului a grupului Ana Pauker – Vasile Luca –Teohari Georgescu, a avut loc o şedinţă de prelucrare a conducerii CCP cu preşedinţii de Colegii[72]. Scopul era, desigur, să fie stârpită acea erezie din interiorul Partidului.

Pentru a-şi îndeplini sarcinile, angajaţii Comisiei primeau serviete din piele[73]. În vederea deplasării lor în provincie (transport, cazare, diurne), instructorii instituţiei se supuneau unui regim unic, stabilit pentru toţi salariaţii Partidului şi ai organizaţiilor de masă[74]. În 1953, Comisiei i-au fost repartizate două locuri pentru petrecerea concediului de odihnă în ţările de „democraţie populară”[75]. Totodată, la fel ca ceilalţi activişti ai CC, membrii Comisiei aveau un „carnet unic de intrare la club, cooperativă, policlinică şi ştrand”[76], angajaţii din Aparatul tehnic puteau primi premii pentru „muncă excepţională”[77], iar locuinţele le erau repartizate de către Spaţiul Locativ, la cererea Secţiei Gospodăriei de Partid[78], în zonele cele mai bune ale Bucureştiului, de preferinţă Cartierul Primăverii. Indiscutabil, făceau parte dintre privilegiaţii regimului.

Intrarea în sediile Partidului se făcea pe bază de permise, a căror valabilitate se prelungea trimestrial, în urma tabelelor pe care Comisia le expedia Direcţiei Treburilor a CC[79]. Ziarele la care Comisia era abonată erau: „Scînteia”, „Romînia Liberă” (ambele scrise cu „î”, în urma reformei lingvistice de inspiraţie sovietică, din acelaşi an[80]), „Pentru Pace Trainică şi Democraţie Populară” şi „Contemporanul”[81]. În 1954, membrilor instituţiei care urmau Facultatea Muncitorească sau liceul seral li se acordau concedii de studii de 3 zile, pentru a-şi putea susţine examenele[82].

II.10. Pregătirea politică

Conducerea Comisiei ţinea şedinţe cu preşedinţii de Colegii, în care prelucra situaţia internaţională şi cea internă[83]. În 1953, cel mai important eveniment internaţional a fost Congresul al XIX-lea al PCUS, la baza lucrărilor căruia a stat opera „genialului Stalin”. Şedinţa de prelucrare este o predică despre direcţia paşnică de dezvoltare a ţărilor de „democraţie populară”, în comparaţie cu ţările occidentale, ale căror economii se zbăteau „în ghiarele crizei generale a capitalismului”[84] şi erau caracterizate prin militarism. Se vorbea despre războiul „banditesc”[85] dus de „canibalii americani”[86] împotriva Coreei şi despre alegerea lui „Aisenhover”[87] (Eisenhower) ca preşedinte al SUA, „un general reacţionar care face parte din cercurile cele mai reacţionare ale miliardarilor şi milionarilor americani, aţâţătorii unui nou răsboi mondial.”[88] Cele citate sunt suficiente pentru a indica nivelul – nu intelectual, ci chiar mental – al unor astfel de şedinţe de instruire.

Pe plan intern, evenimentul cel mai important al ultimilor patru ani l-a constituit adoptarea Constituţiei RPR, care a adus cu sine schimbări majore, prin confiscarea proprietăţilor („smulse din mâinile capitaliştilor”[89]) şi transformarea lor în proprietate de stat. Transformarea realităţii genera, la rândul ei, modificări în mentalul colectiv: „Prin schimbările radicale pe care le-a făcut poporul nostru muncitor sub conducerea partidului, s’au schimbat şi s’au transformat însăşi [sic!] oamenii. Au apărut mii de stahanovişti şi fruntaşi în producţie şi eroi ai muncii socialiste.”[90] Niciun cuvânt despre efectele acestor mutaţii sociale: persoane închise, dislocate, exterminate prin muncă în lagăre sau reeducate prin metode de o barbarie inimaginabilă.

Din însărcinarea Secretariatului Partidului, în 1954 membrilor Comisiei – asemeni şefilor de secţii, adjuncţilor lor, şefilor de sectoare şi instructorilor secţiilor CC – le-a fost trimis articolul lui P. Corciaghin, secretar al Comitetului Regional Cicalov al PCUS, intitulat „Grija pentru educarea activului [–] o condiţie importantă pentru ridicarea nivelului conducerii de partid”, pentru a fi prelucrat până la structurile cele mai de jos, cu scopul îmbunătăţirii muncii de partid prin prisma experienţei URSS[91]. Citarea titlului este suficientă pentru a indica faptul că, în sine, acesta nu prezenta nicio importanţă. Era însă era o dovadă de servilism a conducerii comuniste a României faţă de sovietici.

II.11. Alte anchete

Activitatea Colegiilor din provincie se desfăşura într-un ritm anevoios, de vreme ce în septembrie 1954 la Comitetele regionale nu fuseseră confirmate peste 10.000 de excluderi din partid pronunţate de către organizaţiile de bază[92]. Ca regulă însă, confirmările excluderilor aveau loc „superficial” şi „birocratic”, de vreme ce în perioada iunie – decembrie 1954 Comitetele raionale, orăşeneşti şi regionale au avizat impresionanta cifră de 30.733 de cazuri.

Pentru a rezolva marea cantitate a dosarelor de apel de la acea dată (2.200), care se aflau la Comisie, începând cu 15 iunie 1954 a fost constituit un grup de lucru, format din 51 de activişti (15 de la Sectoarele: Apeluri, Anchete Speciale şi Anchete şi Cercetări, şi 36 de la Colegii)[93]. Instituţia avea deci tiparele unei întreprinderi socialiste: lucra în general greoi, la normă şi în stilul hei-rup. Avea însă o calitate faţă cu care toate defectele sale treceu în umbră: era vigilentă ideologic.

II.12. Alte măsuri organizatorice

În 1955, Secretariatul a cerut restrângerea schemei de organizare a secţiilor CC, inclusiv a Comisiei[94]. Conducerea acesteia a răspuns că, dat fiind volumul mare de muncă, nu se punea problema concedierii elementelor slab pregătite din punct de vedere politic şi ideologic, ci doar a înlocuirii lor cu altele „corespunzătoare”. Faptul că a putut formula o asemenea replică, indică importanţa instituţiei în ansamblul structurilor CC şi puterea reală pe care şeful ei, Pârvulescu, o exercita. În acelaşi an, vechiul sistem de plată prin cecuri de călătorie (transport, cazare şi diurnă) a fost desfiinţat, plata urmâns a se face în numerar[95]. Mai mult, în cursul lunii noiembrie indemnizaţiile şefilor de sectoare au fost mărite, în timp ce restul angajaţilor şi-au păstrat vechile salarii[96]. Măsura era un efect al aşteptărilor sporite ale Secretariatului şi lui Gheorghiu-Dej faţă cu activitatea de control pe care instituţia o desfăşura.

Tot începând cu 1955, Colegiile nu mai aveau voie să ancheteze membri ai nomenklaturii CC, sarcină care revenea exclusiv Comisei, acţiunea lor urmând a se limita la nomenklatura Comitetelor regionale de Partid. Apoi, sesizările pe care Colegiile le primeau, privitoare la membrii de partid sau cei care nu erau membri, urmau a fi transmise, spre rezolvare, organelor locale de partid, rolul lor fiind să urmărească doar cum au fost soluţionate.

II.13. Prelucrări

În şedinţa aparatului Comisiei din martie 1956, un loc important l-a ocupat critica la adresa „formalismului şi birocratismului” în analiza cazurilor cercetate[97]. Limba de lemn ascundea că acuzele erau adesea preluate tale quale din sesizări, fără ca lucrătorii instituţiei să facă vreo cercetare suplimentară. Nu era mai simplu aşa şi, în acelaşi timp, un mod de a proceda vigilent? La data respectivă erau în lucru 2.367 de cazuri, dintre care câteva anchete speciale care datau din… 1949[98].

În cursul şedinţei de prelucrare a fost invocat Lenin: „Morala comunistă – arată Lenin – este ceea ce serveşte la distrugerea vechii societăţi exploatatoare şi la unirea celor ce muncesc în jurul proletariatului care făureşte noua societate comunistă”; şi: „Morala noastră isvorăşte din interesele de luptă a proletariatului”[99]. Această etică a distrugerii rezumă credo-ul comunist. Ion Vinţe, lectorul raportor, rezuma definiţia „moralei proletare”: „Aceasta înseamnă că noi trebuie să privim ca moral tot ce contribuie la lichidarea societăţii vechi exploatatoare şi la construirea societăţii noi, socialiste. Tot ce împiedică acest lucru este imoral.”[100] Nu doar fundamentele teoretice erau de origine sovietică, ci şi direcţia practică, de vreme ce membrii Comisiei trebuiau să se ghideze nu doar după hotărârile Congresului al II-lea al PRM, ci şi ale Congresului al XX-lea al PCUS (Pârvulescu) [101]; ba chiar, ordinea priorităţilor era inversă. Acţiunea politică nemiloasă aducea cu sine convulsii, motiv pentru care Vinţe simte nevoia să atragă atenţia asupra tratării superficiale a cazurilor unor militanţi ai Partidului: „Ex. la Craiova[,] cu ocazia rezolvării apelurilor[,] am avut 2 cazuri cînd au venit oamenii şi au spus că atunci cînd li s-a[u] comunicat hotărîrile tov. Giogloman i-au [sic!] făcut [numit – n.n.] propriu[-]zis duşmani.”[102] Nu era însă aceasta manifestarea unei culturi instituţionale în care suspiciunea, vânarea oricărei devieri şi ura faţă de duşmanul ideologic făceau parte din bagajul angajatului Comisiei?

II.14. Noi organizări

Până în 1956 nu exista o procedură unitară cu privire la reţinerea apelurilor în funcţie de cei care le redactau, mai precis, dacă acestea trebuiau să fie formulate de către persoana care a suferit excluderea din Partid sau de către un terţ. Astfel, au existat cazuri ale terţilor în care apelurile au fost luate în considerare, în timp ce în altele s-a decis respingerea lor. Problema era esenţialmente practicî, întrucât la Comisie se găseau, în acel moment, cereri de revizuire vechi de circa doi ani. În şedinţa instituţiei din 20 noiembrie 1956, chestiunea a fost discutată şi, se pare, s-a hotărât ca, întrucât primirile în Partid se făceau individual, şi analizarea cazurilor de excludere să fie făcută la fel; prin urmare, cererile adresate de către terţi au fost respinse. Pe de altă parte, Comisia putea considera unele dintre respectivele cereri drept sesizări cu privire la încălcări ale Statutului Partidului, în funcţie de interesul pe care i-l stârneau, şi atunci demara propriile-i cercetări.

În 1956, din punct de vedere al formării politico-ideologice, cei 31 de lucrători ai CCP erau: absolvenţi ai Şcolii superioare de Partid „A.A. Jdanov” şi „Ştefan Gheorghiu” (10), cursanţi la „Ştefan Gheorghiu”, fără frecvenţă (8), absolvenţi ai şcolilor medii de partid de un an (2), absolvenţi ai şcolilor medii de partid de 6 luni (2), absolvenţi ai cursurilor serale de marxism-leninism (5) şi fără şcoli de partid (4)[103]. Din punctul de vedere al statutului politico-militar, 8 dintre ei erau ofiţeri politici în rezervă[104]. Altfel spus, erau ofiţeri de Securitate. De altfel, Comisia alimenta cu cadre de conducere structurile represive, aşa cum s-a întâmplat în 1952, când Francisk Butyka, şeful Sectorului Anchete şi Cercetări, l-a înlocuit pe Mişu Dulgheru (Dulberger) la conducerea Direcţiei Anchete a Securităţii[105].

II.15. Arhiva

La sfârşitul anului 1956[106], arhiva Comisiei era organizată în 4 fonduri, care reflectau atribuţiile şi activitatea structurilor ei:

Fondul I: Lucrări în cazurile membrilor de partid şi dosare de cercetare individuale (apeluri, anchete şi cereri de stagiu); se păstrau în ordine numerică.

Fondul II: Dosare de anchete colective; se păstrau în ordine numerică.

Fondul III: Lucrări curente (rapoarte, procese verbale de analiza muncii, stenograme, corespondenţă, planuri de muncă ale Comisiei şi rapoarte de activitatea a Colegiilor); se păstrau în ordinea intrării / ieşirii, pe ani şi pe probleme.

Fondul IV: Documentare (dosare cu evidenţa informatorilor, a unităţilor militare compromise, a legionarilor şi a altor „elemente fasciste”, căderi şi procese din ilegalitate – còpii). Se păstrau pe probleme (mişcarea muncitorească, informatori, legionari şi alte „elemente fasciste”).

Arhivei i se acorda o atenţie deosebită, atât în privinţa condiţiilor de păstrare, cât şi a regulilor de utilizare şi de acces[107]. Ea avea caracter operativ, cu cel mai înalt grad de secretizare. Exista un plan de evacuare a ei şi, în special, a fişetelor şi seifurilor, care conţineau documentele cele mai importante[108]. Totodată, existau reguli stricte cu privire la primirea, înregistrarea şi repartizarea corespondenţei primite la Comisie[109], la fel ca şi în privinţa semnării lucrărilor instituţiei[110]. Această preocupare sporită faţă de lucrările instituţiei trebuie văzută în contextul Revoluţiei ungare şi al mişcărilor studenţeşti corespondente de la Timişoara şi Bucureşti.

II.16. Din nou: organizare

În ianuarie 1957 a fost schimbată forma de redactare a hotărârilor Comsiei[111]. Dacă până atunci hotărârile pronunţate de instituţie se găseau în încheierea referatului de cercetare, începând cu data respectivă au fost redactate separat. În mod conex, comunicarea lor către apelanţi avea loc prin citirea integrală. Până atunci, apelanţii erau chemaţi la Comisie, unde li se comunica scurt, fără explicaţii, hotărârea luată. Probabil că prin schimbarea introdusă s-a urmărit evitarea oricăror explicaţii şi generarea unui alt gen de impact emoţional, echivalent cu pronunţarea unei sentinţe.

În martie, Colegiilor li s-a transmis dispoziţia ca la data de 5 a fiecărei luni să trimită la Centru o raportare cu privire la: lucrările intrate, cele rezolvate şi cele rămase nerezolvate la sfârşitul lunii precedente, semn că întârzierile anterioare nu aveau să mai fie tolerate[112].

În aprilie, Comisia a trimis tuturor direcţiilor regionale ale DSPA şi Trupelor MAI o adresă prin care le cerea să comunice, până la data de 10 a fiecărei luni, o situaţie cu membrii de partid care în trecut au făcut parte din „partide şi organizaţii fasciste”[113]. Era semnul că urma o nouă epurare a Organelor, în contextul lichidării mişcării revoluţionare din Ungaria şi al frământărilor care au cuprins şi societatea românească.

În urma Plenarei CC din 28 iunie-3 iulie 1957, instructorii Comisiei au fost trimişi în provincie pentru a controla şi raporta despre modul în care se desfăşurau prelucrările politice pe marginea chestiunilor adoptate, între care era condamnarea manifestărilor „antipartinice” şi „fracţioniste” ale cuplului Miron Constantinescu – Iosif Chişinevschi[114]. Ei jucau astfel rolul de gardieni ideologici.

În octombrie au fost redactate noi instrucţiuni cu privire la modul de cercetare şi de constituire a dosarelor de apel, care au fost prelucrate cu instructorii şi inspectorii Comisiei[115]. Ele prezintă în detaliu maniera în care decurgea cercetarea, şi sunt însoţite de modele de referatul cercetării şi hotărâre (documentele care rezumau ancheta).

După cum am indicat deja, unii dintre membrii Comisiei făceau parte din nomenklatura CC[116]. Era semnul puterii pe care o aveau în interiorul structurilor Partidului. Astfel, pe data de 25 martie 1958 erau 7 inspectori – dintr-un necesar de 8 (Gheorghe Arsene, Şari Gruia, Afanase Nederezenco, Milică Bănşoiu, Nicolae Geogia, Ştefan Gall şi Alexandru Farcaş) şi un şef de sector (neindicat); pe 1 octombrie, acelaşi an, erau 8 inspectori (Ştefan Duduman, Ştefan Gall, Nicolae Geogia, Iosif König, Şari Gruia, Alexandru Farcaş, Afanase Nederezenco şi Milică Bănşoiu) şi un şef de sector (cf. unui alt document din aceeaşi dată acesta apare însă ca lipsă); pe 20 iunie 1959 erau 6 inspectori – dintr-un necesar de 8 (Ştefan Duduman, Şari Gruia, Ştefan Gall, Iosif König, Milică Bănşoiu şi Nicolae Geogia) şi un şef de sector (Nicolae Marinescu); în fine, pe 15 mai 1961 erau doar 3 inspectori (dintr-un necesar de 8) şi niciun şef de sector (necesar unul).

II.17. Epurarea Aparatului

După Revoluţia din Ungaria şi excluderea din Partid a grupului Constantinescu – Chişinevschi, membrii Comisiei au fost şi ei epuraţi. Îi vom indica în ordine cronologică.

Iosif Bodor, instructor al Comisiei (1954-1957), a fost transferat într-o altă muncă în regiunea Oradea, pe motiv că era „comod şi lipsit de operativitate”[117]. Cu prilejul mutării sale, în loc să predea Secţiei Gospodăriei de Partid locuinţa pe care o deţinuse, pentru a fi repartizată unui alt activist, a înlesnit accesul proprietarului ei de drept (era vorba despre o casă confiscată pentru uzul nomenklaturii), motiv pentru care victima exproprierii a fost evacuată de către „organele de stat” (probabil Miliţia). A rămas nelămurit mobilul imboldului fostului activist: corupţia, răzbunarea sau o combinaţie a celor două?

Maria Hagieff, lucrătoare la Biroul de Scrisori şi audienţe (1956-1958) şi secretară a organizaţiei de bază a aparatului Comisiei (1955-toamna 1957), a fost aspru criticată, nu a mai fost „aleasă” nici în BOB, nici în comitetul de partid, iar de la 1 aprilie 1958 a fost transferată la Colegiul de Partid Iaşi, pe motiv că în funcţia avută a dovedit „împăciuitoristă” faţă cu lipsurile cadrelor de partid[118].

Elena Mihăileanu, mai întâi registratoare, apoi şefă de cabinet la conducătorii instituţiei (1956-1958), a fost criticată în şedinţele organizaţiei de bază şi, în urma dezbaterii lucrărilor Plenarei CC din 9-13 iunie 1958, a fost transferată la Sfatul Popular al Capitalei pe motiv că, în numeroase cazuri, a ţinut superficial evidenţa şi a încălcat disciplina de partid (concret, a încălcat dispoziţia de a-l chema din concediu pe Vasile Soporeanu şi a părăsit serviciul fără învoire). Ca responsabil organizatoric în BOB, ea a dat dovadă de „împăciuitorism” şi s-a lăsat influenţată de manifestările de „liberalism” şi indisciplină ale unor activişti mobilizaţi în timpul campaniei (propagandistice, nu electorale!) pentru alegerile (în fapt numirile!) deputaţilor Sfaturilor Populare[119].

Georgetei Anghel, stenodactilografă la Comisie (din 20 martie 1958), pe 23 iunie 1958 i s-a desfăcut contractul de muncă, întrucât a lipsit de la serviciu perioade lungi, sub diferite motive (în general, medicale), fapt care reprezenta o „dovadă de indisciplină şi [lipsă de] simţ de răspundere”[120].

Pe 10 iulie 1958, Vasile Dima, instructor la Sectorul Apeluri, a fost sancţionat cu „vot de blam”, scoaterea din aparatul Comisiei şi transferarea într-o muncă „de mai mică răspundere”, pe motiv că s-a dovedit superficial, comod, a indus în eroare Comisa şi a avut „ieşiri nepartinice” faţă de un coleg[121].

Vasile Soporeanu, şeful Sectorului Secretariat tehnic şi evidenţă (1956-1958) a fost sancţionat cu „vot de blam cu avertisment” de către BOB, scos din postul deţinut şi trimis „într-o muncă de mai mică răspundere”[122], în iulie 1958, întrucât era „stăpânit de tendinţe de carierism şi supraaprecierea persoanei sale” (concret, era nemulţumit de funcţia avută), drept pentru care în rezolvarea cazurilor s-a dovedit şi el superficial şi lipsit de „simţ de răspundere”. Totodată, avea o „curiozitate bolnăvicioasă” cu privire la sarcinile altor angajaţi ai Comisiei. În plus, criticat în organizaţia de bază, Soporeanu a avut uneori o „poziţie refractară”, iar alteori şi-a luat angajamente că se va îndrepta pur „formale”.

Pe Alexandru Nemeth, lucrător la Comisie (toamna 1957 – 11 iulie 1958), pe 10 iulie organizaţia de bază l-a sancţionat cu „vot de blam”, apoi a fost scos din post şi trimis într-o muncă „de mai mică răspundere”, pe motiv că în iunie acelaşi an, când a fost trimis pe teren în regiunea Cluj, şi-a neglijat sarcinile de serviciu, a făcut chefuri nocturne în restaurante şi a discutat cu alţi activişti despre cazurile la care lucra, deconspirându-şi lucrările[123].

Elisabeta Sencovici (soţia ilegalistului Alexandru Sencovici), instructor la Biroul de scrisori (din aprilie 1958), pe10 iulie 1958 a fost sancţionată cu „vot de blam cu avertisment”, apoi a fost scoasă din postul deţinut, pe motiv că în adunarea generală a organizaţiei de bază, în care au fost prelucrate documentele Plenarei PRM din 9-13 iunie, a manifestat „şovăială” în demascarea Ilenei Răceanu[124]. Aprofundându-se cercetările, a rezultat că sancţionata a purtat „discuţii antipartinice” cu Ileana Răceanu în legătură cu cercetarea soţului ei, Grigore Răceanu. Totodată, i s-a imputat că nu a informat Partidul despre faptul că sora sa, Irina Schiessel, a fost trimisă de către „elemente duşmane” din jurul lui Constantin Doncea să se intereze asupra situaţiei acestuia, care era în cercetare la Comisie. Întrucât acuzata a căutat să-şi justifice abaterile prin relaţiile de prietenie cu Ileana Răceanu, poziţia ei a fost considerată „nesatisfăcătoare”. În mod real, ea a fost pedepsită pentru că, fiind chemată de patru ori de către Ion Vinţe ca, în calitate de prietenă a familiei Răceanu, să „ajute” ancheta (să o denunţe!), a refuzat[125]. Din punct de vedere al „moralei de partid”, scrupulele erau un factor agravant.

Afanase Nederezenco, inspector al Comisiei, a fost scos din post şi „trimis în munca de jos” [126] pe 13 ianuarie 1959, pe motiv că în 1958, fără a avea aprobarea conducerii Comisiei, s-a ocupat cu găsirea unui loc de muncă pentru Eugen Genad[127] şi, mai mult decât atât, nu a luat „poziţie autocritică” faţă de abaterea pe care a săvârşit-o.

Pentru Eugenia Filimon, referentă la Sectorul de evidenţă (martie 1958-martie 1959), pe 27 martie 1959 Adunarea generală a organizaţiei de bază a propus Comisiei – iar aceasta a acceptat – scoaterea ei din post pe motiv că a era nemulţumită şi considera munca încredinţată ca inferioară posibilităţilor ei. Totodată, „a făcut mult caz [de faptul] că este singura «muncitoare» din colectiv şi că nu are ce învăţa de la ceilalţi tovarăşi”, s-a dovedit indisciplinată, orgolioasă şi a „creiat mahalagime” [128].

În fine, în aceeaşi perioadă, Ion Nica, instructor (începând din 1955), a fost scos din aparatul Comisiei întrucât a dat dovadă de comoditate şi superficialitate, mai ales în cazurile complicate, fiind uneori nevoită să meargă pe teren de două ori pentru a aprofunda cercetările la care lucra[129]. În plus, avea ca defect faptul că „fuge[a] de critică”[130].

Cazurile perezentate indică o operaţiune de anvergură, petrecută în contextul epurării de către Gheorghiu-Dej a unei părţi a vechii gărzi a Partidului şi a asociaţilor acesteia[131]. Vizat era, în primul rând, Pârvulescu, patronul Comisiei, însă el nu va fi atacat direct şi imediat, ci, mai întâi, i se va şubrezi baza de susţinere din instituţie, formată din oameni pe care îi selectase şi îi controla.

Situaţia relatată are, în sine, şi un alt tâlc: acela că anchetatorii de partid operau într-un sistem în care nimeni nu se putea considera în siguranţă, şi că puteau fi acuzaţi de aceleaşi păcate pentru care ei îi vânau pe alţii.

II.18. Noi repartizări de sarcini

În 1958 salariile erau în funcţie de clasa de salarizare şi erau cuprinse între 850 de lei (angajat fără clasă, registrator) şi 2.916 lei (clasa a XIV-a, responsabil de sector)[132]. Pentru comparaţie, salariul mediu net pe economie era, în acel an, de 684 de lei, retribuţiile angajaţilor Comisiei fiind deci impresionante[133]. Pentru a avea însă o imagine completă asupra veniturilor personalului, la salarii trebuie adăugate premierile şi alte beneficii asociate funcţiei (pecuniare ori nu, şi tocmai de aceea mai greu de evaluat), care depăşeau însă cu mult remuneraţia. În acest context sunt de notat şi beneficiile simbolice – de pildă, decoraţiile cu prilejul zilei de 23 august[134] –, care nu se traduceau direct în beneficii materiale, dar care erau expresia aprecierii în interiorul instituţiei şi care aducea cu sine păstrarea beneficiilor sau dobândirea altora suplimentare. Răsplătită, în scest sistem, nu era atât munca depusă, ci fidelitatea ideologică, traductibilă direct în ataşamentul faţă de patron (conducerea directă şi cea superioară).

În iunie 1959, Secretariatul CC a hotărât desfiinţarea funcţiei de referent de la Colegiile de Partid, întrucât, fiind o muncă tehnică, folosirea celor încadraţi pe post era limitată[135]. În acelaşi timp, Comisia a propus Secretariatului transformarea postului în funcţie salarizată a Colegiului, fără a afecta schema de personal, care rămânea în limita de 5-7 membri. În concluzie, Colegiile nu au pierdut un post tehnic, ci au câştigat unul de anchetator, prin intervenţia Comisiei care, în ciuda loviturilor pe care le primise în vremea din urmă – sau poate tocmai de aceea! – rămânea o forţă.

Pe 11 octombrie 1960, conducerea Comisiei era formată din: Dumitru Coliu (preşedinte) – care pe data de 25 iunie[136] l-a înlocuit pe longevivul Constantin Pârvulescu –, cu rol de conducere şi coordonare a întregii activităţi; Ion Vinţe (vicepreşedinte), cu rolul de a înlocui preşedintele, coordonarea muncii lucrătorilor în chestiunea unor verificări şi cercetări cu privire la nomenklatura CC şi a cererilor din străinătate; şi Gheorghe Arsene (secretar), cu rolul de a coordona Biroul de Evidenţă[137]. Se încheia astfel nu doar o etapă în activitatea instituţiei, ci chiar o epocă, cea în care Comisia se identificase cu şeful ei, Pârvulescu, un militant cu ştate vechi în ilegalitate, care îi imprimase un set de practici extrem de dure de anchetă, tipice stalinismului. Schimbarea avea loc în urma îndepărtării, de către Gheorghiu-Dej, a grupului concurent Iosif Chişinevschi – Miron Constantinescu. Verificat fiind, păcatul lui Pârvulescu fusese acela că jucase un rol ambiguu în relaţia cu cei doi, fapt care i-a atras dizgraţia liderului suprem al Partidului. Pentru a atenua suspiciunile sovieticilor, în locul său a fost numit Coliu. Fost ilegalist, ofiţer GRU şi locţiitor politic al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, ataşamentul său faţă de patria socialismului nu putea fi pus la îndoială. Coliu ocupase, începând din 1958, funcţia de vicepreşedinte al Comisiei, rolul distribuit de Gheorghiu-Dej fiind, cu siguranţă, de a pregăti înlocuirea lui Pârvulescu şi de a-l supraveghea îndeaproape. Imediat după concedierea lui Pârvulescu au fost deschise fişetele sale, care conţineau lucrări şi informaţii biografice secrete, situaţie care indică gradul său de identificare cu instituţia şi faptul că problemele cele mai sensibile, mai importante erau tranşate de el în relaţie cu Gheorghiu-Dej şi/sau Secretariatul Partidului[138].

II.19. Abateri disciplinare

În şedinţa Adunării generale a organizaţiei de bază din 14-15 aprilie 1961 au fost discutate abaterile de la disciplina şi „morala de partid” săvârşite de Nelu Sterian, Alexandru Văduva şi Tudose Geogloman, lucrători ai instituţiei[139]. Şedinţa a fost prezidată de Milică Bănşoiu, secretarul de partid, iar acuzele au fost prezentate de Ion Guran, membru al BOB. Respectivii interveniseră pentru cunoscuţi în diferite chestiuni (angajări, probleme locative) – semn al puterii pe care o aveau – şi pentru repunerea în discuţie a excluderilor din partid. Şedinţa a luat forma unei demascări, în care împricinaţii şi-au făcut o autocritică severă, iar participanţii i-au înfierat, după ritual. Primii doi acuzaţi au fost sancţionaţi cu „vot de blam”, iar ultimul cu „mustrare”.

Într-o altă şedinţă Adunării organizaţiei de bază din 8 iulie 1964 (ţinută la orele 6.30!) au fost discutate abaterile de la disciplina de partid săvârşite de Valentina Anton[140]. Şedinţa a fost condusă de Gheorghe Căpudeanu (secretarul de partid de la acea dată), Constantin Cofaru (membru al BOB) şi Constantin Hulubaşa (preşedintele Consiliului sindical). Abaterea consta în faptul că acuzata a folosit o parte din banii sindicatului (1.900 lei, pe care ulterior i-a înapoiat). Ea şi-a făcut demascarea şi a dat vina pe soţul său, care, din dorinţa de a strânge cât mai multe lucruri în casă, a constrâns-o la actul în cauză. Demascată şi de participanţi, Anton a fost sancţionată cu „vot de blam”.

Vigilentă faţă cu propriii angajaţi, conducerea instituţiei s-a dovedit a fi cel puţin la fel în relaţia cu cei pe care îi superviza. Astfel, în cursul anului 1964 şi în cel următor, Comisia a făcut controale în regiuni, pentru a verifica modul în care erau respectate instrucţiunile Partidului privitoare tocmai la modul de aplicare a sancţiunilor[141].

II.20. Colegiul Central de Partid

Colegiul Central de Partid (CCP) a fost înfiinţat prin hotărârea Congresului al IX-lea al PCR din 19-24 iulie 1965[142] şi a funcţionat până în decembrie 1989. A fost ultima denumire a instituţiei. În fapt, nu era vorba despre desfiinţarea vechii structuri şi de înfiinţarea alteia noi, ci de schimbarea denumirii şi modificarea atribuţiilor, în contextul impunerii de către noul lider al Partidului, Nicolae Ceauşescu, a propriei politici.

În fapt, ca şi în cazul Comisiei, în atribuţiunile Colegiului Central intrau: controlul curent şi periodic cu privire la modul în care organizaţiile judeţene respectau prevederile statutare privind disciplina şi „morala de partid”; abaterile de la disciplina şi „morala de partid” săvârşite de unii membri ai nomenklaturii CC al PCR; problemele mai importante privind acelaşi tip de abateri, cuprinse în sesizările primite prin scrisori şi audienţe, în legătură cu cadrele din afara nomenklaturii CC.

Astfel, în august 1965 noua conducere a Partidului (în speţă, Ceauşescu) a hotărât ca membrilor de partid care înainte de 23 august 1944 au desfăşurat activitate permanentă în mişcarea comunistă, fără să fi fost însă încadraţi formal în partid, şi care au avut o comportare demnă în faţa duşmanului de clasă, să li se acorde stagiul de partid de la începerea activităţii lor. La fel s-a decis şi în privinţa membrilor de partid care în aceeaşi perioadă au fost încadraţi în Partidul Social-Democrat şi Partidul Socialist, cărora urma să li se acorde stagiu în PCR de la înscrierea în organizaţiile respective. Aplicarea hotărârii a fost făcută de către Birourile Comitetelor regionale de Partid, rolul Colegiului Central fiind doar consultativ, pentru cazurile dificile.

Pe 2 septembrie a fost adoptată Hotărârea Comitetului Politic Executiv[143] al CC al PCR nr. 1718/III, care, alături de art. 25 din statutul Partidului, stipula atribuţiile instituţiei[144]. Întrucât din 1964-1965 Comisia începuse să facă controale în provincie, Colegiul Central urma să se coordoneze cu secţiile CC pentru a nu se suprapune. De asemenea, membrii instituţiei urmau să ia parte la controalele CC în provincie, conform tematicii specifice activităţii sale. O altă atribuţie era întărită: din însărcinarea CC, instituţia urma să cerceteze abaterile săvârşite de membrii nomenklaturii, iar propunerile sale urmau să fie aprobate de către aceeaşi instanţă supremă a Partidului. În acelaşi timp, toate hotărârile privind apelurile urmau să fie supuse aprobării conducerii Partidului – o noutate faţă cu „epoca Gheorghiu-Dej”, când Secretariatul şi/sau liderul suprem al Partidului erau consultaţi numai în cazurile deosebite – semn al operaţiunii de concentrare totală a puterii în mâinile noului lider, aflată în desfăşurare. În fine, raportul către organul ierarhic superior, în legătură cu controalele efectuate şi rezolvarea apelurilor, urma să se petreacă trimestrial. Restul atribuţiunilor a rămas neschimbat faţă cu perioada precedentă.

La Congresul al IX-lea s-a hotărât extinderea stagiului de partid al membrilor, de la data primirii, la data la care şi-au început activitatea în mişcarea comunistă ilegală[145]. Acelaşi criteriu era aplicat şi foştilor membri ai Partidului Social-Democrat şi Partidului Socialist, care la data hotărârii erau membri ai PCR. Alături de foştii membri erau asimilaţi şi cei care: au activat în organizaţiile de masă conduse de Partidul Comunist[146], au condus greve, şi-au pus locuinţa la dispoziţia Partidului, au păstrat sau au distribuit materiale ilegale sau au luat parte regulat la „ajutorul roşu”. În cazul în care activitatea respectivă fusese desfăşurată cu întreruperi, decizia urma să fie luată de la caz la caz. Termenul de îndeplinire a operaţiunii era sfârşitul anului 1965.

În septembrie 1965, instituţia avea în lucru 1.879 de apeluri (adresate Congresului al IX-lea al Partidului sau direct ei)[147]. Cazurile priveau apeluri trimise de persoane acuzate pe nedrept că au fost informatori ai Siguranţei, torturaţi de Miliţie care recunoscuseră imaginare delicte de drept comun sau activişti de partid care băteau oamenii. De notat că investigaţiile au scos la iveală condiţiile mizere în care trăiau muncitorii. În şedinţa de instructaj ţinută cu acel prilej, Dumitru Coliu, şeful instituţiei, a criticat cercetările care conţineau referate şi hotărâri detaliate, tendinţa pe care dorea să o imprime fiind de simplificare. Totodată, analiza a relevat că ritmul rezolvării cazurilor era „slab”[148].

Un alt fapt notabil pentru anul 1965: numărul membrilor de partid anchetaţi pentru infracţiuni de drept comun era în „continuă creştere”[149]. Era vorba despre membri simpli, nu despre cei ai nomenklaurii, faţă de care organele Procuraturii nu puteau începe o anchetă în lipsa unui aviz al instanţelor de vârf ale Partidului. Situaţia arată motivaţia care îi ghida pe cei care intrau în Partid: dorinţa de căpătuială prin orice mijloace.

II.21. Organizarea CCP

Noua schemă de organizare a instituţiei a fost aprobată de Secretariatul CC al PCR în martie 1966, şi cuprindea 4 sectoare operative[150]. Sintezele (raportările) lunare, trimestriale şi anuale pe care sectoarele CCP urmau să le redacteze erau cuprinse într-un Nomenclator[151] şi trebuiau să corespundă cu Planul de muncă[152]. Tot printr-un Nomenclator, pe 28 august 1969 au fost reprecizate categoriile de documente care urmau să fie semnate de către preşedinte, vicepreşedinte şi membrii simpli ai instituţiei[153].

II.22. Cercetările

În cercetările sale, CCP urma să se întemeieze pe Hotărârea Secretariatului CC al PCR cu privire la examinarea şi rezolvarea propunerilor, sesizărilor, reclamaţiilor şi cererilor oamenilor muncii din 26 octombrie 1966[154]. Prin aceasta se stabileau termene de răspuns, care în cazul Colegiului Central şi al Colegiilor regionale era de 40 de zile calendaristice. În ciuda concentrării deciziei la vârful Partidului, documentul manifestă o certă deschidere către baza sa. În vederea eficientizării muncii, tuturor instituţiilor de stat li s-au transmis Recomandări cu privire la reducerea numărului de şedinţe ale organelor şi organizaţiilor de partid şi îmbunătăţirea controlului de partid[155], măsură care indică şi ea o anumită relaxare ideologică, întrucât până atunci membrii de partid erau obligaţi să participe la interminabile şedinţe. În fine, pe 4 ianuarie 1971 au fost reprecizate atribuţiunile preşedinţilor Colegiilor judeţene de partid[156]. Tot acest ansamblu de măsuri a avut ca efect o mai bună raţionalizarea şi eficientizare a muncii ideologice. Astfel, deşi cu întârziere faţă de termenul stabilit, în martie 1966 a fost declarată încheiată operaţiunea de soluţionare a apelurilor adresate Congresului al IX-lea al PCR[157].

Cu privire la apelurile retrimise organizaţiilor de bază, în rezolvarea lor s-a ţinut cont de faptul că, în majoritatea cazurilor, cei excluşi nu au avut funcţii de răspundere în partidele „burgheze”, originea lor socială era preponderent muncitorească şi ţărănească, şi de activitatea pe care o desfăşuraseră de la data sancţiunii. Procentul mare (81%) de astfel de cazuri indică o clară tentativă a conducerii Partidului de a mobiliza şi responsabiliza baza sa politică[158].

Pe de altă parte, din analiza cazurilor a rezultat că „majoritatea covârşitoare a acestor excluderi din partid la timpul respectiv au fost juste, ceea ce dovedeşte încă o dată că organele şi organizaţiile de partid s-au orientat în mod principial şi au manifestat grijă permanentă pentru apărarea purităţii rîndurilor partidului”[159]. Iată de ce anularea deciziei de excludere s-a petrecut într-un număr foarte redus de cazuri (2,5%). În consecinţă, deşi cifra este semnificativă statistic, raportată la amploarea operaţiunii ea arată că motivaţiile care ghidau noul regim în declanşarea operaţiunii erau agitatorii şi propagandistice.

Pe de altă parte, dacă în ansamblul său activitatea Comisiei şi a organizaţiilor de partid din perioada Gheorghiu-Dej era apreciată ca pozitivă, se pune întrebarea ce fel de schimbare politică se dorea în recent începuta „epocă Ceauşescu”? Răspunsul este univoc: într-un prim pas se urmărea consolidarea poziţiei noului lider al Partidului, iar în pasul al doilea mobilizarea bazei în susţinerea noilor obiective ale politicii sale. Cu toate acestea, remarcăm că impunerea noii politici a avut ca efect o mai mare deschidere a Partidului către societate.

II.23. Instruire şi autoinstruire

În 1966, CCP a desfăşurat sau a luat parte la controale în provincie, împreună cu activişti ai Comitetelor regionale, în regiunile: Bucureşti, Cluj, Autonomă Maghiară, Galaţi, Banat, Argeş, Oltenia, Ploieşti şi Bacău[160].

În septembrie acelaşi an, angajaţii instituţiei au fost ei înşişi instruiţi şi evaluaţi[161]. Au fost criticaţi unii membri ai Grupului de instructori (Gheorghe Lobonţ, Florea Costache şi Alexandru Izsó), pe motiv că nu au luat măsurile necesare pentru refacerea unor cercetări superficiale, rezumându-se la a le semnala prim-secretarilor Comitetelor regionale, raionale sau orăşeneşti. Alte deficienţe priveau lipsa de „claritate şi orientare” în cazul unor propuneri formulate în urma controalelor (au fost criticaţi Nicolae Ioniţă şi Gheorghe Lobonţ) sau pierderea în detalii, la redactarea rapoartelor. Un caz deosebit, de lipsă de răspundere în muncă, „intolerabil”[162] a fost cel al lui Gheorghe Minulescu, care, printre alte dosare trimise de instituţie Arhivei Tribunalului Militar, a expediat şi un dosar care conţine un „caz special” din arhiva Colegiului Central. Membrii Sectorului Apeluri au fost şi ei criticaţi pentru întârzieri în rezolvarea lucrărilor. Situaţia era generată de faptul că, pentru a-şi îndeplini norma, aceştia rezolvau cazurile cele mai simple, iar pe cele mai complicate le reportau de la o lună la alta. Era codul de bune practici moştenit din perioada Gheorghiu-Dej. Totodată, existau referate şi hotărâri insuficient documentate şi argumentate. Gramatica limbii române – asemeni matematicii elementare! – rămânea şi ea o problemă. Cei de la Sectorul Scrisori au fost criticaţi pentru că uneori se dovedeau superficiali şi lipsiţi de operativitate în muncă. Limba de lemn nu reuşeşte să mascheze tarele unei instituţii birocratizate excesiv, dată fiind proximitatea ei faţă cu centrul puterii comuniste.

În aceeaşi perioadă, în urma ordinului transmis de Dumitru Coliu şi Ion Vinţe au fost reluate şedinţele cu aparatul CCP, cu scopul de a îmbunătăţi activitatea instituţiei, accentul fiind pus pe deficienţe[163]. Şedinţele se doriseră a fi lunare, însă în vremea din urmă ele nu fuseseră ţinute cu regularitate. Tipicul lor presupunea ca fiecare activist să prezinte o informare cu privire la activitatea desfăşurată, după care cei care dirijau întrunirea îşi expuneau consideraţiile şi dădeau indicaţii. Nu reies, din cele discutate, chestiuni notabile, faţă cu cele semnalate anterior. O excepţie, totuşi: a fost reiterată practica instituţiei de a se concentra pe cazurile de abateri disciplinare ale persoanelor „cu funcţii de răspundere”[164], restul sesizărilor fiind trimise spre soluţionare Comitetelor regionale şi raionale de partid. Este o schimbare importantă faţă cu perioada Gheorghiu-Dej, când instituţia cerceta toate cazurile. Rolul deciziei era de a mima lărgirea prerogativelor organizaţiilor locale de partid (întrucât era vorba despre cazurile minore), întrucât cazurile majore rămâneau să fie analizate de Colegiul Central, supervizat îndeaproape de Secretariatul CC şi/sau Ceauşescu.

În noiembrie 1966 a avut loc o nouă şedinţă de instructaj cu Aparatul CCP[165]. Dincolo de discutarea unor cazuri concrete şi de îndemnul la emulaţie în muncă, ea nu prezintă interes. Pe 23-24 februarie 1967, Dumitru Coliu a prezentat, în şedinţa cu secretarii pe probleme organizatorice ai Comitetelor regionale de partid, ţinută la CC, o expunere în legătură cu acordarea stagiului de partid şi recalcularea pensiilor persoanelor care au desfăşurat activitate „în mişcarea revoluţionară în perioada ilegalităţii”[166]. După cum am relatat deja, Congresul al IX-lea al Partidului hotărâse ca membrilor de partid care în perioada ilegalităţii dovediseră „devotament şi spirit de sacrificiu”, fără să fi fost însă încadraţi în PCdR, să le acorde stagiul de la implicarea lor în acţiunile ilegale.

În urma „indicaţiei conducerii partidului” (eufemism pentru ordinele lui Ceauşescu), aplicarea deciziei a revenit Comitetelor regionale de partid. Hotărârile pronunţate de acestea au fost analizate la CC (CCP), prilej cu care s-a constatat că acţiunea nu se încheiase la Comitetul orăşenesc Bucureşti şi la Regionalele de Partid Banat şi Cluj, unii dintre apelanţi fiind la acea dată decedaţi. De altfel, chestiunea era „complexă”, întrucât activitatea neîntreruptă pe perioada ilegalităţii trebuia argumentată, situaţie care, în mod frecvent, nu se regăsea în realitate. Mai mult, noua politică genera noi cereri, la Comitetul orăşenesc Bucureşti fiind aproape 1.000 de astfel de solicitări, iar CC a primit, la rândul său, numai în primele două luni ale anului 1967, peste 300. Se aprecia că, în general, s-a lucrat bine, cu excepţia regiunilor Maramureş, Braşov, Argeş şi Bacău (pe motiv că documentarea cazurilor a fost insuficientă, fapt care a dus la fixarea unui cuantum bănesc exagerat sau subevaluat în raport cu situaţiile), de aceea documentaţia a fost retrimisă la regiuni pentru a fi refăcută. În fine, Coliu a profitat de ocazie pentru a reitera cât se poate de clar politica lui Ceauşescu în chestiunea revizuirii excluderilor din partid: „nu am dori să se înţeleagă că, toţi acei excluşi care se adresează cu cereri, trebuie neapărat primiţi din nou în partid, ci este vorba de a se asigura respectarea cu toată stricteţea a normelor statutare.” [167]

În aprilie 1967, membrii Aparatului CCP au fost din nou instruiţi şi evaluaţi[168]. Activitatea Sectorului Apeluri şi Sesizări (condus de Nicolae Geogia) a fost considerată, în general, ca pozitivă: lucrările erau rezolvate la termen, iar deficienţele semnalate erau de ordin general (au fost criticaţi Marian Lazăr şi Nicolae Ioniţă). Din contră, activitatea unor membri ai Grupului de control (instructori) a fost criticată în privinţa organizării muncii şi a calitatăţii lucrărilor –insuficienta documentare, pierderea în detalii ş.a. (au fost arătaţi cu degetul Alexandru Izsó şi Florea Costache). Aceeaşi concluzie a fost trasă şi în cazul Sectorului Sesizări şi Cercetări condus de Milică Bănşoiu (iar cei criticaţi au fost Iosif Szacsko şi Constantin Cofaru). În fine, Sectorul Evidenţă, condus de Ion Oprina, a fost criticat pentru superficialitate şi întârziere în studierea şi predarea memoriilor şi scrisorilor către celelalte sectoare (iar cei daţi ca exemplu negativ au fost Nicolae Jurcă şi Mărculescu).

Pe 13 aprilie 1967 a fost ţinută o nouă şedinţă a conducerii CCP cu activiştii din subordine[169]. Ea a fost condusă de Dumitru Coliu şi Ion Gluvacov şi s-a desfăşurat după tipic: mai întâi, activiştii care au inspectat provincia au prezentat scurte informări asupra constatărilor, apoi responsabilii au tras concluziile. În activitatea lor în provincie, activiştii Colegiului Central aveau sarcina ca, pe lângă rezolvarea lucrărilor lor obişnuite, să semnaleze conducerii instituţiei orice alt aspect relevant cu privire la membrii Colegiilor regionale. Coliu a expus cerinţa: „De atâtea ori am subliniat[:] cînd mergeţi la regiuni vedeţi şi munca, stilul de muncă, comportarea oamenilor, poziţia lor. Dacă acestea s-ar sesiza[,] noi am fi mai bine informaţi şi am cunoaşte mai bine activitatea, comportarea, poziţia lor şi am lua măsuri la timp.”[170] În acelaşi timp, dacă în timpul controalelor activiştii Colegiului Central sesizau şi alte probleme (de pildă: pagube, delapidări), instituţia redacta informări pe care le înainta conducerii Partidului şi secretarilor CC (şefilor de secţii). Nu era nicio diferenţă faţă de activitatea Securităţii.

Cu acelaşi prilej, Coliu s-a simţit dator să vorbească despre abaterile de la disciplina şi „morala de partid”, în discuţie fiind cazurile de la Regiunea de Partid Oltenia (unde Nicolae şi Dăescu, membri ai nomenklaturii locale, fuseseră destituiţi şi erau anchetaţi), dar şi de la Regionalele Hunedoara, Crişana şi Constanţa. În mod explicabil, comparativ cu perioada precedentă, numărul apelurilor s-a redus, însă cazurile erau mai complexe. În fine, fapt notabil, în cursul prelucrării s-a vorbit despre informarea privitoare la activitatea anuală a instituţiei, document care fusese deja prezentat lui Nicolae Ceauşescu. Situaţia indică o altă schimbare importantă faţă cu perioada Gheorghiu-Dej, când liderul Partidului nu era menţionat expres ca destinatar al rapoartelor, iar ficţiunea conducerii colective era menţinută. Acelaşi lucru poate fi spus şi în privinţa „indicaţiilor” şi cuvântărilor liderului suprem, care au devenit literă de lege (au fost integrate „legalităţii socialiste”).

În aprilie 1967 a fost întocmit un material documentar despre: „Unele aspecte negative privind atitudinea şi răspunderea în muncă a unor cadre de partid, de stat şi din economie, în legătură cu întărirea disciplinei în producţie, apărarea, întărirea şi dezvoltarea proprietăţii de stat, [a a]vutului obştesc (combaterea risipei, neglijenţei, nepăsării în gospodărirea fondurilor şi mijloacelor materiale, etc.)”[171], „dezinformarea, abuzurile, manifestările de căpătuială, de favoritism, de sustrageri din avutul obştesc”[172] săvârşite de unele cadre cu funcţii de răspundere, „fluctuaţia de cadre, relaţii neprincipiale de susţinere şi promovare a unor cadre cu profil moral-politic necorespunzător”[173], „comportare imorală, atitudine retrogradă faţă de familie şi în societate”[174], „înăbuşirea criticii” şi „persecutarea celor care sesizează şi iau atitudine combativă faţă de lipsurile [sic!] şi abateri”[175].

În document se vorbeşte despre: risipă, raportări fictive, furturi, trafic de influenţă, abuz de putere, cu indicarea unei bogate cazuistici. Preocuparea documentului era să identifice cauzele care făcuseră ca întreprinderile şi GAC-urile menţionate să devină „nerentabile”[176]. Principala explicaţie a fost că organizaţiile de partid „nu duc muncă susţinută de cunoaştere temeinică a cadrelor care sunt promovate în aparatul de partid şi de stat[,] şi în conducerile organizaţiilor de masă”[177], insuficienta lor instruire în sensul „creşterii simţului de răspundere în îndeplinirea sarcinilor”[178] şi a prevenirii abaterilor de la disciplina de partid şi de stat, de la „regulile moralei comuniste”[179]. În ansamblu, documentul este o prezentare realistă a situaţiei; nu acelaşi lucru se poate spune însă despre soluţiile înfăţişate, care rămân în perimetrul voluntarismului şi verbiajului ideologic.

În mai 1967 a avut loc o altă şedinţă cu aparatul CCP[180]. Ea a fost condusă de Ion Vinţe şi Ion Gluvacov, şi s-a desfăşurat după obicei: activiştii care au fost în inspecţie pe teren au prezentat scurte informări, pe marginea cărora au avut loc discuţii. Din cazurile prezentate a ieşit încă o dată în evidenţă corupţia din Partid. În cursul aceleiaşi luni a fost evaluată activitatea Colegiilor de partid de la regiunile Ploieşti şi Bucureşti[181], pentru ca luna următoare să aibă loc o altă şedinţă de lucru cu aparatul CCP, care a fost condusă de Ion Gluvacov şi Ştefan Duduman, prilej cu care au fost discutate cazurile aflate în lucru[182].

În iulie s-a ţinut încă o şedinţă de lucru cu aparatul CCP, condusă de Dumitru Coliu şi Ion Medrea, prilej cu care au fost discutate cazurile aflate în lucru, iar Coliu a dat indicaţii privind rezolvarea lor[183]. În fine, în cursul anului 1967 a fost analizată activitatea Colegiilor de partid din regiunile Cluj, Crişana şi Mureş-Autonomă Maghiară[184]. Şedinţa nu a adus nimic demn de semnalat: aceeaşi înşiruire de cazuri, de fapte „pozitive” şi „negative”.

II.24. Reorganizarea Aparatului

În ianuarie 1968 a avut loc o nouă şedinţă a conducerii CCP cu aparatul propriu[185]. Ea a fost condusă de Dumitru Coliu, Ion Vinţe, Ion Gluvacov, Ion Medrea şi Ştefan Duduman. În discuţie a fost reducerea cu peste 30% a aparatului de partid şi de stat, hotărâtă la Conferinţa Naţională a Partidului. Conform aprobării Secretariatului, un procent de 31-32% din personalul CCP urma să fie redistribuit, în aşa fel încât: „nimeni nu va rămâne fără muncă”[186]. Astfel, două funcţii de şef de sector au fost transformate în instructori „teritoriali” (care făceau, adică, deplasări în provincie). În schemă a rămas un singur şef de sector, la Evidenţă, statistică, corespondenţă, arhivă şi alte atribuţii (Nicolae Pătrănescu), urmând ca foştii responsabili de sectoare să lucreze direct cu instructorii teritoriali şi instructorii de secţie. Dincolo de raţiunile bugetare, era vorba despre o mai bună raţionalizare a muncii, întrucât şefii de sectoare nu se limitau să coordoneze munca instructorilor, ci practic o dublau, ocupaţia lor de căpătâi fiind să facă şi refacă aceleaşi referate şi hotărâri.

Dacă până atunci Aparatul număra 29 de angajaţi, schema urma să fie redusă la 23 (1 şef de sector, 9 instructori teritoriali, 6 instructori de secţie, 2 referenţi, 1 registrator, 2 secretare şefe de cabinet şi 2 stenodactilografe). La Colegiile judeţene erau 5 sau 7 membri, în funcţie de situaţie, din care: 1 preşedinte şi 1 salariat, iar restul proveniţi de la alte sectoare, în timp ce la Colegiul Bucureşti erau: 1 preşedinte şi 3 salariaţi. Ca şi în perioada precedentă, membrii Colegiilor făceau parte din Biroul judeţean de Partid (în general membri plini, dar şi supleanţi ori care intrau în nomenklatura CC). Instituţia a profitat de reorganizare pentru a face mutări de la Colegiul Central către Colegiile judeţene şi invers, aşa cum a fost în cazul lui Gherasim care, la cererea sa, a fost transferat la Colegiul regiunii Bacău, unde lucrase înainte să fie promovat la Centru. În rezumat, reorganizarea aparatului instituţiei a pus în acord practica transferării grosului activităţii către structurile sale locale, cu noua schemă de organizare.

În acelaşi timp, şedinţa a alunecat spre discutarea unor chestiuni care indicau existenţa unor fricţiuni între membrii instituţiei, atât pe orizontală, cât şi pe verticală: critici reciproce, chestiuni de orgoliu, relaţii personale şi de serviciu tensionate, conflicte până atunci mocnite care, cu prilejul desfiinţării funcţiilor de şefi de sectoare, au răbufnit. Cei vizaţi au fost Emil (Milică) Bănşoiu, Ion Gluvacov, Ion Oprina şi Ştefan Duduman. În plus, Gherasim a fost interpelat de către Coliu cu privire la presupusele sale aserţiuni: „aici la noi «ceva nu este bine, ceva mocneşte, că sunt frământări»”[187]. Acuzatul s-a apărat, indicând care era cu adevărat atmosfera din instituţie: „Eu nu am spus că «ceva mocneşte» ci că există aici o teamă şi că tovarăşii nu vin deschis să spună ce au de spus. Eu am fost avertizat de la început[,] cînd am venit la C.C.P.[,] că aici nu prea poţi să critici, că lucrurile nu merg aşa ca la regiune.” Coliu s-a făcut că nu înţelege: „Cine ţi-a spus aceasta?”, fapt care a generat răspunsul în aceeaşi limbă de lemn: „Păi toţi tovarăşii[,] şi Izsó, Costache, Szacsko, tov. Dumitru… / De ce să fugim de răspundere şi să nu spunem deschis lucrurile aşa cum stau ele[?].” Oricum, lecţia se dovedise usturătoare: nemulţumitul înţelesese probabil că pe măsură ce urcai în ierarhie, atmosfera din Partid devenea din ce în ce mai greu respirabilă.

După ce au fost criticaţi, foştii şefi de sectoare – cu excepţia lui Gluvacov – şi-au făcut autocritica şi şi-au luat angajamente, conform cu ritualul.

În continuare, experimentatul Vinţe l-a criticat aspru pe Gherasim – care lucrase la CCP timp de 1 an şi 4 luni –, iar intervenţia sa a luat forma unei demascări. El l-a criticat dur şi pe Bănşoiu, pe care funcţia de şef îl schimbase radical, acesta dând dovadă de: „automulţumire, vanitate, plin de sine, birocratizare, până cînd şi modul cum intră pe uşă în birou se deosebeşte de al celorlalţi tovarăşi. […] Şi-a schimbat şi ţinuta capului.”[188] Cu siguranţă că acesta era departe de a constitui o excepţie, iar faptul era o consecinţă directă a puterii pe care o exercita asupra destinelor membrilor de partid investigaţi, la fel ca şi asupra propriilor tovarăşi din subordine. În fine, Coliu, care a încheiat şedinţa, a întărit spusele adjunctului său.

II.25. Colegiile în vizor

În mod previzibil, în februarie 1968 a urmat o redefinire a atribuţiunilor Colegiilor de partid[189]. În primul rând, ea reprezintă o întărire a aşa-numitei „duble subordonări” a respectivelor structuri faţă de Comitetele judeţene, pe de o parte, şi faţă de Colegiul Central, pe de alta. Între atribuţiile Colegiului judeţean sunt de remarcat următoarele: „Examinează apelurile împotriva hotărîrilor comitetelor municipale şi orăşeneşti de partid de categ. I. şi cele adresate comitetelor judeţene după confirmare[,] cu privire la excluderea din partid şi la aplicarea altor sancţiuni de partid. / - De asemenea, pregăteşte materialele pentru confirmarea de către biroul Comit[etului]. judeţean de partid a excluderilor din partid, hotărîte de organizaţiile de bază, direct legate de comit. judeţean.”[190] Colegiile „de pe lângă” Comitetele judeţene de partid au devenit astfel, comparativ cu perioada anterioară, organe de apel ale structurilor judeţene ale Partidului. Rolul Colegiului Central era de a gestiona cazurile primite, de a le retrimite în provincie pe cele apreciate ca fiind de competenţa Comitetelor judeţene şi de a coordona întreaga activitate.

Pe 1-2 mai 1968, la CCP a avut loc instruirea secretarilor judeţeni pe probleme organizatorice şi a preşedinţilor Colegiilor de partid[191]. La şedinţă au mai participat: câte un adjunct de la celelalte secţii ale CC; instructorii CC al PCR; activiştii Secţiei Organizatorice a CC; activiştii CCP; activiştii Secţiei MFA, MAI şi Justiţie a CC; reprezentanţi ai conducerii Organizaţiilor de masă, UTC, sindicate şi de femei (o altă secţie a CC); reprezentanţi ai Academiei „Ştefan Gheorgiu”, ai ziarului „Scânteia” şi ai revistei „Munca de partid”. Cu acel prilej aflăm că schemele numerice ale Colegiilor judeţene cuprindeau 5 sau 7 membri, iar cea a municipiului Bucureşti 9 membri, care în activitatea lor trebuiau să se ghideze după „principiul muncii colective” – deziderat ideologic infirmat metodic de practică, întrucât operau într-un sistem cu niveluri de decizie riguros ierarhizată.

II.26. Înmulţirea... ilegaliştilor

La 1 mai 1968 s-a încheiat operaţiunea de acordare a vechimii în partid din perioada ilegalităţii, conform noilor criterii stabilite la Congresul al IX-lea[192]. Până atunci exista un număr de 1.029 membri de partid cu stagiu de dinainte de 23 august 1944. Fapt inteligibil, după reevaluare, majorităţii i s-a prelungit vechimea în mişcare. După încheierea acţiunii, stagiul din ilegalitate a fost recunoscut altor 3.180 de membri de partid.

Au rezultat astfel 4.209 membri de partid cu stagiu din ilegalitate, iar 200 dintre ei proveneau din Partidul Social-Democrat şi Partidul Socialist. Vechea politică a lui Gheorghiu-Dej cu privire la definiţia ilegalistului, care funcţionase în Partid timp de 24 de ani, a fost declarată „îngustă”[193].

Prin realizarea operaţiunii, Partidul descoperea astfel în realitate ceea ce îşi propusese să demonstreze, anume că „numărul membrilor de partid luat pe diferite perioade, de la înfiinţarea partidului [1921 – n.n.] şi pînă la eliberarea ţării [căderea regimului Antonescu – n.n.], era în creştere permanentă”[194]. Nu conta că numărul membrilor de partid nu depăşise niciodată cifra de 1.000 de persoane, iar cifra militanţilor neînregimentaţi sau care se alăturaseră mişcării pe perioade scurte probabil că nu trecuse de 3.000.

În august, luna invaziei ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, a fost primit în Partid un număr de persoane care, conform doctrinei şi practicii comuniste, erau considerate „duşmane”. A fost şi cazul lui Paul Goma, refugiat basarabean, fost deţinut politic şi scriitor interzis. Întrucât Ceauşescu se temea de o intervenţie sovietică, au fost înfiinţate Gărzile Patriotice, ai căror componenţi trebuiau să fie membri de partid. Sperând într-o iluzorie eliberare a Basarabiei, cu arma în mână, Goma a cerut să fie primit în Gărzile Patriotice şi în Partid, şi, fapt excepţional motivat de o situaţie excepţională, i s-a aprobat. Ce s-a întâmplat ulterior se ştie: România nu a fost invadată de sovietici, membrii Gărzilor Patriotice nu au primit arme, iar relaţiile lui Ceauşescu cu sovieticii au intrat pe făgaşul „normalizării”. Interesant este, pentru subiectul nostru, că Partidul a revenit asupra deciziei de a primi în rândurile sale persoane străine de ideologia sa, însă a făcut-o ca şi cum acestea nu ar fi fost primite vreodată (au fost considerate „greşit încadrate”)[195].

II.27. Alte cercetări

În cursul anului 1968 s-au adresat CCP şi foştii membri de partid excluşi care, deşi munciseră pentru „reabilitare”, organizaţiile de bază nu le luaseră cererile în discuţie[196]. Solicitările lor nu fuseseră supuse discuţiei adunărilor generale ale membrilor de partid, dosarele de candidaţi erau ţinute în mod nejustificat în birourile organizaţiilor de bază, cererile li se restituiau fără nicio explicaţie ori erau „sfătuiţi” să se adreseze direct CC al PCR. Era o situaţie tipică pentru un partid riguros ierarhizat şi birocratizat, în care, datorită deselor schimbări ale liniei politice, eşaloanele inferioare evitau să-şi asume răspunderea pentru rezolvarea unor cazuri dificile, în ciuda faptului că vârful Partidului dorea ca prima decizie să fie luată la nivelul celulelor de partid. În acest sens, în martie 1969 instructorii CCP au mers în provincie ca să ajute Colegiile să-şi întocmească planurile de muncă pe trimestrul II, să rezolve unele apeluri şi alte activităţi (neprecizate)[197]. În sfârşit o veste bună: concluziile trase în urma deplasării erau „pozitive”.

Anul 1968 a fost, şi pentru CCP, dens în evenimente[198].

II.28. Epoca Ceauşescu

Începând din 12 august 1969, în urma Congresului al X-lea al Partidului, care a consacrat adjudecarea puterii totale în Partid a lui Nicolae Ceauşescu[199], CCP a fost condus de Mihai Dalea[200]. Pentru noul şef era o coborâre în ierarhie, întrucât anterior fusese membru al Secretariatului. Mai important, schimbarea era o expresie a rolului pe care regimul Ceauşescu i-l rezervase instituţiei, căreia îi redusese atribuţiile din perioada Gheorghiu-Dej – în ciuda denumirii pompoase – la nivelul unei comisii consultative.

În perioada 1969-1970, Colegiile judeţene de partid au trimis rapoarte de activitate, pe baza cărora instructorii CCP au întocmit note şi informări în legătură cu problemele pe care le-au reţinut[201]. În 1971, activitatea principală a CCP a constat în controlul în provincie, rezolvarea scrisorilor, sesizărilor şi apelurilor ocupând un loc secund[202]. Controlul şi îndrumarea aferentă au fost realizate împreună cu Secţia Organizatorică a CC. Cu acel prilej s-a constatat că „mulţi membri de partid nu-şi îndeplinesc exemplar sarcinile profesionale, dau lucru de slabă calitate, lipsesc nemotivat de la serviciu şi manifestă o slabă preocupare pentru buna gospodărire a materialelor şi utilajelor cu care lucrează.”[203] De asemenea, „mulţi membri de partid au fost implicaţi în furturi şi delapidări din avutul obştesc”[204]. Era o expunere, în rezumat, a eticii muncii socialiste şi a corupţiei din Partid, care cangrena societatea. Dacă în primul caz situaţia era explicată prin tratarea cu indulgenţă a abaterilor, în cel de-al doilea cauza ar fi constat în slaba activitate politică şi organizatorică desfăşurată de organizaţiile de partid. Cuvinte goale de sens, care nu puteau suplini un sistem de justiţie independent. Pentru a avea o imagine a dinamicii şi consecinţelor dramatice pe termen lung şi pe care un regim ideologic, funciarmente corupt, le are asupra societăţii este de indicat că iată, la peste 20 de ani de la căderea acestuia şi după intrarea în structurile europene, corupţia rămâne principala problemă a României.

Începând din 21 iulie 1972, CCP a fost condus de Nicolae Guină[205]. La acea dată, Ceauşescu numise în posturile cheie propriii oameni, în general activişti cărora nu le rezervase alt rol decât de a-i executa ordinele. Şef al Secţiei Scrisori şi Audienţe până la data numirii în noul post, Guină era, şi el, un aparatcik tipic.

În cursul anului 1972 au avut loc controale ale CCP în municipiul Bucureşti şi judeţele Teleorman şi Alba, care aveau ca scop îndeplinirea hotărârilor Plenarei CC al PCR din 3-5 noiembrie 1971, cu privire la „întărirea continuă a disciplinei şi moralei de partid”[206] Cu acele ocazii s-a constatat că „în multe cazuri organizaţiile de bază manifestă lipsă de combativitate faţă de acei membri de partid care săvârşesc abateri de la disciplina şi morala comunistă, de la principiile socialiste ale muncii, faţă de cei care comit abuzuri, acte de necinste şi înşelăciune, îşi însuşesc roadele activităţii altora.”[207] Revelator, explicaţia iniţială pentru starea de fapt, care consta în lipsa de îndrumare a organizaţiilor de bază şi participarea sporadică a membrilor de partid la adunările generale, a fost eliminată din text. Cele constatate erau o caracteristică generală a sistemului, iar conducerea instituţiei nu mai îndrăznea să ofere nici măcar explicaţii de lemn.

În acelaşi an, Colegiul Central a participat, împreună cu Secţia Organizatorică a CC, la controale în judeţele Bacău, Sibiu şi Galaţi[208]. În cursul anului 1973, activiştii CCP au făcut parte din brigăzile de control şi îndrumare organizate de Secretariatul CC în judeţele Satu Mare, Cluj, Hunedoara şi Galaţi, apoi, împreună cu Secţia Organizatorică, la controale în judeţele Buzău, Suceava şi Alba[209]. O problemă recurentă constatată în timpul controalelor a fost în legătură cu „actele de necinste în dauna avutului obştesc” – un eufemism ideologic pentru furt – săvârşite de către membrii cu funcţii importante din aparatul de partid şi de stat. În 1974 a avut loc un control al Colegiului Central în judeţele Covasna şi Prahova, cu tematică specifică: întărirea disciplinei de partid şi în producţie, respectarea „eticii şi echităţii socialiste” şi activitatea organelor de partid din ministere şi centralele industriale cu privire la selecţionarea şi promovarea cadrelor[210]. În cazul din urmă era urmărit modul de aplicare a Legii nr. 12/1971 privind încadrarea şi promovarea în muncă a personalului din unităţile socialiste de stat.

Începând din 28 noiembrie 1974, CCP a fost condus de Chivu Stoica[211]. Vechi ilegalist, apropiat lui Gheorghiu-Dej, Chivu jucase un rol important în numirea lui Ceauşescu în funcţia de lider suprem al Partidului. Anterior fusese preşedinte al Consiliului de Stat, funcţie pe care Ceauşescu fusese nevoit să i-o cedeze, în 1964, pentru a obţine conducerea Partidului. Noua postură reprezenta nu doar o coborâre în ierarhia Partidului, ci gararea sa pe o linie moartă, căci, la data respectivă, CCP era o instituţie la cheremul lui Ceauşescu. Semnificativ, începând cu luna decembrie instituţia nu mai pronunţa hotărâri, ci redacta doar propuneri pe care le înainta, spre aprobare, Secretariatului. Chivu a rămas în funcţie o scurtă perioadă, până în data de 17 februarie 1975, când a decedat în condiţii tulburi[212].

Din 1975, instituţia a fost condusă, din nou, de Mihai Dalea[213]. În februarie 1977 a fost redactată o listă cu principalele hotărâri, legi şi „indicaţii” (ale lui Ceauşescu) a căror cunoaştere şi aplicare reprezentau obiectul controlului efectuat de către brigăzile complexe (mixte) ale CC, care cuprindeau şi activişti ai CCP[214]. Faţă cu perioada Gheorghiu-Dej, cuvântările şi indicaţiile liderului suprem erau nu doar bibliografie obligatorie, ci aveau consecinţe juridice. Ar fi de meditat, în context totalitar, la similitudinile cu regimul nazist.

Începând din data de 23 noiembrie 1979, CCP a fost condus de Petre Lupu (Lupu Presmann). Fost şef al Direcţiei Treburilor a CC (Gospodăria de Partid), era un apropiat al lui Ceauşescu din perioada în care acesta coordonase, ca membru al Biroului Politic, Secţia Organizatorică a CC. În fine, membru al CPEx, Lupu ocupase între altele, înainte de numire, funcţia de ministru al Muncii[215].

În septembrie 1982 a fost redactată o listă cu documentele de partid (hotărâri, legi, indicaţii şi rapoarte) pe care preşedinţii de Colegii ai judeţelor Vrancea şi Sălaj trebuiau să le studieze la numirea în funcţie[216]. Începea astfel o perioadă în care activiştilor instituţiei li se cerea să înveţe pe de rost lungile şi desele expuneri ale lui Ceauşescu. În perioada 8 octombrie 1982 – 22 martie 1984, secretarul CCP a fost Miu Dobrescu, pentru ca între 22 martie 1984 şi 25 martie 1987 să fie numit preşedinte al instituţiei[217]. Activist fără ştate în ilegalitate şi om al lui Ceauşescu din perioada în care fusese şeful Secţiei Organizatorice a CC, Dobrescu a fost secondat de Ion Cîrcei (8 octombrie 1982-24 noiembrie 1989)[218] şi Elisabeta Stătescu (22 noiembrie 1984-24 noiembrie 1989), alţi birocraţi de partid[219].

II.29. Eclipsa

Pe 25 martie 1987, Nicolae Constantin a fost numit preşedinte al instituţiei[220]. Era, şi el, un activist fără ştate în ilegalitate, funcţia cea mai importantă pe care o ocupase, o scurtă perioadă, fiind cea de adjunct al şefului Secţiei Economice a CC (1962-1964). A rămas în post până la căderea regimului, în decembrie 1989. În septembrie 1987, CCP avea 22 de membri[221]. Spre deosebire de perioada anterioară, Colegiul devenise un organism al cărui activ se întrunea periodic şi era compus din persoane cu funcţii în provincie (prim-vicepreşedinte al Consiliului popular judeţean, secretar şi prim-secretar al Comitetului judeţean, municipal sau de sector al PCR, preşedinte al Colegiului judeţean de partid, instructor al CC, instructor al Secţiei Cadre a CC, secretar al UGSR şi vicepreşedinte al UNCAP). Cîrcei (şi el un activist fără ştate în ilegalitate, care însă ocupase funcţii importante în UTC şi pe care Ceauşescu îl cunoştea din perioada în care coordonase Secţia Organizatorică) a rămas personajul cheie, care asigura permanenţa.

În mai 1988, CCP avea acelaşi număr de membri şi aceeaşi conducere[222]; la fel a fost şi în luna următoare[223]. La punctul 1 de pe ordinea de zi a şedinţei de atunci a instituţiei a fost studierea unor informări cu privire la modul în care au fost rezolvate unele scrisori adresate lui Ceauşescu. În septembrie, numărul membrilor organismului s-a redus la 20[224]. Ordinea de zi a şedinţei păstrează prioritatea indicată la precedenta şedinţă. În continuare, era examinat raportul instituţiei cu privire la activitatea desfăşurată în semestrul I/1988 în legătură cu rezolvarea „propunerilor, sesizărilor, reclamaţiilor şi cererilor oamenilor muncii, adresate conducerii partidului” [225], devenită sarcina primordială a instituţiei. Apoi au fost examinate un raport de control desfăşurat în judeţul Neamţ şi două informări asupra măsurilor luate în urma neregulilor constatate la Întreprinderea Forestieră de Exploatare şi Transport Constanţa, şi la Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni, din judeţul Dolj. În fine, a fost supus aprobării proiectul Planului de muncă pe trimestrul IV/1998 şi au fost analizate 31 de apeluri şi memorii cu privire la calitatea de membru de partid (excluderi şi sancţiuni) adresate CC al PCR (referatele se regăsesc în dosar). În decembrie, instituţia şi-a păstrat numărul de membri[226]. Cu acel prilej au fost examinate 25 de apeluri şi memorii cu privire la calitatea de membru de partid (excluderi şi sancţiuni) adresate CC al PCR (referatele se regăsesc în dosar).

În martie 1989, Colegiul Central a păstrat un număr identic de membri[227]. Pe ordinea de zi, alături de sarcina prioritară a instituţiei, au fost analiza rezultatelor controalelor făcute la Ministerul Energiei Electrice şi la Judeţeana de Partid Vaslui, şi a unor apeluri şi memorii cu privire la calitatea de membru de partid (excluderi şi sancţiuni) adresate CC al PCR (referatele se regăsesc în dosar). În aprilie, pe ordinea de zi a şedinţei figura, la punctul I: „modul cum au fost rezolvate unele scrisori adresate tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R.”[228]. Era exprimat cât se poate de clar că decident în toate chestiunile CCP era Ceauşescu. În continuare au fost discutate: Raportul de activitate pe trimestrul I/1989 în aceeaşi problemă, proiectul Planului de muncă al instituţiei pe trimestrul II/1989 şi examinarea unui număr de 30 de apeluri şi memorii cu privire la calitatea de membru de partid (excluderi şi sancţiuni) adresate CC al PCR (referatele se regăsesc în dosar).

Instituţia era departe de ponderea pe care o avusese încă de la înfiinţare, ea devenind, la finalul regimului Ceauşescu, un organism-anexă al liderului suprem al Partidului, lipsit de orice decizie, alta decât de a redacta hotărârile pronunţate în prealabil de Ceauşescu.

În cursul anului, conducerea CCP a luat parte la anchetarea semnatarilor aşa numitei „Scrisorii a celor şase”. Spre exemplu, Corneliu Mănescu a fost anchetat de Ion (sau Constantin) Radu, membru al Secretariatului, şi Nicolae Constantin[229]. Cu acel prilej, şeful CCP i-a descris protestatarului întreg arsenalul represiv care avea să urmeze în situaţia în care va refuza să retracteze, şi care s-a adeverit în amănunt. Era însă prea târziu: regimul îşi consmase toate resursele.

II.30. Concluzii

Dacă înţelegem partidul comunist ca pe un fel de „Biserică de-andoaselea” (Alain Besançon), iar marxism-leninismul ca pe un tip de credinţă într-o doctrină pretins ştiinţifică (materialismul dialectic şi istoric), Comisia de Control a Partidului a reprezentat, fără tăgadă, Inchiziţia sa. Spre deosebire de Securitate, poliţia politică a regimului, Comisia a fost poliţia sa ideologică. Acest tip de structură este cosubstanţial structurilor comuniste din România sau de aiurea. Aflat în război (de subversiune, de cucerirea puterii) cu statul român modern, desfăşurându-şi acţiunile în ilegalitate, PCdR şi-a constituit, încă de la origini, o structură specializată în apărarea cadrelor sale şi în depistarea „trădătorilor” şi „provocatorilor” strecuraţi în mişcare (sau a celor despre care se credea că reprezintă aşa ceva). Ajuns la putere cu sprijinul sovieticilor, Partidul Comunist a înfiinţat, după model şi cu aportul sovietic, mai multe structuri care aveau ca scop verificarea purităţii ideologice şi a trecutului membrilor săi. Comisia era instanţa supremă de acest tip, care dădea verdictul ultim cu privire la persoanele cercetate. Pentru a avea o imagine exactă, erau verificate: originea socială (ideal cât mai modestă, muncitorească sau ţărănească), aderenţa la ideologie şi la linia politică, ura faţă de duşmani („de clasă”) şi, nu în ultimă instanţă, conformismul pur şi simplu.

Întrucât astăzi avem perspectiva asupra unei instituţii care şi-a încheiat activitatea, putem conchide că această structură, legată ombilical de nucleul restrâns al puterii totalitare (Secretariat, liderul suprem), a avut un rol de prim ordin în transformarea societăţii după canonul ideologic al „omului nou”, altfel spus, în generarea de indivizi docilizaţi, lipsiţi de personalitate, valori morale, tradiţie culturală şi credinţă, controlaţi prin teroare, frică şi propagandă – metode numite sui generis, în termenii limbii de lemn, „morală comunistă”.

Privind dincolo de acţiuni, la persoanele implicate şi la motivaţiile lor, odată ce Partidul a fost propulsat la putere, nu mai regăsim nimic din credinţa utopică iniţială a militanţilor de primă generaţie, ci doar executanţi docili ai unui model distructiv în uz (cel sovietic), împărţiţi în facţiuni, mereu gata să se devoreze, să se ucidă, dar aliaţi în războiul civil permanent pe care îl poartă împotriva societăţii cu scopul de a o controla şi împiedica să se autonomizeze.

Dincolo de ideologie, de propagandă – înţelegem mai bine astăzi, simple vehicule – este vorba despre satisfacerea celor mai tulburi interese, a celor mai gregare instincte, a dorinţei de putere. Dincolo de toate este puterea pură.

NOTE

[1] Această parte a studiului reprezintă o variantă revizuită a Prezentării de Fond din prefeţele Inventarelor de la Fond CC al PCR, Colegiul Central de Partid, părţile structurale: Alfabetic – Litera A şi Documente Interne, realizate de noi împreună cu Gabriel Catalan, pe care o reproducem cu acordul său.

[2] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, Raport de activitate al CCP în perioada noiembrie 1945-15 ianuarie 1947, dosar nr. 3/1947, ff. 9-45.

[3] Idem, Secţia Gospodăria de Partid, dosar nr. 5/1951, f. 35; Idem, Cancelarie, dosar nr. 6/1958, ff. 1-2 şi dosar nr. 364/1975, f. 1.

[4] Idem, CCP, Documente interne, Raport de activitate al CCP în perioada noiembrie 1945-15 ianuarie 1947, dosar nr. 3/1947, f. 43; Proces-Verbal al şedinţei CCP din 19 februarie 1954, dosar nr. 4/1950, f. 10.

[5] Vezi, de pildă, planurile de muncă ale CCP din 1951 şi 1954-1955, uneori defalcate pe zile. Cf. Ibidem, dosar nr. 12/1951. Pentru rapoarte de activitate ale Sectoarelor CCP din perioada 1951-1957 a se vedea, de exemplu, Ibidem, dosar nr. 13/1951.

[6] Ibidem, dosar nr. 3/1947, ff. 177-179.

[7] Florica Dobre (coord.), Membrii CC al PCR, 1945-1989, Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 477.

[8] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 3/1947, f. 182. În 1954 Borilă, care avea alte însărcinări, nu a participat în niciun fel la activitatea Comisiei. Cf. Ibidem, Raport de activitate al CCP (1954), dosar nr. 5/1949, f. 4.

[9] Despre importanţa relaţiilor personale în ansamblu puterii comuniste din România a se vedea, de exemplu, Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 54.

[10] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 3/1947, f. 179.

[11] Vezi, în acest sens, V. Tismăneanu, Cine a fost Ghizela Vass? Despre dosare, intrigi şi anchete, la http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-ghizela-vass-despre-dosare-intrigi-si-anchete/ (16/09/2011). Pentru corectitudine, precizăm că autorul se referă, în text, la Elvira Gaisinschi, Şari Gruia şi Ronea Gheorghiu.

[12] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, Raport de activitate al CCP în perioada noiembrie 1945-15 ianuarie 1947, dosar nr. 3/1947, f. 9.

[13] Ibidem, f. 61.

[14] Ibidem, f. 157.

[15] Dat fiind caracterul lor oficial, cercetătorul care studiază instituţiile comuniste este nevoit să citeze denumiri care indică un nivel de cultură scăzut, ca în cazul de faţă; corect, în limba română se spune „Secţia de Apeluri”, iar nu „Secţia Apeluri”, „Secţia de Anchete şi Cercetări”, iar nu „Secţia Anchete şi Cercetări”. Pentru a avea o perspectivă asupra consecinţelor pe termen lung, ca şi a dinamicii (mai este nevoie să spunem, distructive?) asupra limbii, vom spune că titulaturi de genul arătat sunt curente şi astăzi în administraţia publică: pe uşile birourilor de relaţii cu publicul stă scris „Biroul Relaţii cu Publicul”.

[16] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, Raport de activitate al CCP în perioada noiembrie 1945-15 ianuarie 1947, dosar nr. 3/1947, f. 213.

[17] Ibidem, Raport de activitate al CCP (1945-1949), dosar nr. 5/1949, ff. 192-193.

[18] Ibidem, f. 194.

[19] Ibidem, f. 201.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, f. 199. La redactarea hotărârilor individuale, Comisia exprima acţiunea prin eufemismul: „să fie cercetat de organele în drept”, rareori fiind indicată, în mod expres, Securitatea.

[22] Ibidem, Raport de activitate al CCP (1954), dosar nr. 5/1949, f. 16.

[23] Ibidem, Proces-Verbal al şedinţei CCP din 19 februarie 1954, dosar nr. 4/1950, f. 11.

[24] Ibidem, dosar nr. 12/1951, f. 5; Referat de analiza muncii aparatului CCP, dosar nr. 4/1956, 20/03/1956, f. 170.

[25] Ibidem, Proces-Verbal al şedinţei CCP din 30 iunie 1950, dosar nr. 4/1950, f. 39.

[26] Ibidem, dosar nr. 3/1947, ff. 255-256.

[27] Ibidem, Adresă a CCP către Secretariatul CC al PMR, 27/05/1952, dosar nr. 11/1951, ff. 139-140.

[28] Ibidem, Regulamentul de funcţionare al aparatului CC al PMR, [decembrie 1950], 34 p.

[29] Ibidem, Raport de activitate al Colegiilor şi instructorilor (iunie-31 decembrie 1950, dosar nr. 2/1949, ff. 23-24; dosar nr. 5/1949, ff. 178-187.

[30] Ibidem, Raport de activitate al Colegiilor şi instructorilor (iunie-31 decembrie 1950), dosar nr. 5/1949, f. 178.

[31] Ibidem, ff. 185-187.

[32] Ibidem, dosar nr. 2/1949, f. 30.

[33] Ibidem, ff. 60-63.

[34] Chestiunea a prilejuit o şedinţă comună de instructaj a prim-secretarilor regionali ai Partidului şi a preşedinţilor de Colegii, ţinută de Pârvulescu pe 4 aprilie 1953. Cf. Ibidem, ff. 96-102.

[35] Ibidem, ff. 71-87. Pentru componenţa Comisiei de Partid de pe lângă DSPA, care avea 7 membri, a se vedea dosar nr. 2/1959, 2/02/1959, ff. 7-9. Pentru componenţa Comisiei de Partid de pe lângă Direcţia Politică a MAI, şi ea cu 7 membri, a se vedea Ibidem, 3/02/1959, ff. 10-11.

[36] Ibidem, Procese Verbale ale şedinţelor CCP din 10 aprilie, 4 septembrie şi 13-14 noiembrie 1951, dosar nr. 4/1950, ff. 27-33.

[37] Ibidem, Raport de activitate al CCP (octombrie 1951-martie 1952), dosar nr. 5/1949, f. 146.

[38] Ibidem, dosar nr. 3/1947, ff. 252-258.

[39] Ibidem, f. 252.

[40] Participanţii au fost următorii: Constantin Pârvulescu, Leonte Răutu (şeful Secţiei de Propagandă a Partidului), Vasile Vâlcu, Gheorghe Stoica (membru supleant al CC, apropiat al lui Gheorghiu-Dej, care îl instruise pe acesta, în detenţie, în materie de ideologie), Elena (Lenuţa) Tudorache (şefa secţiei Industrie Uşoară a CC), Mureşan (neidentificat), Anton Moldoveanu, Pavel Chirtoacă, Ghizela Vass (membră supleantă a CC şi adjunctă a şefului Secţiei Organizatorice), Ladislau Vass, Mihai Gavriliuc (vicepreşedinte al Comisiei de Control a Statului) şi Alexandru Rogojinschi. Cf. Ibidem, Stenograma consfătuirii în legătură cu proectul Regulamentului de funcţionare a Comisiei Controlului de Partid, 19/02/1951, dosar nr. 11/1951, ff. 141-156.

[41] Ibidem, f. 151.

[42] Ibidem, f. 150.

[43] Ibidem, f. 147. Evaluarea aparţine lui Alexandru Rogojinschi.

[44] Ibidem. Evaluarea aparţine Elenei (Lenuţa) Tudorache.

[45] Ibidem, f. 148. Evaluarea aparţine lui Gheorghe Stoica.

[46] Ibidem, f. 150.

[47] Ibidem, f. 149.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem, f. 142.

[51] Ibidem, f. 144.

[52] Ibidem, f. 152.

[53] Ibidem, ff. 151 şi 152.

[54] Ibidem, f. 152.

[55] Ibidem, ff. 144 şi 152.

[56] Ibidem, f. 152.

[57] Ibidem, f. 144.

[58] Ibidem, f. 149.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem, f. 145.

[61] Ibidem, f. 146.

[62] Ibidem, f. 154.

[63] Ibidem, ff. 148-149 şi 155.

[64] Ibidem, ff. 155-156.

[65] Ibidem, f. 145.

[66] Ibidem, f. 146.

[67] Ibidem, Proces-Verbal al şedinţei CCP din 19 februarie 1954, dosar nr. 4/1950, f. 10.

[68] Ibidem, Adresă a CCP către Secretariatul CC al PMR, 27/05/1952, dosar nr. 11/1951, ff. 139-140.

[69] Ibidem, f. 7.

[70] Ibidem, ff. 1-7.

[71] Ibidem, Adresă a Secţiei către CCP, 3/05/1952, dosar nr. 1/1952, f. 1.

[72] Ibidem, dosar nr. 3/1952. Verosimil, cuvântarea, care nu este semnată, îi aparţine lui Pârvulescu.

[73] Ibidem, Bon de magazie şi Proces Verbal eliberate pentru Iuliana Mozeş, 21/10/1952, dosar nr. 1/1952, ff. 6-7.

[74] Ibidem, dosar nr. 2/1952, ff. 8-11. Document din 19/05/1952.

[75] Ibidem, dosar nr. 2/1952, 7/04/1953, f. 2.

[76] Ibidem, 11/04/1953, f. 3.

[77] Funcţiile în cauză erau următoarele: secretar tehnic, dactilograf, stenodactilograf, bibliotecar, registrator, statistician şi curier. Cf. Ibidem, dosar nr. 2/1953, 20/04/1953, f. 5. Comisia a propus, în fiecare trimestru, mai întâi trei persoane, cuantumul premiului fiind de 70-100% din salariul lunar (Ibidem, 13/05/1953, f. 6); apoi alte cinci persoane, premiile fiind în cuantum de 60-80% din salariu (Ibidem, 12/08/1953, f. 7); şi, în fine, alte patru persoane, cuantumul fiind de 80-100% din salariu (Ibidem, 5/10/1953, f. 12). Creşterile salariale erau deci impresionante.

[78] Ibidem, dosar nr. 2/1953, 10/09/1953, ff. 9-10.

[79] Până la 31/12/1953 permisele au fost preschimbate. Cf. Ibidem, dosar nr. 2/1953, 9/1/1953, ff. 17-20. Pentru viza trimestrială a se vedea dosar nr. 2/1954, f. 2, iar pentru primirea de legitimaţii Ibidem, 15/12/1954, f. 8.

[80] Pentru originile şi motivaţia pur ideologică a respectivei decizii a se vedea Tatiana Slama-Cazacu, Încercarea de integrare a limbii române printre limbile slave, „România literară”, nr. 36, 5 septembrie 1991, p. 7.

[81] Fond CC al PCR, CCP, Adrese, dosar nr. 2/1953, 10 şi 3011/1953, ff. 21-22.

[82] Ibidem, dosar nr. 2/1954, 19/01/1954, f. 1.

[83] Ibidem, dosar nr. 1/1953, 15/01/1953, ff- 1-12.

[84] Ibidem, f. 4.

[85] Ibidem, f. 7.

[86] Ibidem, f. 8.

[87] Ibidem, f. 6.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem, f. 10.

[90] Ibidem, f. 12.

[91] Ibidem, dosar nr. 2/1954, 6/09/1954, f. 6.

[92] Ibidem, Raport de activitate al CCP (1954), dosar nr. 5/1949, f. 12.

[93] Ibidem, Proect de hotărâre al CCP adresat Secretariatului, dosar nr. 12/1951, f. 4.

[94] Ibidem, dosar nr. 2/1955, 1/02/1955, f. 1.

[95] Ibidem, dosar nr. 3/1955, 20/05/1955, ff. 1-2.

[96] În concret este vorba despre: Gheorghe Arsene, Şari Gruia, Afanase Nederezenco, Milică Bănşoiu, Toma Iacob, Petre Chelemen şi Ioan Bădeţ. Cf. Ibidem, dosar nr. 5/1955, ff. 1-2.

[97] Ibidem, Referat de analiza muncii aparatului CCP, dosar nr. 4/1956, 20/03/1956, ff. 171-178.

[98] Ibidem, ff. 175-176.

[99] Ibidem, f. 170. Lenin era citat după Opere Alese, vol. II, partea a II-a, Editura PRM, fără indicarea anului de apariţie, pp. 439 şi 441.

[100] Ibidem, f. 183.

[101] Ibidem, ff. 210-211.

[102] Ibidem, Stenograma şedinţei de analiză a muncii aparatului CCP, 20/03/1956, dosar nr. 4/1956, 20/03/1956, f. 199.

[103] Ibidem, dosar nr. 1/1956, ff. 2-3.

[104] Iată-i: Anton Balasz, Milică Bănşoiu, Iosif Bodor, Florea Costache, Ştefan Gall, Ion Nica şi Alexandru Văduva – locotenenţi, iar Alexandru Farcaş – locotenent-colonel în MAI. Cf. Ibidem, dosar nr. 1/1956, f. 1.

[105] Vezi, de exemplu, lucrarea noastră, Procesele reeducării (1952-1960), lucrare publicată în volum alături de cea a lui Titică Predescu, Statul şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, Piteşti, 2008, passim. În afară de deţinuţii care au jucat rolul de ţapi ispăşitori ai reeducării de „tip Piteşti”, exterminaţi la închisoarea Jilava, Butyka este responsabil şi de moartea Ecaterinei Bălăcioiu, mama criticului literar şi jurnalist la RFE/RL Monica Lovinescu. Cf. Doiona Jela, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

[106] Documentele din dosar nu sunt datate, însă din evoluţia structurii organizatorice ne putem da seama că sunt de la sfârşitul anului 1956. Cf. Ibidem, Norme de funcţionare şi atribuţiunile Secretariatului CCP, dosar nr. 13/1956, ff. 1-10.

[107] Ibidem, Instrucţiuni cu privire la modul de depozitare a arhivei, dosar nr. 14/1956, f. 1.

[108] Ibidem, Plan de evacuare a Arhivei dela Zoie 11 în caz de incendiu, dosar nr. 14/1956, f. 2.

[109] Ibidem, Nomenclator, dosar nr. 15/1956, ff. 1-2.

[110] Ibidem, ff. 3-4.

[111] Ordinul a fost expediat Colegiilor regionale. Cf. Ibidem, dosar nr. 3/1957, 24/01/1957, f. 1.

[112] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 3/1957, 21/03/1957, ff. 2-3.

[113] În aceste organizaţii intrau: „legionari, cuzişti, nyilasişti, organizaţii hitleriste, sionişti şi alte organizaţi fasciste”. Cf. Ibidem, dosar nr. 3/1957, 20/04/1957, ff. 4-5.

[114] Ibidem, dosar nr. 13/1951, ff. 61-116. Alte rapoarte ale instructorilor din perioada 1953-1957 figurează în acelaşi dosar.

[115] Ibidem, Precizări cu privire la examinarea apelurilor împotriva sancţiunilor de partid prezentate CCP, 8/10/1957, dosar nr. 4/1956, ff. 61-79; dosar nr. 5/1957.

[116] Ibidem, dosar nr. 4/1958.

[117] Ibidem, Apreciere a BOB, dosar nr. 7/1957, 6/04/1959, f. 12.

[118] Ibidem, 5/04/1959, f. 10.

[119] Ibidem, 11/03/1959, f. 29.

[120] Ibidem, Adresă şi Notă, dosar nr. 7/1957, 11/04/1959, ff. 16-17. Vezi şi Ibidem, Referat, Constatare şi Aprecieri asupra biografiei şi activităţii ei (Ibidem, ff. 18-28.) Nota cu propunerea de concediere a fost semnată de şeful ei, Vasile Soporeanu, care, curând, va fi şi el epurat.

[121] Ibidem, Apreciere a BOB, dosar nr. 7/1957, 6/04/1959, f. 3. Ulterior, el a lucrat la Comitetul regional de Partid Bucureşti. Cf. Ibidem, Adresă, dosar nr. 7/1957, 25/07/1958, f. 49.

[122] Ibidem, Apreciere a BOB, dosar nr. 7/1957, 6/04/1959, f. 4. Ulterior, el a lucrat la Comitetul regional de Partid Bucureşti. Cf. Ibidem, Adresă, dosar nr. 7/1957, 25/07/1958, f. 49.

[123] Ibidem, Apreciere a BOB, dosar nr. 7/1957, 17/03/1959, f. 8.

[124] Ibidem, 11/03/1959, f. 39.

[125] Ibidem, Material extras din Informarea şi Procesul verbal al organizaţiei de bază în care s-a discutat cazul Elisabetei Sencovici, dosar nr. 7/1957, 1958, ff. 40-43.

[126] Ibidem, Hotărâre a CCP, dosar nr. 7/1957, f. 37.

[127] Angajat al Arhivei Institutului de Istorie de pe lângă CC al PMR, acesta fusese sancţionat pe linie de partid şi concediat pentru că, la Conferinţa organizaţiei de Partid a lucrătorilor din aparatul CC al PRM din 21 decembrie 1957, „şi-a expus o parte din tezele sale antimarxiste revizioniste şi antistatale şi a preconizat organizarea unei aşa[-]zise consfătuiri cu 200-300 ilegalişti[,] la care să nu participe decît oameni fără munci de răspundere.” A fost demascat ca „element antipartinic şi fracţionist”, iar Comitetul de Partid al aparatului CC a constituit o comisie care să cerceteze activitatea sa „duşmănoasă” desfăşurată împreună cu: fratele său, Ernest Mathe, Marin Bălănică şi Constantin Moflic. Întrucât concluziile nu au fost rezolutorii, în sensul descoperirii tuturor celor care s-au raliat „grup[ului] antipartinc şi contrarevoluţionar”, Biroul Politic a repartizat sarcina Comisiei, inspectorul desemnat cu investigarea cazului fiind Afanase Nederezenco. Alături de alte persoane cu funcţii de răspundere în Partid, Nederezenco s-a ocupat de plasarea în muncă a celui cercetat, pentru care a fost creat postul de şef al Serviciului de Personal de la fabrica „Bella Breiner” din Bucureşti. Cf. Ibidem, Informare, dosar nr. 7/1957, ff. 32-36.

[128] Ibidem, Apreciere a BOB, dosar nr. 7/1957, 11/04/1959, f. 14.

[129] Ibidem, Apreciere, dosar nr. 7/1957, 31/07/1959, f. 44.

[130] Ibidem.

[131] Pentru această epurare a se vedea V. Tismăneanu, Stalinism for all Seasons, University of California Press, Berkley / Los Angeles / London, 2003, pp. 165-167.

[132] Ibidem, dosar nr. 6/1958. Nu am găsit informaţii cu privire la salariile preşedintelui, vicepreşedintelui şi secretarului instituţiei.

[133] Cf. http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Statistici%20lunare/s38-90.pdf

[134] Ibidem, 6/07/1959, dosar nr. 4/1959, f. 3.

[135] Ibidem, dosar nr. 4/1959, ff. 1-2.

[136] Pentru dată a se vedea F. Dobre (coord.), op. cit., pp. 167-168.

[137] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 21/1960.

[138] Aceste dosare de la Fond CC al PCR, CCP, Documente interne poartă indicaţia „găsit în fişetul tov. Pârvulescu”, urmată de dată.

[139] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 2/1961, ff. 1-63.

[140] Ibidem, ff. 64-91.

[141] Ibidem, Rapoarte, 5-22/11/1964, dosar nr. 1/1964; Ibidem, Rapoarte, ianuarie-25/05/1965, dosar nr. 3/1965.

[142] Vezi şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiilor pe probleme, a Secţiilor Comitetului Central şi Colegiului Central de Partid aprobat de Plenara CC al PCR, 1977, 62 p.

[143] Noua denumire a Biroului Politic.

[144] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 5/1965, ff. 1-2 şi dosar nr. 6/1965, ff. 32-33.

[145] Ibidem, Instrucţiuni, 5/08/1965, dosar nr. 5/1965, ff. 3-4.

[146] Iată lista completă: UTC [de fapt, UTCdR], Ajutorul Muncitoresc Român, Ajutorul Roşu (MOPR), Blocul Muncitoresc Ţărănesc, Blocul Democratic, Comitetul Naţional Antifascist, Comitetul pentru Eliberarea Deţinuţilor Antifascişti şi Consiliile de Patronaj, Frontul Studenţesc Democratic, Liga Muncii, Sindicatele îndrumate de PCR, Organizaţia Revoluţionară Dobrogeană (DRO), MADOSZ şi Vîzvolenia. Cf. Ibidem, Anexă la Instrucţiuni, 5/08/1965, dosar nr. 5/1965, f. 5.

[147] Ibidem, Stenograma şedinţei de instructaj cu instructorii CCP, 29/09/1965, dosar nr. 9/1965, f. 1.

[148] Ibidem, f. 14. Pentru simplificarea documentelor redactate în cursul cercetărilor, a se vedea şi Ibidem, Stenograma şedinţei de instructaj cu tovarăşii instructori, 8/11/1965, condusă de Ion Vinţe, dosar nr. 10/1965, f. 2. Pentru o statistică a apelurilor cu privire la excluderi în perioada 1 august 1965-1 august 1966 a se vedea Ibidem, Notă, dosar nr. 5/1966, ff. 55-56.

[149] Ibidem, Stenograma şedinţei de instructaj [cu instructorii], 8/12/1965, condusă de Ştefan Duduman, dosar nr. 11/1965, f. 6.

[150] Ibidem, 3/03/1966, dosar nr. 6/1965, ff. 22-31.

[151] Ibidem, ff. 20-21.

[152] Ibidem, ff. 30-31.

[153] Ibidem, ff. 4-5.

[154] Ea anula precedentele hotărâri ale Secretariatului din 1958 şi 1962. Cf. Ibidem, dosar nr. 6/1965, ff. 11-17.

[155] Ibidem, dosar nr. 6/1965, ff. 6-10.

[156] Ibidem, ff. 1-3.

[157] Ibidem, Informare, 15/03/1966, dosar nr. 5/1966, ff. 90-103.

[158] Modul de rezolvare a apelurilor a fost marcat însă de deficienţe, cel puţin în cazul Regionalelor de Partid Galaţi şi Bucureşti, unde unii apelanţi au fost „sfătuiţi” de către organizaţiile de bază să nu mai facă cereri, pentru că oricum nu vor fi reprimiţi în Partid, în timp ce în cazul altora posibilitatea de a depune dosare de candidatură a fost transformată în obligaţie. Totodată, au fost reprimite în Partid persoane condamnate pentru fapte de necinste şi huliganism. Cf. Ibidem, Informări, 19 şi 20/12/1966, dosar nr. 11/1966.

[159] Ibidem, Informare, 15/03/1966, dosar nr. 5/1966, f. 99.

[160] Ibidem, dosar nr. 3/1966, 4/1966, 5/1966, ff. 67-89, 6/1966, 7/1966, ff. 23-25 şi 32-34. Vezi şi Ibidem, Informare cu privire la activitatea CCP pe anul 1966, dosar nr. 5/1966, ff. 47-53.

[161] Ibidem, Note, 28/09/1966, dosar nr. 8/1966. ff. 1-16.

[162] Ibidem, Notă, dosar nr. 8/1966, f. 4.

[163] Ibidem, Stenograma şedinţei CCP cu instructorii, 29/09/1966, dosar nr. 9/1966. Ea a fost condusă de Ion Gluvacov şi Ion Medrea.

[164] Ibidem, Stenograma şedinţei CCP cu instructorii, 29/09/1966, dosar nr. 9/1966, f. 22.

[165] Ibidem, Stenograma şedinţei de instructaj cu aparatul CCP, 4/11/1966, dosar nr. 10/1966. Ea a fost condusă de Ion Gluvacov, Ştefan Duduman şi Ion Medrea.

[166] Ibidem, dosar nr. 1/1967, ff. 45-52.

[167] Ibidem, 28/02/1968, dosar nr. 1/1967, f. 52.

[168] Ibidem, Note şi Recomandări, 11/04/1967, dosar nr. 8/1966, ff. 17-26. Vezi şi Ibidem, dosar nr. 3/1967, ff. 14-20.

[169] Ibidem, Stenogramă, dosar nr. 4/1967.

[170] Ibidem, f. 15.

[171] Ibidem, Material documentar, 28/04/1967, dosar nr. 5/1967, ff. 29-68.

[172] Ibidem, Note de probleme, dosar nr. 5/1967, f. 32.

[173] Ibidem, f. 43.

[174] Ibidem, f. 55.

[175] Ibidem, f. 61.

[176] Ibidem, f. 30.

[177] Ibidem, f. 68.

[178] Ibidem, f. 68.

[179] Ibidem.

[180] Ibidem, Stenogramă, 4/05/1967, dosar nr. 6/1967.

[181] Ibidem, Note de probleme, dosar nr. 5/1967, ff. 1-28.

[182] Ibidem, Stenogramă, 6/06/1967, dosar nr. 7/1967.

[183] Ibidem, Stenogramă, 28/07/1967, dosar nr. 8/1967.

[184] Ibidem, Note de probleme, mai 1967, dosar nr. 2/1967; dosar nr. 8/1967, ff. 19-20.

[185] Ibidem, Stenogramă, 2/01/1968, dosar nr. 1/1968.

[186] Ibidem, f. 2.

[187] Ibidem, f. 11.

[188] Ibidem, f. 21.

[189] Ibidem, 28/02/1968, dosar nr. 1/1967, ff. 37-44 şi 53-60.

[190] Ibidem, f. 37.

[191] Ibidem, Tematică, Program şi Note, 26-27/03/1968, dosar nr. 3/1967, ff. 7-13.

[192] Ibidem, Informare, 29/05/1968, dosar nr. 5/1966, ff. 15-20.

[193] Ibidem, Informare, 21/01/1970, dosar nr. 5/1966, f. 17.

[194] Ibidem, f. 18.

[195] Pentru relatarea lui Goma, care redă stranietatea deciziei, a se vedea Soldatul câinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 46-65; Scrisuri II, 1990-1999, articole interviuri, pp. 378-379, la http://www.paulgoma.com

[196] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, Note, 19/07/1968, dosar nr. 5/1966, ff. 25-35.

[197] Ibidem, Tematică, dosar nr. 7/1966. ff. 21-22.

[188] Este unul din laitmotivele interviului Laviniei Betea cu Corneliu Mănescu. Cf. Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Editura Polirom, 2011.

[199] Pentru lupta lui Ceuşescu pentru putere şi cucerirea ei completă, a se vedea excelentul studiu al lui Pierre du Bois, Anchetă asupra unei ascensiuni. Ceauşescu la putere, Bucureşti, Editura Info-Team, trad. rom. de Getta Slăvescu Slătineanu, 1998.

[200] Pentru dată a se vedea F. Dobre (coord.), op. cit., pp. 196-197.

[201] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 4/1969.

[202] Ibidem, 25/02/1972, dosar nr. 5/1966, ff. 1-8. Vezi şi Ibidem, Tematică de control, 16/01/1971, dosar nr. 3/1967, ff. 1-6.

[203] Ibidem, dosar nr. 5/1966, f. 3.

[204] Ibidem. A se vedea, în acelaşi sens, concluziile controalelor din judeţele Caraş-Severin, Ialomiţa şi Bacău. Cf. Concluzii şi Informare, 1/04/1971 şi 30/11/1971, Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, dosar nr. 1/1967, ff. 1-33 şi 61-72.

[205] Pentru dată a se vedea F. Dobre (coord.), op. cit., p. 304.

[206] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, Informare, dosar nr. 1/1967, ff. 73-96. Vezi şi Ibidem, Tematici, 28/04/1972, dosar nr. 7/1966. ff. 1-10.

[207] Ibidem, Informare, dosar nr. 1/1967, f. 86.

[208] Ibidem, 31/08/1972, dosar nr. 1/1972, ff. 1-5.

[209] Ibidem, Informare, 28/01/1974, dosar nr. 1/1973, f. 4.

[210] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, Tematici, dosar nr. 7/1966. ff. 11-19.

[211] Pentru dată a se vedea F. Dobre (coord.), op. cit., pp. 150-151.

[212] Vezi, în acest sens, relatarea Mariei Manolescu-Chivu, văduva lui Chivu Stoica, în Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2010, pp. 196-214.

[213] Pentru dată a se vedea F. Dobre (coord.), op. cit., pp. 196-197.

[214] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, Informare, 10/02/1977, dosar nr. 1/1977, ff. 1-5.

[215] Pentru dată a se vedea F. Dobre (coord.), op. cit., p. 367; pentru biografia lui Lupu a se vedea V. Tismăneanu, Arheologia terorii, Bucureşti, Editura Allfa, 1996, pp. 66-71.

[216] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, 30/09/1982, dosar nr. 1/1988, f. 19.

[217] Pentru dată a se vedea F. Dobre (coord.), op. cit., pp. 219-220.

[218] Ibidem, pp. 135-136.

[219] Ibidem, p. 547.

[220] Ibidem, pp. 173-174.

[221] Fond CC al PCR, CCP, Documente interne, 14/09/19878, dosar nr. 2/1988, f. 2.

[222] Ibidem, 30/05/1988, dosar nr. 2/1988, f. 3.

[223] Ibidem, 27/06/1988, dosar nr. 1/1988. În dosar se găseşte şi lista cu membrii Aparatului.

[224] Ibidem, 30/09/1987, dosar nr. 2/1988, ff. 1 şi 4-44.

[225] Ibidem, Ordinea de zi, 30/09/1987, dosar nr. 2/1988, f. 4.

[226] Ibidem, 23/12/1988, dosar nr. 3/1988.

[227] Ibidem, 10/03/1989, dosar nr. 1/1989.

[228] Ibidem, 28/04/1989, dosar nr. 2/1989.

[229] Cf. Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 247.

Publicat în „Archiva Moldaviae”, nr. 3/2011, pp. 275-316.

Târgoviște, 19 ianuarie 2014.