Recenzie a cărții: Eliminarea:
povestea unui supraviețuitor din infernul khmerilor roșii de Rithy Panh și
Christophe Bataille, traducere de Cătălina Mihai, cuvânt-înainte de Marius
Oprea, București, Editura Corint, 2013, p. 205 p.
Rithy Panh este
cineast și scriitor francez de origine cambogiană, autor al unor filme și
cărți care au ca subiect genocidul khmerilor roșii, între care, Bophana, une tragédie cambodgienne [Bophana, o tragedie cambogiană] (documentar,
1996), S21, la machine de mort Khmère
rouge [S21 – mașina morții la khmerii
roșii] (documentar, 2002), Duch, le Maître des forges de l'enfer [Duch
– Stăpânul atelierelor infernului] (lungmetraj, 2011) și L’image
manquante [Imaginea lipsă] (lungmetraj, 2013). Parte dintre
peliculele sale sunt dublate de cărți cu același titlu: La machine khmère rouge : Monti Santésok S-21 [Mașinăria khmerilor roșii – Monti
Santesok S-21], Paris, Flammarion, 2003
(împreună cu Christine Chaumeau) și L'Image manquante [Imaginea lipsă], Paris, Grasset, 2013 (împreună cu Christophe Bataille). La
acestea se adaugă, desigur, cartea de față.
La rândul său,
Christophe Bataille este scriitor și lucrează la Editura Grasset. A publicat
romanele Annam, Paris, Arléa,
1993 și Absinthe [Absint], Arléa, 1994, și cărțile Le Maître des heures [Stăpânul orelor], Paris, Grasset, 1997, Vive l'enfer [Trăiască infernul], Grasset, 1999, J'envie la félicité
des bêtes [Îmi doresc fericirea
animalelor], Grasset,
2002, Quartier général du bruit [Cartierul general al zgomotului], Grasset, 2006 și Le Rêve de
Machiavel [Visul lui Machiavelli], Grasset,
2008.
Cartea de față este concepută asemeni unui film, în care
se îmbină două istorii, cea personală, a lui Rithy Panh, și cea a torționarului,
iar narațiunea este punctată de meditații și de spații albe, cadre în care tăcerea
este lăsată să vorbească. Deși are doi autori, ea este scrisă la persoana mărturisitorului,
care este Panh.
Kang Kek Ieu, alias tovarășul Duch (se citește Doic), a
fost șeful Securității din Kampuchia Democrată, calitate în care a condus centrul
de tortură și de execuție Tuol Sleng (codificat: S21), din centrul capitalei Phnom
Penh (un fel de arest al Ministerului comunist de Interne român). Fiu al unui
negustor sărac, a fost un elev strălucit. În timpul studiilor universitare a
fost recrutat pentru mișcarea comunistă de către Kek Pauk (un personaj renumit
pentru violența sa, a cărui unitate a arestat-o ulterior pe tânăra Bophana), apoi
a luat legătura cu Son Sen (după cucerirea puterii de către khmerii roșii,
membru al Comitetului Central al Partidului și superior al lui Duch), iar ulterior
a fost profesor de matematici. Închis trei ani pentru activități subversive, în
1970 s-a alăturat gherilei comuniste de la frontiera cu Tailanda, perioadă din
care datează numele său de ilegalist, unde a fost șeful serviciului de
securitate din Zona Specială și a condus centrul de detenție, de reeducare și
de execuție din junglă, codificat M13, care se ocupa, în cea mai mare parte, cu
depistarea, anchetarea și reprimarea nu a dușmanilor comunismului, ci a membrilor
gherilei. În cei patru ani cât a durat regimul khmerilor roșii (17 aprilie 1975
– 7 ianuarie 1979), la S21 au fost torturate – și ucise – cel puțin 12.380 de
persoane.
Per ansamblu, bilanțul genocidului cambogian se ridică
la 1,7 milioane de morți, prin execuții în masă și foamete – cea mai economică
manieră, așa cum spune autorul: „Privațiunea este mijlocul cel mai simplu de
exterminare, cel mai eficace, cel mai ieftin și cel mai puțin explicit: fără
armă, fără slogan; nici orez, nici apă.” (p. 97) Semnificativ, khmerii roșii au
creat cuvântul komtec, care înseamnă
să distrugi, apoi să ștergi orice urmă; pe scurt: să faci praf și pulbere. „Limbajul crimelor stă într-un singur
cuvânt. Să nu mai rămână nimic nici din viață, nici din moarte. Moartea însăși
să fie ștearsă de pe fața pământului.” (p. 87) În cazul morților, responsabilii
nu anunțau familia, căci regimul nu dădea socoteală nimănui (la fel făceau și
comuniștii români).
Ca în toate regimurile comuniste, obsesia secretului era
tradusă de obsesia codificării: aparatul terorii și crimei era compus, la vârf,
din „Biroul 870”, denumirea codificată a Comitetul Central al al Partidului, al
cărui Comitet permanent (executiv) cuprindea pe: Pol Pot (Fratele Numărul Unu),
Noun Chea (Fratele Numărul Doi), Ieng Sary și Khieu Samphân. Sub această
structură de comandă era Son Sen (și el cu nume de cod, chiar mai multe: 89,
dar și tovarășul Khieu), coordonatorul Securității Kampuchiei Democrate, denumită
Santebal, o titulatură desprinsă parcă
din Orwell, care în khmeră înseamnă „păstrătoarea păcii”, termen al limbii de
lemn comuniste folosit în opoziție cu cel tradițional pentru „poliție” (nokorbal). În fine, centrul S21 se
subordona direct Biroului 870 și era condus de tovarășul Duch, care superviza
anchetele – cu smulgerea prin tortură a mărturisirilor și redactarea lor
minuțioasă – membrilor de partid epurați și dușmanilor revoluției.
Regimul se numea pe sine Angkar (Organizația), ordinele
erau degrevate de orice caracter personal (Angkar a zis, Angkar a dres...), iar
liderii săi nu apăreau în public; sugestiv, Pol Pot s-a prezentat ca numărul 1
al regimului abia după un an de la pierderea puterii.
La rândul său, Rithy Panh, copil în vârstă de 12 ani în
1975, când khmerii roșii au preluat puterea, a trăit ororile dislocării din
capitală în regiunile rurale, asemeni întregii populații a orașului. Tatăl său,
Panh Lav, a fost șeful de cabinet al mai multor miniștri ai Educației, iar în
acel moment era pensionar și senator. Fiul său îl descrie ca având „o puternică
banalitate a binelui” (p. 56).
Khmerii roșii au împărțit societatea în două: „poporul
vechi” (sau „poporul de rând”) – în terminologia lui Duch: „țărani, muncitori
și tehnicieni ai revoluției”, și „poporul nou”, adică grupurile „exploatatoare”
care trebuiau reeducate la țară sau exterminate – în expresia lui Duch:
„capitaliști, feudali, funcționari, clase mijlocii, intelectuali, profesori,
studenți”. Scopul lor era ca până în 1980 țara să aibe doar două clase sociale:
muncitorii și țăranii. Acest grup al revoluționarilor de profesie a ajuns la
putere întrucât populația era epuizată de corupția și acțiunile abuzive ale
regimului Lon Nol, susținut de americani, ca și de bombardamentele celor din urmă
în zonele rurale. Prin urmare, explicația este cum nu se poate mai prozaică:
bombardamentele avioanelor B-52 îi făceau pe țărani să se alăture khmerilor
roșii, singurii capabili – prin disciplina și ideologia lor – să se instituie
într-o forță de rezistență și de opoziție.
Micul Rithy descrie contactul cu revoluționarii: „Am fost
înspăimântat de această primă întâlnire și de lipsa sufletului.” (p. 33) Agenții
revoluției executau tinerii cu părul lung, posesorii de cravate și de ochelari,
la fel cum au abolit moneda, generând un haos economico-social care a proiectat
țara în primitivism. 40% din populația țării a fost dislocată la țară, într-o
operațiune surprinzătoare de inginerie socială la scară mare, iar în capitală au
rămas doar Partidul, guvernul, câteva ambasade și S21. Întreaga țară a fost
transformată în lagăr. Între dislocați au fost Panh și familia lui: părinții,
două surori, un cumnat și doi nepoți. În zonele rurale, ei au fost supuși
muncii forțate sub supravegherea gardienilor, care erau numiți, în noua limbă, kamaphibal – „gardianul muncii”, termen care
a înlocuit tradiționalul phibal –
„gardian”. Seara, tinerii dislocați urmau cursuri de reeducare (se spunea: să
fie „formați”), care nu aveau, desigur, nici o legătură cu educația: ele constau
în cuvântări revoluționare și intonarea cântecelor sângeroase (timp de patru
ani, Rithy a participat doar la cinci cursuri de alfabetizare). Programul era
unic: lupta claselor sociale. Într-o lună, în urma acestor ședințe de
ideologizare care aveau ca scop trezirea conștiinței de clasă, Phal, un copil
pe care familia Panh îl înfiase în timpul călătoriei, în bună tradiție khmeră,
a devenit de nerecunoscut și a sfârșit prin a-și denunța părinții adoptivi ca
„sclavagiști” care trebuiau pedespiți (modelul Pavlik Morozov). Curând, scene ca
aceasta vor deveni curente.
Toate hainele populației au fost vopsite în culori sumbre
(maro închis, gri sau bleumarin) și a fost impusă o tunsoare model Pol Pot (păr
scurt, tăiat drept după ureche). Asemeni ochelarilor (marcă a reacțiunii), au
fost interzise căsătoriile din dragoste (sentiment burghez), la fel, cuvintele
„soț” și „soție”, și au fost schimbate toate prenumele (Rithy a devenit Thy
sau, când s-a ras în cap din pricina păduchilor, pur și simplu „tovarășul
chel”). Viața socială a fost organizată conform celor 12 porunci revoluționare
extrase dintr-o variantă a lui Pol Pot la Cărticica
roșie a lui Mao Țe-dun, într-o acțiune de depersonalizare, de ștergere a
identității individuale și sociale, și de reconstruire a altora „de tip nou”, operațiune
proiectată însă într-un trecut mitologizat, cu care doctrina khmerilor roșii se
identifica (a se compara cu „dacismul” și „tracismul” ceaușist). Nu mai exista
lege, căci Angkarul era legea supremă.
|
Elena, Nicolae
Ceaușescu, Pol Pot și Khieu Samphân, Phnom Penh, 1978, ANR, „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota:
173/1978.
|
Rithy a suferit de foame și a mâncat șopârle, șerpi,
șoareci, melci, a băut apă din bălți, a fost supus muncii forțate la săpat
pământul – cu norme de 3 m.c., la început, apoi ridicate la 5 m.c. (a se
compara cu munca la Canalul Dunăre-Marea Neagră) –, a fost demascat și și-a
făcut autocritica, a fost rănit grav la picior și s-a îmbolnăvit de dizenterie
– de care a scăpat cu fiertură din scoarță de guava (asemeni deținuților de la
Canal, care au folosit fiertura de scoarță de salcâm) – și paludism, a lucrat
ca gropar pentru morții unui spital și a scăpat de cel puțin trei ori de execuție.
Preocupările sale de căpătâi au devenit găsirea hranei și rămânerea în viață.
Iată bilanțul, atroce, al dislocării asupra familiei lui
Rithy Panh: tatăl său a murit, la fel, mama sa; soțul surorii mai mari, medic,
a fost executat; cei doi nepoți (copiii uneia dintre surori, aflată la studii în
Occident) au murit și ei de foame; sora mai mică, în vârstă de 16 ani, a murit
bolnavă, la fel, băiețelul surorii mai mari; în fine, unchiul său, care
studiase în SUA și se întorsese în Cambogia pentru a ajuta la reconstrucția
țării, a fost torturat și ucis la S21.
În legătură cu realitatea cruntă relatată, Panh
meditează: „Am văzut lucruri de neuitat. Le povestesc aici dintr-un motiv
simplu: trebuie să le înțelegem și să ni le amintim, să nu renunțăm în numele
corectitudinii – mai rău: în numele ideologiei.” (p. 154) El respinge termenul „traumă”
pentru experiența teribilă prin care a trecut: „Nu-mi place cuvântul «traumă»,
folosit mereu. În ziua de azi fiecare individ, fiecare familie are trauma sa.
În cazul meu, este un chin fără de sfârșit” (p. 14).
Titlul cărții vine din spusele lui Duch: „khmerii roșii
însemnau eliminarea. Omul nu avea niciun drept.” (p. 66) Timp de câteva luni, Panh
l-a intervievat pe tovarășul Duch, chiar în perioada procesului în care era
judecat pentru crimele săvârșite. Metoda sa constă în a pune față în față
victimele și torționarii, pentru ca primele să-și spună durerea, iar cei de-ai
doilea să o asculte și să mediteze la ce au făcut. El le pune călăilor aceleași
întrebări de 10, de 20 de ori dacă este nevoie, îi face să spună detalii sau să
se contrazică, și nu-i lasă să se ascundă în dosul cuvintelor. Camera urmărește
să surprindă în egală măsură tăcerile, fețele și gesturile tuturor. Filmul recrează
situațiile mărturisite prin deplasarea autorului la locul faptelor și cerea
adresată tovarășilor gardieni nu să joace, ci să facă gesturile de atunci, un
mijloc sugestiv de a prelungi cuvântul. Prin urmare, Panh nu dorește o
reconstituire, ci o expunere a exterminării în metoda și în adevărul ei.
La fel procedează și cu Duch, care a fost de acord să
vorbească în fața camerei, și căruia îi arată necontenit fotografiile celor
încarcerați, torturați și uciși la S21, tocmai pentru că vrea să-l asculte în
numele celor uciși. Nu caută niciodată să-l încolțească, ci îi pune în față istoriile
victimelor, ale celor forțați să-și mănânce excrementele cu lingura (a se face
legătura cu Piteștiul), legați între cauciucuri și arși de vii, electrocutați
la urechi sau la organele genitale, cărora li s-a recoltat sânge până la
moarte, ale femeilor violate, ale copiilor dușmanilor (numiți „copii dușmani”),
care erau zdrobiți de trunchiul copacilor sau aruncați de la etaj în fața
părinților, ale celor cărora li se înfigeau ace sub unghiile mâinilor, pentru a
fi lovite cu rigla sau bățul (a se face legătura cu același Pitești), ale
biciuiților până la sânge sau sufocați cu un sac de plastic sau ale celor
asupra cărora s-au făcut experimente cu medicamente. Sinuciderea era interzisă
la S21, căci ea împiedica mărturisirea, justiția populară și execuția (a se
compara, încă o dată cu Piteștiul). Deținuților nu li se dădea aproape nimic să
mănânce, așa încât aveau scaune odată la cinci zile (a se compara, iarăși, cu
Piteștiul perioadei dure de detenție).
La intrarea vietnamezilor în capitală, Duch și oamenii
săi au părăsit în grabă S21, lăsând în urmă o mare cantitate de documente,
dovezi covârșitoare ale crimelor lor. Dosarele care le conțin erau clasificate
pe culori: albastru – deținutul nu a fost încă interogat, negru – sub tortură,
roșu – Angkarul a obținut mărturisirile (a se compara cu dosarele Securității
române, care foloseau culorile pentru a codifica grupările politice, sistem care,
așa cum ne-a spus istoricul Igor Cașu, nu este de origine sovietică). Torturatul
trebuia să fie agent KGB, CIA sau vietnamez cotropitor.
Panh indică „contractul” pe care l-a stabilit cu
intervievatul: „Nu căutam să-l înțeleg pe Duch, nici să-l judec: voiam să-i las
șansa de a explica în detaliu procesul morții pe care îl organizase el.” (p.
22) A fost o propunere cinstită, de care practicianul revoluției, dialecticianul
ideologiei s-a folosit în propriul scop. La început, Duch a spus că nu-și aduce
aminte cutare sau cutare eveniment; treptat, și-a recăpătat memoria, însă „doar
ca să mintă” (p. 24). Iată meditațiile provocate autorului de contactul cu
torționarul: „faptul că nu recunoaște în
detaliu ceea ce a făcut sau a ordonat să se facă ani la rând îl împiedică
să facă parte din comunitatea umană. Rămâne departe de noi. Or eu vreau ca el
să se apropie, ca și cum discuția cu mine i-ar putea oferi o fărâmă de omenie.
Sunt foarte naiv. O parte din mine a rămas în acei ani. / Am căutat săptămâni
la rând o privire, un cuvânt. Aș fi renunțat la filmul meu pentru câteva
cuvinte: dar Duch nu s-a apropiat.” (p. 193)
Treptat, Panh și-a dat seama de motivele care l-au împins
pe Duch să accepte să vorbească, să fie înregistrat: „După sute de ore de
filmat, adevărul mi s-a arătat crud: devenisem instrumentul acestui om, într-o
oarecare măsură, consilierul său, antrenorul lui. (...) Doream să se nască
cuvântul. Cel al lui Duch era un refren, un joc cu minciuna, un joc dur, o
epopee neclară. Participasem, cu întrebările mele, la pregătirea procesului.” (p.
25) Torționarul își pregătea apărarea pe care avea să o dezvolte în proces.
Iată cum autorul îl caracterizează pe Duch, cu care a
fost în contact, pe care l-a studiat: „Nu, nu e un monstru, cu atât mai puțin
un demon. Este omul care caută și exploatează slăbiciunea celuilalt, omul care
își disimulează omenia, omul înfiorător. Nu îmi amintesc să ne fi despărțit
vreodată fără să-mi ofere un surâs.” (p. 37) Adevărul, până la urmă unul
singur, este construit prin montajul regizorului, care reprezintă, în același timp,
„o politică și o morală” (p. 192).
Când în ianuarie 1979 vietnamezii au invadat țara, discursul
regimului a devenit radical naționalist, iar distincția „popor vechi” / „popor
nou” a fost abandonată, poporul întreg fiind contrapus ocupantului străin (după
modelul rezistenței sovietice împotriva Germaniei naziste, în 1941). După
căderea khmerilor roșii de la putere, Rithy Panh și-a reîntâlnit sora mai mare
(doar ei au scăpat cu viață din toată familia) și s-au refugiat la graița cu
Tailanda. Avea 17 ani. Thailandezii i-au bătut, i-au alungat. Au trăit în
preajma frontierei până ce un ziarist i-a descoperit în junglă și a alertat
Crucea Roșie. Astfel au fost salvați, căci alte două convoaie de refugiați au
dispărut fără urmă. Având rude în Franța, ei au beneficiat de programul de
reîntregire a familiei.
Iată profesiunea de credință a autorului, stela funerară ridicată
în memoria celor morți: „munca de cercetare, de explicare, care nu reprezintă o
pasiune tristă, ci o luptă împotriva eliminării.” (p. 128) Și încă: „Am
înfruntat această istorie pornind de la ideea că omul nu este rău în esență.”
(p. 201) Binele și răul sunt o chestiune de alegere.
După căderea regimului, Duch și-a schimbat numele și s-a
refugiat la frontiera cu Tailanda, apoi a făcut parte din tabăra lui Pol Pot.
După 1989 a devenit evanghelist. În 1999 a fost arestat de autoritățile
cambogiene, iar în anul 2007 a fost inculpat de către tribunalele penale de
sub egida ONU (Camerele extraordinare ale Curților de Justiție din Cambogia)
pentru crime de război, crime împotriva umanității, tortură și omor cu
premeditare. Asemeni altor criminali din regimurile totalitare, a folosit
apărarea „clasică”: și-a justificat crimele susținând că era el însuși
terorizat. În 2010 a fost condamnat la 30 de ani închisoare, pentru ca în 2012
să fie condamnat, într-un al doilea proces – pentru omor, tortură, viol și
crime împotriva umanității –, la închisoare pe viață. Condamnarea a fost, conform
lui Panh, „foarte relativă” (p. 201), iar condamnatul nu este nici măcar ceea
ce pretinde că a fost: „Dacă ar fi fost un revoluționar și un om curajos, ar fi
spus adevărul. Nu justiția trebuie să-l scoată la iveală – justiția nu deține
adevărul – ci Duch însuși. Să spună adevărul, apoi să moară, asta înseamnă să
facă un pas spre umanitate.” (p. 201)
Nuon Chea, superiorul lui Son Sen – șeful direct al lui
Duch, care își aștepta propriul proces în aceeași închisoare – nu a fost chemat
ca martor al fostului șef de la S21, nici Ieng Sary (tovarășul Van), căruia îi
erau înaintate unele dintre mărturisirile smulse prin torturi.
În cursul procesului, tribunalul a tradus komtec prin „anihilare”, ceea ce este nu
doar altceva, ci o echivalare profund greșită, care pierde din vedere esența
genocidului khmerilor roșii. Tot atunci, Duch și fostul său adjunct, Mâm Nay,
au susținut că nu-și amintesc nimic din crimele făcute la M13 și S21, iar
instanța le-a permis să mintă sub jurământ: „Președintele tribunalului a continuat:
«Aceste evenimente au avut loc acum 30 de ani și este foarte greu să vi le
amintiți. Suntem oameni, iar memoria nostră este limitată». Pornind de la acest
schimb fals, adevărul n-a mai putut ieși la iveală.” (p. 127) La fel,
tribunalul nu l-a întrebat pe Sours Thi, responsabilul cu registrele de la S21,
nimic despre subiectul recoltării sângelui până la moartea deținutului, o
metodă sistematică, barbară de ucidere. Mai mult, ignoranța unuia dintre
judecători a fost dezolantă: el a întrebat o victimă cum defeca la S21, dat
fiind că era legată, sau dacă în detenție deținuții aveau plase de țânțari. Lipsa
explicațiilor tribunalului față cu fotografiile prezentate, ca și
reconstituirile făcute sunt socotite de autor inacceptabile, mai ales că
probele și mărturiile erau la îndemână și din abundență. La rândul său, procurorul
nu a folosit registrele în trei culori întocmite meticulos la S21, care ar fi
trebuit prezentate acuzatului pentru a i se cere explicații.
Investigarea, urmărirea, inclulparea și condamnarea
responsabililor khmerilor roșii s-a dovedit a fi o acțiune limitată. Tipic, un
fost torționar la S21 este în prezent mediator în satul său. Există apoi membri
ai actualei puteri care au ei înșiși mâinile pline de sânge. De altfel, puțini
dintre angajații crimei de la S21 au fost anchetați, și cu toții sunt astăzi
liberi, inclusiv adjunctul lui Duch, Mâm Nay. Per ansamblu, tribunalul a
limitat cercetările la procesul lui Duch și al altor patru lideri ai khmerilor
roșii: Nuon Chea, Khieu Samphân, Ieng Sary și Ieng Thirith (detaliu: avocatul
lui Khieu Samphân a fost Jacques Vergès, cel care i-a apărat și pe Carlos
Șacalul și Slobodan Miloșevici). Ele au fost deci un fel de Proces al grupului
CPEx din România anilor 1990, dar (circumstanță agravantă) sub control
internațional.
Construirea unei narațiuni conforme cu faptele este extrem
de importantă, iar în această acțiune tribunalul pare să fi eșuat. Ca fapte
pozitive sunt menționate desfășurarea proceselor la Phnom Penh, cu participarea
victimelor, la fel ca și urmărirea lor de către populația cambogiană, în presă
și la televiziune. Apoi, fostul centru de lichidări de la Tuol Sleng (S21) a fost transformat în muzeu.
Schimbând versantul juridic cu cel istoric, vom indica
faptul că, de multe ori, istoricii spun ei înșiși prostii necinstite, asemeni
celor de la Centrul Universității Yale, care susțin că numărul victimelor
khmerilor roșii s-ar ridica undeva la peste 20.000 de morți, sau spusele unor
Alain Badiou or Noam Chomski (pp. 176-177), care afirmă că că genocidul
cambogian ar fi „o crimă specifică” (pp. 193-194), deci cambogienii s-au
masacrat între ei (parcă am asculta „explicațiile” Securității cum că la
Pitești „studenții s-au bătut unii pe alții”). Măsuri ale justificării, ale
confuziei? „În aceea ce mă privește – spune autorul –, cred în universalitatea
crimei khmerilor roșii, la fel cum khmerii roșii au crezut în universalitatea
utopiei lor.” (p. 194) Lui Panh, termenii „sinuciderea unei națiuni”, „democid”,
„politicid” îi displac profund, mai ales că ei mulțumesc pe toată lumea, la fel
cum formula „banalitatea răului” nu-i inspiră încredere. „Or, în crimele din
Kampuchia Democratică, ținta a fost omul – în universalitatea lui, în întregul
lui, în istoria și în politica lui”. În consecință, termenul de folosit este
„genocid”.
O narațiune istorică autentică presupune și investigarea
lanțului de complicități internaționale. De pildă, în aprilie 1975 Franța i-a
predat khmerilor roșii pe înalții demnitari cambogieni condamnați la moarte,
care s-au refugiat în ambasada sa de la Phnom Penh. Apoi, sunt de indicat
relațiile îndelungate ale Chinei și SUA cu criminalii Kampuchiei Democrate, și
faptul că până în 1991 acest stat a fost membru al ONU. Alt exemplu: un „raport
demografic” al CIA din 1980, publicat de reputatul cercetător de la
Universitatea Yale, Ben Kiernan, susține că în ultimii ani ai regimului lui Pol
Pot nu a avut loc nici o execuție (perioadă în care au fost ucise circa o
jumătate de milion de persoane). În fine, când s-a refugiat în Franța, Panh i-a
scris o lungă scrisoare secretarului genral al ONU de atunci, Kurt Waldheim,
căruia i-a relatat ce a îndurat, pentru a-l întreba de ce nu a făcut nimic în
legătură cu Cambogia. Acest om, pe care îl asociază cu compromisul și
lașitatea, nu i-a dat nici un răspuns.
Întrucât cineasul lucrează, asemeni istoricului, cu
sursele, cel din urmă poate învăța de la primul: publicarea interviurilor cu
responsabilii Partidului sau Securității, asemeni istoriei scrise (și) pe bază
de documente oficiale, trebuie să arate asemeni unui „montaj”, fapt care
trimite la o anume etică: cu ideologia nu se discută, ea se analizează, se
disecă, se explică, la fel ca și implicarea practicienilor ei. (Aviz
istoricilor aflați în căutarea revelațiilor, care se fac portavocea foștilor
responsabili ai Partidului sau Securității.)
În demersul său, autorul respinge abordările facile
pentru o moștenire atât de grea: „Se folosește termenul reconciliere pentru
ceea ce este un refuz. În ceea ce mă privește, nu accept această cădere în
uitare.” (p. 120) Și continuă: „Mă gândesc la cei patru ani care n-au fost un
coșmar: nici vis, nici coșmar, deși mai am și acum coșmaruri. Să zicem că a
fost un capitol complicat al vieții mele și că nu aș putea niciodată să iert.
Pentru mine, iertarea este ceva foarte intim. / Doar politicienii își arogă
dreptul de a grația sau de a ierta în numele tuturor – ceea ce este de
neconceput pentru o crimă în masă sau un genocid. Nu cred în reconcilierea prin
decret. Și tot ceea ce aplanează prea repede mă sperie. Împăcarea sufletului aduce reconcilierea, nu invers. / Cred în
pedagogie mai mult decât în justiție. Cred în lucrarea în timp, în lucrarea
timpului. Vreau să înțeleg, să explic, să-mi amintesc – în această ordine
strictă.” (p. 185)
Filmele lui Rithy Panh, Bophana (despre o tânără torturată și ucisă pentru că îi scria
iubitului scrisori de dragoste, iar acesta îi răspundea cu citate din
Shakespeare) și S21, difuzate și în Cambogia, se înscriu în
acest demers care are ca scop recăpătarea memoriei unei țări.
În final, vom spune un cuvânt despre traducerea română a
cărții: nom de guerre ori se
păstrează ca atare, ori se traduce prin nume
de ilegalist, în nici un caz prin calcul nume de război; la fel, clandestinité
(în care au plonjat khmerii roșii înainte și după căderea regimului lor) se
echivalează în română prin ilegalitate,
nu prin calcul clandestinitate; în
fine, déportation, în context
cambogian, nu se traduce prin deportare
(în străinătate: Uniunea Sovietică, de pildă), ci prin dislocare (în interiorul țării: în Bărăgan, spre exemplu), știut
fiind că traducerea este o operațiune de trecere a conținuturilor culturale
dintr-o limbă în alta.
Târgoviște, 8 decembrie 2013.
Filmul documentar S21 – mașina morții la khmerii
roșii
(cu subtitrare în franceză)