COREEA DE NORD: GULAGUL „SÂNGELUI DUȘMAN“

Recenzie a cărții: Evadare din Lagărul 14. Incredibila odisee a unui om din Coreea de Nord până în lumea liberă de Blaine Harden, traducerea de Adriana Ciorbaru, cuvânt-înainte de Marius Oprea, București, Editura Corint, 2013, p. 239 p.

Blaine Harden este jurnalist american, colaborator la PBS Frontline și The Economist. În trecut a fost corespondent al The Washington Post pentru Asia de Sud-Est, Europa de Est și Africa. A scris, între altele, reportaje importante despre asediul orașului Sarajevo (din perioada războiului sârbo-bosniac) și cu privire la Africa. Totodată, este autorul cărților Africa: Dispatches from a Fragile Continent (1990) și A River Lost (1996) despre poluarea fluviului Columbia. În 2012, pentru cartea de față, a fost răsplătit cu Grand prix de la biographie politique, un important premiu francez. În prezent lucrează la o altă carte despre Coreea de Nord (a se vedea, în acest sens, pagina sa Web la adresa: http://www.blaineharden.com/).

Deținuții ajung în lagărele nord-coreene în urma arestărilor omnipotentei și omniprezentei Securități (Bowibu), fără a trece, în general, printr-un proces juridic, ci prin simple decizii „administrative“, iar internarea „prin asociere“ a rudelor celui declarat dușman al regimului este regula. Scopul sistemului de detenție a fost definit de Kim Ir-sen, în 1972, astfel: „Seminția dușmanilor de clasă, oricare ar fi aceștia, trebuie distrusă până la a treia generație.“ (p. 31)

Pentru a epura societatea de dușmani, în 1957 Kim Ir-sen a împărțit societatea, care numără 23 de milioane de locuitori, în trei mari categorii, care cuprind 51 de subcategorii, în funcție de originea socială și fidelitatea față de regim. Prima este nomenklatura, care ocupă posturile cele mai importante în Partid, stat, armată și poliția politică, și care numără între 100.000 și 200.000 de persoane. Cea de-a doua este categoria intermediară sau „neutră“, care include intelighenția tehnică. În fine, ultima categorie este cea a suspecților de activități dușmănoase, care sunt deposedați de atributele umanității, iar oficialitățile îi numesc, sugestiv, „câini și porci“ (p. 60).

Lagărele de muncă nord-coreene adăpostesc o populație între 154.000 (estimări oficiale sud-coreene) și 200.000 de persoane (după datele Departamentului de Stat al SUA și ale organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului), și sunt situate, în principal, în zona de nord a țării, în regiunea muntoasă. Există șase astfel de lagăre în acea zonă, iar două dintre ele (numerele 15 și 18) sunt, în același timp, și lagăre de reeducare. Exceptându-le pe cele din urmă, care vizează recuperarea ideologică a deținuților, restul unităților penitenciare exploatează munca forțată pe viață.

În genere, condițiile de detenție sunt asemănătoare celor din lagărele românești ale anilor 1950-1960. La fel ca în alte lagăre comuniste, deținuții sunt hrăniți cu terci de porumb și ciorbă de varză murată doar cât să nu moară de foame, și sunt folosiți la munci extenuante timp de 12-15 ore pe zi. Ei își primesc rația de hrană doar dacă își îndeplinesc normele epuizante, iar pentru a suplini necesarul de proteine mănâncă insecte, șobolani, șerpi, broaște și, în general, orice poate fi consumat. Situația alimentară a lagărelor nord-coreene este însă doar o formă extremă a problemei statului care, începând din 1990, o dată cu prăbușirea Uniunii Sovietice care îl susținea, nu mai reușește să-și hrănească populația, cauză a un milion de decese înregistrate la mijlocul aceluiași deceniu.

Nicolae Ceaușescu și Kim Ir-sen, Phenian, 1978, ANR, „Fototeca online a comunismului românesc“

Coreea de Nord este o țară săracă în resurse, fără petrol și nici teren arabil, incapabilă de o agricultură modernă, iar o treime din populație suferă de foame cronică (circa două treimi de subnutriție). Ideea lui Kim Ir-sen despre comunism, sintetizată în doctrina Ciuce, care spune că mândria națională merge mână în mână cu independența (un fel de ceaușism asiatic), este sacrosanctă și stă la baza propagandei oficiale. (Nu întâmplător, în 1989, la Facultatea de Filosofie din București, am avut colegi coreeni care o propagau, și care, la momentul Revoluției, au fost repatriați tocmai pentru a nu fi contaminați de capitalismul local renăscut.)

Ca orice utopie, ideologia oficială este o uriașă minciună și înșelătorie, căci fără ajutor extern regimul s-ar prăbuși. Fără sprijinul Chinei, aflată în luptă cu SUA, Nordul ar fi pierdut războiul coreean, la fel cum până în 1990 țara a depins de subvențiile sovietice. Foametea de la mijlocul anilor 1990 a fost atenuată prin ajutoarele SUA, Japoniei și Coreei de Sud, iar în anii 2000-2008 Coreea de Sud a plătit o anume „coexistență pașnică“ cu uriașe cantități de îngrășeminte și alimente, livrate fără nici o condiție, ca și prin investiții importante. În consecință, țara a devenit din ce în ce mai dependentă de China, care susține dinastia Kim nu din simpatie ideologică, ci din rațiuni strategice: prăbușirea Nordului ar duce la unificarea Peninsulei Coreene sub controlul SUA, ceea ce ar elimina tamponul util dintre ea și Sud și ar putea genera naționalismul în zona sa de frontieră, locuită de o numeroasă populație de origine coreeană. Iată de ce China încalcă convențiile internaționale asumate cu privire la statutul refugiaților, nepermițând Înaltului Comisariat al ONU pentru refugiați să-și desfășoare activitatea la frontieră și nici nord-coreenilor să ceară azil politic, pe care îi întoarce sistematic Phenianului.

Înființat în 1959, în zona centrală a țării, în Kaechon, provincia Pyongan, Lagărul 14 este socotit a avea regimul de detenție cel mai sever dintre toate aceste unități de muncă. Asemeni tuturor lagărelor comuniste, deținuții sunt obligați să respecte regulamentul care, în accepția extremă, conține un fel de declaog de-andoaselea (reprodus în Anexă) a cărui încălcare se pedepsește cu moartea, în concret fiind vorba despre: evadare, asociere, furt, afrontul adus gardienilor, tăinuire, nerecunoașterea culpei și neparticiparea la „lupta ideologică“ (demascarea celorlalți și autodemascarea), neîndeplinirea normei de muncă, contactul nepermis cu deținuții de sex opus, precum și orice altă încălcare a regulamentului considerată suficient de gravă. Dacă din contactul sexual nepermis între deținuți sau între gardieni și deținute rezultau copii, aceștia sunt uciși împreună cu mamele lor, tocmai pentru a nu da naștere încă unei generații de dușmani ai regimului.

Shin In-geun, eroul cărții lui Harden, s-a născut în 1982 în lagărul de muncă care poartă numărul 14. Este fiul lui Shin Gyung-suh (tatăl) și al lui Jang Hye-gyung (mama). În legătură cu mama sa, Shin fiul nu cunoaște motivul pentru care a fost încarcerată. În schimb, tatăl său a fost trimis în detenție pentru că era fratele a doi tineri care, în timpul războiului coreean, s-au refugiat în Sudul necomunist. Căsătoria părinților și nașterea micului Shin au fost rezultatul selecției gardienilor, un privilegiu pentru îndeplinirea normelor de muncă și respectarea regulamentului. Copilul a fost privat de dragostea părintească – un cuvânt care nu știa ce înseamnă –, mama, cu care a împărțit domiciliul din lagăr până la 12 ani, îl bătea, iar el o vedea ca un concurent în lupta pentru mâncare, întotdeauna insuficientă. Tatăl, căruia i se permitea să petreacă alături de soție cinci nopți pe an (situație de comparat cu „vorbitorul familial“ din lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră), îl ignora, iar fratele, Shin He-geun, se comporta față de el ca un străin.

Semnificativ, traumatic: primele sale amintiri, de la vârsta de patru ani, sunt legate de o execuție.

A urmat școala din lagăr, ai cărei profesori erau gardieni (bowijidowon), iar instruirea sa școlară se rezuma la noțiuni de citit și socotit, la respectarea regulamentului și amintirea permanentă că trebuia să-și spele, prin muncă epuizantă, păcatele. Muncă forțată în condiții de sclavie. Spre deosebire de elevii din afara lagărului, Shin nu a fost învățat cine era Iubitul Conducător (Kim Jong-il), nici Eternul Președinte al țării (Kim Ir-sen) și nici actualul dictator Kim Jong-un, cam de aceeași vârstă cu el. Rolul său era să-și dea ultima suflare muncind pentru regim. A fost educat însă să-și toarne familia și colegii (modelul Pavlik Morozov), și să îi bată, alături de educatorii gardieni, pe copiii care nu se ridicau la același nivel (modelul Makarenko). Ca recompensă, primea suplimente de mâncare, însă atunci când greșea era el însuși turnat de colegi și bătut de aceiași alături de gardieni. Adevărații săi părinți au fost gardienii educatori, care se adresează deținutelor cu apelativul „curvă“, iar copiilor deținuți cu cel de „pui de curvă“. Pedepsele pentru greșeli minore sunt draconice, de pildă: să stai în genunchi, cu mâinile în sus, timp de o oră și jumătate (pedeapsă similară „poziției de demascare“ din reeducarea de tip Pitești). Apoi, deținuții care încalcă regulamentul sunt subiecții ședințelor de „luptă ideologică“ („de demascare“, în România, „de ură“, în China), iar restul participanților sunt obligați să-i înfiereze, de aici termenul „a-i lupta“, adevărate ședințe de ură colectivă (comparabile cu „demascarea internă“ de la Pitești). Acesta este contextul în care copilului i s-a inculcat sistemul de valori al Coreei de Nord comuniste.

La școală, micul Shin a asistat la uciderea în bătaie a unei colege, în urma descoperirii de către gardianul educator, în cursul unei percheziții, a... cinci boabe de porumb, semn că viața deținuților nu are nici un preț. Totodată, el a fost educat să creadă că bătăile care li se administrează copiilor, la fel ca și moartea care poate surveni, sunt din pricina „sângelui lor trădător“ moștenit de la părinți. Copiii luau și ei parte la muncile mai ușoare din lagăr (situație de comparat cu „munca voluntară“ a școlarilor din comunismul autohton). Între ei nu exista nici solidaritate, nici încredere, ci o luptă permanentă pentru supraviețuire și o denunțare reciprocă. Odată cu vârsta, munca devenea și ea mai grea. Uneori aveau loc accidente, ca în cazul unei fetițe căreia un vagonet i-a zdrobit degetul mare de la picior, care i-a fost amputat fără anestezie și tratat cu apă sărată. În fiecare seară aveau loc ședințe de autocritică, în cursul cărora un număr de circa 10 copii trebuia să-și recunoască o vină anume (a se compara situația cu „demascarea permanentă a gândurilor“ din reeducarea de tip Pitești).

La 14 ani, Shin a asistat la execuția mamei și fratelui său mai mare, pe motiv că plănuiseră să evadeze. Micul Shin este la originea morții celor doi căci, educat conform regulilor lagărului, o dată ce a aflat despre intenția celor doi, i-a turnat gardianului din schimbul de noapte în dorința de a obține suplimente de mâncare și postul de șef al clasei. Caraliul a căutat să-și asume meritul descoperirii intențiilor de evaziune, tăgăduind rolul elevului turnător, motiv pentru care, ca rudă a celor doi, Shin a fost ridicat, întemnițat în închisoarea subterană a lagărului și torturat atroce (alături de tatăl său), înainte de a putea să articuleze cât de atașat legii locului se dovedise. Simptomatic, teribil, nu a simțit atunci nimic altceva decât că mama și fratele său meritau să moară.

Ulterior, la școală Shin a devenit ținta batjocurii sistematice a gardianului educator (furios că elevul nu-i raportase lui evenimentul pentru a se remarca prin vigilență) și a colegilor săi, care îl băteau, urgiseau, îi luau mâncarea și nu-l scoteau din „pui de curvă reacționar“, căci trebuia să muncească și să sufere pentru a spăla păcatele mamei și fratelui său. Ca pedeapsă suplimentară, nu avea voie la WC întreaga zi, cea ce-l făcea să-și umple pantalonii de urină și fecale (a se compara cu demascarea Pitești, unde pedeapsa era urmată, invariabil, de consumarea dejecțiilor). Era furios pe părinți, care îi dăduseră viață într-o astfel de lume, și în special pe mamă, din pricina căreia găsea că fusese torturat, era înfometat și suporta bătăile și umilințele. După circa patru luni, odată cu schimbarea gardianului educator, s-a schimbat și regimul care i se aplica lui Shin, căci altfel, aflat deja într-o stare jalnică, ar fi murit.

În 1998, când Shin avea 15 ani, împreună cu cei 200 de elevi de gimnaziu și cot la cot cu cei circa 5.000 de deținuți din lagăr, a participat la construirea barajului de pe râul Taedong. Pe lângă mâncarea obișnuită, deținuților li s-a dat voie să prindă pește și broaște din râu. A fost pentru prima oară în viața lui când, timp de un an, mâncarea i-a fost de-ajuns.

În 1999, la vârsta de 16 ani, a terminat gimnaziul și a fost repartizat la ferma de porci din lagăr. Prin comparație cu alți elevi, care au fost trimiși la minele de cărbuni și urmau să piară secerați de acidente și boli până la 40 de ani, Shin a fost chiar norocos: munca la „GAZ“ nu era nemaipomenit de grea, la fel cum putea găsi cereale de furat din belșug. În martie 2003, el a fost transferat la întreținerea mașinilor de cusut în fabrica de confecții din lagăr, o unitate în care 2.000 de femei și 500 de bărbați lucrau uniforme militare. Mașinile sunt mai prețioase decât deținuții, motiv pentru care, în momentul în care Shin a scăpat una pe scări, distrugând-o iremediabil, a fost pedepsit prin tăierea mijlociului unei mâini. Tratamentul urmat a fost cel „clasic“: degetul i-a fost spălat cu apă sărată, cusut fără anestezie și pansat cu o cârpă. La locul de muncă eroul nostru a fost turnat și a turnat la rândul său pe alții, după obicei, iar pedepsele celor care încălcau regulamentul erau însoțite de ședințe de „luptă ideologică“ (de demascare și bătaie în colectiv).

În octombrie 2004 lui Shin i-a fost dat ca ajutor un deținut născut și educat în afara lagărului, fost antrenor de taekwondo pentru membrii nomenklaturii, pe nume Park Yong-chul, cu scopul de a-l trage de limbă, întrucât administrația aștepta de la el să-și facă demascarea. Nou-venitul i-a descris viața din afara lagărului, deschizându-i astfel o fereastră către un univers în care putea mânca pe săturate felurite mâncăruri. Astfel, tânărul nostru a luat prima hotărâre liberă din viața lui: să nu-l toarne pe deținutul care se comporta întotdeauna cu decență, și aceasta nu pentru că ar fi învățat între timp ce e rău și ce e bine (nu avea nici cum și nici de la cine), ci pentru a nu se priva de poveștile lui, care îl fascinau.

În această stare de halucinație, Shin i-a propus lui Park să evadeze. Planul era absurd, căci din câte se știe doar doi foști deținuți politici au reușit să evadeze din lagărele nord-coreene și să ajungă în Occident, iar paza draconică a Lagărului 14 făcea acțiunea practic imposibilă. Și totuși, pe 2 ianuarie 2005 prilejul s-a ivit: deținuții au fost trimiși să strângă vreascuri, iar la un moment dat ce doi s-au făcut nevăzuți. Park nu a reușit să treacă prin gardul conectat la înaltă tensiune, a rămas între sârme și a murit, iar Shin s-a folosit de corpul inert pentru a se elibera, nu înainte însă de a se arde grav la picioare.

S-a îndreptat către nord și, după o lună de peripeții, a ajuns la granița cu China unde, mituind grănicerii, a reușit să treacă frontiera. Pe scurt, a avut un noroc imens. În China a lucrat mai întâi la un țăran de origine nord-coreeană, apoi la ferma unui chinez, iar banii câștigați i-a folosit să ajungă la Shanghai. Acolo a întâlnit un ziarist sud-coreean care l-a ajutat să ajungă în Coreea de Sud. A fost interogat de serviciul secret local, apoi de CIA, care a găsit mărturia sa interesantă, deși aceasta nu a acordat niciodată „prea multă atenție lagărelor“ (p. 186). La Seul, eroul nostru și-a schimbat numele în Shin Dong-hyuk, semn al procesului de metamorfoză a fostului captiv în om liber. Șocul cultural a fost teribil.

În 2006 Shin a fost internat pentru depresie și a început să țină un jurnal care a stat la baza biografiei sale, Evadare în lumea exterioară, scrisă în coreeană și publicată la Seul în 2007. Avea coșmaruri legate de moartea mamei sale și a lui Park, ca și de posibilele consecințe nefaste asupra tatălui său, semn al remușcărilor care își făceau apariția.

Metamorfoza de la subumanitatea la care fusese adus, la statutul de om liber, a fost extrem de dificilă și lentă (și probabil că nu va fi niciodată completă), iar lipsa de încredere în sine și în oameni este un efect al modului în care a fost format. Teama sa că lumea îl va condamna și nu va putea/ nu va dori să-i înțeleagă drama a fost trăită de toți supraviețuitorii detenției comuniste, și în special de către cei care au fost zdrobiți în anchete și reeducări (precum Gheorghe Calciu sau Traian Popescu).

Mărturia publicată nu a stârnit nici un ecou, căci societatea sud-coreeană – obsedată de succes, de statut social și de educație, concentrată asupra păstrării standardelor sale de viață – este mai degrabă indiferentă la soarta oamenilor din lagăre și nu dorește o unificare imediată cu Nordul din pricina costurilor ridicate pe care nu este gata să le plătească. Aceasta explică de ce relațiile dintre cele două Corei oscilează între o conciliere limitată și o confruntare prudentă. Iată partea întunecată a relațiilor intracoreene. Relația „bolnăvicioasă“ (p. 203) dintre Nord și Sud este contestată periodic, într-un soi de teatru oriental, de către refugiați care, la graniță, lansează baloane cu manifeste în care îl fac cu ou și cu oțet pe dictatorul nord-coreean, și cărora, sistematic, li se opun unioniștii și intelectualii pacifiști, adepții coexistenței pașnice.

Iată de ce, la scurt timp, Shin s-a mutat în sudul Californiei pentru a lucra ca ambasador al organizației americane pentru apărarea drepturilor omului intitulată Liberty in North Coreea, convins că misiunea sa era să vorbească despre lagărele nord-coreene și despre brutala dictatură care le făcea posibile. Șocului cultural prim i s-a adăugat însă un al doilea, la fel cum eroul nostru nu a putut decât să ducă cu sine problemele de identitate (ura de sine) și remușcările: „Evoluez de la starea de animal“, i-a spus autorului, „Dar este un proces foarte lent. Uneori încerc să să plâng și să râd ca alți oameni, doar ca să văd cum este, dar nu-mi vin lacrimile, nu-mi vine râsul.“ (p. 208) Ca și în cazul reeducaților de la Pitești, teroarea comunistă aduce cu sine o alterare nu doar a modului de a gândi, ci și de a simți al victimelor.

Mărturia lui Shin a stat la baza acestei cărți, iar meritul său a fost să arate modul în care dinastia Kim se menține la putere: prin crime, sclavie și (re)educare. Nici un deținut născut în lagăr nu mai reușise să evadeze până la el, iar de atunci nu a mai făcut-o nimeni.

În prezent, Shin Dong-hyuk ține conferințe în SUA și în alte părți ale lumii, în scopul trezirii conștiințelor asupra situației lagărelor și a regimului nord-coreean. Are un cont de Facebook, prin intermediul căruia face cunoscute aceste acțiuni (cf. https://www.facebook.com/NKSDH?fref=ts).

În fine, vom spune un ultim cuvânt despre traducere și redactare care sunt, în general, cursive și corecte. Astfel, defector este tradus prin transfug sau refugiat, în funcție de context, dar și, alteori, prin barbarismul defector; apoi, termenul confession este echivalat corect, uneori, prin mărturisire, alteori greșit, prin calcul confesiune (știut fiind că în română distincția dintre cei doi termeni este similară celei din franceză: confession / aveu). În fine, nu vom insista asupra altor noțiuni, care trimit la vocabularul reeducării, însă le-am folosit sistematic în relatarea sinistrei povești de față.

Târgoviște, 1 decembrie 2013.

Nota bene: Blaine Harden despre schimbarea relatării lui Shin.

O mărturie este o mărturie, dar marea problemă, în confruntarea cu regimul comunist, este ca ea să și reziste atacurilor venite dinspre acel regim.

Or cu acest regim nu se poate lupta decât cu armele adevărului, iar nu cu minciuni, nici măcar cu minciunele. Căci „adevărul este o armă“, cum spun tovarășii, care poate fi folosită foarte bine chiar de către ei înșiși, iar victimele se pot aștepta întotdeauna la efecte de tip bumerang.

Or, în acest caz, toată lumea are o parte de răspundere: Shin însuși, în primul rând, apoi Harden, coautorul cărții, dar, mai ales, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului care au sprijinit victima în depoziția sa în fața Comisiei ONU, al căror rol ar fi fost să-i explice aceste lucruri simple, cunoscute, curente în lupta desfășurată de foștii deținuți politici din Blocul Comunist împotriva răului din țările lor.

Prin urmare, rațiunile unui asemenea mod de a proceda sunt atât etice, cât și strategice, căci în trecerea de la „mărturie” la „depoziție“ era de așteptat „acțiunea de compromitere“ a tovarășilor nord-coreeni.

Cert, Shin este o victimă (ar mai rămâne însă de stabilit de care tip), pe securiștii nord-coreeni nu-i putem crede din principiu (ei mint mai ales când spun devărul!), dar totuși...

București, 22 ianuarie 2015.

DECOMUNIZAREA À LA ROUMAINE: PERSPECTIVA NORDAMERICANĂ

Recenzie a volumului colectiv: Prezentul trecutului recent. Lustrație și decomunizare în postcomunism, coordonat de Lavinia Stan, prefață de Vladimir Tismăneanu, București, Editura Curtea Veche, 2010, p. 535 p. 

Lavinia Stan este profesor de științe politice la Universitatea St. Francis Xavier din Canada, iar ediția de față a cărții este o versiune română a lucrării Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union, Routledge, 2009.

Anterior, autoarea a publicat Religion and Politics in Post-Communist Romania, Oxford University Press, 2007 și Church, State and Democracy in Expanding Europe, Oxford University Press, 2011 (ambele împreună cu soțul D-Sale, Lucian Turcescu), iar ulterior a editat monumentala Encyclopedia of Transitional Justice, Cambridge University Press, 3 volumes, 2013 (împreună cu Nadya Nedelsky) și Transitional Justice in Post-Communist Romania, Cambridge University Press, 2013. Apoi, este în curs de publicare lucrarea Post-Communist Transitional Justice: Lessons from 25 Years of Experience, Cambridge University Press (împreună cu Nadya Nedelsky). În fine, pentru a încheia prezentarea acestui palmares științific impresionant, vom spune că D-na Stan este și autoarea unui mare număr de studii și articole pe diferite teme de științe politice.

Cartea reprezintă o prezentare comparativă a situației fostelor țări comuniste din Europa de Răsărit, luând ca reper temele lustrației, accesului la dosarele poliției politice și proceselor intentate responsabililor cu represiunea. Cu modestie numit „volum coordonat de”, lucrarea este, în cea mai mare parte, rezultatul cercetărilor D-nei Stan, care semnează, alături de Introducere și Concluzii, patru dintre cele opt studii care-i alcătuiesc materia, și care privesc cazurile Poloniei, Ungariei, fostei Uniuni Sovietice și României. Cu privire la Germania regăsim, în volum, studiul lui Gary Bruce, despre Cehia și Slovacia scrie Nadya Nedelsky, despre Bulgaria Momcil Metodiev și, în fine, în legătură cu Slovenia, Tamara Kotar.

Este o lucrare a domeniului numit transitional justice, termen anglo-saxon din științele politice care vizează totalitatea măsurilor luate de către un stat pentru a repara încălcările sistematice ale drepturilor omului făcute de regimul politic anterior, și care nu are un echivalent în spațiul cultural european. Cu privire la regimurile comuniste, el ar putea fi tradus, grosso modo, prin „istoria și memoria comunismului”, expresie care vizează ansamblul măsurilor de decomunizare. Vom fi deci în același ton cu D-na Stan atunci când folosește ca echivalente formulei engleze noțiunile de: „asumare a trecutului recent”, „confruntare cu trecutul” sau „politică a memoriei”, pentru a respinge nefericitul calc „dreptate (justiție) de tranziție” care, în română, indică un pretins caracter tranzitoriu al procesului însuși (p. 39).

Nu vom intra în materia propriu-zisă a cărții – densă atât prin prezentarea completă a cazurilor, cât și prin intervalul temporal avut în vedere (1989, căderea regimului comunist și 2007, intrarea României și Bulgariei în Uniunea Europeană) – decât pentru a ne opri asupra cazului românesc și a concluziilor trase de autoare în urma evaluării acestui întreg proces.

Capitolul despre România, cum spuneam scris de D-na Stan, se oprește asupra gamei represive a Securității, spinoasa problemă a lustrației, accesul la dosarele Securității și procesele intentate oficialilor comuniști. Studiul identifică grupurile sociale interesate în ruptura cu trecutul totalitar (foștii deținuți politici, proprietarii bunurilor confiscate de regim și alte victime), în contrast cu Statul, acaparat în 1989 de „eșalonul doi nereformat al partidului comunist” (p. 284), precum și clivajul dintre generația în vârstă (care a cunoscut democrația interbelică și a suferit represiunea și confiscările sfârșitului anilor ’40 și începutului anilor ’50 ale secolului trecut) și generațiile ulterioare, născute și formate în socialismul real.

Decomunizarea, în context românesc, este văzută ca ansamblul măsurilor care vizează îndepărtarea membrilor nomenklaturii din procesul de decizie politică, cunoașterea agenților și colaboratorilor Securității, condamnarea oficială a regimului comunist pentru acțiunile criminale și încălcarea sistematică a drepturilor omului, retrocedarea proprietăților confiscate, repunerea în drepturi a victimelor represiunii politice (în speță a foștilor deținuți politici) și condamnarea penală a responsabililor Partidului și Securității.

Pentru a ilustra analiza, vom da câteva exemple.

Caracterizarea, în martie 1997, de către președintele de atunci, Emil Constantinescu, a lustrației drept „perimată”, pe simplul motiv că puterea politică fusese preluată de Convenția Democrată de la partidele născute din Frontul Salvării Naționale, este comentată astfel de autoare: „Poziția aceasta, condamnată vehement de către societatea civilă, a omorât în fașă toate încercările de legiferare a lustrației și i-a afectat popularitatea lui Constantinescu, îndepărtând de el exact segmentele sociale care-l sprijiniseră în campania prezidențială.” (p. 255) În legătură cu lipsa de eficiență a CNSAS, autoarea indică factorii care au condiționat-o: omisiunile legii de funcționare, opiniile ireconciliabile și fluctuația loialităților politice ale membrilor Colegiului, slăbiciunea Justiției (și chiar disprețul acesteia pentru lege și statul de drept) și lipsa voinței politice, atât a reprezentanților puterii cât și ai opoziției, pentru a conchide: „În loc să devină soluția problemei «confruntării cu trecutul recent», Consiliul s-a transformat rapid într-unul din principalele obstacole.” (p. 263) În fine, pe aceeași temă: „Modul în care CNSAS-ul a efectuat verificările în 2000 și 2004 a compromis grav imaginea sa publică și, în cele din urmă, a delegitimat întregul efort de demascare publică a Securității.” (p. 264) De notat că asemenea concluzii, care urmează unei analize echilibrate, neutre (dar nu reci), se întâlnesc cu luările de poziție amare ale reprezentanților victimelor și ale militanților anticomuniști.

Concluzia autoarei este neechivocă: „După aproape două decenii, țara a făcut progrese nesemnificative în direcția reevaluării trecutului comunist, decomunizarea fiind încetinită și sabotată.” (p. 286) Explicațiile pentru situația de fapt sunt legate, pe de o parte, de contextul comunismului românesc iar, pe de altă parte, de dinamica proprie postcomunismului autohton. Cu privire la primul aspect sunt indicate, în mod expres, beneficiile asociate mobilității sociale a păturilor sociale tradițional defavorizate și unui statut social anterior inimaginabil, și gradul ridicat de raliere la politica regimului (prin numărul mare de membri de partid și informatori ai Securității), comparat cu numărul victimelor și al contestatarilor. Cu privire la cel de-al doilea aspect sunt menționate numărul redus al victimelor comunismului aflate în viață la momentul ’90 și reproducerea (iar nu reconversia) elitelor comuniste prin deplasarea responsabilităților (și ale lor) către persoana lui Ceaușescu.

În fine, vom rezuma concluziile cărții.

Relativ la „seriozitatea și promptitudinea” (p. 485) măsurilor de decomunizare, țările Europei Răsăritene și ale fostei Uniuni Sovietice sunt împărțite în patru mari grupe: 1) adoptarea rapidă a lustrației, a accesului la dosarele organelor represive și organizarea proceselor responsabililor (Germania, Cehia și Țările Baltice); 2) măsuri similare moderate sau întârziate (Ungaria și Polonia); 3) măsuri slabe și/sau incomplete de decomunizare (România și Bulgaria); 4) absența unor asemenea măsuri (Slovacia, Slovenia, Albania și fostele republici sovietice).

Iată teza care explică, după D-na Stan, aceste diferențe: „Fără a susține că tipul de tranziție ori dreptul de a circula și libertatea de exprimare sunt complet lipsite de importanță, avansăm ideea că un determinant mult mai puternic al asumării trecutului este reprezentat de puterea politică relativă a succesorilor partidelor comuniste și de fosta lor opoziție.” (pp. 496-497) Acestui model i se subsumează trei variabile: 1) componența, direcția de acțiune și forța opoziției atât înainte, cât și după 1989; 2) metodele preponderente ale regimului comunist prin care își supune societatea (represiune și/sau cooptare); 3) tradiția pluralistă a țării înainte de instaurarea comunismului. În concluzie, autoarea identifică trei factori care, cumulativ, dau consistență decomunizării și, corolar, asumării trecutului: 1) anul în care legile lustrației și accesului la dosarele secrete au fost adoptate de către Corpul Legislativ; 2) extinderea, impactul și efectele lor asupra categoriilor sociale vizate; 3) numărul proceselor în care membrii nomenklaturii și ai poliției politice au fost inculpați.

Pentru a încheia acest tablou grăitor și credibil al realității postcomuniste, vom indica o observație a D-nei Stan, care spune că „trecutul rămâne relevant și după două decenii de la prăbușirea regimurilor comuniste” (p. 499), și care ar putea să le stea drept pildă celor care depun eforturi în a susține ideea unei pretinse „iluzii a anticomunismului” postcomunist românesc.

Un cuvânt despre redactare: lucrări importante, precum aceasta, este necesar să beneficieze de o atenție editorială sporită acordată limbajului științelor sociale, dar și Limbii Române, în general. Astfel, este supărătoare utilizarea unor barbarisme (care vin din calcuri englezești) și care ar fi fost obligatoriu de evitat într-o redactare îngrijită. Iată câteva exemple din primul registru: „comitete de purificare” – în loc de „comitete de epurare”, „acțiuni retributive excesive” – în loc de „măsuri legale (pedepse) excesive”; „Sub supravegherea contrainteligenței” – în loc de „Sub supravegherea Contrainformațiilor”; „în translocuirile (transplacements) din Polonia și Cehoslovacia democrația...” – în loc de „în Polonia și Cehoslovacia democrația a fost introdusă (transpusă)...”; „comunism patrimonial” – în loc de mai nimeritul „comunism clientelar”, termen care evită, în limba română, sensurile (mai restrânse) de „transmis din tată-n fiu” și „ereditar”. Iată alte câteva exemple din cel de-al doilea registru: „a implementa” – în loc de „a introduce”, „a aplica”, „a pune în practică”; „a colapsa” – în loc de „a ajunge în colaps”; „a accesa” – în loc de „a avea acces la”; „rejectare” – în loc de „respingere” sau „prim-ministră” – în loc de „D-na prim-ministru”.

În fine, așteptăm cu maxim interes ediția română a lucrării pe aceeași temă a D-nei Stan, care aduce analiza situației decomunizării la nivelul anului 2013, o apariție necesară științelor sociale din România.

București, 21 noiembrie 2013.