Întâi, câteva cuvinte despre autor.
Din 1973, când a emigrat în Germania Federală, Liviu Tofan a fost jurnalist la Radio „Europa Liberă”. La început redactor, în 1980 a devenit şef al Serviciului de ştiri, iar ulterior director adjunct al Departamentului românesc al postului de radio. În 1990 s-a întors în ţară, unde a înfiinţat şi condus, până în 1994, redacţia de la Bucureşti a „Europei Libere”. A condus apoi un alt post de radio, pentru ca în 2008 să devină directorul Institutului Român de Istorie Recentă, o fundaţie privată.
Este vorba deci despre un bun cunoscător al modului în care se construiesc ştirile, al felului în care scurgerile de informaţii (din surse politice, judiciare şi ale structurilor informative) ajung în redacţiile de ştiri, ca şi a utilizării acestora în jocul politic, care constituie, în parte, „materia primă” a cărţii.
Lucrarea are ca subiect ceea ce s-a numit „L’Affaire Tănase-Goma” – cauză judiciară, investigaţie poliţienească şi (mai ales) scandal politico-diplomatic – ale cărei iţe autorul caută să le descurce acum, folosind documentaţia de presă, discuţiile cu actorii implicaţi şi documente de arhivă.
Rememorăm, pe scurt, partea vizibilă a ceea ce s-a petrecut atunci.
Pe 9 aprilie 1982, Virgil Tănase, scriitor român rezident în Franţa, a fost convocat de DST (serviciul secret intern), pentru a-l informa că, în urma publicării unui articol în revista Actuel, în care îşi bătea joc de Nicolae Ceauşescu, viaţa îi era în pericol. La o întrevedere ulterioară, agenţii francezi i-au spus că aveau informaţia de la un ofiţer de Securitate dezertor, însărcinat să-i ucidă pe el şi pe Paul Goma (fostul disident, la acea dată refugiat politic în Franţa). Pentru a face Securitatea să creadă că agentul său – un „ilegal”, o „fantomă” integrată mediului francez pe nume Matei Pavel Haiducu (fost, succesiv: Hirsch, agentul „Vişan”, Forestier, „Locride”) – şi-a dus la îndeplinire misiunea, contraspionajul francez a organizat o falsă dispariţie (a lui Tănase, care, conform planului aprobat de Securitate, trebuia răpit de persoane din lumea interlopă) şi o acţiune eşuată de otrăvire (a lui Paul Goma, al cărui pahar, conţinând o microcapsulă de aconitină, substanţă nedetectabilă care provoca stopul cardiac, urma să fie vărsat aparent accidental, în cursul unei întruniri publice, de către un agent francez).
Cei doi scriitori români au fost de acord să participe la acţiunea DST cu condiţia ca ea să se încheie cu un comunicat oficial, în care Securitatea şi regimul Ceauşescu să fie încriminate. Pe 9 iunie, asupra chestiunii luase poziţie însuşi François Mitterrand, preşedintele Franţei, fapt fără precedent pentru o operaţiune în curs. Evenimentele s-au desfăşurat conform planului, numai că, la sfârşit, comunicatul promis nu a mai fost dat publicităţii. În loc, publicului i-a fost oferită o poză de grup (inspirat reprodusă pe prima copertă a cărţii), în care fostul agent al Securităţii apare flancat de planificatele sale victime, în timpul unei conferinţe de presă. Apoi, asupra întregii operaţiuni s-a aşternut o tăcere ciudată.
Este punctul de plecare al autorului, care încearcă să treacă dincolo de avanscena înşelătoare, pentru a pătrunde în culisele operaţiunii. Titlul cărţii este o replică la articolul lui Albert du Roy, publicat în Le Nouvel Observateur (din 7 august), intitulat „A treia ipoteză”. Acesta susţinea că agentul român însărcinat cu uciderea lui Tănase ar fi trecut de partea francezilor, proiectata răpirea a scriitorului metamorfozându-se într-o diversiune cu rolul de a acoperi faptul că transfugul era de-acum în slujba Franţei. Înscenarea ia sfârşit pe 31 august, când are loc şi conferinţa de presă menţionată deja.
Folosindu-se de documente din arhiva Securităţii (aflată în custodia CNSAS), dosare judiciare franceze (ancheta „dispariţiei” lui Tănase, cazul Hernu) şi discuţii cu responsabilii DST care au supervizat operaţiunea, autorul află că, după ce Ion Mihai Pacepa a trecut de partea SUA iar reţeaua Securităţii din Franţa (ca, de altfel, toate cele din Occident) a fost deconspirată, însărcinat cu refacerea ei a fost „ilegalul” Haiducu, pe care fostul şef adjunct al spionajului român nu-l cunoştea. Deranjat de criticile opozanţilor Tănase şi Goma, Ceauşescu l-a însărcinat pe Nicolae Pleşiţă (şeful Securităţii externe) să le închidă gura definitiv, iar misiunea i-a revenit şefului reţelei Securităţii din Franţa.
Din interogarea transfugului, francezii au aflat că misiunea sa de căpătâi era însă alta: aceea de a-l reactiva pe Charles Hernu, la data respectivă ministrul francez al Apărării, din ’53 informator al Securităţii bulgare, în ’57 preluat de sovietici, care în anii ’60 furnizase (implicit) informaţii şi Securităţii române – „Reţelei Caraman”, care acţiona în dispozitiv sovietic (cf. P. Accoce, D. Pouget, Reţeaua Caraman, Compania, 1999). Iritat de îndrăzneala lui Ceauşescu, Mitterrand a ordonat o replică a contraspionajului francez (coordonată cel mai probabil de serviciul de securitate al Palatului Elysée, Groupe d’intervention de la Gendarmerie nationale), care a presupus retrimiterea ofiţerului dezertor în Centrală, sub aparenţa îndeplinirii misiunii, cu scopul de a strânge informaţii pentru noii săi patroni şi de a provoca „trădarea” (trecerea la francezi) a însuşi şefului CIE, Pleşiţă. Aceasta a fost adevărata miză a operaţiunii, pentru care tentativa de asasinat asupra celor doi scriitori (reală) şi agitaţia în jurul ei au fost doar o perdea de fum, menită să o mascheze.
Ceea ce s-a întâmplat, se ştie de-acum: Pleşiţă nu s-a aruncat în braţele francezilor (ci a murit în ţară, de moarte bună, continuând, cu tupeu, să-şi împroaşte cu noroi fostele victime).
Restul se ştie mai puţin sau deloc. „Trădătorul” se predase francezilor nu pentru că ar fi avut vreun scrupul ori remuşcare pentru uciderea celor doi opozanţi (ar fi făcut-o fără crâcnire ca să-i fie lui bine!), ci pentru că ştia că, odată misiunea îndeplinită, nu ar mai fi pus vreodată piciorul nu doar în Franţa, ci în întregul Occident, evitând astfel să împărtăşească soarta sutelor de agenţi ai Securităţii retraşi în ţară după fuga lui Pacepa şi preferând să se înfrupte în continuare din binefacerile capitalismului decadent.
Conform penibilului plan francez, Pleşiţă ar fi urmat să treacă la „inamic” nu singur, ci – culmea tupeului dezertorului! – alături de mama lui Haiducu, aflată la Bucureşti. Acţiunea de a „întoarce” un ofiţer inamic împotriva fostei sale Centrale şi de a-l trimite la faţa locului într-o operaţiune extrem de riscantă şi de ofensivă îşi dezvăluie astăzi adevărata explicaţie. Ea era o reacţie echivalentă cu tentativa de „influenţare” (a se citi: şantajare) a lui Charles Hernu de către Securitatea română, o adevărată „declaraţie de război”. Este, în rezumat, conţinutul „celei de-a patra ipoteze”, care subîntinde analiza autorului.
Francezii au abandonat „Cazul Tănase-Goma” pe motiv că Securitatea i-a şantajat cu difuzarea informaţiilor legate de isprăvile ministrului lor al Apărării (plan cuprins într-un document al CIE).
Pentru a plăti răpirea şi uciderea lui Tănase, Haiducu primise de la Securitate 10.000 de dolari, din care ofiţerul însărcinat cu livrarea lor, Stelian Bologan (alias „Bunea”), „ciupise” 500, chipurile pentru a-şi mitui şefii. Restul a fost predat de transfug DST, care a plătit biletul de avion Bucureşti-Paris pentru Adrian Haiducu (fratele transfugului), i-a cumpărat lui Tănase o maşină de ocazie, iar ce a rămas i-a fost înmânat aceluiaşi pentru a se întreţine pe perioada „dispariţiei” (pp. 84-85).
Goma a luat parte la planul DST à contre-cœur: l-a socotit încă de la început „idiot”, i-a displăcut profund încrederea pe care francezii o aveau în securistul dezertor şi a simţit că i se ascunde ceva (situaţie descrisă în Chassé-croisé, Hachette, 1983 / Soldatul câinelui, Humanitas, 1991). În ce-l priveşte, Tănase a aderat la el din prima clipă, fără să se intereseze de consecinţe. De aici şi prisma utilităţii prin care îi percep, şi astăzi, pe cei doi, oamenii contraspionajului francez: primul, „«foarte antipatic», «bizar», un «frustrat» care «îi trata de sus» şi «era gelos pe Virgil Tănase»”, iar cel de-al doilea, „un visător simpatic” (p. 82).
Numele celui care i-a dat lui Haiducu otrava pentru asasinarea lui Paul Goma este Ion Deaconescu („Panduru”), lt.-col., şeful UM 0102 a CIE, Sectorul „ilegali” din America de Nord şi America de Sud (pp. 72-73).
Soţia lui Haiducu i-a arătat autorului înregistrări video ale familiei, care arată cât de strânse au devenit relaţiile securistului dezertor cu agenţii DST. Ba, mai mult, acesta a năşit unul dintre copiii noilor săi prieteni. În replică, ar fi de meditat asupra faptului că, de pildă, niciunul dintre aceşti „apărători ai democraţiei” nu l-a ţinut pe genunchi pe Filip Goma, fiul familiei Goma, asupra căruia au avut loc, pe sol francez, două atentate ale Securităţii: primul în 1978, când avea doi ani şi patru luni, printr-o femeie „refugiat politic” în Germania, care venise în vizită la Paris, iar cel de-al doilea în 1980, la vârsta de cinci ani, când s-a încercat răpirea lui de la grădiniţa de pe rue Manin, din arondismentul 19, unde s-a prezentat de două ori o femeie îmbrăcată în roşu, care pretexta că este o prietenă de familie şi că doreşte să i se încredinţeze copilul, întrucît părinţii săi ar fi plecaţi la un congres (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/securitatea-i-terorismul-internaional.html).
Haiducu a continuat să figureze pe ştatul de plată al DST; mai mult, în anii ’90 a participat la o operaţiune împotriva unui traficant de arme sârb (p. 134). După 1990 a vizitat România şi chiar l-a întâlnit pe Pleşiţă. A fost implicat în traficul internaţional cu cel puţin două dintre operele lui Brâncuşi. Pe actul de provenienţă al uneia, din seria „Sărutul”, se motivează halucinant de cinic că fostul dezertor ar fi primit-o în dar de la Nicolae Ceauşescu (p. 147). A murit în 1998, de hepatită C, după ce anterior făcuse două transplanturi de ficat.
Concluzia autorului este că din această operaţiune (atât cea vizibilă cât şi, mai ales, cea invizibilă) nimeni nu a avut de câştigat. Nici Franţa lui Mitterrand, nici Ceauşescu împreună cu regimul său şi, cu atât mai puţin, cei doi scriitori opozanţi. Totuşi, Ceauşescu a ieşit cel mai şifonat (p. 149).
În fine, vom spune câteva cuvinte despre modul în care este realizată lucrarea.
Genul cărţii este cel al investigaţiei jurnalistice, iar relatarea liniară este punctată cu anticipări (prolepse) şi reveniri (catalepse), schemă narativă care dă dinamism povestirii. Asemeni istoricului, autorul stăpâneşte cronologia şi este atent la contradicţiile de date şi informaţii din relatări, sau scorneli pur şi simplu (ca în cazul lui Pacepa), pe care le amendează judicios.
O investigaţie de acest tip îl proiectează pe cercetător într-un joc al oglinzilor, îl obligă să străpungă perdeaua de fum pentru a înţelege adevărata miză a acţiunilor celor implicaţi. În tot acest demers, el trebuie să se supună – credem – unui set de două reguli: primo, să suspecteze sistematic că informaţia livrată este destinată dezinformării, şi secundo (aparent paradoxal), să aibă o gândire neconspiraţionistă. Autorul trece, credem cu succes, această probă.
Vom încheia cu un citat care rezumă experienţa lui Liviu Tofan legată de arhivele secrete româneşti: „După 1990, deschiderea Serviciului de Informaţii Externe, succesorul CIE, pentru lămurirea problemelor trecutului securist a fost egală cu zero. Dosarele trimise la CNSAS sunt triate şi periate, nu cumva să scape ceva «delicat». Zeci de mii de dosare ale Securităţii sunt încă păstrate la secret. Pentru a proteja pe cine? Cică siguranţa naţională, aşa cum o interpretează birocraţii secretelor, de capul lor, desigur. Democraţia românească nu-i pentru căţei.” (pp. 146-147)
București, 22 ianuarie 2013.
București, 22 ianuarie 2013.