Comunicarea noastră îşi propune să
analizeze relaţiile româno-sovietice în perioada de dinaintea prăbuşirii
regimurilor comuniste din Europa de Est. În august 1988 în Polonia au loc greve
organizate de sindicatul „Solidaritatea”. Pentru a le pune capăt, la sfârşitul
anului regimul generalului Wojciech Jaruzelski
a luat contact cu Lech Wałęsa, fapt care va reprezenta începutul unui proces de
negociere a societăţii cu puterea comunistă, care va duce, mai întâi, la
spargerea monopolului puterii Partidului Comunist (5 aprilie 1989) şi, apoi, la
transferul puterii către societate, reprezentată de sindicatul „Solidaritatea”
(iunie 1989)[1].
Studiul are ca obiectiv să descrie
modul în care Nicolae Ceauşescu şi regimul său se raportează la autorităţile
sovietice în contextul schimbărilor profunde care marchează Polonia, una din
„ţările satelite” Uniunii Sovietice. Vor fi avute în vedere atât percepţiile
sovietice şi româneşti asupra situaţiei din Polonia, cât şi, mai ales,
relaţiile României cu Uniunea Sovietică în cursul anului 1989.
Expunerea şi analiza se bazează pe
documente aflate în custodia Serviciului Arhive Contemporane din Direcţia
Arhivelor Naţionale Istorice Centrale.
1. Conlucrarea
1.1. Cooperarea economică
În aprilie 1989 România lui Ceauşescu avea o ierarhie a
relaţiilor economice: ţările CAER şi celelalte state socialiste, „alte ţări” (a
se citi: economiile de piaţă liberă) şi „ţările în curs de dezvoltare” (adică:
furnizoare de materii prime)[2]. Astfel, cu prima grupă de state, Ceauşescu
cerea ca în cincinalul 1991-1995 să fie realizat un volum al schimburilor de
12-13 miliarde (probabil ruble transferabile – n.n.), fapt care procentual ar fi reprezentat cca 50% din total (la
începutul perioadei comuniste cifra se ridicase la 70%). Cu ţările în curs de
dezvoltare se dorea o creştere până la nivelul de 25-30%, iar cu statele
occidentale la 20-25%. Volumul respectivelor schimburi păstra astfel tendinţa
imprimată în cincinalul 1976-1980 şi se menţinea la nivelul ultimului cincinal
(1986-1990)[3]. Ceauşescu a precizat: „Aşa am avut şi în cincinalul trecut
şi[,] de fapt[,] de vreo trei cincinale avem la fel.”[4] Se urmărea, în primul
rând, asigurarea materiilor prime de bază, socotite a fi în număr de circa 70.
Plata se făcea în produse, luând ca reper preţurile internaţionale.
În privinţa relaţiilor economice cu sovieticii
(programaţi să vină pentru discuţii, la Bucureşti, pe data de 3 mai), care ocupau
primul loc, atât ca volum cât şi ca importanţă, Ceauşescu dorea o creştere a
volumului schimburilor: „Voi aţi făcut aici nişte propuneri, dar cred că
trebuie să ne batem să ajungem la 30.000 (probabil 30 mld. ruble transferabile –
n.n.) în cincinal [1986-1990];
minimum să fie 28.500 [,] nu 26.600. Deci să ne batem şi anul acesta şi pentru
anul viitor să ajungem la cel puţin 28.500 – dar chiar trebuie să depăşim
această cifră. / În ceea ce priveşte cincinalul viitor, să mergem la 45-50,
chiar cu tendinţa să depăşim 50, nu să ne oprim la 45. De fapt[,] să mergem de
la 50 în sus. Minimum să fie 45, dar să ne batem să ajungem la peste 50, atît
la import cît şi la export.”[5]
De la jonglarea cu cifrele globale se trece la manevrarea
lor pe produse. Ministerele şi organismele interesate propuseseră cantităţile
de materii prime necesare a fi importate din Uniunea Sovietică: petrol (8-10
mil. t.), gaze naturale (45-50 mld. m³) şi cărbune cocsificabil (nespecificat).
Elena Ceauşescu, prezentă la şedinţa respectivă, a fost de părere să se
mărească cifrele la import. În contrapartidă, România livra la export: legume
şi fructe proaspete, produse alimentare şi încălţăminte din piele. Problema
care se punea era că, dacă se dorea obţinerea de la sovietici a unor cantităţi
suplimentare, trebuiau oferite, la schimb, cantităţi mai mari. La fructe şi
legume Ceauşescu cerea să nu se mărească cifrele exportate, în timp ce Elena
Ceauşescu cerea ca la alimente cifrele să fie reduse. Discuţia a luat din ce în
ce mai mult turnura unui joc cu sumă nulă sau chiar în pierdere. Ceauşescu redă
dilema: „Dacă noi producem 50 milioane de perechi încălţăminte din piele, nu
putem să le dăm lor 35 de milioane, pentru că trebuie să vindem şi pe devize
convertibile şi să dăm şi în ţară.”[6] Elena Ceauşescu l-a completat: „Trebuie
văzute bine propunerile lor, pentru că dacă ei propun alimente şi alte lucruri
pe care noi le importăm, nu am făcut nimic.”[7] La încălţăminte, Ceauşescu
sfârşeşte prin a fixa dezideratul aiuritor de 140 mil. perechi (35 mil. din
textile, 35 mil. din înlocuitori, 20 mil. din cauciuc şi 40-45 mil. din piele),
or cantitatea totală pe care o putea produce România era de 7 mil. perechi pe
an (35 mil. pe întregul cincinal)[8]. În consecinţă, pentru ca România să
solicite mărirea cantităţilor de produse pe care le importa din Uniunea
Sovietică, trebuia să livreze la export întreaga sa producţie de încălţăminte.
Pentru a încerca să iasă din încurcătură, Ceauşescu se
gândea să stabilească acţiuni de cooperare cu unele dintre republicile unionale
(„că ei le-au dat acum drepturi largi”), prin care spera chiar să depăşească
cifra de 50 mld. (probabil ruble transferabile – n.n). În 1995 el preconiza ca România să exporte în Uniunea
Sovietică mărfuri în valoare de 6 mld. (probabil ruble transferabile – n.n.).
1.2. Cooperarea militară
Un prim capitol al acestui domeniu al cooperării îl
reprezintă dimensiunea sa politico-ideologică[9].
Astfel, în martie 1989 a fost adoptată o declaraţie
politică a ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia privind „descurajarea
nucleară”[10], adresată ţărilor membre NATO. În conţinut se menţiona că s-au
făcut progrese în direcţia dorită prin încheierea acordului de lichidare a
rachetelor cu rază medie şi mai scurtă de acţiune, şi că erau în curs negocierile
pentru reducerea cu 50% a armamentelor strategice. Chestiunea care preocupa
blocul sovietic era cea a armelor nucleare tactice, domeniu în care sovieticii
nu mai puteau ţine pasul cu SUA[11].
Probabil în acelaşi timp a fost adoptată o a doua declaraţie
(nedatată) a aceloraşi ţări, de această dată despre cooperarea economică
internaţională[12]. Ea era adrestă ţărilor membre NATO şi celorlalte state
europene, şi în conţinutul ei se spunea: „Paşii înregistraţi în Europa şi pe
plan internaţional în direcţia dezarmării – prin încheierea acordului privind
rachetele cu rază medie şi mai scurtă de acţiune[,] şi începerea negocierilor
militare de la Viena –, a soluţionării unor conflicte şi reglementării politice
a altor probleme nu au fost însoţiţi de deschideri similare şi în ce priveşte
colaborarea în domeniile economic şi tehnico-ştiinţific.” Altfel spus, statele
comuniste făcuseră concesii în domeniul militar, însă ele nu fuseseră urmate de
concesii similare ale statelor occidentale privind accesul la tehnologiile de
vârf. Şi se continuă: „Colaborarea în aceste domenii a rămas în urma altora.
Dimpotrivă, unele state promovează o politică retrogradă de obstacole,
discriminări şi condiţionări[,] care constituie un anacronism într-o lume în
care se fac eforturi pentru înţelegerea şi trecerea de la confruntare la
convieţuirea paşnică. Colaborarea economică este privită ca un mijloc pentru
obţinerea de concesii în alte domenii, inclusiv în ce priveşte modul de
organizare a unui popor sau altul.”
Fiind sub o anume presiune a opiniei publice, statele
occidentale condiţionau colaborarea economică de politicile interne ale
statelor comuniste privitoare la drepturile omului. La rândul lor, statele
comuniste, întrucât nu mai puteau ţine pasul cu inovaţia tehnologică militară
occidentală, sperau ca, mergând pe calea dezarmării, să aibă acces la
tehnologiile „civile” echivalente: „Se deschid perspective pe măsura eliberării
unor resurse tehnologice din domeniul dezarmării.” În plus, se spune că
„bogăţia nu trebuie să devină un instrument de presiuni şi şantaj, aşa cum sînt
folosite armele.”[13] În acest domeniu Ceauşescu, care hotărâse ca ţara să
plătească integral datoria sa externă şi refuzase alte împrumuturi, dorea să se
arate imun la un asemenea tip de „presiuni” şi „şantaj”, ceea ce făcea, de
altfel, pe suferinţa propriei populaţii.
În perioada 7-8 iulie 1989, la Bucureşti a avut loc
Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la
Tratatul de la Varşovia (TV)[14]. În vederea pregătirii ei, Ceauşescu s-a
adresat (şi) lui Gorbaciov, propunând ordinea de zi a sesiunii şi o întâlnire
„în cerc restrâns” a secretarilor generali (primilor secretari) ai partidelor
participante[15]. Cu acel prilej, participanţii au semnat o declaraţie
concepută în genul producţiilor propagandistice ale blocului comunist,
intitulată: „Pentru o Europă stabilă, şi în securitate, fără arme nucleare şi
chimice, pentru reducerea substanţială a forţelor armate, armamentelor şi
cheltuielilor militare”[16]. Alături de comunicatul conferinţei, declaraţia era
adresată statelor membre NATO[17]. În conţinutul ei se spune: „o atenţie
deosebită s-a acordat, în cadrul consfătuirii, perfecţionării, în continuare, a
activităţii Comitetului Politic Consultativ al tratatului, accentuării
caracterului lui politic, în vederea dezvoltării colaborării şi consultării
reciproce în problemele fundamentale ale construcţiei socialiste.” Prin urmare,
în timpul consfătuirii şi al întâlnirii conducătorilor statelor comuniste
membre ale TV, Ceauşescu îşi exprimase vederile şi despre chestiunile interne
ale „lagărului socialist”. Fără să avem o indicaţie expresă, putem presupune că
el se va fi referit, fie şi în sugestie, la „chestiunea poloneză” şi la
politica lui Gorbaciov. În tot cazul, în centrul interesului lui Ceauşescu
stătea problema politicilor dezvoltate de statele comuniste şi cea a
colaborării politico-economice dintre ele: „În mod corespunzător, trebuie să
acţionăm în sensul celor ce am discutat, inclusiv în ce priveşte problema
aceasta a perfecţionării activităţii Comitetului Politic Consultativ, în
creşterea rolului său în dezbaterea problemelor de construcţie, în dezvoltarea
activităţii de colaborare politico-economică.”[18]
Imaginându-se un lider cu vocaţie mondială, care reuşise
să impună în documentele adoptate cu acel prilej parte din vederile sale,
Ceauşescu putea deci să se declare mulţumit: „În general, după cum aţi văzut –
le-a spus el membrilor Comitetului Politic Executiv (CPEx) –, a fost o şedinţă
unde s-a discutat foarte serios. Sigur, fiecare şi-a prezentat problemele.”[19]
Sau, după caz, obsesiile.
Chestiunea dezarmării apare, în iulie 1989, în „Raportul
referitor la negocierile de la Viena privind reducerea forţelor armate şi a
armamentelor convenţionale[,] şi adoptarea de noi măsuri de încredere şi
securitate în Europa”[20]. Motivaţia care împinsese statele comuniste în acest
proces era legată de situaţia lor economică grea. „La negocierile din cele două
foruri se recunoaşte, atît din partea URSS, cît şi a unor ţări occidentale, că
uriaşa cantitate de armament aflată în Europa[,] ca şi povara cheltuielilor
militare[,] se resimt tot mai mult asupra situaţiei economice şi sociale a
ţărilor respective.”[21] Rolul delegaţiei române la negocieri era, desigur, de
a prezenta „activ” (subl. în text – n.n.) şi de a situa în prim plan „poziţiile şi propunerile [...],
considerentele şi iniţiativele tovarăşului Nicolae Ceauşescu”[22] (subl. în
text – n.n.). Ele se refereau, în
primul rând, la reduceri substanţiale, de cel puţin 50%, ale forţelor armate şi
armamentelor convenţionale – şi în principal a tancurilor şi a celor cu mare
capacitate ofensivă. În al doilea rând, la limitarea prezenţei trupelor străine
pe teritoriul altor state. În fine, la stabilirea unor limite pentru forţele armate
şi armamentele pe care le-ar putea avea o ţară din Europa.
De-a lungul discuţiilor au apărut şi poziţii specifice,
legate de propriile concepţii despre securitate. De pildă, delegaţia sovietică
„este îngrijorată de posibilele implicaţii negative pentru interesele URSS care
pot decurge din aplicarea reducerilor la întreaga aviaţie şi elicopterele de
luptă cu baza la sol. Ea susţine activ că reducerile trebuie să fie aplicate
numai la aviaţia tactică de lovire şi la aviaţia de vînătoare din aviaţia de front.”[23]
Sovieticii îşi doreau păstrarea acelor categorii de arme la care dotarea lor
era superioară sau comparabilă cu a NATO şi reducerea celor la care erau net
surclasaţi sau nu puteau ţine pasul cu producţia adversarului. Date fiind
condiţiile, nu este de mirare că negocierile dintre statele europene evoluau
mai greu decât cele dintre NATO şi TV.
Uniunea Sovietică este trecută în raport şi la capitolul
„greutăţi”. Sprijinită activ de „alte ţări socialiste”, ţara sovietelor
„acţionează cu prioritate pentru extinderea măsurilor şi la activităţile
independente ale forţelor aeriene şi maritime[,] dar se arată inconsecventă în
ce priveşte adoptarea unor măsuri de limitare a activităţilor militare.”[24] În
fine, urmând indicaţiile lui Ceauşescu, delegaţia română îşi propunea impunerea
propriilor obiective, ba chiar fixa şi un termen limită pentru atingerea lor:
mijlocul anului 1990. Anticipând oarecum, putem spune că era vorba de o
politică externă iluzorie în esenţă, şi nu pentru că schimbările revoluţionare
de la sfârşitul anului au făcut-o imposibilă, ci pentru că se situa în afara
câmpului negocierii.
În vederea armonizării poziţiilor statelor comuniste
pentru Sesiunea a 44-a a Adunării generale a ONU, la Minsk a avut loc
întâlnirea adjuncţilor miniştrilor afacerilor externe din unele dintre aceste
state (10-13 iulie)[25]. S-a început prin expunerea diferenţelor de vederi, în
scopul identificării punctelor de acord. Astfel, unele delegaţii, în mod expres
cea a Uniunii Sovietice, „supraevaluând
unele evoluţii din viaţa internaţională (subl. în text – n.n.) şi atmosfera existentă în cadrul
ONU[,] şi subliniind importanţa dialogului sovieto-american, au apreciat că s-a
creat deja un climat de cooperare care ar permite abordarea şi soluţionarea
tuturor problemelor.”[26]
Documentul sugerează că delegaţia română, conform
mandatului încredinţat, s-a situat pe o poziţie opusă: „În contrast cu această
apreciere [sovietică], alte delegaţii au
subliniat că SUA şi alte ţări occidentale nu manifestă voinţa politică de a
soluţiona problemele majore prin negocieri (subl. în text – n.n.), cu participarea şi ţinînd seama
de interesele tuturor ţărilor lumii.”[27] Ceauşescu era iritat de tendinţa
Uniunii Sovietice, condusă de Gorbaciov, de a soluţiona punctele în dispută dintre
statele comuniste şi cele occidentale pe calea negocierilor directe cu SUA.
Poziţia delegaţiei române pare să fi fost cea mai
dificilă, dat fiind că ea s-a detaşat „în toate problemele”. Astfel, ea nutrea
în mod explicit ambiţia de a fi o contrapondere la poziţia sovietică şi în
chestiunea dezarmării, punct în care: „delegaţia sovietică a pus accentul pe
neproliferarea armelor nucleare şi reducerea experienţelor cu asemenea arme,
trecînd practic sub tăcere problema eliminării armamentului nuclear şi
negocierile sovieto-americane în acest domeniu. De asemenea, a acordat
prioritate încheierii convenţiei privind interzicerea şi eliminarea armelor
chimice. A pus în discuţie, ca probleme noi care să stea în atenţia ONU,
conversiunea producţiei militare spre cea paşnică şi reducerea forţelor
militare navale. Alte delegaţii au arătat că negocierile în cadrul Conferinţei
pentru dezarmare de la Geneva stagnează, datorită lipsei voinţei politice a SUA
şi [a] altor ţări occidentale.”[28] În acest din urmă punct, România a fost la
unison cu Cuba, susţinând că dezarmarea nucleară – recunoscută ca prioritară –
trebuie să se desfăşoare simultan cu cea chimică.
În privinţa activităţii sovieticilor în Comisia ONU
pentru dezarmare, critica din documentul cu caracter intern a luat turnura unei
acuze de erezie: „delegaţia sovietică s-a pronunţat pentru reducerea ordinei de
zi şi examinarea problemelor concrete în grupuri restrânse de state, propuneri
pe care le promovează în esenţă ţările occidentale”[29].
În 1986 Uniunea Sovietică făcuse o propunere privind „sistemul cuprinzător de securitate
internaţională” (subl. în text – n.n.),
iar în 1989 a insistat să fie promovată o rezoluţie de ordin general identică
cu cea din anul precedent. De aici MAE român trăgea concluzia că: „A rezultat
preocuparea părţii sovietice de a evita noi abordări, de principiu, la care
ţările occidentale s-ar opune, şi pe care să le poată prezenta apoi ca aspecte
ale sistemului cuprinzător de securitate. Din partea altor delegaţii s-a
manifestat, de asemenea, diminuarea interesului pentru dezvoltarea şi
aprofundarea acestei iniţiative.”[30]
Poziţia sovietică privitoare la Afganistan este taxată ca
lipsită de echilibru: „În ceea ce
priveşte soluţionarea conflictelor (subl. în text – n.n.), partea sovietică a
pus pe primul plan respectarea acordurilor privind Afganistanul şi crearea unui
mecanism al ONU de supraveghere a aplicării acestora. / În legătură cu alte
conflicte, delegaţia URSS s-a pronunţat pentru soluţii bazate pe abordări mai
echilibrate.”[31]
În privinţa chestiunii datoriei externe, delegaţia
sovietică nu se hotărâse dacă în acel an va prezenta în mod oficial propuneri,
mărginindu-se la o poziţie pur declarativă, fapt care nu rămâne nici el trecut
cu vederea în document.
Un punct nodal de dezacord a fost cel privitor la
drepturile omului. Chestiunea a grupat, pe de o parte: Uniunea Sovietică,
Ungaria şi Polonia, iar pe de alta: România, Germania de Est, Cuba şi, parţial,
Bulgaria. Din primul grup, Uniunea Sovietică „şi-a anunţat intenţia de a accepta noi mecanisme ale O.N.U. în acest
domeniu (subl. în text – n.n.)”,
iar Ungaria „a reafirmat poziţia sa conform căreia respectarea şi înfăptuirea
drepturilor individuale şi colective ale omului nu sînt [!] numai o problemă
exclusiv internă, ci sînt o condiţie pentru relaţiile armonioase şi lipsite de
confruntare între state.”[32] Polonia, care avea un reprezentant al primului
guvern necomunist[33], a rămas în surdina celorlalte două state. La rândul său,
celălalt grup de state a susţinut punctul de vedere comunist tradiţional, care
presupunea: „abordarea problematicii drepturilor omului de pe poziţiile ţărilor
socialiste şi respingerea folosirii acesteia pentru amestec în treburile
interne ale altor ţări.”[34]
Privitor la strategia de dezbatere la ONU, acelaşi prim
grup de state a susţinut ideea Uniunii Sovietice, care presupunea că abordarea
unor probleme concrete se poate face „pornind
de la puncte de convergenţă cu ţările occidentale (subl. în text – n.n.) şi de a renunţa la iniţiative şi
idei care ar pune-o [pe Uniunea Sovietică şi, prin extensie, pe celelalte două
state comuniste] în opoziţie cu S.U.A.”[35] Împotriva acestei poziţii, numită
în document „teza sovietică privind
«dezideologizarea» (subl. în text – n.n.)
dezbaterilor în cadrul O.N.U.”[36], s-a ridicat grupul secund de state (fără
Bulgaria de această dată), care a spus că nu vede cum ar putea fi abordate
relaţiile internaţionale (în speţă cele economice şi social-umanitare) altfel
decât de pe poziţii comuniste. Faptul a provocat o explicaţie din partea
sovieticilor, socotită însă de raportorii români drept „confuză şi
neconvingătoare”[37]. În fine, sovieticii au susţinut conceperea unor mecanisme
ale ONU pornind de la dialogul Uniunea Sovietică – SUA, „ale concertării lor
asupra oricăror probleme”[38]. Sovieticii aveau în vedere creşterea rolului
Consiliului de Securitate sub forma acţiunii celor cinci membri permanenţi şi
prin organizarea de şedinţe ale miniştrilor lor de externe, precum şi
extinderea activităţii organismului la domeniile ecologic şi umanitar, mijloace
prin care se sconta accesul la tehnologiile occidentale de vârf. Consfătuirea
s-a încheiat prin obţinerea acordului ţărilor participante de a propune şi
susţine candidatura României în Consiliul de Securitate pentru perioada
1990-1991.
*
Un al doilea capitol îl reprezintă modul în care se
făceau intrările avioanelor şi navelor (civile sau militare) străine (în speţă,
sovietice) în spaţiul aerian, maritim sau terestru al României.
Survolarea de către avioanele sovietice a teritoriului
României avea loc în urma propunerilor făcute de ministrul Transporturilor şi
Telecomunicaţiilor, Pavel Aron, care erau avizate de ministrul Apărării,
gen.-col. Vasile Milea, şi aprobate personal de Ceauşescu[39].
Ceauşescu era cel care aviza, în mod egal, propunerile
pentru autorizarea intrării în apele teritoriale ale României a navelor
militare străine (sovietice). Este vorba, în mod concret, de aprobarea ca două
nave militare sovietice – crucişătorul „Oceakov” şi fregata „Razitelnîi”,
aflate în subordinea comandantului Flotei Uniunii Sovietice din Marea Neagră –
să intre în apele teritoriale române şi să viziteze portul Constanţa (24-28
aprilie)[40]. Navele erau dotate cu rachete, tunuri antiaeriene şi grenade
reactive, echipajele fiind formate din 98 ofiţeri, 92 maiştri militari, şi 490
subofiţeri şi militari în termen. La bordul lor era îmbarcată şi brigada
artistică a Flotei Uniunii Sovietice din Marea Neagră. Partea sovietică a rugat
ca în program să se prevadă: vizite protocolare la autorităţile civile şi
militare din oraş, organizarea unei conferinţe de presă la bordul uneia dintre
nave, vizitarea lor de către populaţia Constanţei, susţinerea unor spectacole
de către brigada artistică, precum şi întâlniri între militarii sovietici şi
cei români.
MApN a propus lui Ceauşescu, între altele: executarea
salutului naţiunii şi a salutului de răspuns; depunerea câte unei coroane de
flori la Monumentul Victoriei şi monumentele marinarilor şi ostaşilor sovietici
din Constanţa; primirea conducătorului marşului, însoţit de 5-6 persoane, la
Comandamentul Marinei Militare din MApN; vizitarea de către aceiaşi a
Institutului de Marină şi a Centrul de Scafandri, iar de către echipajele
navelor a locurilor istorice, muzeelor şi obiectivelor turistice; vizitarea
Bucureştiului – „contra[]cost”; oferirea unui dejun pentru 24 de persoane şi
vizitarea navelor de către 40 de militari şi ofiţeri din marina militară
română; transmiterea la radio şi publicarea în presa centrală şi locală a unor
ştiri legate de vizită. Pentru vizitele la Institutul de Marină şi Centrul de
Scafandri era avută în vedere aplicarea măsurilor decretului nr. 408/1985
privind apărarea secretului de stat.
Tranzitarea teritorului României de către trupe militare
străine (sovietice în acest caz) avea loc după acelaşi tipic. Astfel, în
noaptea dintre 2 şi 3 iunie trei grupe operative din armata sovietică,
constituite într-o singură coloană, având în compunere 83 de autovehicule cu
240 de persoane, urmau să tranziteze teritoriul României pentru a participa la
o aplicaţie militară de comandament şi stat major în Bulgaria (4-9 iunie).
Operaţiunea era proiectată pe itinerariul: Galaţi, Brăila, Ţăndărei, Hârşova,
Medgidia, Negru Vodă, iar întoarcerea pe acelaşi traseu, în noaptea dintre 10
şi 11 iunie[41]. MApN împreună cu Ministerul de Interne erau însărcinate să ia
măsurile „ce se impun” în astfel de situaţii.
*
Un al treilea capitol constă în modul de desfăşurare a
primirii în România a delegaţiilor militare şi a ofiţerilor sovietici.
În perioada 25-29 aprilie 1989 era avută în vedere
primirea unei delegaţii militare sovietice, la conducerea căreia se afla
locţiitorul şefului Direcţiei Principale Politice a Armatei şi Flotei Militare
Sovietice, scopul fiind schimbul de experienţă în domeniul muncii
organizatorice de partid în armată[42]. Acţiunea avea loc ca răspuns la vizita
efectuată în 1987 de către o delegaţie a Consiliului Politic Superior al
Armatei Române. MApN a propus lui Ceauşescu, între altele: ca delegaţia, care
era însoţită de ataşatul militar sovietic la Bucureşti, să fie primită şi să
aibă convorbiri la MApN, la consiliile politice ale Comandamentului Marinei
Militare, ale Armatei I şi Diviziei 9 Mecanizate, şi la comitetul de partid al
Academiei Militare; să viziteze Institutul de Marină, Regimentul 36 Mecanizat -
Mihail Kogălniceanu, Ecluza de la Agigea, precum şi Întreprinderea Agricolă de
Stat Murfatlar, în condiţiile aplicării măsurilor decretului nr. 408/1985
privind apărarea secretului de stat. Totodată, se prevedea depunerea de coroane
de flori la Monumentul Eroilor Patriei şi Monumentul Ostaşilor Sovietici din
Bucureşti, ca şi publicarea în presa centrală şi militară a unor scurte ştiri
privitoare la vizită.
În 26 iunie, la cererea sa, avea să fie primit la
Bucureşti gen. Pavel Luşev, comandantul şef al Forţelor Armate Unite (FAU),
pentru examinarea unor materiale din domeniul militar (probabil ale părţii
române) care urmau să fie prezentate la Consfătuirea Comitetului Politic
Consultativ al TV[43].
În Planul activităţilor comune ale FAU aprobat de
Ceauşescu, s-a prevăzut primirea în România (17-25 mai) a 5-6 generali şi
ofiţeri din Statul Major al FAU, care să participe la inspectarea Diviziei 10
Mecanizate şi a Regimentului 15 Mecanizat din garnizoana Iaşi, a regimentelor
63 Tancuri şi 3 Artilerie, şi a Divizionul 327 Artilerie Antitanc din
garnizoana Bacău[44]. Unităţile respective erau destinate să facă parte din FAU
şi mai fuseseră vizitaze cu prilejul unor inspecţii anterioare. În timpul
prezenţei ofiţerilor străini în unităţi erau aplicate prevederile Decretului
nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat.
*
Un al patrulea capitol îl reprezintă participarea
ofiţerilor români la întrunirile FAU ale Tratatului de la Varşovia.
Astfel, ofiţerii români care lucrau în Comandamentul
Unificat aveau în plan să participe la un simpozion pe tema: „V.I. Lenin şi
contemporaneitatea”, desfăşurat la Moscova (17 aprilie)[45]. Evenimentul era
organizat de Statul major al FAU, pentru ofiţerii din Comandament. Pentru
reprezentantul Armatei Române, lui Ceauşescu i s-a adresat propunerea de a fi
prezentată expunerea: „V.I. Lenin despre natura agresivă a imperialismului.
Problemele războiului şi păcii în epoca contemporană”. În prealabil,
comunicarea a fost văzută (avizată) de Secţia Propagandă şi Presă a CC al PCR.
Viceamiralul Ştefan Dinu, şeful Direcţiei Informaţii din
Marele Stat Major, însoţit de un ofiţer, avea să participe la Consfătuirea
şefilor direcţiilor informaţii din marile state majore ale armatelor statelor
participante la Tratatul de la Varşovia, desfăşurată în Polonia (15-19 mai)[46].
Scopul întâlnirii era de a se prezenta informări privind situaţia
politico-militară şi militară internaţională. În anii precedenţi s-au mai
desăşurat întâlniri de acelaşi tip, care erau organizate, potrivit
„principiului rotaţiei”, în fiecare dintre statele membre ale Tratatului de la
Varşovia. Delegaţia română urma să prezinte o scurtă informare despre situaţia
politico-militară şi (doar) militară a Europei, văzută (avizată) în prealabil
de Secţia Propagandă şi Presă a CC al PCR. Pentru anul 1990 era programată,
timp de 3-4 zile, potrivit aceluiaşi principiu, desfăşurarea unei întâlniri de
lucru similare, la care urma să participe şi şeful Direcţiei Informaţii din
Armata cubaneză.
O delegaţie militară română, condusă de gen.-lt. Nicolae
Eftimescu, prim-locţiitor al şefului MStM, însoţit de viceamiralul Ion Muşat,
comandantul Marinei Militare, gen.-mr. Constantin Ioniţă, comandantul
artileriei armatei şi doi ofiţeri, urma să participe la cea de-a 39-a şedinţă a
Consiliului militar al FAU, desfăşurată în Germania de Est (22-24 mai)[47].
Acţiunea făcea parte din Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor
participante la TV şi avea pe ordinea de zi obiective legate de starea trupelor
de artilerie, a mijloacelor antitanc, situaţia flotelor maritime militare şi
perfecţionarea lor în perioada 1991-1995. Totodată, în anexă era concepută o
ştire care urma să fie transmisă în mass-media la data respectivă, din care se
poate reţine că şedinţa „s-a desfăşurat [sic!]
într-o atmosferă de lucru şi s-a caracterizat prin spirit de prietenie şi
colaborare tovărăşească.”[48]
O altă delegaţie română, condusă de Gheorghe Zărnescu,
vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării, a participat la Şedinţa a
58-a a Comisiei permanente a CAER pentru industria de apărare, desfăşurată la
Sofia, în Bulgaria (30 mai - 1 iunie)[49]. Din delegaţie făcea parte şi
gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării
Naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a
Armatei. Ordinea de zi a şedinţei a cuprins, pe lângă analiza activităţii
Comisiei pe anul 1988, probleme specifice de colaborare în domeniul importului,
exportului şi a reparaţiilor de tehnică militară din statele membre ale FAU.
Era avută în vedere coordonarea planurilor de producţie şi de livrări reciproce
de tehnică militară pentru cincinalul 1991-1995. Apoi, elaborarea şi crearea
producţiilor automatizate flexibile de tehnică specială (PAFS). Totodată, se
viza coordonarea elaborării şi fabricaţiei sistemului automatizat de conducere
a trupelor de campanie (SACTC). Fiecare ţară se specializa în fabricarea
diverselor componente ale sistemului, România preluând suplimentar standul de
probe SI-89, „în scopul asigurării mijloacelor de plată necesare achiziţionării
unui complex modernizat pentru eşalonul tactic”[50] în cincinalul următor. În
fine, Comisia a examinat şi aprobat: o serie de standarde în domeniul tehnicii
militare; introducerea maselor plastice în fabricaţia de tehnică militară,
servicii medicale şi tehnică de aviaţie; clasificarea şi codificarea produselor
militare.
*
Un al cincilea capitol este dat de acceptarea decorării
ofiţerilor români cu ordine şi medalii sovietice, şi autorizarea purtării lor.
În aprilie a fost acceptată decorarea a 35 de generali şi
ofiţeri români cu medalia sovietică „Pentru întărirea prieteniei în luptă”[51].
Prilejul era dat de „Ziua Victoriei asupra Germaniei fasciste”. Ofiţerii
primiseră anterior avizul Comisiei de cadre a CC al PCR. Înmânarea medaliilor
urma să fie făcută, ca şi în cazurile precedente, de către ambasadorul sovietic
la Bucureşti, la sediul Ambasadei Sovietice.
În februarie, unor cadre de conducere, generali şi
ofiţeri activi şi în rezervă din Armata română, care au fost decoraţi în
perioada 1984-1988, cu prilejul unor vizite în străinătate, participării la
activităţi comune cu alte armate şi sărbătoririi unor evenimente importante, li
s-a aprobat să poarte decoraţii conferite de alte state[52]. Autorizarea avea
loc prin decizie prezidenţială, în baza art. 75, p. 7 din Constituţie. Era
vorba despre ministrul Apărării Naţionale, prim-adjuncţii şi adjuncţii săi,
precum şi de alţi 222 generali şi ofiţeri activi şi în rezervă.
În privinţa decoraţiilor sovietice reţinem acordarea
medaliei jubiliare „40 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea
Patriei 1941-1945”, conferită de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii
Sovietice, între alţii, următorilor: gen.-col. Vasile Milea, ministrul Apărării
Naţionale, gen.-lt. Ilie Ceauşescu, prim-adjunct al ministrului Apărării şi
secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, gen.-lt. Victor-Atanase
Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării şi şef al Departamentului
pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei (ca şi altor generali
precum Ion Hortopan şi Iulian Topliceanu, viceamiralului Ştefan Dinu sau... mr.
Dumitru-Dorin Prunariu).
Apoi, decernarea medaliei jubiliare „A 70-a Aniversare a
Forţelor Armate ale URSS”, conferită de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii
Sovietice, între alţii, următorilor: Vasile Milea, gen.-mr. Ştefan Guşă,
prim-adjunct al ministrului Apărării şi şef al Marelui Stat Major, Ilie
Ceauşescu, Victor-Atanase Stănculescu (ca şi altor generali: Ion Hortopan,
Iulian Topliceanu, Mihai Chiţac, Ion Dândăreanu, Nicolae Eftimescu, Ioan
Geoană, Gheorghe Bărbulescu şi viceamiralului Ştefan Dinu).
În fine, conferirea medaliei „Pentru Întărirea Prieteniei
de Luptă”, acordată de ministrul Apărării al Uniunii Sovietice, între alţii,
lui Ştefan Guşă. Totodată, Vasile Milea era autorizat să poarte şi „Ordinul
Revoluţia din Octombrie”, conferit de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii
Sovietice; iar Dumitru-Dorin Prunariu era autorizat să poarte şi titlul de
„Erou al Uniunii Sovietice”, ordinul „Lenin” şi medalia „Steaua de Aur”,
conferite de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice pentru încheierea
cu succes a zborului cosmic orbital ştiinţific de cercetare „Saliut 6” -
„SOIUZ”.
*
Un al şaselea capitol presupunea antrenamentele şi
aplicaţiile militare comune.
În baza Documentului Conferinţei de la Stockholm, în
ianuarie statele participante au comunicat activităţile militare notificabile
pe care urmau să le desfăşoare în cursul anului 1989[53]. Conform centralizării,
au rezultat 15 aplicaţii militare care urmau să fie supuse observării (cu două
mai puţin decât anul anterior), şase dintre ele având loc în state membre NATO,
şapte în ţările Tratatului de la Varşovia şi două în ţări neutre. În 1988 MApN
a trimis observatori la 6 aplicaţii (desfăşurate atât în ţări
democrat-liberale, cât şi în state socialiste), „care au permis unele concluzii
importante privind organizarea, înzestrarea, instruirea şi întrebuinţarea
diferitelor categorii de forţe armate şi genuri de arme.”[54] În 1989 s-a
propus participarea României, cu câte doi observatori, tot la şase aplicaţii,
planificate să aibă loc în perioada iunie-octombrie în: Uniunea Sovietică,
Polonia, Turcia, Germania Federală, Franţa şi Suedia. Respectivele aplicaţii prezentau
„interes în mai buna cunoaştere a armatelor străine”[55]. În privinţa Uniunii
Sovietice, România nu dorea să participe la aplicaţia planificată în luna
aprilie (cu un efectiv de 17 000 de militari), însă urma să ia parte la
cea din august (cu acelaşi efectiv)[56].
În 18 aprilie era planificată verificarea capacităţii de
luptă a forţelor de serviciu din apărarea antiaeriană română, prin executarea
de zboruri ale unor aeronave militare sovietice[57]. Nu era prevăzut ca
avioanele să aterizeze pe aeroporturile româneşti, cu excepţia cazurilor de
forţă majoră. Operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU
ale statelor participante ale TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de
Ceauşescu. Data a fost propusă de către Statul major al FAU, care a solicitat
şi participarea unui ofiţer (sovietic) din componenţa sa. Totodată, în Punctul
de comandă principal de la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului
urma să sosească reprezentantul comandantului şef al FAU la Bucureşti, însoţit
de un ofiţer. Pentru scopul propus, urmau să fie luate măsurile de respectare a
prevederilor decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat[58].
În perioada 15-16 mai a fost programată participarea la
un antrenament de cooperare a unităţilor de apărare antiaeriană şi de aviaţie
ale României, Bulgariei şi Uniunii Sovietice, fiecare dintre state cu câte 20
de avioane-ţintă[59]. Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, avioanele nu urmau
să aterizeze pe aerodromurile celorlalte părţi. Punctele de comandă erau la
Regimentul 57 Aviaţie de Vânătoare (unde erau primiţi doi ofiţeri bulgari şi
doi sovietici) şi Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului sau Divizia
16 Apărare Antiaeriană (unde urma să se deplaseze reprezentantul comandantului
şef al FAU la Bucureşti, împreună cu doi ofiţeri). Operaţiunea era stipulată în
Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante ale TV, pentru
Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu. MApN urma să aplice prevederile
Decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat.
Până la data de 1 iulie, MApN urma să transmită
Ministerului Apărării al Uniunii Sovietice planificarea pentru anul 1990 a
tragerilor de luptă pe care urmau să le execute în poligoanele din Uniunea
Sovietică unităţile române de rachete antiaeriene, rachete operativ-tactice şi
piloţi din aviaţia de vânătoare[60]. Astfel, erau preconizate: Brigada I,
Regimentul 11 Rachete Antiaeriene „VOLHOV” şi Divizionul 63 Rachete Antiaeriene
„DVINA”, cu un total de 654 militari; Regimentele 51 şi 53 Rachete Antiaeriene
„KUB”, cu un total de 560 militari; Brigada 32 Rachete Operativ-Tactice, cu 192
militari; 28 piloţi din aviaţia de vânătoare şi o grupă de 23 ofiţeri pentru
coordonarea şi conducerea tragerilor[61].
În perioada 1-17 iulie, în Marea Neagră era proiectată o
aplicaţie a escadrei comune de nave a Flotei Uniunii Sovietice şi a Forţelor
Maritime Militare ale Bulgariei[62]. Comandantul şef al FAU a invitat la
acţiune pe viceamiralul Ion Muşat, comandantul Marinei Militare Române. Astfel,
invitatul urma să se deplaseze la unele activităţi ale aplicaţiei, timp de 6-7
zile, în perioada 6-17 iulie[63].
Ca şi în anii anteriori, în perioada 24-29 iulie unităţi
şi subunităţi de rachete antiaeriene aveau de executat trageri de luptă în
poligonul din Uniunea Sovietice[64]. La ele au fost planificate să participe
subunităţi din Regimentul 4 Rachete „VOLHOV” şi Regimentul 53 Rachete
Antiaeriene „KUB”, însumând un număr de 189 ofiţeri, 111 maiştri militari şi
subofiţeri, şi 288 militari în termen. Comanda urma să fie asigurată de
gen.-mr. Dimitrie Popa, comandantul Diviziei 16 Apărare Antiaeriană a
Teritoriului, iar operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale
FAU ale statelor participante la TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat
de Ceauşescu[65].
La invitaţia Ambasadei Sovietice la Bucureşti, în
perioada 28 iulie-1 august nava-şcoală „Mircea” urma să participe la
festivităţile prilejuite de sărbătorirea Zilei Flotei Maritime Militare a
Uniunii Sovietice din Marea Neagră, de la Sevastopol[66]. Evenimentul era legat
astfel de marşurile de instrucţie pentru perfecţionarea pregătirii elevilor de
la Institutul de Marină. La acţiune erau programaţi să ia parte 25 ofiţeri, 19
maiştri militari, 156 elevi şi militari în termen, urmând să fie vizitate
porturile: Varna, Istanbul, Sevastopol şi Suhumi. 75% din echipaj erau cadre şi
elevi care participau pentru prima dată la un asemenea marş. Nava-şcoală avea
să fie condusă de contraamiralul Constantin Iordache, locţiitorul comandantului
Marinei Militare, iar conducătorul marşului urma să fie căpitanul de rangul I
Constantin Pora, comandantul Institutului de Marină. Bricul Mircea mai
efectuase în 1987 şi 1988 asemenea marşuri de instrucţie în Marea Neagră, cu
vizitarea statelor riverane.
Membrii echipajului aveau în program: să dea salutul
naţiunii la intrarea în porturi; să facă vizite protocolare la autorităţile
locale şi să primească vizite de răspuns; să depună coroane de flori; să
participe la unele întâlniri cultural-sportive cu marinarii străini; să
viziteze unele obiective militare şi turistice, şi să permimtă vizitarea
navei-şcoală de către populaţie; să fie oferite – pe bază de reciprocitate –
unele cadouri simbolice şi câte un dejun pentru autorităţile locale (la care să
participe 14 persoane). MAE urma să se ocupe de obţinerea acordului statelor
care urmau să fie vizitate, iar oficiile diplomatice ale României din
respectivele state să sprijine pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor
proiectate. Cheltuielile urmau să fie suportate de MApN. Totodată, presa
centrală şi radioteleviziunea urmau să transmită ştiri referitoare la vizite[67].
În perioada 13-22 septembrie au fost programate să se
deplaseze în Uniunea Sovietică unele subunităţi din Brigada 37 rachete
operativ-tactice, cu un efectiv de 58 ofiţeri, 33 maiştri militari şi
subofiţeri, şi 100 militari în termen, sub conducerea gen.-mr. Constantin
Ioniţă, comandantul Artileriei, pentru a executa trageri de luptă în poligon[68].
Operaţiunea era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor
participante la TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu[69].
În perioada 2-7 octombrie se proiecta deplasarea în
Uniunea Sovietică, pentru a executa trageri de luptă în poligon, a unor
subunităţi din Regimentul 15 Rachete Antiaeriene „VOLHOV” şi Regimentul 48
Rachete Antiaeriene „KUB”, totalizând 189 ofiţeri, 111 maiştri militari şi
subofiţeri, şi 288 militari în termen, sub conducerea col. Constantin Rotariu,
comandantul Diviziei 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului[70]. Şi respectiva
operaţiune era stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor
participante ale TV, pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu[71].
*
Un al şaptelea capitol privea deplasarea unor cadre de
conducere ale MApN, ofiţeri români sau delegaţii în Uniunea Sovietică sau în
state membre ale TV, având diferite obiective.
La sfârşitul lunii aprilie, timp de 3 zile, a fost
proiectată deplasarea în Uniunea Sovietică a gen.-lt. Victor-Atanase
Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al
Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei, însoţit de
patru specialişti[72]. Călătoria urma să fie făcută în baza „indicaţiilor” lui
Ceauşescu de a importa pentru aviaţia militară avioane MIG-29. Se intenţiona
„reluarea tratativelor” cu Uniunea Sovietică pentru achiziţionarea unei
escadrile de avioane MIG-29, împreună cu rachetele de bord, muniţia, mijloacele
de asigurare tehnică şi pregătirea personalului la furnizor. Dintre acestea, în
1989 urmau să fie cumpărate patru aparate cu simplă comandă şi două cu dublă
comandă (în valoare de circa 108 milioane ruble), iar în 1990 opt cu simplă
comandă (în valoare de circa 122 milioane ruble)[73].
Mandatul delegaţiei presupunea ca tratativele să se
desfăşoare pe baza ofertei transmise de furnizor pentru o escadrilă întreagă,
adică: 14,150 milioane ruble pentru un MIG-29 cu simplă comandă şi 13,500
milioane ruble pentru un MIG-29UB cu dublă comandă. Partea română urma să
solicite reducerea preţului cu 5-10%, iar dacă sovieticii nu erau de acord cu
nicio reducere, „să se accepte preţurile de ofertă şi să se semneze
contractul”. În plus, în scopul realizării avionului de luptă românesc, se
solicitau două motoare de avion MIG-29 de rezervă, în loc de unul, cât fusese
deja oferit pentru industria aeronautică română.
Totodată, se transmitea furnizorului „cererea unui
partener extern de a cumpăra prin intermediul ţării noastre avioane de
vînătoare-interceptare şi se va discuta modul de efectuare a acestei acţiuni”.
Cu acelaşi prilej, urma să se discute cu persoane având funcţii de răspundere
din conducerea unor ministere şi organe centrale sovietice şi alte „aspecte ale
colaborării în domeniul special”, şi anume: cooperarea în fabricarea de tehnică
militară pe bază de licenţă şi documentaţie sovietică, şi livrările reciproce
de bunuri speciale de la momentul respectiv şi de perspectivă.
Persoanele cu care Stănculescu era împuternicit să poarte
tratativele erau: locţiitorul ministrului relaţiilor economice externe pentru
domeniul special, vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării care
coordona sectorul special, locţiitorul ministrului industriei aviaţiei şi
locţiitorul ministrului apărării pentru probleme de înzestrare ai Uniunii
Sovietice[74].
În perioada 11-14 aprilie, gen-mr. dr. Gheorghe
Niculescu, şeful Secţiei traumatologie-ortopedie de la Spitalul Militar
Central, a fost propus să participe la Moscova, la Conferinţa grupei de
redactare a „Ghidului de asistenţă medicală, pe etape, a traumatizaţilor în
condiţii de afectare în masă şi de catastrofă”[75]. Propunerea a fost avizată
de Comitetul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie.
Între 18 şi 23 iunie a fost proiectată deplasarea în
Uniunea Sovietică a gen.-mr. Iosif Rus, comandantul aviaţiei militare, însoţit
de trei ofiţeri, pentru cunoaşterea în detaliu a posibilităţilor de utilizare
în luptă a avioanelor MIG-29 care urmau să fie achiziţionate în cursul anului[76].
Operaţiunea avea loc în baza indicaţiilor date de Ceauşescu în şedinţa
Consiliului Apărării din 31 mai, prin care se avea în vedere cumpărarea unui
număr de trei astfel de aparate, împreună cu muniţia, rachetele de bord şi
tehnica necesară exploatării. Pentru cunoaşterea aplicată a posibilităţilor de
întrebuinţare a avioanelor, sovieticii organizau în oraşul Frunze o prezentare
tehnică a aparatului împreună cu toate variantele de înarmare şi mijloacele
tehnice de exploatare[77].
Între 17 şi 27 aprilie, pe de o parte, şi între 1 şi 10
iulie, pe de altă parte, a fost programată trimiterea în Uniunea Sovietică a
avionului IL-18 YR-IMY, din înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport, pentru
reparaţii capitale[78]. Era vorba de o aeronavă care efectua zboruri „de
importanţă excepţională”, şi care era însoţită de 13 specialişti necesari
pentru operaţiunile de transport, predare şi recepţie. Nu avem nicio indicaţie
exactă cu privire la genul misiunilor pentru care era utilizată. În timpul cât
aeronava lipsea, zborurile de o importanţă asemănătoare erau suplinite de
aeronava IL-18 YR-IMM.
În perioada 24-27 aprilie în plan era participarea
gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu – prim-adjunct al ministrului Apărării
Naţionale, şef al Departamentului pentru producţia de Apărare şi Înzestrare a
Armatei şi membru în Consiliul Tehnico-Militar – la Şedinţa a 39-a a
Consiliului Tehnico-Militar al FAU, desfăşurată în Polonia[79]. Operaţiunea era
stipulată în Planul activităţilor comune ale FAU ale statelor participante la TV,
pentru Armata RSR, pe anul 1989, aprobat de Ceauşescu. Conform mandatului,
reprezentantul român trebuia să fie de acord cu toate punctele stipulate în
ordinea de zi a şedinţei.
Un prim punct privea îndeplinirea planurilor de livrări
reciproce la noile tipuri de armament şi tehnică, în scopul înzestrării
armatelor pe perioada 1986-1990 şi scoaterea din înzestrare a vechilor tipuri
de tehnică. La punctul doi se recomanda înzestrarea armatelor cu 24 de noi
tipuri de tehnică, adoptarea parametrilor tehnico-tactici, a metodicilor de
încercări şi a lucrărilor de cercetare finalizate pentru acestea. Şapte dintre
ele au fost realizate în România[80]. Punctul trei viza modernizarea tancurilor
T-72 şi urgentarea lucrărilor de acelaşi gen la tancurile T-55A.
Punctul patru viza stabilirea volumului activităţilor şi
termenelor de întocmire a „Programului de dezvoltare a armamentului şi tehnicii
pentru armate pe perioada până în anul 2000”. Punctul cinci avea în vedere
îndeplinirea recomandărilor şedinţelor 33-38 ale Consiliului Tehnico-Militar,
prin realizarea unui complex automatizat de perspectivă pentru conducerea
focului artileriei şi precizarea planurilor de activităţi comune în domeniul
tehnico-militar pe anii 1989 şi 1990. La acest punct, Stănculescu trebuia să
precizeze că, în vederea recomandării de înzestrare, prezentarea aruncătorului
de grenade automat de calibrul 40 mm se va face în poligonul de experimentări
al Armatei Române.
La punctul 6, reprezentantul român avea să ia act de
prezentările făcute cu privire la producerea în comun a armamentului şi
tehnicii în cadrul NATO (în concret cazurile SUA, RFG, Italiei şi Greciei). În
fine, în afara ordinii de zi se avea în vedere un schimb de opinii, fără a se
lua vreo hotărâre, în legătură cu perfecţionarea atribuţiunilor Comitetului
Tehnic al FAU şi a Consiliului Tehnico-Militar. Stănculescu trebuia să susţină
că organismele în discuţie „pot fi îmbunătăţite, fără mărirea actualului
aparat”[81].
Pe 28 aprilie se avea în vedere deplasarea la Moscova a
gen.-lt. Nicolae Eftimescu, prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major[82].
El urma să fie însoţit de un reprezentant al MAE şi de doi ofiţeri care
anterior luaseră parte la şedinţele pe aceeaşi temă. Delegaţia se conducea după
mandatul aprobat în luna martie de Ceauşescu pentru desfăşurarea negocierilor
de la Viena privitoare la forţele armate şi armamentele convenţionale din
Europa.
În perioada 26-30 iunie a fost proiectată deplasarea în
Uniunea Sovietică a gen.-lt. Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului Apărării
Naţionale şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, însoţit de
gen.-mr. Ion Pantilimonescu, secretar al consiliului politic al Armatei a IV-a,
şi de patru ofiţeri, pentru a face un schimb de experienţă în domeniul muncii
de partid în armată[83]. Ofiţerii duceau un mesaj de salut din partea lui
Nicolae Ceauşescu, „în cazul în care şeful delegaţiei va fi primit la
conducerea de partid şi de stat a U.R.S.S.”[84] Totodată, ei aveau instrucţiuni
ca, în cazul în care li se vor conferi decoraţii, să le accepte şi să depună o
coroană de flori la un monument care va fi stabilit de partea sovietică. În
fine, era prevăzută publicarea de scurte ştiri cu privire la vizită în ziarele:
„Scînteia”, „România liberă” şi săptămânalul „Apărarea patriei”.
Între 24 şi 27 octombrie, gl.-lt. Ioan Geoană, şeful
Apărării Civile, însoţit de doi ofiţeri, urma să participe la o consfătuire de
lucru a şefilor apărării civile din ţările membre ale TV, desfăşurată în
Germania de Est[85]. În timpul ei, participanţii aveau să fie informaţi despre
rolul apărării civile în prevenirea şi lupta împotriva catastrofelor şi
avariilor grele, precum şi asupra concepţiei Germaniei de Est privitoare la
securitatea nucleară.
În perioada 5-7 decembrie o delegaţie română, condusă de
gen.-lt. Victor-Atanase Stănculescu, prim-adjunctul ministrului Apărării
Naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a
Armatei, a participat la Şedinţa a 59-a Comisiei permanente a CAER pentru
colaborare în domeniul industriei de apărare, desfăşurată în Ungaria[86].
Ordinea de zi şi recomandările adoptate au corespuns punctului de vedere
adoptat de „Conducerea superioară” (Ceauşescu) în data de 28 noiembrie. Primul
punct în discuţie a fost Planul de lucru al Comisiei pe anii 1990-1991, unde au
fost trecute principalele acţiuni care făceau obiectul comisiei şi al organelor
sale de lucru, urmând ca perioadele de desfăşurare să fie precizate în cursul
şedinţei a 61-a a Comisiei. La propunerea delegaţiei române, Sectorului industriei
de apărare din Secretariatul CAER i-a fost trasată sarcina ca la şedinţa a 60-a
a Comisiei să fie pregătit pentru a examina „propuneri privind perfecţionarea
mecanismului colaborării”.
La punctul doi s-a discutat despre coordonarea planurilor
de producţie şi de livrări reciproce de tehnică militară în cincinalul
1991-1995. S-a recomandat ca în trimestrul III al anului 1990 statele
participante să fie pregătite să semneze acordurile de lungă durată pentru
cincinalul în cauză. Punctul trei viza elaborarea „Programului de dezvoltare a
armamentului şi tehnicii militare pentru armatele statelor participante la
Tratatul de la Varşovia pe perioada pînă în anul 2000”. O primă redactare a
documentului fusese transmisă deja armatelor de către Comitetul Tehnic al FAU,
la începutul lunii decembrie. Întrucât pe baza „Planului de dezvoltare...” se
elaborau prognozele până în anul 2000, a fost adoptat şi „Planul precizat de
elaborare a prognozelor...”. Pentru scopul propus, în ianuarie 1990 a fost
programată la Moscova o întâlnire de lucru pentru analizarea proiectului primei
redactări a Programului, care trebuia definitivat până în luna aprilie. În
fine, în martie 1990, în cursul unei întâlniri din Cehoslovacia, urmau să fie
puse de acord volumele orientative de livrări de tehnică militară recomandată
să intre în înzestrarea armatelor în anii 1996-2000, stipulate în protocoale
bilaterale.
La punctul patru, Comisia a adoptat o serie de propuneri
făcute de Secţia pentru producţiile automatizate flexibile de tehnică specială
(PAFS) cu privire la: crearea de prototipuri de module şi sectoare automatizate
flexibile, elaborarea de proiecte tehnice, precizarea programelor de lucrări în
domeniu adoptate anterior şi planul de lucru al secţiei pe perioada 1990-1991.
La punctul cinci, în vederea coordonării conceperii şi fabricaţiei în ţările
membre a elementelor pentru sistemul automatizat de conducere a trupelor de
campanie (SACTC), a fost aprobat planul de lucru al Consiliului
Tehnico-Economic al organizaţiei internaţionale „Inter-ASU” pe anii 1990-1991,
trasându-i-se sarcina ca la şedinţa a 60-a a Comisiei să prezinte analiza şi
rezultatele activităţii sale pe anul 1989. La punctul şapte a fost aprobată
activitatea grupei de lucru coordonatoare privind modernizarea tancurilor T-55
şi măsurile suplimentare referitoare la modernizarea tancurilor T-72. Totodată,
s-a recomandat ţărilor membre să adopte măsurile necesare pentru îmbunătăţirea
ritmicităţii livrărilor de piese de schimb şi elemente de completare pentru
tehnica blindată[87].
*
Un al optulea capitol îl reprezintă petrecerea
concediilor de odihnă în Uniunea Sovietică de către cadrele de conducere ale
MApN şi a unele călătorii de agrement pentru ofiţerii români şi străini.
În perioada 1986-1989 au efectuat concediul de odihnă în
România, timp de 10-14 zile, ministrul apărării naţionale al Germaniei de Est
şi 8 adjuncţi ai miniştrilor apărării naţionale din alte ţări socialiste. În
contrapartidă, ministrul apărării naţionale al României a fost în concediu în
Iugoslavia, iar un adjunct al său în Uniunea Sovietică[88]. În acest sens, în
1989 mai multe state comuniste trimiseseră invitaţii conducerii armatei române.
Între ele, Uniunea Sovietică, pentru: ministrul apărării naţionale, gen.-col.
Vasile Milea; prim-adjunctul ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui
Stat Major, gen.-mr. Ştefan Guşă; adjunctul ministrului apărării naţionale şi
secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, gen.-lt. Ilie Ceauşescu;
prim-adjunctul ministrului apărării naţionale şi şef al Departamentului pentru
Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei, gen.-lt. Victor-Atanase
Stănculescu; şi unui alt adjunct al ministrului (nenominalizat). A fost
aprobată efectuarea unei părţi din concediul de odihnă în Uniunea Sovietică
pentru Ştefan Guşă, timp de 10 zile (Ilie Ceauşescu pleca în Cehoslovacia, iar
Victor Atanase Stănculescu în Ungaria).
Totodată, a fost aprobată efectuarea unei părţi din
concediul de odihnă pe anul 1989, în străinătate, pe bază de reciprocitate,
pentru un număr de 76 cadre militare române, împreună cu soţiile, dintre care
11 generali şi ofiţeri încadraţi în funcţii din nomenclatura CC[89]. În Uniunea
Sovietică a fost programat să meargă lt.-col. Ion Ivan, comandant de brigadă,
timp de 21 de zile, în cursul lunii iulie. În România au fost programate să
vină între 2 şi 12 cadre militare, în total 76, din statele cu care existau
convenţii în domeniu[90]. Conform convenţiei, fiecare dintre state suporta
cheltuielile de cazare şi masă pentru ofiţerii invitaţi.
Între 13 şi 16 iunie a fost proiectată organizarea unei
călătorii de documentare cu ataşaţii militari străini (inclusiv sovietic) şi cu
soţiile lor, în judeţele Buzău şi Braşov[91]. Scopul era: „cunoaşterea
trecutului istoric al poporului român, a unor activităţi din domeniul
economico-social şi militar, precum şi pentru satisfacerea unor obligaţii de
reciprocitate”. În program erau: vizitarea Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie-Boboc,
unde urma să fie prezentată, sub forma unei expoziţii, tehnica de aviaţie
folosită în procesul de învăţământ; Batalionul de Vânători de Munte Predeal;
Întreprinderea de Autocamioane şi Întreprinderea de Tricotaje Braşov; IAS
Prejmer; participarea la un exerciţiu alpin la Cheile Râşnoavei şi la o
demonstraţie de conducere auto la Dârste. De-a lungul călătoriei urmau să fie
vizitate obiective istorice şi cultural-turistice. MApN se angaja să ia
măsurile de respectare a prevederilor decretului nr. 408/1985 privind apărarea
secretului de stat.
2. Dezacordul
Un prim punct de divergenţă îl reprezintă frontiera cu
Uniunea Sovietică.
Începând din 1983 delegaţiile României şi Uniunii
Sovietice au executat, în comun, verificări şi măsurători pe teren, la
frontieră, pe Braţul Chilia[92]. Din 1961 până în 1983, şenalul navigabil
principal pe respectivul braţ al Dunării s-a modificat în mod natural, în zona
insulei Maican, fapt care a determinat şi o modificare a liniei de frontieră,
insula urmând să treacă în teritoriul românesc. Situaţia a fost consemnată, cu
acordul deplin al părţilor, în procesul verbal al sesiunilor a X-a şi a XI-a
ale „Comisiei mixte româno-sovietică pentru verificarea traseului frontierei de
stat” din 1987, şi urma să fie inclusă în documentul final, pentru a fi
ratificată de către cele două guverne.
După terminarea lucrărilor de teren, părţile şi-au
împărţit sectoarele pentru a redacta originalele de probă: partea română pentru
sectorul râului Prut (cu excepţia lacului de acumulare „Stânca-Costeşti”, care
avea un regim aparte), iar cea sovietică pentru fluviul Dunărea şi apele de
frontieră din Carpaţii Răsăriteni. Schimbul documentelor, pentru verificare
reciprocă şi punere de acord, trebuia să aibă loc ulterior. În luna ianuarie
1989, delegaţia sovietică a trimis originalele de probă pentru fluviul Dunărea,
cu privire la care românii au constatat că prezintă modificări unilaterale faţă
de traseul frontierei de stat convenit, iar pe canalul Musura, la vărsarea
Dunării în Marea Neagră, linia de frontieră nu era trasată. În replică, partea
română „a înapoiat documentele respective
şi nu a predat originalele (subl. în text – n.n.) de probă pentru
sectorul Prut.”[93] Totodată şi-a motivat gestul şi a propus ca documentele să
fie refăcute în spiritul celor convenite anterior.
Astfel, ministrul Apărării Naţionale şi cel al Afacerilor
Externe i-au adresat lui Ceauşescu propuneri comune privind susţinerea de către
delegaţia română, la sesiunile următoare ale Comisiei mixte, a prevederilor
Tratatului de frontieră din 1961 şi a înţelegerilor bilaterale ulterioare. Ele
stipulau că în sectoarele de ape frontiera trece prin mijlocul şenalului
navigabil principal. Scopul era să se evite „cedarea
oricăror suprafeţe de teritoriu” (subl. în text – n.n.) [94].
La sesiunea a XVIII-a a Comisiei mixte, din martie 1989,
delegaţia sovietică a venit la discuţii cu aceleaşi documente modificate
unilateral, susţinând că, „în conformitate cu Protocolul din 1948, insula
Maican aparţine teritoriului U.R.S.S. şi această apartenenţă nu poate fi
modificată în nici un fel, iar prevederile Tratatului din 1961 cu privire la
şenalul navigabil principal nu-şi au aplicabilitate în această zonă.”[95]
Sovieticii nu au fost de acord nici cu traseul frontierei convenit de comun
acord pe canalul Musura, la vărsarea Dunării în Marea Neagră, „apreciind că, în
acest sector, datorită depunerilor aluvionare care fac ca acesta să se
deplaseze spre est, se produc pierderi de teritoriu pentru U.R.S.S., în care
scop, [partea sovietică] a avansat propunerea de a se restabili vechea albie
din 1948.”[96] În fine, delegaţia sovietică a pretins că „unele prevederi ale
Tratatului din 1961 se contrazic, sînt interpretabile şi chiar depăşite[,] şi a
afirmat că, potrivit principiului şenalului navigabil principal, frontiera ar
trebui să treacă pe braţul Sulina”[97], susţinând ca celor două guverne să li
se propună înlocuirea respectivului Tratat.
La rândul său, partea română „şi-a exprimat dezacordul
său categoric faţă de asemenea puncte de vedere, în contradicţie cu cele
convenite anterior de comun acord, arătând că aceste modificări unilaterale pot
duce la punerea în discuţie şi a altor sectoare ale traseului convenit”[98],
iar în cazul insulei Maican „nu este vorba de pretenţii teritoriale[,] ci de
aplicarea întocmai a Tratatului.”[99] Scopul sovieticilor era de a încerca „în
mod arbitrar să limiteze aplicarea principiului şenalului navigabil principal
şi să-şi creeze avantaje teritoriale pe seama părţii române.”[100] În fine,
românii au respins ideea că Tratatul ar fi depăşit, susţinând că, atâta vreme
cât este în vigoare, el trebuie aplicat[101].
*
Un al doilea punct de dezacord este dat de relaţiile (cu
sovieticii) în interiorul FAU.
Probabil în aprilie, gen. de armată Pavel Luşev,
comandantul şef al FAU, a comunicat printr-o telegramă că reprezentantul său pe
lângă Armata Română, gen.-col. G.G. Borisov, a fost eliberat din funcţie şi l-a
recomadat ca înlocuitor pe gen.-lt. Alfred Grigorevici Gaponenko[102].
Schimbări similare avuseseră loc în 1972, 1976, 1980 şi 1988, când România lui
Ceauşescu se prevalase de conţinutul art. 8 al Statutului FAU şi al
Comandamentului Unificat, care prevedea că armatele statelor participante la TV
pot primi reprezentanţi ai comandantului FAU „cu acordul guvernelor” statelor
respective. Or, în cazurile precedente, Comandamentului Unificat i s-a răspuns
că „Guvernul R.S. România nu şi-a
manifestat dorinţa şi nu intenţionează (subl. în text – n.n.) să ceară reprezentanţi ai
comandantului-şef.” Totodată, şi atunci, ca şi acum, şefului FAU i s-a
comunicat, „în legătură cu venirea la
Bucureşti a generalului-locotenent Gaponenko A.G.[,] că nu avem obiecţii (subl.
în text – n.n.)”[103]. Pe scurt,
România lui Ceauşescu nu îşi dorea reprezentanţi ai şefului FAU la Bucureşti,
însă nici nu se opunea venirii lor. Nu mergea deci până acolo încât să le
refuze prezenţa în ţară, limitându-se la exprimarea dezacordului într-o manieră
retorică.
2.1. Relaţiile dintre Ceauşescu şi
Gorbaciov
Relaţiile dintre cei doi lideri pot fi caracterizate, în
ansamblu, ca marcate de dezacorduri, şi aceasta în ciuda tonului oficial şi
„tovărăşesc” adeseori afişat.
Pe data de 4 mai 1989, Ion Stoian, secretarul Secţiei
Relaţii Externe şi Cooperare Economică Internaţională a CC, l-a primit pe E.M.
Tiajelnikov, ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti[104]. Cel din urmă i-a
înmânat o scrisoare din partea lui Gorbaciov, în care Ceauşescu era invitat
să-şi petreacă concediul de odihnă în ţara sovietelor. Stoian a răspuns că-i va
prezenta scrisoarea lui Ceauşescu, însă a precizat că şeful său este ocupat cu
pregătirea Congresului al XIV-lea al Partidului, fapt care îl împiedică să
răspundă invitaţiilor de petrecere a concediului în străinătate. Era un bun
pretext pentru un refuz de principiu, fapt care indică relaţiile încordate ale
lui Ceauşescu cu Gorbaciov.
De altfel, Gorbaciov îl mai invitase pe Ceauşescu în
Uniune şi în 1986, în acelaşi scop, ca şi pentru „vizitarea, la dorinţă, a
republicilor şi oraşelor care prezintă interes pentru Dumneavoastră”[105]. Se
izbise însă de un alt refuz-pretext: „Programul de activitate pe care l-am
stabilit, precum şi hotărârea ca perioada consacrată concediului de odihnă s-o
folosesc şi pentru tratament”. În februarie 1987 Ceauşescu fusese cel care îl
invitase pe Gorbaciov, pentru ca cel din urmă să-i răspundă tot cu o invitaţie,
în martie[106]. Finalmente, în acest duel al invitaţiilor Gorbaciov fusese cel
care cedase, fapt care dusese la vizita sa în România din acelaşi an[107]. O
invitaţie similară fusese adresată de Gorbaciov lui Ceauşescu şi în 1988, dar,
probabil, ca şi precedentele, rămăsese fără urmări[108].
În fine, Ceauşescu l-a invitat pe Gorbaciov la cel de-al
XIV-lea Congres al PCR (20-25 noiembrie)[109].
2.2. Problema poloneză
Situaţia din Polonia a fost analizată în şedinţa CPEx din
21 august 1989[110]. Ea a fost prezidată de Ceauşescu, care mai întâi a făcut o
scurtă introducere în care a rezumat ceea ce se întâmplase: după câştigarea
alegerilor de către sindicatul necomunist „Solidaritatea”, gen. Czesław
Kiszczak, reprezentantul comunist însărcinat cu formarea guvernului eşuase în
încercarea de a forma cabinetul, şi astfel a fost desemnat ca premier Tadeusz
Mazowecki, „cunoscut ca antisocialist, în strînsă legătură cu cercurile
imperialiste reacţionare”[111]. Totodată, Ceauşescu a informat că pe 19 august
„ne-am sfătuit cu cîţiva tovarăşi care au putut fi găsiţi imediat şi am adresat
un mesaj conducerii sovietice, apoi cîte un mesaj tuturor ţărilor socialiste”[112].
Nu se spune calea pe care a fost transmis mesajul către sovietici, însă ţărilor
socialiste mesajele le-au fost remise prin ambasadori, începând din aceeaşi
seară şi până în ziua următoare, la orele 3 dimineaţa. „Toţi au spus că vor
transmite [ţărilor lor] mesajul imediat. Unii au făcut şi comentarii proprii,
dar toţi au spus că sînt îngrijoraţi.”[113]
În răstimpul scurs, a fost primit şi răspunsul lui
Gorbaciov[114]. Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe, a precizat că „pe baza
indicaţiilor” lui Ceauşescu a fost concepută o replică la răspunsul lui
Gorbaciov, care urma să fie transmisă[115]. În timpul citirii textului,
Ceauşescu a făcut următoarele precizări-completări: „Să se stabilească
elaborarea unui program de urgenţă” şi „Totodată, o asemenea întâlnire ar
constitui şi o puternică manifestare a unităţii ţărilor noastre socialiste,
afirmarea solidarităţii şi a hotărârii lor de a-şi întări solidaritatea”[116].
Din aceste fraze deducem că Ceauşescu propunea lui Gorbaciov realizarea unei
întâlniri a statelor socialiste, cu scopul de a se concepe un plan de urgenţă
în vederea rezolvării problemei poloneze.
În continuare, Ceauşescu a indicat că a fost primită şi o
informare a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP)
în chestiunea în discuţie[117]. Despre conţinutul ei a afirmat: „După cum
vedeţi, tovarăşi, orientarea polonezilor este în acord cu Uniunea Sovietică[,]
şi cred că se poate spune chiar mai mult, adică este chiar la sfaturile Uniunii
Sovietice. / Însă, după părerea mea, sfaturile sînt greşite, nu corespund
intereselor Poloniei, nu corespund cauzei socialismului în Polonia, pentru că
ele deschid calea «Solidarităţii» care este, aşa cum s-a demonstrat în deceniul
acesta, o agentură a imperialismului străin, în primul rând a Statelor Unite
ale Americii.”[118] Ceauşescu aprecia că în privinţa situaţiei din Polonia
„lucrurile sînt foarte grave”[119], iar despre comuniştii polonezi spunea că
par să se asocieze la punctul de vedere al sovieticilor tocmai pentru a provoca
acceptarea „Solidarităţii”.
Gravă pentru Ceauşescu nu era primirea în guvern a
reprezentanţilor sindicatului necomunist, ci „predarea conducerii guvernului”
către acesta. Mai mult, spre deosebire de poziţia sovieticilor, cea a PMUP i se
părea că, „într-un anumit sens este ceva, pare-se, mai fermă”[120], întrucât
acesta dorea să-şi menţină rolul important în viaţa politică. Astfel, Ceauşescu
se gândea să le adreseze polonezilor, în aceeaşi zi, un nou mesaj, căci „dacă
vor vedea că găsesc şi un anumit sprijin, fără îndoială [că] vor fi încurajaţi
să acţioneze”[121]. Celorlalte ţări nu dorea să le mai spună nimic. Insista
însă ca ministrul de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard Şevarnadze, să vină
la Bucureşti în zilele următoare, independent de sărbătorirea zilei de 23
august, întrucât spera să îi poată convinge pe sovietici să-i susţină ideile.
El îşi imagina ca, odată convinşi, sovieticii să determine conducerea PMUP „să
ia o poziţie mai fermă”[122].
Până aici nimic spectaculos: Ceauşescu îşi joacă propriul
rol cu tenacitate, aşa cum o făcuse, de pildă, şi în 1968, în timpul crizei
cehoslovace. Relevantă în context este însă motivaţia acestei politici şi, mai
ales, imaginarul care o subîntinde. Ceauşescu pare să fie conştient de faptul
că, cel puţin pe moment, acest imaginar nu poate fi expus public: „În fond,
acum discutăm între noi. [...] În general, deocamdată, tot ce discutăm acum
sînt probleme strict interne de partid. Nu se publică nimic.”[123] Faptul nu
înseamnă însă – după cum am văzut – o renunţare la acţiune, ci, din contră:
există o legătură directă între imaginarul lui Ceauşescu şi acţiunea sa
politică: „Noi nu trebuie să admitem acest lucru şi trebuie să acţionăm.”[124]
Iată în ce constau conţinuturile respective: „Sînt 50 de
ani de cînd [sovieticii] au împărţit Polonia cu Germania şi acum se pare că
există un acord cu S.U.A. pe spatele Poloniei, ori [ca Uniunea Sovietică] să-şi
asigure problemele cu S.U.A. pe spatele Poloniei. Noi nu trebuie să admitem
acest lucru şi trebuie să acţionăm.”[125] Peroraţia ia apoi un caracter nu doar
antisovietic, ci şi antioccidental: „Eu am de gând ca, după amiază, în
cuvântarea mea, să mă refer şi la problemele acestea. / Am deja o referire cu
privire la începutul războiului, acum 50 de ani, la împărţirea Poloniei şi la
ajutorul pe care l-a dat România[,] şi care, de altfel, a fost singurul ajutor.
Mă refer la faptul că ţările occidentale nu şi-au respectat angajamentul şi
[că] România a acordat întregul său ajutor. [...] / Într-o anumită formă spunem
şi de Cehoslovacia, care în urmă cu 50 de ani, în 1939, a fost sacrificată.
[...] / Cu atât mai mult, demonstraţia de la 23 August trebuie să fie o
puternică manifestare antiimperialistă, antirăzboinică, împotriva oricărui
amestec al imperialismului în ţările socialiste, pentru unitatea ţărilor
socialiste, pentru socialism. / În acest sens trebuie văzută toată propaganda,
inclusiv la radio-televiziune şi în presă. / Deci trebuie să subliniem mai ferm
acest lucru, «23 August» al nostru să fie un nou «1939», dar nu «1 Mai»[,] şi
întreaga demonstraţie să fie la nivelul forţei pe care o reprezentăm acum. / Să
atragem atenţia asupra acestor manifestări la adunări, la demonstraţii, peste
tot unde acestea vor avea loc.”[126]
Ceauşescu stabileşte o legătură între Polonia
„Solidarităţii” anului 1989 şi împărţirea Poloniei de către nazişti şi
sovietici în 1939. Singurul element care pare să-i susţină comparaţia este
politica de solidaritate a României cu polonezii, pe cât era ea de reală,
pentru trecut, pe atât de iluzorie, pentru prezent. În iunie 1989 poporul
polonez se prezentase la urne şi transferase puterea, în mod paşnic şi
democratic, „Solidarităţii”, aşa încât, pretenţia de solidaritate cu poporul
polonez – iar nu cu Partidul Comunist – nu are niciun fundament real, rămânând
în perimetrul ideologic. Pentru liderul suprem de la Bucureşti, partidul
rămânea conducătorul de drept al societăţii. Ceauşescu găsea că politica de
cedare a PMUP în faţa „Solidarităţii” era inspirată de sovietici, care doreau
astfel să folosescă Polonia drept monedă de schimb în promovarea intereselor
lor în relaţiile cu statele occidentale şi, în primul rând, cu SUA. Pentru a-i
introduce pe occidentali în ecuaţia utilizării ideologice a evenimentelor
istorice, Ceauşescu adaugă episodul invadării Cehoslovaciei de către trupele
germane. Ca un corolar, rolul aparatului de propagandă era de a da trup acestei
iluzorii interpretări politice.
Taxând ca „imperialistă” politica occidentală şi drept
„greşită” cea sovietică, Ceauşescu se instaurează în mod la fel de imaginar în
postura promotorului singurei politici dezinteresate de salvare a comunismului
în Polonia. O pretenţie care nu avea nimic de-a face cu politica reală, ci era
datoare doar promovării egolatre a propriei persoane, văzută ca actor de prim
ordin pe scena internaţională, capabil să găsească soluţii la cele mai
complicate probleme ale omenirii.
3. Concluzii
Toate documentele citate în cuprinsul acestui studiu (de
la cele mai banale şi până la cele de importanţă deosebită) sunt semnate sau
avizate de Ceauşescu însuşi, semn al tipului de regim comunist pe care îl
conducea: unul în care puterea era concentrată integral în mâinile sale. Domeniul
relaţiilor externe (şi în speţă cele cu sovieticii) nu făcea nici el excepţie
de la regulă.
Esenţa politicii externe a lui Ceauşescu în raport cu
sovieticii era dată mai degrabă de iluzii ideologice proprii (afirmarea sa ca
lider cu statură politică internaţională care să concureze cu aceştia), decât
de ceea ce dă în mod curent conţinut relaţiilor internaţionale: acea îmbinare
specifică a cooperării, negocierii şi conflictului.
NOTE
[1] Despre „Masa Rotundă”
poloneză a se vedea Ion Constantin, Polonia
în epoca „Solidarităţii” 1980-1989, Bucureşti, INST, 2007, pp. 118-147.
[2] Arhivele Naţionale
Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie,
dos. 27/1989, ff. 2-10. Stenograma
şedinţei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.,
29/04/1989. Documentul este însoţit de protocolul şedinţei.
[3] Ibidem, f. 6 r (recto).
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, ff. 6 v (verso)-7
r.
[6] Ibidem, f. 7 r.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, f. 7 v.
[9] Pentru relaţiile româno-sovietice
în interiorul Tratatului de la Varşovia a se vedea Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la
Varşovia (1955-1991), Bucureşti, Editura Militară, 2008, passim.
[10] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 1/1989, ff. 27-29. Documentul se
intitulează: Pentru renunţarea la
concepţia de apărare pe baza „descurajării nucleare”, pentru oprirea
perfecţionării şi modernizării armelor nucleare, pentru o politică de reducere
a armelor nucleare şi eliminare totală a acestora.
[11] Pentru politica
externă a Uniunii Sovietice în perioada Gorbaciov a se vedea, de pildă, Vasile
Buga, Apusul unui imperiu. U.R.S.S. în
epoca Gorbaciov 1985-1991, Bucureşti, INST, 2007, pp. 127-138.
[12] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 1/1989, ff. 30-33. Documentul se
intitulează: Pentru o Europă a
colaborării economice reciproc avantajoase, pentru folosirea ştiinţei şi
tehnologiei în slujba progresului economic şi social al tuturor popoarelor
continentului, ale întregii lumi.
[13] Ibidem, f.
31.
[14] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, ff. 2-29. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.,
14/07/1989. Documentul este însoţit de proiectul de ordine de zi şi de
protocolul şedinţei, care cuprinde, între altele, şi o informare privitoare la
consfătuirea în discuţie.
[15] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Relaţii Externe, dos. 5U/1986, 7/06/1989, ff. 259-260. Dosarul
conţine documente pe perioada 1986-1989. Acelaşi mesaj a fost adresat şi lui
Pavel Luşev, comandantul şef al Forţelor Armate Unite (FAU), exceptând fraza
referitoare la întâlnirea restrânsă a secretarilor generali ai partidelor
comuniste. Ibidem, ff. 263-266.
[16] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, ff. 2-29. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.,
14/07/1989.
[17] Nu am găsit în
arhive aceste documente.
[18] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, f. 17 v.
[19] Ibidem, f. 17 r.
[20] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 53/1989, nr. 1741 din 11/07/1989, ff. 48-52.
Documentul este semnat de ministrul Apărării Naţionale, gen.-col. Vasile Milea,
şi de ministrul de Externe, Ioan Totu. Milea a fost ministru al Apărării până
la căderea regimului Ceauşescu.
[21] Ibidem, f. 49 v.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem, f. 51 v.
[24] Ibidem, f. 52 r.
[25] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 56/1989, ff. 65-70. Raport semnat de ministrul de
Externe, Ioan Totu, nr. 1884 din 24/07/1989. Este un document-anexă la
Stenograma şedinţei CPEx din 18/08/1989, fiind semnat de ministrul de Externe,
Ioan Totu, şi aprobat de Ceauşescu. La întâlnire au participat delegaţii din:
Bielorusia, Bulgaria, Cehoslovacia, Coreea de Nord, Cuba, Germania de Est,
Laos, Mongolia, Polonia, Ucraina, Ungaria, Uniunea Sovietică, Vietnam şi,
fireşte, România.
[26] Ibidem, f. 66 v.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem, ff. 67 r-v.
[29] Ibidem, f. 67 v.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, f. 68 r.
[32] Ibidem, f. 69 r.
[33] Pentru repartizarea
ministerelor în guvernul Mazowieczki a se vedea Ion Constantin, op. cit., p. 142.
[34] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 56/1989, f. 69 r.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem, f. 69 v.
[38] Ibidem.
[39] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 8/1989, nr. 839 din 7/04/1989, ff.
107-109 şi nr. 897 din 15/04/1989, ff. 71-73; dos. 6/1989, nr. 1001 din
25/04/1989, ff. 1-3 şi nr. 1693 din 29/06/1989, f. 86; dos. 5/1989, nr. 1804
din 12/07/1989, ff. 78-80.
[40] Ibidem, nr.
916 din 15/04/1989, ff. 74-76. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este
aprobată de Ceauşescu. Toate documentele de acest gen – care presupuneau
aprobarea lui Ceauşescu – sunt urmate de o notă prin care instituţiilor interesate
li se comunica faptul că solicitarea a fost acordată.
[41] Ibidem, nr.
1340 din 25/05/1989, ff. 4-7. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este
aprobată de Ceauşescu.
[42] Ibidem, nr.
900 din 15/04/1989, ff. 77-79. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este
aprobată de Ceauşescu.
[43] Ibidem, nr.
1454 din 3/06/1989, ff. 1-3. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este
aprobată de Ceauşescu.
[44] Ibidem, nr.
931 din 18/04/1989, ff. 65-67. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este
aprobată de Ceauşescu.
[45] Ibidem, nr.
883 din 12/04/1989, ff. 98-100. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi
este aprobată de Ceauşescu.
[46] Ibidem, nr.
613 din 17/03/1989, ff. 123-125. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi
este aprobată de Ceauşescu.
[47] Ibidem, dos.
6/1989, nr. 1119 din 6/05/1989, ff. 32-35. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[48] Ibidem, f. 34.
[49] Ibidem, nr.
1606 din 23/06/1989, ff. 59-70. Documentul conţine Raportul delegaţiei române –
semnat de Radu Bălan, din partea Comitetului de Stat al Planificării, şi de
ministrul Apărării – şi Protocolul şedinţei. Punctul de vedere al delegaţiei şi
componenţa ei au fost stabilite în prealabil, prin raport al celor doi adresat
lui Ceauşescu şi aprobat de acesta. Cf. Ibidem, dos. 5/1989, nr. 1199
din 16/05/1989, ff. 13-18.
[50] Ibidem, nr. 1606 din 23/06/1989, f. 60 v.
[51] Ibidem, dos.
5/1989, nr. 777 din 4/04/1989, ff. 69-74. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[52] Ibidem, dos.
7/1989, nr. 431 din 23/02/1989, ff. 27-35. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[53] Ibidem, dos.
5/1989, nr. 119 din 19/01/1989, ff. 112-115. Propunerea aparţine ministrului
Apărării este avizată de ministrul de Externe, Ioan Totu, şi aprobată de
Ceauşescu.
[54] Ibidem, f. 113.
[55] Ibidem.
[56] Ibidem, ff. 114-115.
[57] Ibidem, nr.
715 din 29/03/1989, ff. 75-77. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este
aprobată de Ceauşescu.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem, nr.
1059 din 30/04/1989, ff. 45-47. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi
este aprobată de Ceauşescu.
[60] Ibidem, dos.
6/1989, nr. 1650 din 24/06/1989, ff. 56-58. Propunerea aparţine ministrului Apărării
şi este aprobată de Ceauşescu.
[61] Ibidem.
[62] Ibidem, dos.
5/1989, nr. 1744 din 5/07/1989, ff. 85-86. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem, dos.
6/1989, ff. 18-19.
[65] Ibidem.
[66] Ibidem, dos.
5/1989, din 19/04/1989, ff. 82-84. Propunerea aparţine ministrului Apărării,
este avizată de ministrul de Externe, Ioan Totu, şi aprobată de Ceauşescu.
[67] Ibidem.
[68] Ibidem, dos.
8/1989, nr. 713 din 29/03/1989, ff. 49-51. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[69] Ibidem.
[70] Ibidem, dos.
6/1989, nr. 1733 din 5/07/1989, ff. 74-76. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem, dos.
5/1989, nr. 829 din 7/04/1989, ff. 142-145. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[73] Ibidem.
[74] Ibidem.
[75] Ibidem, dos.
8/1989, nr. 826 din 8/04/1989, f. 110. Propunerea aparţine ministrului Apărării
şi este aprobată de Ceauşescu.
[76] Ibidem, dos.
6/1989, nr. 1517 din 9/06/1989, ff. 89-90. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[77] Ibidem.
[78] Ibidem, dos.
8/1989, nr. 801 din 5/04/1989, ff. 43-45. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[79] Ibidem, dos.
5/1989, nr. 866 din 10/04/1989, ff. 64-68. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[80] Iată-le: maşină de
luptă a infanteriei; Tractor de evacuare şi reparaţii pe roţi pentru
transportoare amfibii blindate; Simulator, asistat de calculator, pentru
instruirea echipajelor de pe tancuri; Instalaţii numerice de selecţie a
ţintelor aeriene mobile pentru trei tipuri de staţii de radiolocaţie; Receptor
radio clasa a III-a; Receptor radio clasa I pe unde ultralungi, lungi, medii şi
ultrascurte; Parametri tehnico-tactici pentru aparatura de alarmare. Este vorba
deci de 7 tipuri de tehnică, nu de 8, aşa cum greşit se prezintă în documente
numărătoarea „steagurilor”.
[81] Ibidem, f. 66 v.
[82] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 5/1989, nr. 973 din 21/04/1989, ff.
54-56. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi ministrului de Externe, Ioan
Totu, şi este aprobată de Ceauşescu.
[83] Ibidem, dos.
6/1989, nr. 1578 din 16/06/1989, ff. 44-46. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[84] Ibidem, f. 45.
[85] Ibidem, dos.
8/1989, nr. 1321 din 23/05/1989, ff. 14-16. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[86] Ibidem, dos.
1/1989, ff. 1-13. Documentul conţine Raportul delegaţiei române, semnat de Ioan
Totu, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi Aprovizionării
Tehnico-Materiale, şi de ministrul Apărării, împreună cu Protocolul şedinţei,
semnat pentru conformitate de Cpt. de rangul I, ing. C. Popescu, secretarul
delegaţiei române. Şeful delegaţiei sovietice a fost V. Smîslov. Documentul
conţine şi sinteza activităţilor la care urmau să participe specialiştii români
în 1990.
[87] Ibidem.
[88] Ibidem, dos.
6/1989, nr. 1578 din 16/06/1989, f. 45.
[89] Ibidem, dos.
8/1989, nr. 946 din 19/04/1989, ff. 61-64. Propunerea aparţine ministrului
Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[90] Este vorba de: Cuba,
China, Coreea de Nord, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Mongolia,
Polonia, Uniunea Sovietică, Ungaria, Algeria şi Siria.
[91] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 5/1989, nr. 1128 din 6/05/1989, ff.
42-44. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
[92] Ibidem, dos.
5/1989, nr. 1000 din 25/04/1989, ff. 48-53. Documentul conţine Propuneri,
Raport, Notă de discuţii cu partea sovietică şi anexe (hărţi). Ele aparţin
ministrului Apărării şi ministrului de Externe, Ioan Totu, şi sunt aprobate de
Ceauşescu.
[93] Ibidem, f. 50 r.
[94] Ibidem, f. 49.
[95] Ibidem, f. 50 v.
[96] Ibidem.
[97] Ibidem. Întregul pasaj este marcat pe manşeta stângă a paginii cu
o linie verticală.
[98] Ibidem.
[99] Ibidem.
[100] Ibidem.
[101] Ibidem.
[102] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Administrativ-Politică, dos. 5/1989, nr. 954 din 19/04/1989, ff.
60-63. Propunerea aparţine ministrului Apărării şi este aprobată de Ceauşescu.
Sunt anexate scurte date biografice ale reprezentantului comandantului şef al
FAU.
[103] Ibidem, f. 61.
[104] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Relaţii Externe, dos. 5U/1986, 7/06/1989, ff. 267-270.
[105] Ibidem, aprilie 1986, ff. 38-47.
Documentul conţine scrisoarea-invitaţie a lui Gorbaciov şi răspunsul lui
Ceauşescu.
[106] Ibidem, ff.
115-123. Scrisoarea lui Ceauşescu este datată februarie 1987, iar cea a lui
Gorbaciov 31 martie 1987.
[107] Caracterul
tensionat al relaţiilor dintre cei doi lideri, în speţă în timpul vizitei lui
Gorbaciov la Bucureşti, este acreditat şi de Eduard Şevarnadze în interviul
intitulat „Ceauşescu şi Gorbaciov erau să se ia la bătaie”, în Adevărul, 27 aprilie 2009.
[108] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Relaţii Externe, dos. 5U/1986, ff. 230-236. Nu am găsit în arhive răspunsul
lui Ceauşescu.
[109] Ibidem,
septembrie 1989, ff. 252-255.
[110] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, ff. 2-4. La şedinţă au participat membrii
CPEx şi, ca invitaţi, următorii secretari ai CC: Vasile Bărbulescu (cumnat al lui
Ceauşescu), Silviu Curticeanu (şef al Cancelariei C.C. al P.C.R.) şi Ion Sîrbu.
[111] Ibidem, f. 2
v. Numele celor doi nu sunt menţionate în document. Kiszczak a fost minstru de
Interne în regimul Jaruzelski,
începând din perioada legii marţiale (1981).
[112] Ibidem. Nu am găsit în arhive aceste
mesaje. Mesajul către sovietici le-a fost citit participanţilor la şedinţă de
către Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe. Am găsit însă în arhive
documetul intitulat: Extrase din opiniile
exprimate de reprezentanţi ai unor partide comuniste din Europa, America şi
Asia, cu prilejul prezentării Considerentelor Comitetului politic Executiv,
personal ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului
Comunist Român, privind situaţia din Polonia, A.N.I.C., Fond C.C. al
P.C.R., Cancelarie, dos. 77/1989, ff. 154-160.
[113] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, f. 2 v.
[114] Nu am găsit în
arhive acest mesaj. Participanţii la şedinţă l-au ascultat în lectura aceluiaşi
Ioan Totu.
[115] Nu am găsit în
arhive acest mesaj, care, de asemenea, a fost citit de Totu.
[116] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, f. 3 r.
[117] Nu am găsit în
arhive această informare. Ea a fost citită de Silviu Curticeanu.
[118] A.N.I.C., Fond C.C.
al P.C.R., Cancelarie, dos. 57/1989, f. 3 r.
[119] Ibidem.
[120] Ibidem. 121
[121] Ibidem, f. 3 v.
[122] Ibidem, f. 3 r.
[123] Ibidem, f. 3 v.
[124] Ibidem.
[125] Ibidem.
[126] Ibidem, ff. 4 r-v.
Publicat în: Cosmin Budeancă și Florentin Olteanu (ed.), Sfârșitul regimurilor
comuniste. Cauze, desfășurare, consecințe. Comunicări prezentate la cea de-a
IV-a ediție a Simpozionului Internațional de la Făgăraș – Sâmbăta de Sus, Cluj, 2009, Editura Argonaut, 2011, pp. 18-47.