Mircea Stanescu

Savantul în cetate

2011-04-06T23:14:00.000-07:00

Recenzie a cărţii Confuzii, greşeli, prostii şi răutăţi în limba română, azi, de Tatiana Slama-Cazacu, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010, 391 p.

Cartea Prof. Dr. Docent Tatiana Slama-Cazacu reprezintă, cu adevărat, un eveniment. După cum o arată însuşi titlul, limba română de astăzi, aşa cum este ea vorbită şi scrisă, este pusă sub lupă de către un profesionist de primă mână.

Înainte de a intra în materia cărţii, este utilă o foarte scurtă prezentare a autoarei. Profesor universitar şi cercetător de lungă durată, D-na Slama-Cazacu este unul dintre pionierii psiholingvisticii la nivel mondial, fiind autoarea unor lucrări deja clasice, publicate şi traduse, înainte de 1989, în mai multe limbi (Langage et contexte / Lenguaje y contexto / Limbaj şi context, Dialogul la copii / Linguistique dialogue in children / Dialog u deti, Introducere în Psiholingvistică / Introduction to Psycholinguistics, Linguistuque appliquée, Psicolinguistica aplicada ao enseno dos lenguas, Denken und Sprache bei Vorschulkindern etc.).

Acestora li s-au adăugat volume publicate după 1990 (Psiholingvistica, o ştiinţă a comunicării, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Deceniul iluziilor spulberate, Viaţă, personalitate, limbaj etc.).

Caracteristică autoarei este ştiinţa de a îmbina psihologia cu lingvistica, ceea ce presupune egala stăpânire a celor două domenii (are ambele licenţe), şi o vastă erudiţie. Avem aşadar în faţă un savant de primă mână, recunoscut în cercurile specialiştilor la nivel mondial, un lucru atât de rar în cazul concetăţenilor noştri. Spre deosebire de volumele şi articolele de specialitate (peste 500 şi ele), accesibile iniţiaţilor, între ultimele lucrări şi-au făcut loc cele de beletristică (Meşterii – teatru, 8 patimi. Nuvele, Sinucideri ciudate etc.) ori de memorialistică (Un copil în vechiul Bucureşti şi unele eseuri).

Cartea pe care o prezentăm se înscrie în preocupările autoarei de a vorbi despre o tară contemporană – „stricarea limbii” – cu competenţa şi rigoarea omului de ştiinţă, făcută însă într-un limbaj ferit de ermetisme, accesibil unui public mai larg.

O bună parte dintre textele reunite acum volum au fost publicate ca articole, în principal în revista „Tribuna Învăţământului”. Strângerea lor laolaltă este o idee salutară. Astfel, cartea conţine o consistentă Introducere, urmată de capitolele: „Prostioare” în actualitate; Pofta de cuvinte străine post ’90. Străinisme (inutile); Incertitudini semantic-culturale; Incultura lingvistică – nu numai a profanilor: greşeli, uneori crase; Rea-credinţă conştientă sau nu – oricum: manipulare; şi un capitol-promisiune Intoxicarea (anunţat ca „nescris”, dar realizat şi publicat recent în revista „Viaţa românească”, nr. 9-10/2010).

Din păcate, în scurtul text de faţă nu vom putea prezenta cartea în ceea ce are ea mai propriu, dată fiind consistenţa analizei şi bogăţia de idei. Prin urmare, vom face mai degrabă o sumară selecţie tematică, sperând astfel să reuşim ca, privită şi dinspre discipline învecinate (ca istoria, filosofia), forţa şi utilitatea intelectuală a cărţii să fie puse într-o altă lumină.

Unul dintre termenii centrali ai autoarei este cel de „CONTEXT”. Central, spunem, nu doar în modul în care îşi desfăşoară analiza, ci şi în meritul său în forjarea conceptului în ştiinţele socio-umane. Astăzi puţini români ştiu (chiar şi printre lingvişti) că Tatiana Slama-Cazacu este autoarea unei teorii lingvistice originale, numită Teoria contextual-dinamică, având meritul de a distinge în interiorul „celui de-al doilea sens”, figurat (spre deosebire de cel propriu), diferitele niveluri semantice: „context social-istoric”, „context situaţional”, „context explicit şi implicit” şi „context total sau global” (pp. 182-196).

Teza sa de doctorat, care ulterior avea să fie numită Limbaj şi Context, a fost programată a fi susţinută pe 24 iunie 1949. Din comisia de la Facultatea de Psihologie de la Universitatea Bucureşti făceau parte: decanul Mihai Ralea, rectorul Al. Rosetti, Al. Graur (propagator al stalinismului), Gh. Zapan, Egon Weigl (văr al tovarăşei de viaţă a lui Bertold Brecht, refugiat în perioada interbelică în România, din pricina nazismului) şi I.N. Bălănescu (alias Rosenzweig, sinistru activist, fără altă calitate decât aceea de nepot al lui Mihail Roller – ferocele stalinist care, după ce a rescris Istoria României după Cursul scurt de istorie al PC(b) al URSS, a cătat să facă acelaşi lucru şi cu Limba Română, pe care, prin Legea limbii române din 1953, a inserat-o printre cele slave).

S-a întâmplat atunci ceva pe cât ar părea de halucinant astăzi, pe atât de firesc era în acele vremuri: membrii Comisiei au primit ordin de la Partid să nu ia parte la susţinere, aşa încât doctoranda a venit singură, în sală. În ziua următoare, Ralea a redactat un proces-verbal, în care motiva că membrii Comisiei nu avuseseră timpul necesar să citească teza, şi propunea amânarea susţinerii ei pentru toamnă, când se ştia că va intra în vigoare sistemul de „aspirantură” sovietic, prin care deveneai „candidat”, iar nu „doctor”. Nici Tatiana Slama-Cazacu, nici soţul D-sale, Boris Cazacu, nu au acceptat acel sistem, care avea la bază examene de tip politic. Actul redactat de Ralea a folosit însă Preşedintelui Academiei, Ilie Murgulescu, în 1964-1965, în contextul continuării acţiunii lui Gheorghiu-Dej de distanţare de sovietici, revenindu-se la sistemul de doctorat, iar cei care în răstimp publicaseră o carte, puteau să o înainteze ca teză. Finalmente, după 17 ani doctoratul i-a fost permis, consecinţa fiind însă că autoarea a ratat recunoaşterea internaţională a priorităţii contribuţiei sale faţă cu Teoria Informaţiei şi Comunicării (TIC) a americanilor Cl. Shannon, ş.a.

În 1952 a fost dată afară din postul de asistentă de la Facultarea de Psihologie, unde fusese numită în 1949 de M. Ralea, Al. Rosetti, cauza era faptul că tatăl D-sale, fost membru al Partidului Liberal aripa Gh. Brătianu, era închis la Canal. Abia în 1954 i s-a „dat voie” să publice un rezumat al tezei, pentru ca în 1956 să apară versiunile franceză şi rusă. În 1959, mulţumită insistenţelor unui fost student, Liviu Damian, pe atunci lector de carte la Editura Ştiinţifică (ulterior emigrat în Israel), cartea a intrat sub tipar. Concomitent, în ţară a sosit în vizită Roman Jakobson. La Al. Rosetti acasă, unde în cinstea marelui lingvist a fost organizat un party, au fost invitaţi, între alţii, Tatiana Slama Cazacu şi Boris Cazacu. După ce i-a fost prezentată de către Rosetti şi Grigore Moisil drept persecutată, Jakobson a ţinut să afle ideile pe care le susţinea. Totodată, a primit un extras conţinând articolul din 1956 (1954). A doua zi, într-un amfiteatru de la Facultatea de Litere, unde a conferenţiat despre „poetică”, după ce a notat pe tablă ceva din binecunoscuta-i Teorie, Jakobson a spus că adaugă un element nou, şi a notat termenul „CONTEXT”, fluturând totodată extrasul pe care îl primise în seara precedentă. A fost începutul unei recunoaşteri pe cât de târzii, pe atât de binemeritate şi faste pentru autoare.

„Contextul”, acest concept este central şi pentru ştiinţa istorică. Deşi pare astăzi un truism, orice analiză a unui eveniment are ori capătă sens numai dacă se raportează la contextul său istoric. Sensul termenului era cunoscut pentru istoric, acesta fiind cadrul analizei sale, însă decelarea de către lingvişti (şi aici Tatiana Slama-Cazacu ocupă un loc de frunte) a diverselor niveluri contextuale ale comunicării a avut drept consecinţă (deşi neimediată), credem, o mai bună înţelegere a rolului şi scopului demersului istoric în ansamblul disciplinelor socio-umane.

Cartea pe care o prezentăm produce o imensă satisfacţie, nu doar intelectuală, ci şi estetică (dacă ar putea fi separabile cele două!). Dulcea-şi-frumoasa limbă română în care este scrisă – am putea zice, poate, astăzi, pe cale de dispariţie! – şi fraza lungă „à la Odobescu” se însoţesc cu consistenţa ideatică, subtilitatea şi ironia fină, care sunt la apogeu. Iată un exemplu privitor la reclama televizuală: „Ce trebuie remarcat (aceasta intenţionez aici) este modul prin care se face „plasarea” mărfii către milioane de oameni, inclusiv copiii şi adolescenţii, care, chiar dacă nu sunt captaţi să cumpere produsul, în orice caz sunt bombardaţi, prin prestigiul modelator (fapt cert, din păcate) al Televiziunii, cu o Limbă românească stâlcită. Bonomul făcea uneori cu ochiul şi-ţi zicea: «IHRESISTIBLE!» sau «Bon appétit!» («Poftă bună!» nu ar avea prestigiu, în epoca de apetit pentru «Integrarea Europeană»?).” (p. 114, subl. în text)

Un motiv recurent străbate întreaga carte şi ancorează demersul autoarei: grija pentru modul de exprimare, grija pentru Limbă reprezintă o igienă mentală necesară inserării individului în ansamblul relaţiilor comunitare. Sau, inversând problema, modul în care vorbim (cu greşeli de limbă /corect, violent /moderat, civilizat /suburban, în „limba de lemn” /în „limba naturală”) arată valorile pe care le împărtăşim sau, la rigoare, absenţa lor.

Regăsim în volum o pe cât de interesantă, pe atât de pertinentă analiză a conceptului de „cultură” (154-166), la fel ca şi una asupra plagiatului (pp. 196-215). Această racilă a cercetării din România este analizată în complexitatea sa, care începe cu definiţia şi, aşa cum ne-am aştepta de altfel, cu o interogare a „contextului”: „Prea puţin se priveşte la ansamblu (la «Contextul total», care include şí prăbuşirea Moralităţii, a Nivelului Cultural şi a Învăţământului din trecut, dar şi din epoca mai recentă, pe care o consideram «revolută»).” (p. 198, subl. în text) Observaţia sociologică îi urmează ca un corolar: „Poate că nu trebuie uitată realitatea trăită de Societatea Românească încă de la sfârşitul anilor 1940: adică, între altele, trecerea în derizoriu şi chiar, în multe situaţii, abolirea proprietăţii individuale, implicit a conceptului însuşi. Conceptul de proprietate materială sau intelectuală s-au amestecat, confuz.” (p. 207, subl. în text)

Plagiatorul are un profil psihologic, care este descris plastic şi cu precizie: „De obicei, plagiatorii sunt: fie extrem (până la patologic) de ambiţioşi, fie leneşi (recursul la Plagiat, sub diverse forme, îi scuteşte de efortul creaţiei proprii, al investigaţiei de migală, al formulării originale de idei originale, sau de documentare bibliografică). Sunt reunite: minciuna, ipocrizia, marea nesimţire ori certitudinea «poziţiei inatacabile», infim simţ moral, impostura, nivelul scăzut ştiinţific şi profesional (în concepţia mea «Contextual-Dinamică», omul este un întreg, în care nu se despart latura beletristică ori ştiinţifică, de fondul caracterial – onest, de efort propriu, de evitare a oricărui act abject – sau de trăiri personale – desigur, nu într-o corespondenţă de unu la unu, dar cert reperabilă în text sau în subtext).” (pp. 201-202)

Iată cum, pornind de la chestiuni de Limbă, se ajunge la cele de profunzime privind realitatea post-comunistă. Modul de analiză al autoarei capătă astfel un pronunţat caracter etic, unul în care competenţa ştiinţifică de mare clasă se îngemănează cu angajamentul social şi civic. Iată un model – profesional şi uman – fără de care ne-am găsi sărăciţi.

În fine, regretăm, împreună cu autoarea, că într-un volum despre Limbă s-au putut strecura atât de multe greşeli redacţionale din partea editurii.

Bucureşti, 27 ianuarie 2011

În memoria Tatianei Slama-Cazacu

2011-04-04T22:43:00.000-07:00

Luni, 4 aprilie 2011, a încetat din viaţă Tatiana Slama-Cazacu, savant român, Prof. Univ. Dr. Doc., psiholingvist de talie internaţională.

Marţi, 5 aprilie, trupul său a fost depus la Capela Cimitirului Bellu ortodox, din Bucureşti.

A fost înmormântată miercuri, 6 aprilie, la orele 13.30, la Cimitirul Bellu ortodox, în cavoul familiei, la figura 40.

Am cunoscut-o pe D-na Slama-Cazacu. A fost un model de intelectual în sensul deplin al termenului, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi uman, moral. A fost un savant angajat în problemele cetăţii, unul dintre acei oameni care reprezintă legătura noastră cu trecutul, cu tradiţia culturală şi valorile comunitare.

Era o „Doamnă” în sensul cel mai profund: forţa intelectuală, consistenţa, moderaţia şi eleganţa sa răspândeau asupra celor din jur o lumină caldă, binefăcătoare.

La revedere, Tatiana Slama-Cazacu!

D-zeu să o odihnească!

Bucureşti, 5-6 aprilie 2011

ÚJ EMBER KÉSZÜL. A „piteşti-i jelenség”. Történelem és emlékezet

2011-03-15T05:11:00.000-07:00

A pitesti börtönben zajló kísérlet elmélete szerint a kommunista rezsim ellenállóit kínzás és verés útján jó polgárokká lehet nevelni.

A Piteşti-en alkalmazott átnevelési módszer előzményének a suceavai börtönben meghonosított eljárásokat tekinthetjük. 1949. január 6. és 19. között Suceaván kísérelték meg a kommunista Romániában először átnevelni a politikai fogvatartottakat. Ez két szempontból fontos: egyrészt megmutatta, hogy lehetséges a rabok átnevelése, működik a módszer, másrészt

kitermelte azokat a kádereket,

akik később részt vettek a piteşti-i jelenségként elhíresült kísérletben. A programba beemelt elítéltek oda jutottak, hogy a kommunista párt szerkezeti felépítésének mintájára a börtönben létrehoztak egy saját szervezetet, a Kommunista Meggyőződésű Fogvatartottak Szervezetét.

A Belügyminisztérium 1949. március 9-én egy új átnevelőt küldött, egy Stângă nevű fegyőr személyében és felszámolták a rabok szervezetét. A suceavai „első generációs” átnevelési projekt abból állt, hogy a programban részt vevő rabok közösen tanulmányozták és elemezték az ideológiai könyvészetet, illetve információkkal látták el a kihallgató tiszteket a még le nem tartóztatott személyekről valamint a börtöntársak állapotáról, hangulatáról.

Még javában zajlott a suceavai projekt, amikor a programban eredményesen részt vevő rabok egy csoportját a Belügyminisztérium Eugen Ţurcanu vezetésével

a piteşti-i börtönbe vezényelte

azzal a küldetéssel, hogy megteremtsék egy új típusú átnevelési program feltételeit. Az újonnan érkezetteket az első emelten található 11. számú, úgynevezett „korrekciós” cellában helyezték el (olyan rabokat őriztek itt, akik nem tartoztak a rendszer első számú ellenségei közé).

Az újonnan érkezettek hozzáláttak a rabokról szóló információk begyűjtéséhez és felvették a kapcsolatot a börtön vezetésével, hogy elkezdhessék a munkájukat. A börtönigazgatóság és az átnevelést kezdeményező csoport közötti kapcsolatfelvételre 1949 nyarán került sor, Iosif Nemeş belügyi ezredes látogatása során.

« a Történelem rovat további anyagai »

Június 7. és november 25. között a Belügyminisztérium megszigorította a börtönélet feltételeit: ez volt az új módszer életbe léptetésének első fázisa. November 25-én pedig a Securitate és a Belügyminisztérium még egyszer leellenőrizte a program kezdeményezőit.

Az akció 1949. december 6-án vette kezdetét

az első emeleti „kórház cellában.” A „piteşti-i átnevelési módszer” kidolgozásában és gyakorlatba ültetésben fontos szerepet játszott egy elítélt, Eugen Ţurcanu: a börtönben tanúsított odaadása azt az érzést keltette a vezetőségben, hogy a módszerük működik.

Ţurcanu a Iaşi-i Egyetem jogi karán tanult, 1946-ban lépett be a kommunista pártba, ahonnan még diplomataképző tanfolyamra is elküldték. 1948-ban tartóztatták le és egy év múlva ítélték el, egy letartóztatott vádjai alapján. Az ok: Ţurcanu ifjú korában tagja volt a Legionárius Mozgalomnak. E tényt amúgy Ţurcanu megemlítette az életrajzában, a letartóztatásra "biztonsági okokból" került sor.

Ţurcanu 1948 őszén a suceavai börtönben bekerült egy átnevelési programba, amelyet egy másik elítélt, Alexandru Bogdanovici irányított. Bogdanovici előzőleg a Legionárius Egyetemisták iaşi-i központjának volt a vezetője.

Ţurcanu hosszú ideig abban reménykedett, hogy hamarosan szabadulhat, ezért az első átnevelési projektbe konkrétan nem szállt be, csupán a folyóson őrködött, a börtönbesúgókat fedezte.

1949. január 6-án ítéletet hoztak a iaşi-i egyetemisták perében. Ţurcanut hét év „korrekciós” börtönbüntetésre ítélték. A fiatal, ambíciós, intelligens Eugen Ţurcanu

arra törekedett, hogy minél hamarabb szabadulhasson

(felesége és két éves kislánya várta), belépett az átnevelési programba, amelynek hamarosan átvette a vezetését is.

A piteşti átnevelési módszer egyik fő jellemezője az volt, hogy a fogvatartottakat saját cellatársaik verték meg brutálisan, politikai koncepcióikat megmásítandó. Az átnevelő bizottság tagjai és azok segédjei (maguk is börtönlakók) által kiosztott rendszeres verésen túl a fogvatartottakat különböző tornagyakorlatok elvégzésére kötelezték (guggolás, fekvőtámasz) valamint arra, hogy napokat, éjszakákat töltsenek kényelmetlen pozíciókba kényszerítve.

A legkülönbözőbb módszerekkel kínozták és alázták meg őket:

békaugrásban kellett közlekedniük, órákon keresztül kellett mossák a padlót, kúszniuk, mászniuk kellett, a kezük használata nélkül kellett étkezzenek, székletet és vizeletet kellett fogyasztaniuk, egymással kellett verekedniük. A börtönőrök csak a leleplezés első szakaszában vettek részt, ezután ők a terepet biztosították és csak szélsőséges esetekben léptek közbe.

A belső leleplezés során az elítéltet ara kényszerítették, hogy nevezze meg a saját és az általa ismert gyanús elemek által elkövetett börtön- és rendszerellenes magatartásformákat. Ebben a szakaszban csak a börtön területén belül „elkövetett” rendszerellenes cselekedeteket kellet megnevezni. Ezeket a cellatársak és az átnevelő előtt nyilvánosan kellett felsorolni.

A cellatársaknak is részt kellett venniük ebben a folyamatban, kérdéseket kellett feltenniük az illetőnek. Ha úgy vélték, hogy a önleleplező személy bármit is elhallgat vagy eltorzít, közbe kellett lépniük. Az átnevelők ezzel kettős célt követtek: egyrészt megpróbálták a lehető legmélyebben megismerni a börtön belső világát, illetve, hogy melyik rab, milyen mértékben vesz részt a börtön "társadalmi életében". A belső leleplezés szóban történt. Az elítéltek csak később számoltak be írásban, akkor is csak a legfontosabb történésekről.

Ezek után következett a külső leleplezés. Az elítéltek egy szappanból készült táblácskára tűvel bekarcolták azokat a börtönön kívüli történéseket, amelyekről a leleplezés folyamán beszélni kívántak, aztán jelentették az átnevelő tanács főnökének. Ez kérdéseket tett fel, esetenként arra utasította őket, hogy

bizonyos kérdéseket gondoljanak át jobban.

Amikor a főnök úgy értékelte, hogy eljött az idő, utasítást adott, hogy a leleplezéseket foglalják írásba. 1949. november 25. és december 26. között a leleplezéseket a börtön igazgatója Alexandru Dumitrescu valamint a börtön politikai referense (tisztje), Ioan Marina jelenlétében írták meg. Az első időszakban erre a börtön különböző adminisztratív helyiségeiben került sor. 1950 január 19. után ezeket a szövegeket a négyes kórterem melletti egykori mosdóban írták meg, Eugen Ţurcanu, az átnevelő főnök jelenlétében. Az elítélteknek közölniük kellett minden olyan információt, amelyet a rendszer felhasználhatott.

Íme néhány azokból a kérdésekből, amelyek érdekelték a Securitatet és a pártvezetést: legionárius szervezetek, államellenes szervezkedések, fegyver- és lőszerlerakatok, olyan személyek, akik segítenek az illegális határátkelőknek. A feloszlatott Nemzeti Parasztpárt tagjainak kapcsolatai, kémkedés (mindennemű kapcsolat Nyugattal), a gazdaság szabotálása (az államosítás ellen történő megnyilvánulások), valuta, nemesfém, tiltott könyvek és iratok birtoklása, kommunistaellenes cselekedetek a háború során, párttagokra vonatkozó adatok.

Az elítéltek a fenti kérdéscsoportok alapján írták le a saját magukra és ismerőseikre vonatkozó leleplezéseiket. Ezeket az írásokat leleplezéseknek nevezték hivatalos formában is és a következő mondattal kezdődött:

„Alulírott ... bandita, a következőket nyilatkozom:”,

ezek után következett maga a nyilatkozat szövege. A leleplezések nem sokban hasonlítottak azokhoz a nyilatkozatokhoz, amelyeket az elítéltek a Securitate előtt tettek a kihallgatások során. Inkább információszolgáltató feljegyzésekként lehet kategorizálni őket. Ezekben a börtönön kívüli eseményeket, információkat rögzítették.

A leleplezések hivatalosan a raboknak tett engedménynek számítottak. Ebből kifolyólag a raboknak kérelmezniük kellett, hogy megtehessék az ún. önleleplezésüket. Ez a gesztus a hatalmi ideológiával szemben történő kapitulációjukat jelentette. A leleplező szövegekben nem említették a tortúrákat, veréseket, maximum egy engedélyezett fanyelvezetben utalhatták rá, mint pl. „a konfliktus következtében”, a „viták következtében.”

Azt, hogy ki mennyire őszinte a nyilatkozataiban, Ţurcanu döntötte el. Utána szembesítették egymással a nyilatkozatokat meg a személyeket. Egy másik, Ţurcanu által használt módszer alapján az átnevelt rabok egykori cellafőnökeit hallgatták ki. Hogy megbizonyosodjon arról, hogy az elítéltek a teljes valóságot mondják, Ţurcanu gyakran addig verte őket, amíg azok elkezdtek kitalált történeteket mesélni.

Ezeket aztán szembesítette a többi rab nyilatkozataival. Az átnevelő főnök biztosította a programban résztvevő személyeket, hogy a nyilatkozataik nyomán nem kerül sor újabb perekre. Állítása szerint a leleplezés nem egy nyomozási eszköz, csupán

egy eljárás, ami megnyitja az utat az átnevelés irányába.

Tehát mindez nem egy újabb kihallgatásként értelmezendő, hanem a megtérés, az áttérés egy szükséges előkészítő szakaszaként. Valójában, állították, az őszinteség fokmérője, amely lehetővé teszi az új doktrína befogadását. A külső leleplezés folyamán az elítéltek arról tettek tanúbizonyságot, hogy szakítottak a múlttal.

A belső leleplezés egy újabb szakaszában az elítéltnek bizonyítania kellett, hogy teljesen szakított a múlttal. Össze kellett állítania egy életrajzot. A teljes átalakulást bizonyítandó, az életrajznak nagyon sok negatív adatot kellett tartalmaznia az illető személyről és közvetlen környezetéről.

Míg a külső leleplezés folyamán arra kényszeríttették őket, hogy a valóságot mondják, a belső leleplezés a fikciógyártás szakasza. Ez esetben nagyon sok valótlan dolgot kellett állítaniuk önmagukról pl: hogy ők és családtagjaik gonosztevők, gyilkosok, elmebetegek. Mindezt nem csak elmondani kellett, hanem be is kellett ismerni.

A elítéltek, miután beismerték „rémtetteiket”, ezek függvényében kellett újraértelmezniük eddigi életüket. Az életrajzot a cellatársak és az átnevelő főnök társaságában kellett megírni. Az életrajzi adatok elmesélésében részt vett az összes elítélt, akiknek kötelező volt kérdéseket feltenniük, megcáfolniuk és vádolniuk minden egyes esetben, amikor az illetőről úgy gondolták, hogy egy kicsit is ragaszkodik a múltjához. A legönmarcangolóbb életrajz volt a legsikeresebb, a semleges hangvételű életrajzot banditizmusként könyvelték el. A legsikerültebb életrajzokat egyfajta igazolás végett elküldték a Belügyminisztériumhoz. E szakasz után

következett az ideológiai indoktrináció.

Azokat az elítélteket, akik túljutottak az előző átnevelési szakaszokon, ideológiai kiképzésben részesítették. Megbeszélték, megvitatták velük a kommunista ideológia alaptételeit. A külső leleplezés fázisában az elítélt megírta az önleleplezését, a belső leleplezés során az önéletrajzát és a következő szakaszban, a leleplezés utáni szakaszban, elemeznie kellett saját fejlődését. Az átnevelés ezt a hármas dinamikát követte: az első szakaszban a fogvatartott szakított a múltjával, a második szakasz megerősíti ezt, a harmadik szakaszban felvérteződik ideológiai elmélettel, amely elvileg lezárja a folyamatot. Az első szakaszban megsemmisítették az elítélt alapkoncepcióit, a másodikban újjáírták a múltját, a harmadikban megkapta a magyarázatot, hogy mindez miért is történt.

A sikeres átnevelés az úgynevezett korrekciós részlegen ért véget. 1950 nyarán Piteşti-en véget ért az első csoportos program. Az elítéltek körülbelül kétharmada esett át az átnevelésen. Ezek után a hatalom úgy gondolta, hogy más börtönökre is kiterjeszti a módszert. Az átnevelésen átesett elítélteket más börtönökbe helyezték át (Brassó, Szamosújvár, Tîrgu Ocna és Ocnele Mari). Ezekben a börtönökben is több-kevesebb sikerrel zajlott az átnevelés. Annak ellenére, hogy próbálták a folyamatot egységesíteni, mindegyik börtönnek megvan a saját átnevelési története. A módszer 1950 márciusában Brassóban, majd 1951 áprilisában és szeptemberében a Bákói Aknavásáron is kudarcot vallott.

AZ ÉN SZÉTZÚZÁSA

A totális átnevelés során a tudat teljes megsemmisítését célozták meg; a későbbi önelemző átnevelés során elégséges volt beismerni, hogy az illető vétett a kommunista rendszer ellen.

Az ország más börtöneiben tapasztalt kudarcok ellenére, Piteşti-en folytatódott az átnevelés, 1950-ben, április és szeptember között a földszinten levő elítéltekkel, 1950 decemberétől 1951 tavaszáig az alagsorban levő munkaszolgálatra ítélt személyekkel.

1951. július 10-én egy Ion Simionescu nevű elítélt, aki átesett az átnevelésen, egy munkatáborban szándékosan elhagyta a tábor biztonsági kerítését azért, hogy az őrök lelőjék. Az ő halálának köszönhetően fény derült az átnevelés jelenségére, a Londoni Rádió tudomást szerzett arról, hogy

Romániában kínozzák a politikai foglyokat.

A temérdek kritika hatására a rendszer úgy döntött, hogy beszünteti az átnevelést. Ez a folyamat két szakaszban zajlott le.

1951 szeptemberében a piteşti fogvatartottakat Szamosújvárra szállították, ahol még 1950-ben elkezdődött az átnevelés. Szamosújváron pedig 1951. december 19-én leállították az átnevelési projektet. Az átnevelő program lebonyolításában résztvevő foglyokat Zsilávára szállították, ahol két éven keresztül a Securitate többször is kihallgatta őket, amíg eldöntötték, hogy kiknek a nyakába varrják a felelősséget.

A nyomozás során a hatóságok igyekeztek úgy beállítani az átnevelés-ügyet, mintha azt a Legionárius Mozgalom bebörtönzött tagjai szervezték volna meg abból a célból, hogy kompromittálják a népi demokratikus rendszert. A nyomozás során megvádolt 21 elítélt magára vállalta és elismerte a vádpontokat, ezzel is bizonyítva a rendszernek, hogy az átnevelésnek voltak eredményei. Az átnevelés vezetője, Eugen Ţurcanu látva, hogy semmi esélye nincs a menekülésre, nem ismerte be az ellene felhozott vádpontokat.

Az átnevelésben érintett személyek pere 1954. szeptember 20. és november 10. között zajlott le Bukarestben. A hatóságok az elején úgy tervezték, hogy a tárgyalás,

egyfajta példastatuálás végett,

nyilvános lesz, azonban menetközben változott a forgatókönyv. A tárgyalásokat zárt ajtók mögött folytatták le, a közönséget mindössze a securitatés tisztek és azok feleségei alkották. A 22 átnevelt elítéltet (egyetlen kivétel Nicolae Cobâlaş volt) gondosan a volt legionáriusok közül válogatták ki.

A védelemnek gyakorlatilag semmi szerepe nem volt, a védő bírák is inkább vádolták az elítélteket. Az átnevelésen átesett rabok abban reménykedtek, ha elismerik bűnösségüket, megmenthetik bőrüket. Maga Eugen Ţurcanu is (eddig ismeretlen okokból) változtatott a kihallgatások során tanúsított magatartásán, elismerte „bűnösségét”.

Politikai bűnök elkövetésének vádjával a Katonai Bíróság az összes érintettet halálra ítélte. 1954. december 17-én a zsilávai börtönben 16 elítéltet végetek ki. A tizenhetediket 1955. június 22-én végezték ki. A börtönhivatalnokok közül bűnbakként Gheorghe Sucigant, Alexandru Dumitrescut, Tudor Sepeanut, Constantin Avădaneit és Viorel Bărbosut ítélték el külön perben, ezzel terelve el a figyelmet a pártvezetők és a Securitate egyes vezetői által elkövetett törvényszegésekről.

Romániában és nemzetközi szinten is kevés az átnevelésre vonatkozó elemző munka. Többségük

egyszerű pszichikai rombolásként tárgyalja,

kevesebb figyelmet szentelve az akarat és meggyőződés átalakítására tett kísérleteknek. Az átnevelésen átesett személyekkel készült interjúk elemzése azonban azt mutatja, hogy a gondolkodásmód és érzésvilág megváltoztatására tett kísérletek gyakorta sikeresek és tartósak voltak. Az átnevelést pszichésen csak egy nagyon szűk, az akciók perifériájára került csoport vészelte át. Ezt a jelenséget több tényező is befolyásolhatta: az átnevelés tömeges jellege, az átnevelés körülményei, az átnevelők viselkedése és az átneveltek ellenállása.

Az átnevelések során a tudat az őt ért agresszió hatására nagy nyomás alá került. Az esetek többségében a sorozatos sokkhatás eredményeként az illető szétesik. Létezik azonban egy nehezen magyarázható jelenség is, amikor is a tudat visszazár, magába fordul, és egy belső egyensúlyt teremt. Ezt nevezzük, többszörös tudatnak. Ezzel szemben, annak ellenére, hogy a fenti jelenség is az átnevelő leleplezés hatására alakul ki, az átnevelt tudat esetében a tudat megszűnik az átnevelés előtti formában létezni, működni. Ez esetben

az ént szétzúzzák és az új ember modellben rakják össze.

Az átneveltek nem képeznek egy homogén kategóriát. Három csoportot különböztethetünk meg:

a) az átnevelés káderei azon elítéltek közül kerültek ki, akik vezették a projektet, akik tagjai voltak a leleplező bizottságoknak és részt vettek az átnevelés kádereinek járó képzésben;

b) az átnevelő tanácsok segítői olyan elítéltek voltak, akik támogatták a leleplező bizottságokat és magát az átnevelést és olykor részt vettek azokban;

c) az átlagos átneveltek, akik néha részt vettek mások átnevelésében, de nem voltak a leleplező és átnevelő bizottságok tagjai.

A fenti osztályozásnak megfelelően beszélhetünk továbbá erős tudatról, átlagos tudatról és ún. puha tudatról. Puha tudattal az ún. átlagos átneveltek rendelkeztek. Ezek a személyek ritkán vettek részt a különböző átnevelő bizottságok munkájában, mások leleplezésében.

Ők voltak a leleplezések hátvédjei.

Az átnevelt tudat második kategóriája, az ún. átlagos tudat hordozói segítették az átnevelő bizottságokat. Gyakorta őrködtek, felügyeltek a leleplezés és átnevelésesek során. Egyfajta összekötő szerepet játszottak az átnevelők és az átneveltek között.

Az erős tudat az átnevelőt jellemezte. Az átnevelés legmagasabb szintű terméke. Ők alkották az átnevelő és a leleplező bizottságokat. Ők feleltek a többiek „megtérítéséért”. Ezek azok az elítéltek, akik a legtovább mentek az új hit érdekében, az ideológiai átnevelés előőrsei voltak. A Belügyminisztérium ideológusainak kifejezésével élve, miután az elítélteket „megsemmisítették”, majd újra öntötték az „új ember” képében, ezen utóbbiak közül kerültek ki a legkeményebb elemek. Ez a típusú kategorizáció inkább funkcionális értelemben használható, hogy a rendszer milyen mértékben használta őket az átnevelési folyamatban.

Az ’50-es évek átnevelési kísérlete összehasonlítható a hasonló belföldi és külföldi módszerekkel, eljárásokkal. 1960 és 1964 között a romániai börtönrendszerben

egy új típusú átnevelést alkalmaztak.

Először Enyeden léptették életbe, majd 1962-től Botoşaniban és Szamosújváron. Az új módszer jellemzői között már nem találjuk ott a verést és kínzást, annál inkább a nyomásgyakorlást és a szabadon engedés ígéretének kombinációját. A módszernek már nem a teljes megsemmisítés volt a célja, hanem a semlegesítés, az ellenállás megtörése. Ez a módszer meglehetősen jól működött. A fogvatartottak zöme elítélő nyilatkozatott adott ki a régi pártjaikról és azok vezetőiről, amelyek közül néhányan maguk is részt vettek ezekben az akciókban. 1964-ben, az amnesztia idején néhány tucatra tehető azok száma, akik megtagadták, hogy elítéljék saját múltjukat.

Az átnevelés sikerességében az is szerepet játszott, hogy az elítéltek többsége hosszú ideje volt börtönben (egyes legionárusok már 1941-től), semmiféle információval nem rendelkeztek arra vonatkozóan, hogy mi történik a falakon kívül, és nem utolsó sorban az a remény, hogy a rendszer ténylegesen keresi a megbékélést a hajdani ellenségeivel. Az átnevelés eszköztárában megtalálható a politikai rendőrség összes módszere, technikája: elszigetelés, dezinformálás, befolyásolás, az illető hajdani vezetőiről kialakított kép lerombolása. A totális átnevelés során a tudat teljes megsemmisítését célozták meg; a későbbi önelemző átnevelés során elégséges volt beismerni, hogy az illető vétett a rendszer ellen.

A szovjetek korán rájöttek ara, hogy az átnevelés fokozatos, progresszív folyamatként kell, hogy megtörténjen, a román átnevelők csak az átnevelés romániai „gyerekkora” után ébredtek rá mindezekre. Dokumentumokból rekonstruálható, hogy a Piteşti-en lefolytatott átnevelés megkezdése előtt

a szovjetek figyelmeztették a román felet,

hogy ne menjenek el túl messzire. A nagyon gyors személyiségváltás szerintük veszélyeztette a folyamat sikerességét.

Az átnevelés módszerét Makarenko dolgozta ki a húszas évek Szovjetuniójában. Kínában, akár csak Piteşti-en, a totális átnevelés volt a kitűzött cél. A kínai hatóságok ugyanakkor nem mindig közölték ezt az elítéltekkel. Pl. a gondolkodás átalakításán átesett Pierre Sauvage katolikus lelkésztől nem kérték, hogy vesse el hitét, „csupán azt”, hogy ne imádkozzon. Az átnevelők tudták azt, ha megszüntetik a hit kifejező eszközét, elsorvaszthatják azt. Az átnevelést hosszú folyamatként képzelték el, hogy a román terminológiát használva ne alakuljanak ki „mesterséges pszichológiai folyamatok.” Kína volt császárának, Pu Yinek az átnevelése 12 évet vett igénybe.

Az 1964-es amnesztia után a romániai kommunista rendszer, alkalmazkodva a változásokhoz, továbbra sem mondott le az ún. átnevelő módszerek alkalmazásáról. Ezek alkalmazásának az volt a célja, hogy megakadályozza az ellenzékiség kialakulását. Íme néhány módszer: figyelmeztetés (az illetőt behívatták a Milíciára vagy a Securitatéra és különböző módszerekkel fenyegették); pozitív befolyásolás (a Securitate ügynökei, munkahelyi főnökök vagy akár családtagok révén); az illető környezetének felszámolása és elszigetelése (a veszélyesnek tartott személyek esetében, hogy ne befolyásolhassa a környezetét); a tevékenységek semlegesítése (a fent említett technikák kombinatív alkalmazása, hogy felszámoljanak egy ellenséges csoportosulást); ha mindezek működésképtelennek bizonyultak,

következett az internálás a pszichiátriára.

A Ceauşescu-korszakban elsősorban az egyént próbálták meg befolyásolni azzal a céllal, hogy ne alakulhassanak ki civil vagy politikai ellenzéki csoportosulások, és ha megalakultak, azonnal felszámolhassák azokat. A negyvenes, ötvenes évek agresszivitása után a hatalmi szerveknek már nem volt szükségük szélsőségesen durva eszközökre, a mérsékelt eszköztár is meghozta a kívánt eredményeket.

A kommunista nevelés, illetve átnevelés közös talajból táplálkozott. Az új ember megteremtésének eszközei voltak. Az előbbi a személyiség kialakításáért felelt, az utóbbi pedig annak újraalakításáért. Az ideológia jellemzője, hogy akár a tájfun, képes rombolni a centrumban is (a börtönök világában) és a periférián (a börtönön kívüli világban) is.

A romániai átnevelésről születet néhány leírás, elemzés 1989 előtt és után is. Íme néhány a legfontosabbak közül: Dumitru Bacu: Piteşti, centru de reeducare studenţească, Madrid, 1963. Virgil Ierunca: Fenomenul Piteşti, Paris, 1981. Virgil Ierunca: Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, Galimard, 1973. Grigore Dumitrescu: Demascarea, 1978, München. Paul Goma, Patimile după Piteşti, Hachette, Paris, 1981.

2011. március 14, 19.

http://itthon.transindex.ro/?cikk=13840

http://itthon.transindex.ro/?cikk=13898

Reeducarea de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Târgşor

2011-03-05T02:30:00.000-08:00

Radio România Actualităţi

Emisiunea: Istorica

Data: Luni, 7 martie 2011

Orele: 21.05-22.00

Tema: Reeducarea de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Târgşor

Invitaţi în studio: Mircea Stănescu – consilier la Arhivele Naţionale ale României şi

Alin Mureşan – cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

Producător: George Popescu

Emisiunea poate fi ascultată şi pe Internet, în direct, la adresa:

http://www.romania-actualitati.ro/reeducarea_studenteasca_de_la_pitesti_targusor_si_gherla-26487

Reeeducarea în România comunistă (1948-1955). Târgşor, Gherla

2011-02-28T01:41:00.000-08:00

Lansare de carte şi dezbatere Joi, 3 martie, orele 17.00, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (Str. Alecu Russo, nr. 13-19, et. 5, ap. 11, sector 2, Bucureşti)

Participă, alături de autor:

Ioan STANOMIR, preşedinte executiv al IICCMER Dorin DOBRINCU, director al Arhivelor Naţionale Aristide IONESCU, fost deţinut politic, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale „Memoria”, Filiala Argeş Dumitru LĂCĂTUŞU, cercetător la IICCMER

Video:

Reeducarea comunistă – Part.1

http://www.youtube.com/watch?v=PtJC8GoxnzA&feature=related

Reeducarea comunistă – Part.2

http://www.youtube.com/watch?v=h9JK6Lokfhg&feature=related

Reeducarea comunistă – Part.3

http://www.youtube.com/watch?v=UdyXjE99cz4&feature=related

Reeducarea comunistă – Part.4

http://www.youtube.com/watch?v=aXXESo1SJlo

Reeducarea comunistă – Part.5

http://www.youtube.com/watch?v=6ariZfF5oT8

Vasile Paraschiv: destinul unui om cinstit în vremuri anormale

2011-02-17T00:46:00.001-08:00

Născut în 1929, lângă Bucureşti, din cauza greutăţilor la 13 ani pleacă în Capitală, unde prestează diferite munci. Copil sărac, îşi pune în comunism speranţa lichidării nedreptăţilor sociale şi, în 1946, devine membru de partid. În 1949-1951 urmează şcoala de ofiţeri, pentru ca în 1952, fiind considerat nesigur, să fie exclus din armată.

Lucrează ca tehnician la Poştă, unde denunţă abuzurile şefilor faţă cu muncitorii. Ca efect, este dat afară din locuinţă. Se plânge autorităţilor judeţene, regionale şi centrale de partid. După un calvar de zece luni, timp în care familia sa stătuse prin gări, îşi primeşte ceea ce i se luase.

În urma discursului lui Ceauşescu din aprilie 1968, care înfiera crimele perioadei Dej, se retrage din partid. În iulie 1969, înainte de vizita lui Nixon în România, este arestat, i se pune diagnosticul de „boală mintală” şi este internat la Spitalul psihiatric Urlaţi.

În noiembrie 1976 trimite „Europei libere” o scrisoare în care denunţă condiţiile de viaţă ale vechilor militanţi socialişti. Securitatea îi percheziţionează casa, îl arestează şi îl acuză de „propagandă cu caracter fascist”. Eliberat, continuă să fie anchetat şi este adus în faţa unei comisii de psihiatri, care decide că manifestă grave tulburări psihice şi are nevoie de tratament medical. Este internat la Spitalul psihiatric Voila. Externat în decembrie, primeşte diagnosticul de boală psihică.

În ianuarie 1977, după crearea Cartei ’77, se alătură acţiunii lui Paul Goma. Pe 20 februarie semnează Scrisoarea redactată de disident şi îi înmânează textul unei declaraţii de solidaritatea cu cauza sa. Pe 23 februarie este însă răpit de pe stradă, dus la Securitate şi maltratat. În schimbul anulării diagnosticului de „bolnav mintal”, i se propune să renunţe la relaţiile cu Goma. Refuză târgul.

La invitaţia Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului, merge la Paris unde, pe 6 februarie 1978, denunţă represiunea psihiatrică. Pe 18 aprilie, împreună cu secretarii confederaţiilor sindicale franceze şi cu reprezentanţi ai muncitorilor din spatele Cortinei de Fier, participă la o conferinţă de presă. Denunţă absenţa libertăţii de asociere sindicală şi expune un program care ar duce la crearea de sindicate libere. Se întoarce în ţară, dar la graniţă i se interzice intrarea. Pe 8 iulie, după două luni de tentative, ajunge, în sfârşit, acasă.

În 4 martie 1979 se înfiinţează Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii (SLOMR). Încearcă, fără succes, să citească la uzină declaraţia de constituire a sindicatului şi să-l întâlnească pe Gheorghe Braşoveanu, unul dintre purtătorii de cuvânt. Este din nou arestat şi maltratat. Începând din 9 martie pierde orice contact cu Occidentul, nu înainte însă de a avertiza Comitetul de la Paris despre situaţia sa.

Pe 28 mai 1979 patru ofiţeri de Securitate îl ridică de la fabrică, îl duc într-o pădure şi îi rup în bătăi toate coastele. În februarie 1982 Comitetul trimite pe ziaristul francez Bernard Poulet să afle care este situaţia sa. Fără succes: şi acesta este crunt bătut de Securitate.

Pe 14 mai 1987 Securitatea îl răpeşte din nou şi îl duce la o cabană de munte. După patru zile şi patru nopţi de teroare, i se smulge un angajament de colaborare. Ajuns acasă, fostul disident mai are însă forţa să aştearnă pe hârtie istoria sa personală.

În mai 1988 este pensionat. Pe 22 martie 1989 este iarăşi răpit de Securitate. Este maltratat, se simulează execuţia sa, este iradiat şi apoi internat la sanatoriul Voila, împreună cu nebunii periculoşi. Eliberat după două săptămâni, continuă să-şi scrie istoria – singura raţiune pentru supravieţuirea morală şi umană.

După căderea regimului comunist, încearcă să se angajeze în mişcarea sindicală. Este însă respins de către noii lideri, primii la împărţirea bucatelor. Cere mass-media să contribuie la cunoaşterea represiunii comuniste, solicită pedepsirea criminalilor şi îndeamnă la păstrarea memoriei victimelor. Jurnaliştii şi intelighenţia autohtone au însă cu totul alte priorităţi. În fine, crede în promisiunile preşedintelui Băsescu, în contextul a ceea ce se va dovedi ulterior a fi farsa condamnării comunismului. Se simte, pe bună dreptate, înşelat şi refuză decoraţia acestuia, arătând cu degetul discrepanţa dintre cuvintele şi faptele primului om în stat.

Se stinge din viaţă pe 4 februarie 2011 – o viaţă de luptător însetat de adevăr şi dreptate pusă în slujba comunităţii sale. Este înmormântat la Cimitirul Viişoara din Ploieşti.

Bucureşti, 9 februarie 2011

Publicat în „Căminul Românesc”, nr. 1/2011, p. 9.

În memoria lui Vasile Paraschiv

2011-02-06T06:13:00.000-08:00

Vineri, 4 februarie 2011, a încetat din viaţă Vasile Paraschiv, unul dintre cei mai importanţi opozanţi din România comunistă.

Sâmbătă, 5 februarie, trupul său a fost depus la Capela cimitirului Viişoara, din Ploieşti, iar în dimineaţa zilei de duminică, 6 februarie, la Casa Sindicatelor.

A fost înmormântat în după-amiaza aceleiaşi zile la Cimitirul Viişoara.

Într-un anume sens, acest părinte spiritual nu ne va părăsi niciodată, căci moştenirea sa este eternă: o pildă despre determinarea cu care în vremuri de restrişte trebuie apărate valorile de adevăr, de bine, de dreptate, fără de care orice agregare umană este sortită eşecului.

Modelul său de viaţă este cu atât mai înălţător, căci aşa de rar am putut vedea pe aceste meleaguri un luptător mai dârz pentru valori umane perene.

L-am cunoscut pe Vasile Paraschiv: era un om care iradia bunătate, iar viaţa lui încarna o luptă pusă în slujba binelui public, în afara căreia nu-şi concepea existenţa.

La revedere, Vasile Paraschiv!

D-zeu să-l odihnească!

Bucureşti, 6 februarie 2011

Eugen Ţurcanu – schiţă de portret*

2010-12-01T23:32:00.000-08:00

Scopul comunicării de faţă este de a încerca să sondăm motivaţiile psihologice care au stat la baza acţiunilor deţinutului cel mai proeminent implicat în reeducarea de „tip Piteşti”, Eugen Ţurcanu.

Încercarea noastră se bazează pe două surse: prima, o relatare a lui Alexandru Dumitrescu, directorul închisorii Piteşti, apropiată evenimentelor, şi a doua, o expunere a lui Gheorghe Bâgu, fost coleg de detenţie cu Ţurcanu la Piteşti şi, după începerea demascărilor, şef al comitetului de demascare la camera 1 „corecţie” (etajul I).

Episodul pe care îl vom relata are loc în perioada imedit ulterioară introducereii noul regulament penitenciar în închisorile româneşti (7 iunie 1949 la Piteşti), care a avut drept consecinţă instituirea unui regim dur de detenţie, având ca scop să-i izoleze complet pe deţinuţi de familiile lor, tocmai pentru a-i lipsi de acel suport pshihologic şi moral conceput pentru a-i face captivi acţiunilor reeducative. Primirea de pachete, vizitele şi vorbitoarele au fost suspendate pe termen nedeterminat, iar administraţia a instituit un regim de teroare asupra deţinuţilor.

În perioada respectivă, Ţurcanu a primit însă un pachet de acasă, iar directorul Alexandru Dumitrescu l-a lăsat să citească cele câteva rânduri însoţitoare pe care gardianul şef Gheorghe Ciobanu i le reţinuse. Directorul spune că episodul a avut loc între inspecţia lui Iosif Nemeş (6 iulie 1949) şi trimiterea ofiţerului politic Ioan Marina la închisoare (fapt care s-a petrecut la câteva zile distanţă), dar îl datează greşit în septembrie acelaşi an[1].

Mai mult, la începutul lunii iulie 1949, Dumitrescu i-a permis lui Ţurcanu să trimită o procură adresată soţiei[2]. După ce i-a precizat că solicită favorul de a o trimite prin scrisoare recomandată, deţinutul a continuat după cum relatează directorul:

[„]Dle Director[,] trebue mai întâi să vă explic despre ce este vorba ca să mă puteţi înţelege[”,] şi în continuare începe să-mi spună următoarele: «Înainte de a fi arestat[,] eu m-am despărţit de nevastă, pentru că am prins-o având relaţii secsuale cu propriul meu frate[,] acasă la părinţii mei[,] în fundul grădinii.[»] Auzind aceste lucruri[,] m’am mirat într’adevăr cum de se poate una ca asta, să aibă relaţii secsuale cu propriul tău frate, aceasta nu ieste posibil. [«]Ieste adevărat[,] D-le Director[,] îmi răspunde, că ori cine aude acest lucru nu-mi dă crezare[,] însă acesta este adevărul[,] şi dacă v’aş povesti tot ceiace am tras în viaţa mea cu această femeie[,] v’aţi speria.[»] La auzul acestor cuviinte l-am compătimit, la care compătimire el îmi răspunde că într’adevăr[,] viaţa lui ieste o tragedie. După ce termină acestea de spus[,] continuă. [«]În prezent suntem despărţiţi[,] ea locuieşte la Suceava şi eu la păriinţii miei[,] într’o comună de pe lângă Rădăuţi. Ce s’a întâmplat însă[?], când eu am plecat de la ea[,] mi-au rămas acolo toate hainele[,] şi necazul cel mai mare nu ar fi acesta[,] că mi-au rămas hainele[,] dar s’a întâmplat ca toate actele mele personale să rămână în buzunarul unei haine ce se găseşte la ia[,] şi dacă pe mine m’a arestat[,] eu nu mi-am mai luat actele[,] aşa că mi se pot pierde actele[;] şi după ce mă eliberez[,] desigur că v’oi avea necaz din această cauză. Ştiind că atunci când ieste vorba de acte deţinuţii au dreptul să scrie recomandat, acesta este motivul pentru care vin la D-voastră şi vă rog[,] dacă ieste posibil[,] ca această lună să mi se permită să trimit această scrisoare recomandat[,] mai ales că în afară de faptul că ieste vorba de acte[,] eu vreau ca această scrisoare ce i-o trimit să i-o fac sub formă de procură, prin care să-i pun în vedere ce trebuie să facă cu hainele mele, într’u cât până eu mă eliberez[,] ea poate să-mi vândă hainele şi apoi eu să nu o mai pot trage la răspundere, însă dacă îi trimit această procură[,] ea pe baza ei mi le va preda la păriinţii miei[,] iar ea va avea acoperire procura mea[,] şi în cazul că nu le va preda[,] eu îi voi face dovadă cu recipisa de la poştă şi cu faptul că D-voastră mi-aţi făcut acest lucru posibil, adică trimiterea recomandatei cu această procură[,] fapt ce va rezulta din actele Penitenciarului.[»]”[3]

Gardianul Nicolae Şchiopu a dus la poştă scrisoarea recomandată, iar directorul i-ar fi dat recipisa lui Ţurcanu, după ce în prealabil a pus viza în colţ şi a semnat. Este necesar a fi marcat că după schimbarea regulamentului penitenciar acceptul directorului într-o asemenea operaţiune era un mare favor, nicidecum un drept regulamentar.

Informaţia privitoare la relaţiile dintre Ţurcanu şi soţia sa este sprijinită de o alta, furnizată de Gheorghe Bâgu, apropiat al său din perioada de început a demascărilor de la camera 1 „corecţie”, informaţie care îl are ca sursă tot pe Ţurcanu.

În acea perioadă, viitorul reeducator-şef dintre deţinuţi:

s-a mai plâns de fratele său, elev la o şcoală silvică, pe care l-a surprins făcându-i curte soţiei sale. Era tare amărât şi hotărât să-şi omoare şi fratele[4].

Cele două informaţii se sprijină reciproc: prima vorbeşte despre un adulter consumat, în timp ce cea de-a doua pare să indice nu gelozia lui Ţurcanu, ci postura psihologică de soţ înşelat, de vreme ce este greu de crezut că cineva s-ar gândi să ucidă pentru nişte simple curte.

În plus, mărturisirea pe care Ţurcanu i-o face directorul ni se pare verosimilă şi pentru motivul că acesta s-a dovedit a fi o persoană angajată total faţă de regim şi incapabilă de dedublare. Deducem deci că pe lângă ura faţă de legionari şi orgoliul (se vede acum mai bine – rănit), eşecul în căsnicie a alimentat motorul psihologic al angajamentului absolut al lui Ţurcanu în demascări.

Note

* Textul de faţă reprezintă o variantă a unei părţi din lucrarea noastră Reeducarea în România comunistă: Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov (1945-1952), Iaşi, Editura Polirom, 2010.

[1] Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Arhivele Securităţii, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 204 r-v.

[2] Comandantul spune şi de această dată că episodul a avut loc între inspecţia lui Nemeş (6 iulie) şi trimiterea lui Marina la închisoare (petrecută la câteva zile distanţă), dar îl datează din nou greşit în sepetembrie acelai an. Cf. Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 204 v-207 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, nedatat [după 29/04/1954], vol. 10, f. 107 v.

[3] Alexandru Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21-28/01/1954, Fond „Penal”, dos. 25 390, vol. 10, ff. 205 v-206 v. Este poate inutil de precizat că respectăm ortografia documentului.

[4] Gh. Bâgu, Mărturisiri din perioada comunistă, f. ed., f. a., p. 7.

Comunicare la Simpozionul Internaţional Piteşti – Reeducarea prin tortură, Piteşti, 2-4 octombrie 2009.

Emisiunea „Rezistenţa prin cultură”, 16 noiembrie 2010, la TVR Cultural despre romanul „Ostinato” de Paul Goma

2010-11-29T23:44:00.000-08:00

la adresa:

http://www.tvr.ro/inregistrari.php?file=DATA-2010-11-25-15-50.flv&id.=Rezistenta prin cultura

Bucureşti, 30 noiembrie 2010.

Destine în nomenclatura comunistă: Gavrilă şi Eva Birtaş*

2010-11-29T13:04:00.000-08:00

Începând de la instaurarea sa, comunismul din România a fost pus în practică de către oameni şi structuri cu o anumită cultură politică, pentru unii dobândită în anii ilegalităţii, ai activităţii subversive şi de spionaj, ai detenţiei politice. În cele ce urmează vom prezenta două biografii – de cuplu – revelatoare pentru destinul unei părţi a nomenclaturii comuniste din epoca Dej. Totodată, într-un regim ideologic care pretinde acţiunea politică impersonală, ele dau chip şi nume criminalităţii care o subîntinde.

Născut în anul 1905 în Baia Mare, de naţionalitate română, Gavrilă Birtaş a fost membru al Partidului Comunist din ilegalitate. Profesia sa de bază era tâmplar. Tovarăşa sa de viaţă din prima perioadă a fost Donca, militantă comunistă din Transilvania. A avut ca nume conspirative: „Eugen (B)” şi – probabil – „B.”. În 1935 s-a căsătorit cu Eva Rotschild, pe care a cunoscut-o în mişcare, la „Ajutorul Muncitoresc”. O perioadă a lucrat pentru Comitetul teritorial al Partidului Comunist Român din Ardeal, împreună cu Bela Breiner, Paul Veres, Rozalia Kahana, Gheorghe Stoica, R. Kertesz şi Alexandru Sencovici. Între sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lui martie 1940 a fost numit instructor de partid pentru regiunea Prahova, activitate pe care o coordona de la Bucureşti, unde s-a mutat.

La începutul lunii mai 1940, Birtaş a fost numit în Secretariat – structura de comandă a partidului aflat în ilegalitate – alături de Ştefan Foriş, Nicu Tudor, Iosif Chişinevschi şi Teohari Georgescu.

În jurul datei de 22 mai 1940, Ştefan Foriş, liderul PCR, a plecat la Moscova să raporteze Cominternului în legătură cu situaţia partidului şi a propus Secretariatului ca în lipsa lui la comandă să rămână Iosif Chişinevschi şi Gavrilă Birtaş. Coordonarea muncii de partid a rămas în sarcina celor doi însă, în practică, cel care făcea întreaga muncă de contact cu reţeaua era Birtaş.

După ce la sfârşitul lunii decembrie 1940 liderul partidului s-a întors din URSS, în 1941 s-a stabilit ca din conducerea Secretariatului să facă parte: Ştefan Foriş, Iosif Chişinevschi, Constantin Pârvulescu, Gavrilă Birtaş şi Teohari Georgescu.

În primăvara anului 1941, Chişinevschi şi Birtaş au fost însă arestaţi de Siguranţă (Birtaş pe 24 aprilie, Chişinevschi cu câteva zile mai devreme). Foriş a prelucrat cazul lui Birtaş cu Constantin Carp şi o militantă comunistă numită „Ana” (probabil Ana Toma), l-a acuzat de „purtare trădătoare la Siguranţă” şi l-a exclus din partid. Foriş avea dreptate să suspecteze că trădarea venea din cercul restrâns al membrilor Secretariatului, însă „trădătorul” nu era Birtaş, ci – aşa cum avea să se dovedească ulterior – Nicu Tudor, care fusese racolat de către Siguranţă.

Din închisoare, Birtaş s-a adresat Comitetului Central al Partidului printr-o scrisoare, în care contesta excluderea şi cerea să fie reprimit în partid. Foriş a redactat scrisoarea de răspuns, care a fost aprobată de Victoria Sârbu şi Stere Nichifor, în care dezavua atitudinea lui Birtaş şi îi respingea cererea.

În acelaşi an, în timp ce se afla în închisoare la Văcăreşti, el a fost numit de către grupul din închisori (între care şi Gheorghe Gheorghiu-Dej) ca secretar al colectivului şi responsabil pe probleme de apărare, funcţie care uzurpa practic pe cea Anei Toma, secretarul CC pe problemă. Grupul din închisori îşi aroga în acest mod pretenţia de a conduce partidul. Astfel, Ana Toma a adresat CC o scrisoare, în care susţinea că purtarea trădătoare la Siguranţă nu îi permitea lui Birtaş să ocupe acel post. Finalmente, Foriş a obţinut asentimentul celulei din închisoare de a-l scoate pe Birtaş din funcţia de secretar al colectivului şi i-a tăiat acestuia legăturile pe probleme de apărare.

În toamna-iarna anului 1941, în condiţiile în care partidul pierduse legăturile cu Cominternul, Birtaş şi-a dovedit utilitatea, restabilind contactul cu sovieticii prin arhitectul casei în care locuise (care fusese şi casa de lucru a Secretariatului CC). Motivat poate şi de noua sa poziţie, în primăvara anului 1942 conflictul lui Birtaş cu Foriş şi militanţii comunişti din jurul său s-a agravat.

În iarna anului 1942-1943 Birtaş a adresat o nouă scrisoare CC al partidului, cerând reprimirea în organizaţie. Scrisoarea a rămas însă fără răspuns din partea lui Foriş şi a organului suprem al partidului.

După 23 august 1944 Birtaş a fost trimis de partid în Ardealul de Nord, iar din aprilie 1946 a fost numit ca şef al Siguranţei din Oradea.

În vara anului 1948, când a fost înfiinţată Securitatea, iar Foriş fusese deja executat de către tovarăşii lui, Birtaş a fost numit ca şef al Direcţiei I (Informaţii interne), cu gradul de colonel. Era principala structură a poliţiei politice care se ocupa cu represiunea internă. În 1950 el a fost transferat ca şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei.

În vara anului 1952, imediat ce Teohari Georgescu a fost scos din Secretariatul partidului şi de la conducerea Ministerului de Interne, gen. Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), gen. Marin Jianu (ministrul adjunct de interne), col. Mişu Dulgheru (şeful Anchetelor Securităţii) şi Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a III-a) au fost şi ei schimbaţi din funcţii. Era vorba despre o luptă între grupările din Ministerul de Interne, prima fiind condusă de către Marin Jianu, care era asociat cu lt.-col. Nicolae Prosan (director administrativ în Direcţia Generală a Penitencarelor/DGP), Dimitrie Băzălan (fostul şef al DGP), Aurel Tiron (fost comandant al închisorii Suceava avansat în Centrala MI) şi Marin Constantinescu (şeful Direcţiei Administrative din DGP). Cea de-a doua era condusă de către Gavrilă Birtaş, şi îi asocia pe: lt.-col. Ştefan Coller (din Corpul de inspecţie al MI), cpt. Eva Birtaş (fosta adjunctă a lui Iosif Nemeş la conducerea Securităţii închisorilor, apoi şefa Cadrelor din DGP), Ludovic Czeller (şeful Corpului de control administrativ din DGP) şi mr. Iosif Nemeş (fost şef al Securităţii închisorilor/Serviciul Operativ, ulterior în Corpul de inspecţii al MI). În acea atmosferă de suspiciune reciprocă, informaţiile obţinute din „demascările” deţinuţilor politici au fost folosite în luptele interne, aşa cum o sugerează documentele reeducării. Ele s-au încheiat prin decapitarea ambelor grupări şi concedierea unora dintre componenţi.

Trecut pe linie moartă, în 1955 Birtaş ocupa funcţia de director în Ministerul Gospodăririi Comunale şi Industriei Locative. Era foarte departe de activitatea pe care o desfăşurase întreaga sa viaţă.

În 1956-1957 a fost martor al acuzării (şi, în acelaşi timp, al apărării lui Tudor Sepeanu) în procesul cadrelor Securităţii/MAI care au fost scoşi ţapi ispăşitori ai reeducării. Declaraţia sa în instanţă – exceptând propria-i implicare – a fost dintre cele mai apropiate de adevăr. Era semnul nemulţumirii sale pentru stoparea carierei în cadrul Organelor.

De naţionalitate evreiască, Eva Birtaş (n. Rotschild) s-a născut pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj. În 1944 mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. A lucrat apoi în Aparatul tehnic al Comitetului local al PCR din localitatea de origine (1933-1935). În 1935 s-a căsătorit cu Gavrilă Birtaş, pe care l-a urmat mai întâi la Baia Mare (în 1939), apoi la Bucureşti (1940). După arestarea soţului ei, în 24 aprilie 1940, a fost trimisă de partid în „Ajutorul Roşu”, fiind responsabilă cu aprovizionarea comuniştilor închişi la Văcăreşti. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop.

După 23 august 1944 şi-a urmat din nou soţul în Ardealul de Nord, lucrând la Baia Mare, localitate inclusă în Regionala de partid Cluj, unde a rămas până în 1946. Apoi a activat la „Apărarea Patriotică” din Oradea, unde a condus Secţia asistenţei. În noiembrie 1947 s-a îmbolnăvit grav de stomac, iar în februarie anul următor a fost operată de ulcer perforat. Până în aprilie 1949 nu a mai putut lucra.

Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş (funcţia se numea: referent-şef), şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş se cunoştea cu soţii Birtaş din Transilvania de Nord, din perioada anterioară, când primul fusese comandantul închisorii Oradea (septembrie 1945-martie 1949), iar Gavrilă Birtaş şeful Siguranţei locale. Erau chiar în relaţii de prietenie. La rândul său, Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii.

Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deşi îi era interzis, ea desfăcea plicurile sigilate cu note informative care veneau din teritoriu, de la închisori, trimise pe linia Securităţilor regionale. Totodată, ea căuta să-şi manifeste autoritatea asupra celorlalţi lucrători din Centrala Serviciului Operativ, generând numeroase tensiuni, motive pentru care Nemeş a solicitat conducerii Securităţii să fie mutată la Cadre sau în altă parte.

La Securitatea închisorilor şi lagărelor a rămas până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia administrativă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Acolo a fost mai întâi referent-şef – adjunctă a şefului Serviciului (octombrie 1949-30 iunie 1950) –, apoi şefa Serviciului (1 iulie 1950-1952), cu gradul de lt.-major.

S-a întors apoi la munca de informaţii: în perioada 1954-1955 a fost inspector-prim în Grupa Inspecţii a Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă din Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, cu gradul de căpitan, pentru ca în cursul anului 1955 să fie numită inspector-prim în Serviciul Inspecţii (Securitatea închisorilor şi lagărelor), care funcţiona camuflat în Direcţia Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor.

Pe 30 mai 1955 o comisie medicală a MAI a clasat-o medical, iar ulterior a fost pensionată cu gradul III de invaliditate. În timpul ilegalităţii contractase un ulcer duodenal care i-a cauzat numeroase probleme de-a lungul carierei sale în Ministerul de Interne.

Cât era de reală situaţia descrisă în cazul Evei Birtaş, ori cât reprezenta o justificarea pentru scoaterea sa din cadrul Organelor, nu este uşor de aflat în absenţa unor alte surse decât cele oficiale. Cert este însă că în cazul lui Gavrilă Birtaş faptul s-a datorat concurenţei pe care o putea exercita faţă cu Gheorghiu-Dej: funcţiile ocupate şi activitatea depuse în partid în perioada interbelică – pe scurt: aura sa de ilegalist de funte – îl făceau ţinta perfectă în contextul eliminării de către liderul partidului a unei părţi a vechii gărzi.

Bibliografie:

Marius Oprea, Portrete de securişti. Birtaş Gavril, în revista electronică „Tiuk”, nr. 19 (vara 2008), la adresa http://www.tiuk.reea.net/19/marius.oprea.html; Dan Cătănuş şi Ioan Chiper (editori), cu concursul lui Gheorghe Neacşu, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în P.C.R. de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente (1940-1968), Bucureşti, Editura Vremea, 1999; Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Iaşi, Editura Polirom, 2009; Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Iaşi, Editura Polirom, 2010 şi Procesele reeducării (1952-1960), lucrare publicată în volum alături de cea a lui Titică Predescu, Statul şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Piteşti, Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, 2008.

-------------------------------------------------------------------------------------------

* Mulţumesc lui Vladimir Tismăneanu pentru sugestia de a scrie acest text.

Bucureşti, 29 noiembrie 2010.

Reeducarea în România comunistă (1948-1955). Târgşor, Gherla

2010-11-22T01:46:00.001-08:00

PEDITURA POLIROM
COLECŢIA: Document
PREŢ: 39,50 RON
DOMENIU: Istorie
ISBN: 978-973-46-1841-5
ANUL APARIŢIEI: 2010
NUMĂR PAGINI: 304
FORMAT: 160x235

PREZENTARE

Cele trei volume ale seriei Reeducarea în România comunistă oferă o istorie completă a reeducării de tip Piteşti, de la primele tentative — închisorile Aiud şi Suceava — până la stoparea ei oficială. Cautările în arhive şi discuţiile cu foşti deţinuţi au dat naştere acestei lucrări al cărei scop este, conform autorului, „să redea istoria încercărilor regimului comunist din România de a restructura (reeduca) detinuţii politici, adică de a-i transforma din duşmani (reali sau presupuşi) în aderenţi (reali) ai doctrinei şi practicii comuniste”. Volumul al doilea prezintă cazurile de reeducare de la Târgşorul Nou (1948-1950), închisoarea destinată foştilor elevi, şi din penitenciarul de la Gherla (1950-1955), unde au fost aduşi deţinuti şi cadre de la Piteşti. Tehnicile de „demascare”, bătăile şi tortura au provocat infirmitatea şi moartea unui număr foarte mare dintre victimele acestui experiment descris de autorii lui ca „pedagogic”.

Bucureşti, 2 decembrie 2010.

Recenzii:
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/08/felicitari-mircea-stanescu-volumul-al-ii-lea-din-reeducarea-in-romania-comunista/

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/recenzii_de_carte/arhiva_recenzii_de_carte/reeducarea_in_romania_comunista_targusor_gherla/

Colegiul Central al PCR – Justiţie internă de clasă (1945-1989)

2010-05-19T02:19:00.000-07:00

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Arhivele Naţionale ale României (ANR) vă invită la comunicarea cu titlul Colegiul Central al PCR – Justiţie internă de clasă (1945-1989), susţinută de Gabriel Catalan şi Mircea Stănescu (ANR).

La întâlnire – care va fi moderată de Adrian Cioflâncă, din partea IICCMER – vor participa Dorin Dobrincu, directorul ANR, Alina Pavelescu, şef SANIC, şi Mihail Neamţu, director ştiinţific al IICCMER.

Evenimentul va avea loc vineri, 21 mai 2010, orele 12.00, la noul sediu IICCMER din str. Alecu Russo, nr. 13-19, etaj 5, ap. 11, Bucureşti, sector 2.

Video:

Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.1
http://www.youtube.com/watch?v=zXkRhgWaDtg
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.2
http://www.youtube.com/watch?v=Cd7XVuUhFyI
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.3
http://www.youtube.com/watch?v=bB8g2i6iYBg
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.4
http://www.youtube.com/watch?v=bmVOhHGu7YQ
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.5
http://www.youtube.com/watch?v=TvRYUIu_gAE
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.6
http://www.youtube.com/watch?v=Kcycb3GsqBY
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.7
http://www.youtube.com/watch?v=PXxORXiT4Z8
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.8
http://www.youtube.com/watch?v=V5vSvr8VUIE
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.9
http://www.youtube.com/watch?v=KJ4akDPh3iQ
Colegiul Central al PCR - Comunicare 21 mai 2010 Part.10
http://www.youtube.com/watch?v=JNK-vS0Ji-Y

Semnalări:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/05/20/inchizitia-comunista-comisia-controlului-de-partid/

http://adriancioflanca.blogspot.com/2010/05/comunicare-despre-colegiul-central-al.html

Vasile Paraschiv: în numele victimelor comunismului

2010-03-29T10:06:00.000-07:00

Vasile Paraschiv, Strigăt pentru adevăr şi libertate. Scrisori adresate poporului român pentru trezirea şi redeşteptarea neamului, ed. a ziarului Timişoara, Timişoara, 2009, 174 p. (cu un cuvânt de încheiere de Petru Vasile Tomoioagă)

Cartea de faţă reprezintă o colecţie de luări de poziţie privitoare la modul în care se înfăptuieşte în România justiţia şi memoria comunismului. Mijloacele alese sunt scrisoarea deschisă şi apelul, tipice pentru disidenţa est-europeană, al cărei reprezentant de seamă este muncitorul Vasile Paraschiv. Autorul o spune în felul său simplu şi direct: „eu aşa sunt obişnuit să spun oamenilor adevărul, în faţă şi în mod corect, căci pentru dreptate şi adevăr am luptat eu înainte de Revoluţie.” (p. 78)

Anchetat şi torturat de Securitate pentru solidarizarea cu Paul Goma, iniţiatorul Mişcării pentru drepturile omului din România anului 1977, anchetat, internat de mai multe ori în azile psihiatrice, torturat, dat afară din serviciu pentru că l-a interpelat pe Ceauşescu cu privire la drepturile muncitorilor şi pentru că, aflat la Paris, a denunţat teroarea comunistă, Vasile Paraschiv nu este un „erou”, ci un om normal în vremuri anormale, fie că vorbim de comunism, fie de postcomunism. Ca şi Paul Goma ori Doina Cornea, el este vocea autorizată să vorbească în numele victimelor.

În cartea de faţă autorul îi interpelează pe intelectuali, pe ziarişti, îşi exprimă opinia despre politicile politicienilor de după 1989 ori despre cele ale puternicilor zilei, fie că este vorba de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Călin Popescu Tăriceanu sau Traian Băsescu. Rezultatul este un denunţ al acţiunilor şi inacţiunilor privitoare la gestionarea moştenirii regimului comunist.

Iată un exemplu referitor la fondatoarea Memorialului de la Sighet: „Aţi făcut doamnă Ana Blandiana, un lucru minunat pentru ţara şi poporul nostru. / Însă doamna Ana Blandiana, am o nelămurire, nu-nţeleg de ce v-aţi plafonat doar la a «arăta» publicului crimele şi nelegiuirile Partidului Comunist şi niciodată nu aţi cerut, în funcţia oficială ce o aveţi, pedepsirea criminalilor, tragerea lor la răspundere în faţa justiţiei sau cel puţin să părăsească scena politică a României, să fie daţi afară din parlamentul României, din guvern, de la preşedinţie şi mai ales din justiţie, toţi foştii membri ai Partidului Comunist Român. Cel puţin să nu mai poată fi aleşi în viitor în organismele statului democrat, pentru că ei au distrus şi au desfiinţat statul democrat în România în 1945. De ce nu aţi luat atitudine hotărâtă împotriva acestor criminali şi i-aţi tolerat până în ziua de azi, i-aţi «iertat»?” (p. 61) Şi Paraschiv nu se fereşte să ducă analiza până la ultimele sale consecinţe: „Recunoaştem sau nu recunoaştem, asta înseamnă, în mod practic, o politică de solidaritate tacită cu cauza şi interesele lor.” (p. 62)

Un leitmotiv străbate cartea: înfăptuirea justiţiei prin pedepsirea celor care, în funcţiile avute în statul comunist, au făcut crime şi nelegiuiri, au distrus destine, au mutilat vieţi. Astfel, deşi aceştia nu reprezintă destinatarii privilegiaţi ai mesajelor lui Paraschiv, autorul li se adresează şi lor: „dumneavoastră, domnilor comunişti, vă cer să vă declaraţi mulţumiţi pentru un moment, doar cu atât, să vă încadraţi în muncă şi să vă câştigaţi existenţa muncind cinstit, cu gura închisă şi cu privirea în pământ, aşa cum voi ne-aţi obligat pe noi, toţi cetăţenii ţării, să muncim şi să trăim 45 de ani până la Revoluţie.” (p. 12)

Trecutul personal este foarte important pentru Paraschiv, căci a fi fost membru al Partidului Comunist – fără să fi renunţat la acea calitate sau să o fi denunţat – te face dator faţă de o ideologie, de anumite structuri, trimite la un mod de gândire şi o manieră prin care se perpetuează complicităţi. Dacă comunismul este un regim politic ilegitim şi criminal, atunci membrii de partid au fost aderenţi ai unei organizaţii ilegitime şi criminale. Şi tocmai de aceea acţiunea civică, acţiunea politică, trebuie să aibă în vedere înlocuirea „moralei comuniste” cu moralitatea publică, de sorginte creştină, restabilirea valorilor de bine, adevăr şi dreptate, sau, pe scurt, a binelui public.

În modul de a vedea lucrurile al autorului, individualităţile sunt cele care, prin efort şi exemplu personal, angajament moral, civic şi politic, pot schimba lucrurile în direcţia dorită. Tocmai de aceea el se adresează intelectualilor în cuvinte sugestive precum următoarele: „ce ne facem noi, că[ci] cu o floare sau chiar două, nu putem să facem primăvară? Şi noi asta vrem, să aducem primăvara politică mai devreme în ţara noastră, pentru că ne-am săturat după optsprezece ani de zile fără soare şi nopţi fără stele.” (p. 63) Şi tot de aceea el îi chestionează pe intelectualii de frunte ai României precum: Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Horia-Roman Patapievici: „cum să fac eu ca să aflu un răspuns la toate aceste întrebări?” (64) Cum să facem dară cu toţii ca în ţara aceasta justiţia să se întroneze, iar crimele şi criminalii comunismului să fie pedepsiţi?

În numele victimelor, neobositul luptător Vasile Paraschiv aşteaptă în continuare faptele-răspuns la toate aceste întrebări.

Critica acidă la adresa unor persoane din spaţiul public, cu nume şi cu fapte (fie că cititorul o va împărtăşi ori nu) este a unui om bun, blând, blajin, cinstit, străin de goana după interese materiale, funcţii şi onoruri, animat de autentica iubire faţă de ţara şi societatea în care i-a fost dat să se nască şi a ales să trăiască.

Bucureşti, 28 martie 2010

Publicat în revista "Curtea de Argeş", An I, Nr. 1, decembrie 2010, p. 9.

Reeducation Trials in Communist Romania (1952-1960)

2010-03-05T02:19:00.000-08:00

Price
$70.00 & this item ships for FREE with Super Saver Shipping.
Usually ships within 1 to 3 weeks.
Ships from and sold by Amazon.com. Gift-wrap available.
http://www.amazon.com/Reeducation-Trials-Communist-Romania-1952-1960/dp/0880336587

Editorial Reviews
The reeducation practices of communist Romania ended in 1951 with the transfer of political prisoners from Pitesti to the Danube-Black Sea Canal labor camps. After a mysterious process, these convicts became fanatical adherents to the regime, engaging in the torture of fellow convicts. When these acts became public, the regime responded with a series of trials against the prisoner-torturers, thereby shielding itselse and penitentiary staff members any complicity in these events. Mircea Stanescu conducts an impartial analysis of the reeducation trials and their unfolding consequences, extracting pertinent historical information from widespread ideological distortion. In order to do this, Stanescu draws on groundbreaking investigations into Pitesti and Romanian concentration camps, drawing on the work of Robert Conquest, Annie Kriegel, and other scholars who have researched communism and communist show trials.

About the Author
Mircea Stanescu is a historian based at the University of Bucharest.

Details
Hardcover: 416 pages
Publisher: East European Monographs, Columbia University Press (2010)
Language: English
ISBN-10: 0880336587
ISBN-13: 978-0880336581

Bucureşti, 19 ianuarie 2010

SCRISORI TRIMISE

2010-02-20T00:01:00.000-08:00

D-lui Dan Culcer,
Editorul revistei „Asymetria”

Stimate Domnule Dan Culcer,

Deunăzi am luat la cunoştinţă că în data de 17 octombrie 2009 revista „Asymetria” a publicat un articol semnat de D-na Isabela Vasiliu Scraba, în care Domnia Sa face o serie de afirmaţii legate de scrierile mele pe teme istorice şi, mai grav, despre persoana mea (http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=833).

Întrucât textul cu pricina a apărut în revista Dvs., pe care o preţuiesc, la fel ca şi pe Domnia Voastră (de-a lungul timpului am fost onorat să fiu eu însumi publicat de Dvs. în „Asymetria”), ţin să fac pentru cititorii revistei următoarele precizări:

Aserţiunile eseistei apar într-un context care nu are nici în clin nici în mânecă cu scrierile şi persoana mea, textul intitulându-se „Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura românească”. Citez pasajul în întregime:

„Indeletnicirea cripto-comunistă de a găsi vinovaţi printre victime a ieşit la iveală şi din verdictul unui proces de calomnie (2003-2004) în care instanţa judecătorească i-a dat dreptate calomniatorului, un fost bursier Soros (2) [trimitere în notă – n. m., Mircea Stănescu], care ţinuse a-l face informator de Securitate pe fostul deţinut politic Radu Ciuceanu cu dovezi din 1949-1951 furnizate de dosarul re-educării studenţilor în temniţa de la Piteşti (Nr. 26 979, vol. 1-24).” (loc. cit.)

Ce legătură va fi fiind între procesul în care am fost târât de către Radu Ciuceanu (împreună cu ziaristul Romulus Georgescu), pe de o parte, şi Noica şi poeţii martiri din închisori, pe de altă parte, rămâne un mister insondabil asupra căruia nu mă voi apleca. Mă voi apleca însă asupra celor emise de eseistă, care sunt nu doar false, ci şi denigratoare.

Fondul procesului l-a constituit nu vreo acuză de colaborare cu Securitatea, ci o afirmaţie a mea care reproducea propriile spuse ale lui Radu Ciuceanu în faţa investigatorilor CNSAS. Citez din studiul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului (publicat la vremea respectivă chiar în „Asymetria”): „Radu Ciuceanu, astăzi senator al Partidului România Mare şi, după spusele sale în faţa investigatorilor Consiliului, informator al Securităţii.” Faptul poate fi verificat cu uşurinţă şi din documentele procesului publicate pe blogul meu: Procesul Radu CIUCEANU c. Mircea STĂNESCU şi Romulus GEORGESCU (2003-2004).

La fel de falsă este şi afirmaţia autoarei că probatoriul depus de mine conţinea doar informaţii din dosarul penal nr. 26979 de la Securitate. Pe lângă copia studiului mai sus citat, care este limpede că nu formulează o acuză la adresa lui Radu Ciuceanu, şi informaţiile din dosarele Securităţii, care îl indică pe reclamant drept posesor al unui angajament de colaborare cu Securitatea semnat în închisoare, am mai depus copii de pe pagini ale cărţii lui Liviu Vălenaş, Soldat al mareşalului Ion Antonescu, Convorbiri cu Ion Pantazi (Vremea, 2001), care conţine o aserţiune identică cu cea comunicată de mine şi alte înscrisuri.

Întrucât eseistica (în speţă cea autohtonă!) este un tip de producţie în care, de regulă, oamenii vorbesc ca să se afle în treabă, D-na Vasiliu Scraba nu ne explică nici care ar fi legătura dintre faptul că am fost bursier Soros şi procesul despre care aduce vorba.

Autoarea se pronunţă apoi asupra competenţei mele în materie de studiere a istoriei reeducării. Citez conţinutul notei însoţitoare: „Mircea Stănescu (n.1968) a luat doctoratul în filozofie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti cu o teză despre «experimentul Nikolski». Desigur, el nu-l arată pe tartorul principal, ca să-şi poată desfăşura originalitatea gîndirii prin următoarea triadă, pe cât de stupidă, pe atât de falsă: reeducarea la sovietici ar fi fost «prin muncă», la chinezi «prin reforma gândirii» şi la români «prin demascare şi auto-analiză». Lucrarea i-a fost publicată în 2008, completând imaginea manipulatoare oferită de volumul din 1995 de la Editura Vremea, unde s-au publicat texte scrise de deţinuţi în timpul torturilor pentru «reeducare». Cu informaţii din dosarul reeducării «tip Piteşti» Mircea Stănescu si-a probat acuzaţiile, fără a mai aduce vreo altă dovadă.” (loc. cit.)

Am să trec peste tonul superior, de certitudine absolută, inacceptabil nici măcar la cercetătorii avizaţi în studierea subiectului, marcând doar că autoarea încurcă ediţiile cărţilor mele, nu le indică titlurile, le rezumă abuziv şi evită clasicul procedeu al citării pentru a-şi proba spusele. Am să indic însă doar câteva persoane care s-au pronunţat asupra valorii istorice a studiilor mele: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (cel pe care autoarea îl citează în eseul său!), Paul Goma, Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu sau Dan Culcer (dovadă că un text al meu despre reeducare a fost reţinut de D-sa între documentele pe care le-a încredinţat spre păstrare Institutului pentru Memoria Exilului Românesc – cf. inventarului accesibil pe Internet!).

În fine, am să mă opresc asupra lucrurilor cu adevărat grave spuse de eseistă în textul său, prea scurt în raport cu cantitatea de falsuri conţinute.

Prima este aceea că aş găsi vinovaţi printre victimele comunismului, eludând adevăratul vinovat în cazul reeducării – Alexandru Nicolschi. Afirmaţia este complet aiurea. În cartea mea Procesele reeducării (1952-1960), Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, 2008, în partea sa finală, sunt indicaţi adevăraţii vinovaţi (între care şi cel pomenit de eseistă). Ei încep cu Gheorghiu-Dej, liderul Partidului, membrii Secretariatului şi Biroului Politic, şi continuă cu conducerea Securităţii (Nicolschi era nr. 2, nr. 1 fiind Gheorghe Pintilie!), conducerea Securităţii Închisorilor şi ofiţerii din penitenciare. Şi acolo mă opresc! Nu există nicio acuză la adresa deţinuţilor, chiar cei mai implicaţi în acţiune, opţiune intepretativă pe care o explic şi pe care cititorii interesaţi (dar cititori veritabili!) o pot regăsi cu uşurinţă.

Pornind de la cele spuse deja, îi invit însă pe cititori să mediteze asupra specificului reeducării: cel în care fostele victime ale reeducării s-au situat adesea, în timpul detenţiei dar şi după, nu de partea foştilor colegi de suferinţă, ci de partea agenţilor răului. Voi mai spune că Dl. Radu Ciuceanu „victima” studiilor mele istorice, a intentat procese de calomnie nu doar mie, ci şi foştilor săi colegi de suferinţă – Constantin Ticu Dumitrescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Aristide Ionescu ori editorului şi publicistului Constantin Heneragiu, cu ultimii trei motivul constituindu-l natura relaţiilor D-sale cu Securitatea în timpul şi după detenţie.

Autoarea sfârşeşte prin a numi demersul meu – intelectual şi istoric – „îndeletnicire cripto-comunistă” şi rezultatul: „imagine manipulatoare”. Afirmaţiile ar avea darul de a-mi smulge un zâmbet, dacă n-ar fi atât de grave. Pe lângă persoanele care s-au pronunţat asupra caracterului studiilor mele, indicate mai sus, voi mai spune că tocmai din pricina „criptocomunismului” meu Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, instituţia care anual organizează Simpozionul „Reeducarea prin tortură”, a fost cea care mi-a solicitat să scriu cartea Procesele reeducării (1952-1960). În mod identic, tot pentru „criptocomunismul” meu, Constantin Ticu Dumitrescu mi-a scris, în ultimele sale luni de viaţă, cuvântul înainte la recenta carte Reeducarea în România comunistă (1945-1952), Polirom, 2010. Apoi, cât de „manipulatoare” îmi sunt cărţile şi studiile, poate fi probat prin cele cca. 100 de interviuri de profunzime pe care le-am realizat cu subiecţi ai reeducării şi, mai ales, prin cuvântul dat victimelor cu fiecare prilej.

În fine, pretinsa avocată a victimelor reeducării atinge apogeul atunci când mă numeşte „calomniator”. Cititorii vor înţelege singuri că a numi astfel pe cineva, după ce două instanţe de judecată s-au pronunţat în speţa în cauză (în care Radu Ciuceanu îmi cerea, pentru repararea onoarei sale, 5000 de Euro!), este foarte riscant din punct de vedere juridic şi descalificant moral. Ei vor înţelege în acelaşi timp şi că a vorbi fără să cunoşti subiectul aflat în discuţie – care începe cu citirea şi citarea pure şi simple! – nu onorează pe emiţător şi aduce deservicii profunde memoriei victimelor şi istoriei reeducării. Şi aceasta prin practicarea unui demers amatoristic în care acuzele aduse persoanei şi scrierilor mele nu sunt altceva decât reflexul în oglindă al emiţătorului.

Stimate Domnule Dan Culcer,
Sperând că veţi publica reacţia mea, vă asigur de sentimentele mele cele mai bune,
Mircea Stănescu.

20 februarie 2010

http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=911

SCRISORI PRIMITE

2010-02-03T06:42:00.000-08:00

despre securitate
De la: D.M. [...]@isc-we.ro
Trimis: 22 iulie 2008 16:44:03
Către: mirceastanescu@hotmail.com

Domnule Stanescu,
Am descoperit recent articolul dvs. publicat in "Asymetria" nr. 8-9, mai 2003, in "Timpul", Iasi, si in "Vremea national-crestina", iunie 2003. In paragraful intitulat "CNSAS". faceti un inventar al incalcarilor legii de organizare si al drepturilor omului de catre "gruparea Onisoru-Gheorghe", corecte si din punctul meu de vedere in cea mai mare parte. Dar, prin omisiune sau rastalmacire faceti si grave erori. Astfel, va opriti la acuzatia de neverificare a lui Ion Iliescu si a lui C.V.Tudor, fara sa adaugati ca ar fi trebuit verificati toti tortionarii in viata si asta inaintea informatorilor. Atunci cand faceti referire la subsemnatul, imi permit sa spun ca din ignoranta, apreciati ca schimbarea incadrarii mele (in necolaborator al securitatii) s-a facut din motive obscure. Ati citit dvs. notele mele? Acolo unde, la intrebarile care mi se puneau raspundeam sistematic "nu stiu", nu cunosc", nu am auzit" etc. Stiti dvs. de ce tocmai unii erau supusi incercarilor de racolare unele reusite, altele nu? Pentru ca acestia incepeau sa prezinte interes pentru securitate si aceasta trecea la santaj. Eu unul, dupa ce ca aveam si gura "sloboda" la serviciu in ceea ce-l privea pe "conducatorul iubit", imediat dupa ce am facut niste tentative nereusite de a ma transfera la ARCOM si ISPIF, printre putinele intreprinderi prin care se mai putea pleca la lucru in strainatate, chiar daca, in general era vorba despre tari arabe, am fost contactat de un maior de securitate direct la serviciu, invitat fiind in biroul directorului general, care "intamplator" era absent. Daca am semnat un asa-zis angajament, am facut-o la dictare, nestiind exact ce se urmareste. La final m-am dumirit, am semnat ca sa nu fiu chemat "in alta parte", asa cum mi-a spus securistul, dar stiam ce aveam de facut. Si am facut exact ceea ce am aratat mai sus: "nu stiu" s.a.m.d. Asa ca ar fi de dorit ca atunci cand se fac afirmatii care pot cicatriza sufleteste pe cineva sa se faca si o documentare cat mai completa. Pentru ca, tot pe internet am descoperit si o lucrare de disertatie pentru masterat la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala (UB) de 62 de pagini, care, facand referire la acelasi caz, nici macar nu catadicseste sa arate ca a fost schimbata incadrarea, lasand sa se inteleaga ca am fost colaborator al securitatii. Acesta este inca un exemplu, si mai grav, de distorsionare a realitatii (ca sa nu-i spun minciuna) prin omisiune. Cred ca, asa cum a procedat si "Evenimentul zilei" din jurul date de 4 iunie 2000, onoarea v-ar obliga, fie si acum, sa faceti cuvenita precizare si rectificare.

RE: despre securitate‏
De la: mirceastanescu@hotmail.com
Trimis: 22 iulie 2008 19:03:49
Către: [...]@isc-we.ro

Stimate Domnule D. M.,
Multumesc de reactia Dvs. la cele scrise de mine.
Presupun ca va referiti la articolul meu intitulat: „Pagubele colaterale” ale războiului din Irak şi „aspectele colaterale” ale distrugerii CNSAS. Textul respectiv este, in prima sa parte, un rezumat al unui studiu de mai mare intindere, pe care il regasiti tot pe blogul meu, intitulat: Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului in care, daca veti avea timpul necesar si curiozitatea, veti regasi ponderea care trebuie acordata de catre CNSAS, conform legii, in verificarea calitatii de agent/colaborator a persoanelor investigate. (Cea pe care o deplangeti ca nu exista!) Tocmai pentru ca nu ati citit acel studiu, care este o analiza in extenso a activitatii CNSAS, faceti si contrasensul care urmeaza.
Cu privire la fondul imputarii pe care mi-o faceti: "obscuritatea" despre care este vorba in context nu afirm ca ar apartine biografiei sau dosarului Dvs., ci insusi modului de analiza al Colegiului CNSAS din acel moment.
Repet si pentru Dvs. sensul celor spuse de mine in studiul de care va vorbesc: calitatea de "colaborator" al Securitatii nu este un fleac: ea trebuie demonstrata cu probe. Iar odata ce ai dat un asemenea "verdict" intr-un prim moment, este cel putin "obscur" (ati observat, desigur, ce moderat am fost in exprimare!) sa revii intr-un al doilea moment cu un verdict la polul opus. Aceasta inseamna ca trebuie sa justifici si sa asumi public schimbarea de incadrare, care poate sa insemne - logic si practic - fie ca s-a produs o gafa monumentala in aprecierea calitatii persoanei investigate, fie ca altele au fost motivele schimbarii de incadrare al membrilor Colegiului (de pilda: nu-l dai "pe-al meu", nu-l dau "pe-al tau"!).
In fine, in munca mea de istoric mi-am fixat un principiu, de care m-am tinut: sa nu vorbesc despre cazuri (ca cel al Dvs.) pe care nu le cunosc indeaproape (adica pe baza de probe: documente ale Securitatii coroborate cu declaratiile persoanei in discutie). Tocmai pentru ca scopul studiilor mele nu este altul decat aflarea adevarului.
Acestea fiind zise, sper sa fi disipat aparenta obscuritate a pasajului la care faceti trimitere, care nu provine, dupa cum am spus, decat din prea grabita Dvs. lectura. Lectura care, desigur, nu are nicio legatura cu onoarea mea, la fel cum asertiunea mea nu avea vreuna cu a Domniei Voastre.
Toate cele bune,
Mircea Stanescu
http://mircea-stanescu.blogspot.com

Re: despre securitate‏
De la: D.M. [...]@isc-we.ro
Trimis: 23 iulie 2008 10:42:41
Către: mirceastanescu@hotmail.com

Stimate Domnule Mircea Stanescu,
Va multumesc, la randul meu, pentru promptitudinea reactiei dvs. la "reactia" mea. Chiar daca nu am calitatea dvs. de istoric (sunt master in economie si doctorand in inginerie), cred ca va pot explica de ce CNSAS a trecut, in aparenta brusc (de fapt in urma unei reanalizari a comisiei), de la o incadrare la alta. Problema este a criteriilor luate in considerare. In cazul meu, in prima faza, fiind prima actiune a CNSAS de deconspirare, presati fiind si de termenul inceperii alegerilor locale din anul 2000, aceasta a avut un singur criteriu: care din candidatii la alegerile pentru Primaria Capitalei a semnat un angajament cu securitatea si atat, fara sa se mai uite si ce contin dosarele. La sesizarea mea, evident ca mi-au consultat dosarul si s-au lamurit. Mesajul verbal pe care mi l-a transmis comisia, prin intermediul d-lui Secasiu, reconfirmat ulterior si de dl. Onisoru (caruia i-am reprosat nedezmintirea si publica), inainte de a-l primi si in scris, a fost: "nu, d-le M[...], cu dvs. nu e nicio problema". Sigur ca raspunsul meu a fost: "Pai, daca nu e nicio problema, atunci cum ati putut sa transmiteti mediei asemenea concluzie (chiar daca s-a facut precizarea ca, ulterior, "a refuzat sa colaboreze"), care preluata cu doua zile inainte de scrutinul electoral, de catre toate presa centrala scrisa, video si audio, m-a socat atat pe mine cat si pe familia si pe prietenii mei apropiati, care cunosteau bine ce conceptii aveam si inainte si dupa 1989". Si ca sa va demostrez cat relativism exista in judecarea de catre unii a acestor situatii, am sa va descriu sau am sa va reamintesc (in cuvintele mele) cum discutau despre subiect, intr-o seara imediat urmatoare, la emisiunea lui Marius Tuca de la Antena 1, gazda si cu invitatii sai, "formatori de opinie", Mircea Dinescu si Cristian Tudor Popescu: Marius Tuca (spre surpriza mea, singurul observator corect) - "Daca asta (n.a.- subsemnatul) s-a tot mutat si cu serviciul, de cateva ori, si cu locuinta, in timp ce securitatea il tot aborda, este clar ca fugea de ei in incercarea de a evita alte intalniri". Mircea Dinescu (cu o parere contrara comisiei din care facea parte): "Domn'e, daca asta a semnat, e clar ca a colaborat" (dixit). Cristian Tudor Popescu - "Eu cred ca s-a intamplat asa: asta a venit la securitate sa-si ofere serviciile, dupa care a venit acasa, si tot gandindu-se el asa, a avut mustrari de constiinta si a refuzat sa mai colaboreze". Dupa cum vedeti, desi erau numai trei participanti la acea masa rotunda, existau tot atatea judecati diferite: una "alba", alta "neagra" si a treia, combinata.
In ceea ce priveste termenul de "obscuritate" pe care l-ati folosit in articolul la care m-am referit (asa cum corect ati presupus), eu am inteles ca acesta a fost utilizat exclusiv cu privire la modul de analiza al CNSAS-ului si nu explicit la biografia mea, dar, ganditi-va, ca oricine poate interpreta ca putand fi si o referire implicita la dosarul meu.
Va multumesc pentru informarea privind studiul de pe blogul dvs., pe care sunt curios sa-l citesc.
Cu stima,
D[...] M[...]

Re: despre securitate‏
De la: D.M. [...]@isc-we.ro
Trimis: 23 iulie 2008 15:51:46
Către: mirceastanescu@hotmail.com

Domnule Stanescu,
Revin din nou, pentru ca am citit paragraful care ma priveste din studiul dvs. de pe blog, pe care mi l-ati indicat. Imi pare rau ca, in pofida afirmatiilor dvs. din care rezulta ca n-am inteles eu bine, constat ca sensul celor afirmate de dvs. in acel articol publicat la Iasi, l-am inteles perfect. Dvs. apreciati ca CNSAS nu a facut o ilegalitate cand a facut asa-zisa deconspirare ci atunci cand a facut rectificarea, in urma argumentelor mele "patetice", fara sa tineti cont de chiar prevederile "Legii Ticu". Nu domnule istoric, nu erau patetice, erau bazate pe fapte reale. Aveti contra-argumente ca faptele descrise de mine n-ar fi reale? Ca istoric mai ales, cred ca se impune sa va bazati strict pe documente si nu pe supozitii. In ceea ce priveste sustinerea dvs. precum ca daca exista asa-zisul angajament, repet, scris la dictare, cu sabia lui Damocles deasupra capului, nici nu mai conteaza daca exista sau nu note informative, aceasta vine in contradictie cu chiar prevederile legii, in care se arata ca devine culpabil cel care a adus atingere demnitatii sau libertatii altei persoane, ceea ce in cazul meu a fost exclus, atata timp cat eu niciodata "nu stiam nimic". Ba chiar imi asumam un mare risc pretinzand ca nu cunosc lucruri care erau de notorietate la nivelul intreprinderii unde lucram (de exemplu, ca sa ma refer la un fleac, caci in acest fel a inceput: "Cunoasteti ca face cineva bisnita in intreprindere?". Iar eu, care eram clientul cel mai fidel al pachetelor de la ruda din occident a unei colege, raspundeam ca "nu cunosc, habar n-am"). Privitor la faptul ca as fi avut nevoie de adeverinta CNSAS-ului pentru a nu fi inculpat pentru declaratie mincinoasa, pe langa faptul ca nu imi faceam nici cea mai mica problema in acest sens, ba chiar ma gandeam sa actionez eu in judecata institutia (renuntand pentru ca cotidianul cu cel mai mare tiraj de atunci, "Evenimentul zilei" a dat o dezmintire, inca din titlul articolului: "M[...] P[...] nu a fost informator al securitatii"), v-as intreba, cati din cei deconspirati ca adevarati informatori, dovediti cu documente, au intrat sub incidenta justitiei pentru declaratie micinoasa?
Daca ati fi fost mai documentat, ati fi stiut ca eu am avut in primul rand dosar de urmarit, dosar pe care l-am vazut la CNSAS nu ca urmare a cererii mele, care zacea probabil printr-un sertar, ci profitand de apropirea pe care o am si in prezent de Radu Campeanu, acestuia dandu-i-se usor curs solicitarii de a-si vedea dosarul. Am venit impreuna la sediul institutiei si dl. Onisoru s-a vazut nevoit sa mi-l puna si pe al meu la dispozitie. Fiind doua volume, nu l-am putut parcurge pe tot in aproximativ doua ore, dar am vazut unele turnatorii mascate de numele de cod, care pur si simplu mi-au starnit rasul (i le-am aratat si d-lui Campeanu). Securitatea era interesata si de faptul ca "uneori, veneam acasa cu unele domnisoare, dintre care unele ramaneau peste noapte". Chestie de siguranta nationala! Am facut atunci (cred ca prin anul 2004) si o cerere de deconspirare a numelui real al turnatorilor, la care nu am primit raspuns nici in ziua de azi.
Si inca ceva: partidul pentru care am candidat atunci la Primaria Municipiului Bucuresti se numea Partidul Liberal Monarhist din Romania - PLMR, nu Partidul Monarhist. De asemenea, pentru stiinta dvs., in toamna aceluiasi an (2000), am candidat pe pozitia 1 din lista pentru CDR 2000, la Camera Deputatilor, in judetul Giurgiu (conform unui protocol, PLMR transformandu-se in PNL Traditional, care, dupa alegeri a fuzionat cu PNL-Campeanu, azi fuzionat la randul lui cu PNL). Si atunci am dat o declaratie identica.
De aceea, imi permit sa va spun ca daca ati abordat in vastul si documentatul dvs. material, pentru care va felicit, si un subiect care privea persoana mea, atunci trebuia sa aveti o documentatie completa privitor si la acesta si pe urma sa va exprimati opinia. Nu doresc sa va dau lectii, dar eu la institutia statului in care lucrez, desi sunt inginer, sau poate tocmai de aceea, asa procedez.
Cu stima,
D[...] M[...]

RE: despre securitate‏
De la: mirceastanescu@hotmail.com
Trimis: 23 iulie 2008 19:45:51
Către: [...]@isc-web.ro

Domnule M.,
Realmente, nu inteleg ce-mi reprosati.
Ca nu cunosc cazul Dvs.? Nu aveam de unde - nu v-am vazut dosarul, la fel cum nu am vorbit nici cu Dvs. in prealabil.
Repet - pentru ultima oara: cele doua studii ale mele privesc activitatea CNSAS, nu cazul Dvs. El face insa parte dintr-o cazuistica a activitatii institutiei in discutie, asa cum a aparut in presa. Si vizeaza nu lamurirea situatiei daca Domnia Voastra a colaborat sau nu cu Securitatea, ci analiza curenta pe care o face institutia in discutie.
Informatiile care subantind analiza mea sunt luate din presa vremii (inclusiv desmintirea de care vorbiti) si sunt citate si interpretate de mine cu buna credinta - fapt care cred ca este vizibil chiar si pentru partile cele mai interesate.
Imi reprosati apoi sustinerea privitoare la semnatarii de angajamente cu Securitatea care, in optica mea, ar trebui incadrati drept colaboratori ai Securitatii? Regret ca nu suntem de aceeasi opinie, dar tocmai acesta este farmecul discret al libertatii. Si al istoriei, ca disciplina.
Regret apoi ca, in calitate de istoric, nu va pot da nici un certificat de buna purtare, la fel cum nu va pot da niciunul de colaborare cu Securitatea. Nu aceasta este menirea mea, ci: de a face o analiza.
In fine, va multumesc pentru informatia transmisa, ca si pentru acest schimb.
Salutari cordiale,
Mircea Stanescu.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

referitor la petre pandrea
De la: W. [...]@yahoo.com
Trimis: 3 februarie 2010 13:07:13
Către: mirceastanescu@hotmail.com

Salut! sunt A[...] L[...], am 23 de ani si sunt jurnalist. Am o nelamurire foarte mare in ceea ce priveste legatura Ancai Pandrea, actrita si totodata sotia actorului Iurie Darie, cu scriitorul Petre Pandrea. Locuiesc in Bals, orasul in care s-a nascut scriitorul si pe aici toata lumea e in pom. (dar nu in Pomul Vietii). Exceptand-o pe bibliotecara din oras, toata lumea (incluzand profesorii de romana)- crede ca Anca Pandrea este fiica scriitorului. eu insa cred altceva si cred ca tu esti in stare sa imi spui adevarul. Nu de alta, dar sunt si in ultimul an la facultate si mi-am ales tema ¬Gazetaria lui Petre Pandrea¬, iar o astfel de greseala ar fi devastatoare. Astept un e-mail atunci cand vei avea timp. multumesc!

Reeducarea in România comunistă (1945-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov

2010-01-15T07:54:00.000-08:00

EDITURA POLIROM
COLECŢIA: Document
PREŢ: 32,95 RON
DOMENIU: Istorie
ISBN: 978-973-46-1627-5
ANUL APARIŢIEI: 2010
NUMĂR PAGINI: 296
FORMAT: 160x235

PREZENTARE
Cuvânt inainte de Constantin Ticu Dumitrescu

Cele trei volume ale seriei Reeducarea în România comunistă oferă o istorie completă a reeducării de tip Piteşti, de la primele tentative – închisorile Aiud şi Suceava – pâna la stoparea ei oficială. Căutările în arhive şi discuţiile cu foştii deţinuţi au dat naştere acestei lucrări al cărei scop este, conform autorului, „să redea istoria încercărilor regimului comunist din România de a restructura (reeduca) deţinuţii politici, adică de a-i transforma din duşmani (reali sau presupuşi) în aderenţi (reali) ai doctrinei şi practicii comuniste”. Primul volum prezintă începuturile reeducării: un studiu de caz despre Makarenko şi naşterea pedagogiei sovietice, precedentul reeducativ de la închisoarea Aiud (1945-1948), reeducarea de la Suceava (1948-1949), Piteşti (1949-1951) şi Braşov (1950-1951).

Bucureşti, 15 ianuarie 2010

Recenzii:

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/recenzii_de_carte/arhiva_recenzii_de_carte/martie_2010/

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/03/24/memoria-si-analiza-catastrofei-comuniste/

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-pedagogia-criminala-890942.html

http://phoenixmission.org/web/index.php?option=com_content&view=article&id=1746:mircea-stnescu--reeducarea-in-romania-comunist-1945--1952-&catid=40:reviews&Itemid=75

În memoria lui Andrei Vartic

2009-10-06T13:06:00.000-07:00

Pe 2 iunie 2009 a trecut în Lumea Celor Drepţi prietenul nostru Andrei Vartic. „Moş Andrei”, cum îşi spunea faţă cu noi şi cum îi spuneam noi înşine (deşi nici el nu era cu adevărat bătrân, după cum nici noi nu mai eram atât de tineri) avea 60 de ani. Pentru cei care l-am cunoscut, plecarea lui dintre noi a fost dureroasă, o durere care, în cazuri de acest gen, cel mai adesea este mută.

Vom căuta aici să schiţăm doar jaloanele unei vieţi puse în slujba culturii şi binelui public ale românităţii din Basarabia.

Fizician de formaţie, a avut preocupări constante în literatură, teatru, istorie şi jurnalism. Încă din studenţie a fost arestat de KGB pentru participarea la acţiuni anticomuniste şi de afirmare a identităţii româneşti. De pildă, în vara anului 1968 (moment în care ia naştere în Uniunea Sovietică tipul de opoziţie numit „disidenţă”) organizează o acţiune de protest faţă cu cu invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Cunoaşte represiunea regimului sovietic: şapte ani de-a rândul i se interzice să aibă un loc de muncă, este arestat în diferite oraşe ale Uniunii Sovietice şi chiar internat pe motive de conştiinţă într-un azil psihiatric din Chişinău (în vara 1972). Pentru a se întreţine munceşte în construcţii, „la negru”, în Siberia. Publică în samizdat lucrări precum: Drum prin rime, Arta iubirii, Jurnalul baltic, Ion, Pod peste fluviu, Scrisori din Bizanţ sau Lupta cu moartea.

În martie 1977, susţinut de alţi oameni de cultură din Basarabia, întemeiază la Filarmonică „Teatrul Poetic”, care ulterior va deveni unul din centrele mişcării de eliberare naţională din Basarabia. Cu „Teatrul Poetic” prezintă câteva mii de spectacole din literatura medievală şi cea clasică românească (scop în care bate cu pasul, de câte două-trei ori, fiecare sat românesc din Basarabia). În urma reprezentaţiilor date, iau naştere peste 300 de „teatre poetice” româneşti de amatori.

Montează peste 50 de spectacole şi spectacole proprii de „teatru poetic”, care au loc la Filarmonică, la Palatul Naţional şi la televiziune, lecturează şi recită fragmente din literatura clasică românească în peste 40 de spectacole proprii de televiziune (împreună cu Nicolae Dabija, prezentator şi Iurie Roşca, redactor).

În 27 mai 1988 iniţiază crearea Frontului Popular din Moldova (FPM), pentru ca pe 3 iunie 1988 să organizeze şi să conducă adunarea de fondare a organizaţiei. Este membru activ al cenaclului „A. Mateevici” şi al FPM, orator la mitingurile anticomuniste şi de afirmare a identităţii româneşti, participant la organizarea Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989.

În perioada 1990-1994 este deputat din partea FPM în primul Parlament al Republicii Moldova, unde participă la redactarea Regulamentului Parlamentului, a „Legii de funcţionare a Guvernului”, a „Legii cu privire la economia de piaţă” şi a celei privind „Stoparea pe cale paşnică a conflictelor regionale din fosta URSS”.

În septembrie 1991 pune bazele primei fundaţii culturale din Republica Moldova, „Basarabia”, şi a editurii cu acelaşi titlu, editează revistele „Quo Vadis” şi „Fără machiaj”.

Începând din 1990 organizează anual mai multe expediţii de săpături arheologice în zona de locuire a dacilor din Carpaţi, pentru ca în august 1994 să publice prima sa carte consacrată subiectului: Ospeţele nemuririi, vol. I-III (care cunoaşte şi o ediţie în limba rusă).

Din 2005 lucrează la Radio „Vocea Basarabiei” şi „Euronova 71”, unde devine director de programe şi realizator al emisiunii „Holocaustul comunist din Basarabia”. Colaborează la publicaţii ca: „Literatura şi arta”, „Timpul”, „Natura”, „Magazin bibliologic” din Chişinău, „Convorbiri literare” şi „Dacia literară” din Iaşi sau „New York Magazin”, şi editează site-ul: http://www.voceabasarabiei.com. În 2007 publică o colecţie de articole intitulată Cealaltă Românie (Ploieşti, Casa de presă Typodas Press).

A fost vicepreşedintele Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova (condus de Nicolae Dabija), încă de la înfiinţarea organizaţiei, în 2007, şi până la săvârşirea sa.
Cele spuse reuşesc doar să indice (iar nu să cuprindă) faptul că ne-am aflat în prezenţa unei personalităţi polivalente, situată – în ciuda vremurilor – în linie directă cu marile nume ale intelectualităţii basarabene din secolul trecut (de altfel, este înrudit, pe linie maternă, cu Petre Ştefănucă).

L-am cunoscut ca pe un om blând, ca pe un om bun, ca pe un om drept. Figura sa radia acea linişte interioară proprie omului care trăia în raport cu un crez, şi care era, în acelaşi timp, un efect al încercărilor pe care le trecuse cu bine. Ştia să adapteze cu inteligenţă şi graţie natura principiilor la efemerul acţiunii politice. În fine, a fost unul din atât de puţinii oameni cinstiţi pe care i-am întâlnit în viaţa noastră; cinstit, şi nu oricum, ci: până la capăt şi fără rest!
*
La împlinirea a 40 de zile de la trecerea sa în eternitate, prietenii l-au comemorat la Mânăstirea Diaconeşti din jud. Bacău. La întrunire au participat, între alţii: Ion Vartic, fiul cărturarului, Constantin Rusanovschi, preşedintele Filialei Oneşti a Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” şi Viorel Cucu, directorul Editurii „Vicovia” (v. pagina sa Web: http://andreivartic.org/). Cu acelaşi prilej a fost lansată cartea Codul de la Voroneţ, Bacău, Editura Vicovia, 2009, publicată în Colecţia „Andrei Vartic”.

Bucureşti, 6 octombrie 2009

La Securitate des prisons et des camps en Roumanie communiste (1949-1953)[1]

2009-07-28T01:20:00.000-07:00

Le but de cette étude est de faire une analyse historique sur la naissance et la gamme d’opérations de la structure de la Securitate des prisons et des camps, dans ses premiers cinq années de fonctionnement. Il sera une analyse institutionnelle ayant comme but de voir : la nécessité de l’apparition de la structure, ses charges, ses chefs et son personnel, et ses relations sur la verticale (avec la Securitate) et sur l’horizontale (avec l’administration des prisons). L’apparition de cette structure est directement liée à la rééducation déployée en régime carcéral pendant la période correspondante, d’où notre choix temporel. Nous allons nous arrêter le moment où, confronté avec le dévoilement d’une partie du secret de la rééducation, le régime a déclanché les enquêtes pour inculper les boucs émissaires : une partie des détenus impliqués, et aussi de ses cadres de la Securitate des prison et des camps.

Le Service d’opérations

La préoccupation de la Securitate de créer une structure dans les prisons et les camps date de l’automne 1948. À cette époque, Coman Stoilescu, le chef de la VIIème Direction de la Securitate (Technique) et chef de secteur, a reçu l’ordre de Gheorghe Pintilie, le chef de la Securitate, et d’Alexandru Nicolschi[2], son adjoint, de s’occuper du travail informatif « en vue de surveiller du point de vue informatif le personnel employé à la Dir[ection]. générale des pénitenciers, et aussi le personnel des pénitenciers du territoire »[3]. Mais un mois après, il a reçu l’ordre de sortir ce problème de ses préoccupations et de passer à un autre. En conclusion, le principal objectif du régime a été, à l’origine, la vérification de la fidélité idéologique des ses cadres. Jusqu’alors, les directeurs des prisons coordonnaient le travail informatif, mais seulement parmi les détenus politiques.

Le Service d’opérations (SO), la première dénomination de la Securitate des prisons, a été crée en mars 1949[4] « de l’initiative du camarade le ministre [Gheorghe] Pintilie »[5]. Gavrilă Birtaş, le chef de la IIIème Direction de la Securitate (Contre-espionnage dans les prisons et dans la milice), relate : « J’étais convoqué par le camarade le ministre adjoint Pintilie, qui m’informait de sa décision de créer un organe informatif dans le cadre des pénitenciers, travail qui fallait être dirigé par moi-même. »[6] La structure de la Securitate des prisons a été, donc, organisée en tant que service de la IIIème Direction de la Securitate, son chef ayant le grade de majeur.

En vue de diriger le nouvel organisme, Birtaş a recommandé son ami, le majeur Iosif Nemeş, qu’il connaissait depuis la période de leurs activité communiste subversive, pendant l’entre deux guerres. Toutefois, il connaissait son activité de directeur de la prison d’Oradea, où il avait prouvé des aptitudes dans le domaine des informations[7].

Iosif Nemeş relate la manière dont les événements se passaient : « Le moment où, venu d’Oradea, je me présentais à Bucarest, j’étais convoqué par l’ancien directeur général des Pénitenciers, Voicu Daciu, qui me mettait en contact avec l’ancien ministre adjoint du M.A.I., Marin Jianu. À cette occasion, il m’informait de la décision de créer un nouvel service dans le cadre de la Direction générale des pénitenciers, dirigé par moi-même, qui aurait comme but la collecte des informations en pénitenciers, concernant l’activité des détenus qui n’était pas découverte par les Organes qui ont effectué la première investigation, l’atmosphère du pénitencier, les contactes des détenus avec les autres citoyens d’en dehors, et, le même temps, l’attitude du personnel pénitencier [et] la manière dont il remplit ses charges. »[8] Entre temps, l’intérêt principal du régime glissait de ses cadres vers les détenus.

Nemeş était aussi informé qu’il va recevoir le personnel nécessaire en vue de couvrir toutes les prisons. Et il continue : « Toutefois, j’étais instruit de garder comme liaison supérieure, dans le domaine des infractions politique, le colonel [Gavrilă] Birtaş »[9]. Il insiste : « je mentionne que je rapportais à Birtaş Gavrilă toute mon activité, et aussi toute l’activité du Service, en l’informant sur absolument toutes les problèmes, aussi par écrit que verbalement. »[10].

Ion Lupşan, officier dans le SO, confirme la liaison de la structure informative sur la voie hiérarchique : « Notre Service (...) travaillait avec la Securitate, respectivement avec le camarade colonel [Gavrilă] Birtaş. La liaison avec le colonel Birtaş était gardée par le camarade Nemeş et Eva Birtaş. »[11] A son tour, Eva Birtaş, l’adjointe de Nemeş, déclare : « Notre Service ne tenait aucune liaison avec le dir[ecteur]. gén[éral]. Baciu, mais, suite aux informations communiqués par Nemeş et à mes constats personnels, le Service tenait la liaison avec : le camarade général Pantiuşa[12], le camarade général Nicolschi, le colonel Dulgheru, le colonel Birtaş et le colonel Glubacov [Gluvacov].”[13] Le lieutenant-colonel Andrei Gluvacov était l’adjoint de Gavrilă Birtaş à la tête de la IIIème Direction de la Securitate. Gluvacov déclare, à son tour, que le matériel informatif envoyé par les bureaux d’opérations des prisons à travers la poste militaire était adressé à Birtaş[14]. Enfin, le colonel Mişu Dulgheru, le chef de la Direction d’enquêtes pénales de la Securitate, dit : « Je sais que Birtaş Gavrilă tenait la liaison avec Nemeş, étant donné que Nemeş le visitait maintes fois »[15]. Toutes les sources attestent, incontestablement, qu’elle était la liaison supérieure de la Securitate des prisons.

Concernant les ordres reçus en vue d’organiser les actions informatives, Birtaş déclaré : « Sur le problème de la collecte des informations, Nemeş a reçu des instructions de la part du général Nicolschi [et] du ministre adjoint Pintilie »[16]. À son tour, Birtaş a instruit « les chefs des bureaux d’inspections [d’opérations] qui fonctionnaient auprès les pénitenciers de s’approcher de certains détenus, en les créant des avantages, donc [un autre] régime de détention, à travers : les colis, les lettres, les parloirs, pour pouvoir les recruter comme indicateurs. Les informations devaient être collectées parmi les détenus contre-révolutionnaires »[17]. Il existait aussi une hiérarchisation du péril des organisations et des orientations politiques, étant donné que la structure informative s’occupait de la collecte des informations et la répression « des actions des légionnaires[18], des national paysans et d’autres détenus »[19]. Eva Birtaş, employée de la nouvelle structure, déclare : « En vue de remplir leur mission, les camarades qui fonctionnaient dans les bureaux informatives avait le droit de prendre le contact avec les détenus, droit interdit à autres cadres du pénitencier, à l’exception du directeur »[20]. Puis, « les indicateurs devaient être recrutés surtout parmi les légionnaires et national paysans, et spécialement parmi ceux qui jouissaient d’un grand prestige devant les autres détenus »[21]. Par conséquent, le but n’était donc pas seulement l’obtention des informations, mais aussi la compromission des détenus[22].

La nouvelle structure se heurtait d’une certaine résistance même à l’intérieur de l’administration des prisons où elle fallait créer sa place. Birtaş relate : « Je connais qu’en ce qui concerne le travail d’organisation, certains directeurs de prisons ont fait des difficultés. Nemeş Iosif m’informait de ces difficultés et il m’a envoyé des rapports qui étaient rédigés par les chefs des bureaux d’inspections [d’opérations], suite desquels j’ai signalé au ministre de ressort Jianu, pour prendre des mesures en vue de corriger la collaboration entres les chefs des bureaux d’inspections des pénitenciers et les directeurs des pénitenciers »[23].

Le personnel du Service central d’opérations était composé, au début, par : Cornel Lupşan (responsable de l’évidence des travaux) et Eva Birtaş (l’adjoint du chef du Service, pendant quatre-cinq mois, à partir de juin-juillet 1949), auxquels s’ajoutait, ultérieurement, Gheorghe Mogoş (travailleur efficient)[24]. Six mois après, il a été remplacé par Marcel Hofman. Le dernier était l’homme de confiance d’Iosif Nemeş et aussi d’Eva Birtaş. Puis ont été employés Nicolae Bucur (travailleur efficient) et Paraschiv Radu (pendant quatre mois, jusqu’en mai 1950). La dactylographe du Service était Maria Alexandrescu, transférée à l’automne de 1949, qui jusqu’alors travaillait à la greffe de la prison Văcăreşti.

Nemeş était en relations d’amitié avec Eva Birtaş et son époux, Gavrilă. C’est la raison de laquelle il proposait à celle-ci – jusqu’alors activiste à l’Association roumaine pour la consolidation des liaisons avec l’Union soviétique (en abréviation roumaine, ARLUS) – de travailler à coté de lui, proposition acceptée, étant donné que « ce type de travail m’attirait »[25]. Avec les autres, Nemeş n’avait que des rapports de service. Dans le domaine des opérations, il se consultait avec Lupşan, et, suite au transfert de ce dernier, à partir de septembre 1949, avec Hofman.

Jusqu’en septembre 1949, les officiers des Bureaux d’opérations des prisons mettaient les notes informatives et la correspondance dans des enveloppes, les apposait le sceau, les livraient à la Régionale de Securitate qui, à son tour, sans les enlever le sceau, les envoyait par courrier spécial à Bucarest, à la IIIème Direction de la Securitate[26]. Pendant la période mai 1949 – octobre 1950, quand le lieutenant-colonel Andrei Gluvacov a été l’adjoint du chef de la IIIème Direction de la Securitate, les enveloppes, en nombre de 1-3 pour chaque prison, arrivaient à l’intervalle de 15-30 jours[27]. À partir du mois de septembre 1949 (juste avant le début de la rééducation « de type Piteşti »), les enveloppes étaient transmises au SO personnellement par les officiers des bureaux d’opérations[28]. Eva Birtaş, adjointe de Nemeş, recevait les notes informatives, puis les répartissait aux officiers subordonnés. Ceux derniers rédigeaient une „note résumée” (notă rezumativă) du contenu des informations, puis Eva Birtaş les vérifiait et donnait des indications en vue de les mettre au point. Quand l’opération était achevée, Nemeş transmettait à Gavrilă Birtaş les notes informatives en original, accompagnées par les notes résumées des officiers qui travaillait dans la centrale du SO[29]. Puis, « les notes plus précieux était transmises pour exploitation autant dans le cadre de notre direction, aussi qu’aux autres directions »[30].

Parfois, il arrivait que les enveloppes contenant des informations destinées aux officiers de la Centrale soient ouvertes par la Securitate, point de discorde entre Lupşan et Eva Birtaş. Même si Lupşan avait raison, il a fini par être transféré à la prison Văcăreşti[31]. Son successeur Paraschiv Radu semble avoir eu plus de succès dans la question : « Maintes fois, Eva Birtaş arrivait avec les enveloppes ouvertes, ce qui me poussait croire qu’elle les censurait. J’ai attiré l’attention sur ce point à Nemeş, et, finalement, il a remplacé Eva Birtaş. Il était périlleux qu’un autre, et non pas Nemeş, ouvre la correspondance, étant donné qu’il arrivait exister des informations concernant même l’époux de la camarade Birtaş, le colonel Birtaş »[32]. En absence de Nemeş, Eva Birtaş le remplaçait et donnait des instructions, tant à l’appareil central qu’aux unités[33]. Hofman donnait lui aussi des instructions, et il recevait des rapports verbaux des officiers du territoire[34].

Parfois, Lupşan et Hofman « tapaient à la machine à écrire des matériaux secrets en contenu, qui n’étaient pas gardés en archives. »[35] Les rapports rédigés par les officiers étaient vérifiés par Eva Birtaş et Iosif Nemeş, puis ils « était remis à la Securitate, au colonel [Gavrilă] Birtaş ou au camarade le ministre [Gheorghe Pintilie] »[36].

Un mois après la création du Service d’opérations, en avril 1949, Iosif Nemeş a reçu un nombre de 22 cadres en vue de les repartir aux principales prisons et constituer des bureaux d’opérations : « Conformément aux instructions reçues, apparemment, le personnel devait faire partie du cadre du pénitencier, pour que le travail ne soit pas dévoilé »[37]. Les officiers « ne se subordonnaient pas à la direction du pénitencier, mais travaillait directement avec nous »[38]. Le Service fonctionnait d’une manière conspirée dans le bâtiment de la Direction générale des pénitenciers (DGP), bien qu’il n’avait pas de relation de subordination avec celle-ci, mais avec la Securitate[39].

Nemeş gardait le contact non pas seulement sur la verticale – avec la direction de la Securitate – mais aussi sur l’horizontale, avec la direction des Prisons. Les informations collectées par les bureaux d’opérations, qui concernaient les déviations du personnel des prisons, étaient redistribuées par le Service d’opérations à Marin Jianu, le ministre adjoint de l’Intérieur qui s’occupait du secteur pénitenciers, puis, elles étaient retransmises, en vue de prendre des mesures, à la Direction générale des pénitenciers[40].

Toutefois, la principale préoccupation du Service a été, pendant la période 1949-1950, liée de la mise en pratique de la rééducation « de type Piteşti » (bref, faire sortir des informations des détenus, par le biais de la torture et leur conversion idéologique), initiée à la prison de Piteşti[41].

Le Service d’inspections

Au début du mois de mai 1950, Iosif Nemeş a remis ses fonctions au lieutenant-colonel Tudor Sepeanu[42].

La structure d’opérations des prisons va être restructurée radicalement et sa dénomination remplacée avec une formule bénigne : le Service d’inspections[43]. Voilà l’épisode dans la relation de son nouvel chef : « À l’occasion de ma nomination comme chef de ce Service, M. le ministre adjoint, Pintilie Gh[orghe], m’a dit les suivantes : ‘tu vas recevoir environ 100 hommes qui vont être recrutés par la Direction des cadres [de la] D.G.S.S.[44] dès écoles de milice, avec lesquels tu vas créer une école préparatoire (ayant le concours de l’école de la D.G.S.S.) en vue de mener un travail à caractère informatif dans les pénitenciers. Après la fin des études, on va créer dans le cadre de la D.G.P. un service qui va porter le titre de ‘service d’inspections’, et qui va avoir deux objectifs : a) un objectif de surface, c’est-à-dire, le tri de la correspondance des détenus, le contrôle des colis, le comportement des détenus dans les pénitenciers ; b) l’autre objectif, principal, c’est-à-dire de mener un travail à caractère informatif ayant comme but d’obtenir des détenus tout ce qu’ils avait caché pendant les investigations, leurs liaisons en dehors de la prison, les tentatives de réorganisations, les contactes avec le personnel des pénitenciers etc.[...]’ En ce qui concerne le travail, ma liaison supérieure unique était même M. le ministre adjoint Pintilie. / M. le ministre adjoint m’a attiré l’attention qu’[avant] avait fonctionné un petit service du même genre qui n’avait pas donné des résultats et qu’il y avait des frictions entre Nemeş – le chef de ce service – et le directeur général [des Pénitenciers], le colonel Baciu »[45]. Il faut retenir qu’au début Sepeanu a tenu la liaison exclusivement avec le chef de la Securitate.

À la fin du mois d’avril, Sepeanu a fait une proposition d’organisation du Service d’inspections qu’il a remis à Gheorghe Pintilie, le chef de la Securitate[46]. Le service allait fonctionner dans le cadre de la DGP, ayant un nombre de 4-5 fonctionnaires qui centralisent et rédigent le matériel informatif reçu des prisons du territoire. Là-bas allaient fonctionner des bureaux d’inspections (en fait étaient restructurées les bureaux d’opérations existantes), qui étaient marqués dans le nouvel schéma de la DGP et encadrés avec 1-3 fonctionnaires, selon l’importance de la prison. En vue de l’obtention des informations, il préconisait le recrutement direct des indicateurs et la formation des résidents, « et, dans de cas spéciaux, comme à Piteşti – la diversion. »[47] Il s’agit d’une version élaborée de la rééducation en cours de déploiement. Les propositions ont été acceptées intégralement par Pintilie, avec la spécification que, « en ce qui concerne le filage du personnel administratif ; [il est nécessaire] de l’ajourner, pour éviter de produire des troubles dans la masse des fonctionnaires »[48].

En vue du recrutement des stagiaires à l’école d’officiers de la Securitate des prisons, Sepeanu a établit le contact avec le colonel Erwin Voiculescu (le comandant des Écoles de la Securitate) et le capitaine Giosanu (membre de la même structure), et pour l’assurance des conditions administratives de fonctionnement de l’école avec le colonel Ioan Baciu[49]. Puis, il a organisé des cours de quatre mois, le but étant de former de nouveaux cadres qui remplacent les anciens officiers politiques. L’école a débuté le 25 janvier 1950[50] à l’Hôtel Union de Bucarest[51]. Le chef de l’école était Sepeanu, et parmi les lecteurs et les séminaristes étaient : le lieutenant-colonel Paul Demetrescu, le sous-lieutenant Stroe et le adjudant Valentin Magdalen[52]. Pendant deux mois ils ont fait de l’éducation politique et les autres deux mois ils ont initié les stagiaires dans le travail de contre-informations[53]. À la fin de ce « court cours d’initiation »[54], le 21 mai 1950[55] les officiers avaient des connaissances vagues concernant le démasquement et la rééducation. Sepeanu mettait l’accent sur ce qu’il appelait la « diversion »[56]. Un des futurs officiers indique qu’à travers la technique respective le nouvel chef se proposait de « briser l’unité des détenus dans le but de l’annihilation de leurs actions hostiles »[57]. Sepeanu, qui arrivait au cours habillé en uniforme de la Securitate, disait aux futurs officiers que leurs responsabilités seront plus grandes que celles des comandants des prisons, et que : « à partir de là, vous n’allez pas mourir tranquillement, mais soit fusillés (tués) par de divers éléments, soit en prison »[58]. En même temps, « le lieutenant-colonel Sepeanu disait que nous devons savoir et voir tout, charge à transmettre aux indicateurs, et, à notre tour, nous avons formulé cette demande»[59].

Au centre, à coté de Sepeanu, au début ont été employés Avram Hahamu et Iancu Şerban, puis, le 1 juin 1950, Constantin Zincă, Ioan Bacheş et Nicolae Guiu, en tant que travailleurs efficients[60]. La seule gardée de l’« actif » antérieur était la dactylographe Maria Alexandrescu.

Iancu Şerban s’occupait avec l’enregistrement, en tant que chef du bureau secrétariat (ou de l’enregistrement)[61]. Il avait la mission de recevoir et d’enregistrer les notes informatives envoyées en enveloppes cachetées par les bureaux d’inspections du territoire, ou à travers le courrier de la Securitate (la poste militaire), ou surtout transportées par les officiers BI et par « d’autres occasions sûres »[62]. Puis, il ouvrait les enveloppes et les présentait à Sepeanu, qui mettait des résolutions de répartition vers un officier ou autre. Les officiers analysaient les notes, puis l’information originale et l’information analysée étaient renvoyées à Sepeanu. Les déclarations / démasquements étaient tapées à la machine. Quand elles arrivaient en grand nombre, n’étaient plus dactylographiées, mais envoyées en original en vue d’« exploitation » à la IIIème Direction de la Securitate. Les informations étaient « routées »[63] en trois mappes (conformément à l’ordre de Pintilie), puis Sepeanu les transmettait personnellement à la Securitate. Maintes fois, les officiers des bureaux d’informations livraient les notes informatives directement à Sepeanu, sans passer par le bureau d’enregistrement[64]. Iancu Şerban avait aussi la mission d’expédier la correspondance[65], et il était l’officier le plus proche de Sepeanu[66].

Il existait donc, dès le début, une répartition des charges, les officiers de la Centrale ayant des fonctions de chefs de bureaux[67]. Ainsi, à l’exception de Şerban Iancu, qui était le responsable du secrétariat, Ion Bacheş s’occupait du travail informatif dans le rang des cadres des prisons, Avram Hahamu du travail informatif au rang des détenus contre-révolutionnaires, Constantin Zincă du travail informatif au rang de détenus de droit commun, et Nicolae Guiu était le responsable du travail de cadres (chef des cadres). Environ deux mois après, vers le mois de juillet 1950, Guiu a été transféré en province, son secteur aussi revenant à Ion Bacheş.

Au fur et à mesure que le Service a commencé fonctionner, les « liaisons supérieures » de Sepeanu commençaient descendre sur la voie hiérarchique : « Au début, j’ai livré toutes les informations à monsieur le ministre adjoint Pintilie, puis à M. le général-majeur Nicolschi Alexandru, puis à Birtaş Gavrilă et, finalement, à M. le majeur [Coman] Stoilescu »[68]. Pendant un mois et demi, Pintilie a été la liaison supérieure de Sepeanu[69]. C’était même l’évolution des liaisons supérieures du Service. Ainsi, « j’ai reçu des instructions de la part de M. le ministre adjoint Pintilie Gh[eorghe], et, à partir du mois de novembre 1950, j’ai commencé à recevoir des instructions de la part de M. le majeur Stoilescu Coman, [et] du majeur Cosma Augustin. J’ai livré les rapports d’activité aux suivants : à M. le ministre adjoint Pintilie Gheorghe, au général majeur Nicolschi [Alexandru], à Birtaş Gavrilă et à Stoilescu Coman »[70]. Augustin Cosma confirme, lui aussi, la date du début de la liaison avec le Service d’inspections[71], et Iancu Şerban confirme l’évolution de la structure de commande[72]. Par conséquent, la structure de la Securitate des prisons a été réorganisée en tant que service dans le cadre de la IIIème Direction de la Securitate, ce qui correspond à un déploiement de son activité, liée, bien entendu, au démasquement et à la rééducation.

Sur place, dans chaque prison importante existait un bureau d’inspections dirigé par un ou deux officiers (rarement trois) qui, d’une manière similaire aux précédents officiers des bureaux d’opérations, ne se subordonnaient pas aux directeurs des prisons, mais directement au chef du Service d’inspections, c’est-à-dire a Sepeanu, « le seul qui avait le droit [les] donner des ordres et de recevoir des rapports [de ceux-ci] »[73]. De plus, « Les instructions de Sepeanu stipulaient que les bureaux d’inspections fonctionnent d’une manière conspirée même envers le directeur »[74]. Après la relation de la dactylographe du Service, les instructions de Sepeanu transmises aux officiers des bureaux d’inspections des prisons étaient les suivantes : « de constituer un réseau d’indicateurs, tant au rang des détenus, qu’au rang de l’administration, qu’ils instruisent au sens de fournir des informations sur toute sorte d’activité hostile. Je connais qu’on parlait d’une action de ‘démasquement’ à travers la rééducation des détenus »[75]. Et Maria Alexandrescu continue : « L’activité de notre service s’intensifiait, et cela grâce à la capacité personnelle de Sepeanu et de la décision d’élargir le collectif de travail. Sepeanu était un dirigeant exigeant, mais [le même temps] il humiliait ses subalternes »[76]. Il les injuriait, les menaçait et les disait de gros mots[77].

Concernant le style de travail du nouvel chef, Iancu Şerban relate : « Sepeanu a donné des instructions sommaires sur la manière dont il faut travailler dans les pénitenciers. Maintes fois, quand les officiers des bureaux d’inspections demandaient des conseils, Sepeanu les recommandait ‘de se casser la tête eux-mêmes’ »[78]. Les devoirs du Service sont restées les mêmes que pendant la période de Nemeş : le déploiement du travail informatif parmi les détenus politiques, en vue de sortir des informations concernant leurs activités en prison et avant l’arrestation ; l’obtention des informations concernant le personnel des prisons, de la violation du règlement pénitencier et de leurs relations avec les détenus [79]. Les officiers BI ne tenaient pas la liaison directe avec tous les indicateurs, mais seulement avec certains d’entre eux[80]. Aux prisons importantes – Piteşti, Aiud, Gherla et Poarta Albă – existait des indicateurs coordonnateurs qui, à leur tour, avaient en sous-ordre d’autres indicateurs recrutés par eux-mêmes. Ils s’appelaient des « chefs résidents ». Toutes les notes informatives, même les plus banales, étaient envoyées au centre, et il était interdit que les officiers politiques fassent une sélection[81]. L’attention de Sepeanu se focalisait, bien entendu, sur les prisons : Piteşti, Gherla, Aiud et Jilava, « où il y avait des détenus contre-révolutionnaires, et spécialement légionnaires »[82].

La liaison entre le Service et les bureaux des prisons se réalisait « à travers la correspondance, les inspections de Sepeanu et la convocation des officiers au centre »[83]. De plus, il existait une ligne de commande plus rigoureuse que pendant la période de Nemeş[84].

Ion Bacheş montre les expectations du nouvel chef envers les subordonnés qu’il avait formé : « Celui-ci – Sepeanu – était intéressé de faire sortir plus de matériel – mais il n’était pas intéressé par les méthodes appliquées, car acceptait toute initiative dans ce domaine. Je fais une déduction du fait qu’aucun officier des bureaux d’inspections n’a pas été sanctionné ; Sepeanu ne les attirait même pas l’attention d’avoir utilisé une méthode ou une autre. / Sepeanu critiquait ceux qui n’apportaient pas d’informations »[85]. À son tour, Iancu Şerban montre la méthode privilégiée de Sepeanu: « Je connais que la principale méthode utilisée en vue de l’obtention des informations était la soi-disant action de démasquement »[86]. À la différence de la période de Nemeş, la dactylographe du Service constate à son tour : « Les instructions étaient transmises seulement par Sepeanu – je parle des instructions importantes – et toujours verbalement »[87]. Ion Bacheş montre que les officiers du centre étaient tenus au courant avec le déploiement de l’action par les officiers du territoire : « Sucigan Gheorghe et Mircea [Mihai] racontaient qu’aux pénitenciers Piteşti et Gherla les détenus qui allaient déclarer leur activité et l’activité des autres avec lesquels ils avaient des liaison dans l’action hostile étaient introduits séparément, dans des chambres de détention, avec 5-6 autres détenus ‘rééduqués’, qui, à travers certains méthodes, les déterminaient à parler »[88]. De plus, la conclusion de Maria Alexandrescu est sans appel : « Tous qui travaillons dès le début au service d’inspections connaissions les atrocités commises dans les pénitenciers, mais non pas bien avant d’être interdites. Les cas de mort étaient signalés à Sepeanu, mais je ne sais pas si on lui montrait aussi les causes des décès »[89]. Il est hors de discussion que le chef du SI connaissait les circonstances de la mort des détenus, étant donné qu’il s’amusait sur ce sujet avec son amie Eva Birtaş : « Sepeanu me disait, lui aussi, éclatant en rire, que les détenus se battent entre eux et même qu’ils s’entretuent »[90].

Nouveaux changements dans la direction de la Securitate des prisons

Coman Stoilescu, le chef de la VIIème Direction (Technique) de la Securitate (le Service technique indépendant, après la réorganisation de la Securitate du 30 mars 1951) raconte :

Le mois de janvier ou de février [janvier – n. n.] 1951 j’étais convoqué par le camarade ministre adjoint Pintilie Gheorghe, qui m’a dit qu’il avait l’intention de sortir Sepeanu de la tête du Service informatif et qu’il faut que je m’insère dans ce problème – mais avec toute la précaution – [et] que je cherche de m’orienter dans les problèmes de Sepeanu, et même que j’apprenne quelque chose de lui. Sepeanu allait être mon subordonné. Après avoir reçu cette tâche du camarade le Ministre adjoint Pintilie Gh[eorghe]., j’ai invité Sepeanu chez moi, au M.A.I., et je l’ai informé sur la décision de la direction du M.A.I. Je lui disais qu’au futur il va collaborer avec moi et qu’il fallait s’adresser à moi chaque fois qu’il aura des problèmes de service. Toutefois, je lui ai demandé de me livrer tout le matériel informatif qu’il va collecter des prisons. Sepeanu m’a dit qu’il va collaborer, mais sur son visage on pouvait observer l’insatisfaction venue, d’une part, du fait que son grade était plus élevé que le mien, et, d’autre part, parce qu’il me considérait moins instruit que lui. Par la suite, mes rapports avec Sepeanu n’étaient pas typiques pour la relation chef - subordonné. Sepeanu ne donnait pas de rapport d’activité, il me méprisait – ce qui résulte aussi de la situation qu’il continuait de livrer aux différentes directions du M.A.I. le matériel informatif collecté, et il me transmettait seulement le matériel considéré par lui comme sans importance. Sepeanu ne m’informait pas d’une manière organisée sur les problèmes qui apparaissaient dans son travail. Il ne me parlait pas des méthodes qu’il utilisait dans l’obtention du matériel informatif. Suite à mon insistance de travailler d’une manière disciplinée, il m’a montré ouvertement son mécontentement de se subordonner. Je relate que, en guise d’ironie, Sepeanu m’a envoyé, par l’intermédiaire du majeur Cosma, une serviette pleine de notes informatives, pendant qu’il se trouvait à un match de football. D’ailleurs, ce fait caractérise le manque de responsabilité de Sepeanu Tudor envers le travail. J’ai rapporté, d’une manière répétée, au camarade ministre adjoint Pintilie et au camarade général majeur Nicolschi, sur l’attitude légère de Sepeanu, mais ceux-ci m’ont critiqué et ils m’ont sollicité de voir aussi les côtés positives de Sepeanu, et non pas seulement ses défauts. D’ailleurs, je ne connaissais pas les côtés positifs de Sepeanu. Conformément à l’ordre, j’ai essayé de m’introduire dans le travail de Sepeanu, mais j’ai fait cela seulement par l’intermédiaire de Sepeanu lui-même, et non pas à travers le contrôle effectif des unités qui travaillaient dans ce problème[91].

Il faut reconnaître que Sepeanu avait un humour corrosif. Mişu Dulgheru, le chef de la Direction enquêtes pénales de la Securitate, confirme la coopération avec le SI : « Ultérieurement, quand le service d’inspections a été transféré au secteur dirigé par Stoilescu, nous avions certains rapports de travail avec le service d’inspections. Parfois, il arrivait que nous ne puissions pas établir, au temps de l’enquête, les actions d’un certain individu qui, toutefois, semblait suspect. Alors, conformément à la résolution du camarade Pintilie, ceux-ci [!] étaient envoyés dans des camps de travail à temps déterminé. Le secteur de Stoilescu allait déployer de l’activité informative – à travers le service d’inspections [–] en vue de découvrir ce que nous n’avions pas réussi »[92]. Les tâches correspondantes et les liaisons entre les structures de la Securitate avaient existé dès la constitution du SO et, donc, elles ne débutaient pas alors, comme laisse entendre Dulgheru pour minimiser sa responsabilité. De plus, dès son début, en 1948, la Securitate avait interné « administrativement », le but de ce type de détention étant d’aider à rechercher les preuves qui justifiaient l’incarcération des ennemis réels ou supposés du régime.

Concernant les morts de la période, le lieutenant Mihai Mircea, le chef du BI à la prison de Piteşti, dit : « Chaque fois que je me suis déplacé à Bucarest à Sepeanu Teodor [Tudor], je lui ai rapporté verbalement qu’à cause de la raclée au pénitencier Piteşti ont décédé des détenus ; et il me répondait désintéressé [ : „] au diable, laisse-les mourir [ !”] et d’autres phrases du même genre. »[93]. Les phrases du même genre étaient : « Eh, et alors, s’ils sont morts, quoi [ ?]. Les morts avec les morts, les vifs avec les vifs [ !] »[94] et : « S’il meurt, ça ne me concerne pas »[95]. La dernière fois que Mircea a rapporté sur la mort d’un détenu de sa prison était en mars 1951[96], quand Sepeanu avait transmis le commandement du Service au majeur Alexandru Roşianu. À cette occasion, Mircea « a tenu à Roşianu un exposé sur la technique, l’état d’esprit et les résultats obtenus sur cette voie »[97].

Gheorghe Pintilie, le chef de la Securitate, avait dit à Stoilescu qu’il va remplacer Sepeanu avec Roşianu, mais le fait ne se passait qu’après environ un mois et demi, en février 1951[98]. Sepeanu a remis à Roşianu le commandement du Service dans un délai de 7-9 jours[99] et, en même temps : « je lui présentais les gens de l’appareil, tout en faisant leurs caractérisations, et je lui ai expliqué la technique utilisée alors. Puis, je lui ai expliqué les problèmes qui existaient dans les pénitenciers »[100].

Ion Bacheş confirme la nouvelle organisation et la nouvelle ligne de commande : « La liaison supérieure [du Service] était la VIIème direction [à partir du 30 mars 1951 le Service technique indépendant] par l’intermédiaire du colonel [Coman] Stoilescu »[101]. Par conséquent, la structure de la Securitate des prisons et des camps a été réorganisée en tant que Service de ladite structure. En vue de consolider le Service, Roşianu a employé d’autres officiers, et leurs taches ont été établies plus précis qu’avant[102]. Le nouvel chef relate : « Après la prise du commandement, au cours du déploiement de mon activité j’ai eu l’occasion de constater que Sepeanu avait introduit des méthodes de collecte de l’information qui étaient en contradiction avec les principes du travail de contre informations élaborés par le M.A.I. et avec les lois du R.P.R., et ceux-ci consistaient dans : / l’incitation d’uns des détenus contre-révolutionnaires contre les autres[ ;] / b) l’absence des mesures contre les abus commises à l’occasion de ces incitations ; / c) l’explication de ces méthodes aux pénitenciers où elles n’étaient pas utilisées ; / d) le déficit d’instruction des officiers et le manque de l’assistance pour qu’ils éliminent ces méthodes et, donc, le manque de leur formation en ce sens. (...) On utilisait la méthode de soi-disant éclaircissement de certains légionnaires concernant leur point de vue erroné, et ceux-ci reconnaissaient formellement qu’ils se situaient sur une position erronée. Comme preuve de leur ‘pénitence’, ils essaient d’éclaircir aussi les autres légionnaires, d’ailleurs à travers des méthodes spécifiquement fascistes : la raclée – raclée appliquée au but de faire sortir d’eux des informations »[103]. Toutes les déclarations/« démasquements » qui se trouvaient en Centrale ont été livrées par Iancu Şerban au secrétariat de la VIIème Direction de la Securitate, au lieutenant Grecu[104].

Les assertions de Roşianu sont tributaires à la ligne politique de la Securitate. En fait, Sepeanu avait été un officier efficace, très exigent envers ses subordonnés, qui, une fois avoir reçu les ordres, avaient une marge d’initiative assez large, autant dans le choix des solutions, que dans la sélection des méthodes d’opérations. L’ancien chef du SI fait donc une évaluation correcte, quand il soutient : « En ce qui concerne l’auto-démasquement, j’ai reçu beaucoup d’informations et, à mon avis, la majorité de bonne qualité »[105]. À la différence de Sepeanu, qui faisait partie d’une autre génération et qui avait un style de travail en quelque sorte « bourgeois », Roşianu, un jeune officier âgé d’une trentaine d’années, sera un typique fonctionnaire d’appareil.

Suite à la prise du commandement, Roşianu a fait plusieurs inspections en territoire, suite desquelles il s’est déclaré mécontent. Puis, il a convoqué une séance professionnelle avec tous les officiers des bureaux d’inspections, pendant laquelle on expliquait la manière de recrutement des indicateurs et l’évidence des matériaux informatives[106]. À cette séance ont participé le général Vladimir Mazuru, l’adjoint du chef de la Securitate, le lieutenant-colonel Coman Stoilescu et lui-même[107]. Toutefois, Roşianu a continué le modèle de relations avec l’administration des prisons imposées par son prédécesseur[108].

Avec la nomination du nouvel chef, le style de travail changeait aussi, car, après la relation d’Iancu Şerban, il « soutenait effectivement le travail, donnait des conseils, aidait les cadres à croître en touts sens »[109]. Mais le subordonné de Roşianu ne dit rien sur les raclées et les tortures passées en démasquements. La liaison avec les unités du territoire était faite « d’une manière plus active, et aux méthodes de la période de Sepeanu s’ajoutait le maintien d’une correspondance régulée. Egalement, les officiers du service d’inspections ont commencé à se déplacer en territoire »[110]. La consolidation de l’organisation du Service et aussi la continuation des démasquements à travers les raclées et les tortures, sont confirmées aussi par la dactylographe de l’institution : « Dès que Roşianu était venu, le collectif du centre se consolida par le transfert de certains éléments instruits qui ont complété l’actif existent. On constituait [d’autres] bureaux des pénitenciers. Egalement, on envoyait en pénitenciers d’autres officiers qui renforcent le travail des bureaux d’inspections. (...) / Roşianu a renforcé les collectives du centre et des pénitenciers, mais je n’ai pas la connaissance d’un éventuel changement des méthodes utilisées. Au temps de Roşianu on discutait aussi de l’action de ‘démasquement’, et les informations continuaient d’arriver – des déclarations des détenus, mais en quantité moins grande. Je ne sais pas si Roşianu a donné un ordre en vue de la cessation de la raclée en pénitenciers. En pénitenciers on continuait d’utiliser des méthodes violentes en vue de faire sortir des informations »[111].

Ce qui réconfortait les subordonnés, indisposait les supérieurs. Ainsi, Stoilescu fait une caractérisation contraire au nouvel chef : « je mentionne que pendant la période que Roşianu Alexandru a dirigé le service d’inspections, le sens de la responsabilité lui manquait ; il travaillait au hasard, sans avoir le moindre amour de travail. Roşianu manifestait en permanence et ouvertement son mécontentement envers sa nomination dans une fonction qu’il considérait bien au-dessus de ses capacités. Souvent, il me disait que je vais répondre de l’avoir maintenu dans une fonction qui manque d’importance, étant donné qu’il aurait pu donner un apport supérieur dans un autre type de travail. Roşianu était ivrogne, et [parfois] il venait soûl dans mon bureau. Je l’ai surpris dans son bureau avec la bouteille de vin ou de la bière. Dans son travail, il était très commode et superficiel. Il n’était pas combatif envers les lacunes manifestées par ses subordonnés »[112]. Il était évident que le Service d’inspections n’était pas la meilleure structure de la Securitate pour faire de la carrière. Car, au lieu d’avancer dans l’hiérarchie, à la suite des oscillations de la ligne politique, on pouvait se retrouver de l’autre cote du miroir.

Conclusions

L’apparition de la structure de la police politique dans les prisons communistes roumaines était liée, au début de 1949, à l’objectif du régime qui visait la vérification et la formation de ses cadres. Peu après, vers la fin de 1949, cet objectif est devenu second, face à une nouvelle charge envisagée par la direction du Parti communiste à la Securitate : la rééducation des détenus politiques, bref : la conversion idéologique de ses ennemis réels ou supposés. L’institution avait donc des buts pédagogiques, mais, à la différence des institutions civiles, elle employait des techniques de torture physiques et psychique pour annihiler ses opposants.

La période en discussion (1949-1953) correspond à un développement maximum de son activité liée, bien entendu, de la rééducation « de type Piteşti ». En dépit de tous les changements de personnel et de charges de la Securitate des prisons et des camps, les objectives générales du régime communiste envers la population carcérale restent si immobiles que son idéologie : la terreur, le travail forcé et la rééducation[113].

NOTES
[1] Le texte représente une partie de notre ouvrage intitulé La rééducation en Roumanie communiste. Du fin des années ’40 au début des années ’50, vol. I (en roumain, en voie de publication).

[2] Il avait aussi la fonction de secrétaire général du Ministère de l’intérieur, et répondait du problème des détenus politiques.

[3] „pentru a supraveghea informativ personalul angajat al Dir[ecţiei]. Gen[erale] a Penit[enciarelor,] cât şi pe cel din penitenciarele din ţară.” Coman Stoilescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, Archive du Conseil National pour la Recherche des Archives de la Securitate, Fond « Pénal », dossier no 25 390, vol. 3, f. 24 v (verso). Sans indication autre, toutes les renvoies sont à cette archive et à ce dossier, qui ressemblent les déclarations données par les anciens cadres de l’administration des prisons et les officiers politiques enquêtés par les Organes du régime pendant la période 1953-1955. Finalement, en 1957 sept de ces cadres ont été condamnés pour couvrir la responsabilité du régime dans l’organisation et le déploiement de la rééducation en système carcéral. Pour l’histoire de toutes les procès liés à la rééducation, et en particulier de ce procès, voir notre ouvrage Procesele reeducării (1952-1960) [Les procès de la rééducation (1952-1960)], publié en volume avec l’ouvrage de Titică Predescu, intitulé Statul şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste [L’Etat et le droit, instruments de la répression communiste], Piteşti, Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, 2008, notamment pp. 119-198.

[4] Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 81 v.

[5] „din iniţiativa tov. ministru [Gheorghe] Pintilie”. Gavrilă Birtaş, Interrogatoire, 15/04/1955, vol. 3, f. 4 v.

[6] „Am fost chemat la Tov. ministru adj. Pintilie, care mi-a adus la cunoştinţă că se va creia un organ informativ în cadrul penitenciarelor, iar munca aceasta va trebui condusă de mine.” Ibidem, ff. 4 v-5 r (recto).

[7] Ibidem, f. 5 r.

[8] „Cînd m-am prezentat dela Oradea la Bucureşti[,] am fost chemat de fostul director general al penitenciarelor[,] Voicu Daciu, care m-a pus în legătură cu fostul ministru adjunct dela M.A.I., Marin Jianu. Cu această ocazie mi s-a adus la cunoştinţă că se va înfiinţa un nou serviciu în cadrul Dir. gen. a penitenciarelor, pe care îl voiu conduce şi care va avea drept scop culegerea de informaţii din cadrul penitenciarelor, privind activitatea deţinuţilor, care nu a fost descoperită de către organele de primă cerceta[re], atmosfera din penitenciar, legăturile pe care le au deţinuţii cu alţi cetăţeni din afară şi[,] în acelaşi timp[,] atitudinea personalului de penitenciar de felul cum ei îşi îndeplinesc sarcinile.” Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 81 v. Voir aussi Mişu Dulgheru, Déclaration de témoin, 1/04/1955, vol. 3, f. 19 v.

[9] „Deasemeni[,] am primit ca instrucţiuni ca legătura superioară în ceiace priveşte infracţiunile politice să o ţin cu col. [Gavrilă] Birtaş”. Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 81 v.

[10] „mai menţionez că eu raportam lui Birtaş Gavrilă, toată activitatea mea[,] cât şi a serviciului, informându-l de absolut toate problemele[,] atât în scris cât şi verbal.” Ibidem, f. 83 v.

[11] „Serviciul nostru (...) lucra cu Securitate[a], respectiv cu tov. Col. [Gavrilă] Birtaş. Legătură cu colonelul Birtaş o avea tov. Nemeş şi Eva Birtaş.” Ion Lupşan, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v. Marcel Hofman, un autre officier dans la centrale du SO, confirme lui aussi que leur liaison supérieure à la Securitate était Gavrilă Birtaş. Cf. Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, f. 70 r.

[12] Pantelei Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), dit Pantiuşa, le chef de la Securitate.

[13] „Serviciul nostru nu ţinea nici un fel de legătură cu dir[ectorul]. gen[eral]. Baciu, ci după cîte am aflat dela Nemeş şi am constatat eu personal[,] serviciul ţinea legătură cu: tov. general Pantiuşa, tov. general Nicolschi, col. Dulgheru, col. Birtaş şi col. Glubacov [Gluvacov].” Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 55 v.

[14] Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, ff. 21 v-22 r.

[15] „Ştiu că Birtaş Gavrilă avea legătură cu Nemeş pentrucă, Nemeş venea foarte des la el.” Mişu Dulgeru, Déclaration de témoin, 1/04/1955, vol. 3, f. 20 v.

[16] „Instrucţiuni în legătură cu culegerea informaţiilor[,] Nemeş a primit din partea lui: g-ral Nicolschi, [şi] ministru adj. Pintilie.” Gavrilă Birtaş, Interrogatoire, 15/04/1955, vol. 3, f. 5 v.

[17] „şefii birourilor de inspecţii [operative] de pe lîngă penitenciare să-şi apropie unii deţinuţi, făcîndu-le unele avantagii[,] în sensul de a le îmbunătăţi regimul de deţinere[,] ca: pachete, scrisori, vorbitor, pentru a-i putea recruta ca informatori. Informaţiile trebuiau culese din rîndul deţinuţilor contrarevoluţionari.” Ibidem.

[18] Membres du Mouvement Légionnaire, organisation d’extrême droite.

[19] „acţiunilor legionarilor, ţărăniştilor şi a altor deţinuţi” Idem, Déposition de témoin, 20/02/1957, vol. 7, f. 275 r.

[20] „Pentru a-şi îndeplini misiunea[,] tovarăşii din birourile informative aveau dreptul să ia legătura cu deţinuţii, drept pe care nu-l aveau cadrele penitenciarului, cu excepţia directorului.” Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 56 r.

[21] „Informatorii trebuiau recrutaţi mai ales dintre legionari şi ţărănişti[,] şi anume dintre aceia care aveau mai mult prestigiu în faţa deţinuţilor.” Ibidem.

[22] Dans le même sens, pour les réglementations internes de la Securitate pendant la période en discussion, en référence au recrutement et la typologie des indicateurs, voir Directiva referitoare la munca cu agentura [Directive sur le travail avec les agents], dans Cristina Anisescu, Silviu B. Moldovan, Mirela Matiu (éds.), „Partiturile Securităţii”. Directive, ordine, instrucţiuni (1947-1987) [Les « partitions » de la Securitate : directives, ordres, instructions (1947-1987)], Bucarest, Editions Nemira, 2007, pp. 204-216.

[23] „Cunosc că în ceeace priveşte munca de organizare au fost greutăţi din partea unor directori de penitenciare. (...) M-a informat Nemeş Iosif de aceste greutăţi şi am primit şi rapoarte dela Nemeş, rapoarte redactate de şefii birourilor inspecţii [operative], în urma cărora am sesizat pe ministrul de resort Jianu, pentru a se lua unele măsuri în vederea îmbunătăţirii colaborării între şefii birourilor inspecţii din penitenciare şi directorii penitenciarelor.” Gavrilă Birtaş, Interrogatoire, 15/04/1955, vol. 3, ff. 5 r-v.

[24] Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, ff. 82 r, 83 r; Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, f. 69 v; Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 65 v; Paraschiv Radu, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, ff. 61 v-62; Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, ff. 55 v-56 r.

[25] „acest fel de muncă mă atrăgea”. Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 55 v.

[26] Ibidem, ff. 55 v et 57 r; Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, ff. 69 v-70 r; Ion Lupşan, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v; Paraschiv Radu, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 62; Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, f. 21 v; Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, f. 22 r et 22 v.

[27] „notele considerate mai valoroase erau date spre exploatare atât în cadrul direcţiei noastre[,] cît şi altor direcţii.” Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, f. 22 v.

[28] Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, ff. 55 v et 57 r; Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, ff. 69 v-70 r; Ion Lupşan, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v; Paraschiv Radu, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 62.

[29] Voir Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 57 r.

[30] Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, ff. 22 r-v.

[31] Ion Lupşan, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v.

[32] „De cele mai multe ori Eva Birtaş aducea plicurile deschise, ceeace mă făcea să cred că le cenzurează. Asupra acestui fapt am atras atenţia lui Nemeş[,] şi acesta în cele din urmă a schimbat-o pe Eva Birtaş. Era periculos să se deschidă corespondenţa de către altul decît Nemeş[,] întrucît se întîmpla să existe informaţiuni în legătură chiar cu soţul Tov[arăşei]. Birtaş, colonelul Birtaş.” Paraschiv Radu, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 62.

[33] Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, ff. 69 v-70 r; Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 55 v.

[34] Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 r.

[35] „lucrau la maşină [de scris] materiale al căror conţinut nu l-am aflat niciodată[,] pentrucă nu rămînea nimic în arhivă.” Ibidem.

[36] Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, f. 70 r.

[37] „Potrivit instrucţiunilor primite, personalul trebuia să facă parte aparent din cadrul penitenciarului[,] respectiv pentru a nu se desconspira munca.” Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 81 v.

[38] „nu se subordonau direcţiei penitenciarului, ci lucrau direct cu noi.” Ioan Lupşan, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v. Voir aussi Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 55 v; Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v; Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 65 v.

[39] Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v.

[40] Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 82 r.

[41] Pour l’histoire de ce type de rééducation, voir Mircea Stănescu, La rééducation en Roumanie communiste. Du fin des années ’40 au début des années ’50, vol. I (en roumain, en voie de publication).

[42] Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 92 r; Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 39 v.

[43] Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 38 v.

[44] Direction générale de la sécurité de l’état. En fait, il s’agit de la Direction générale de la sécurité du peuple, la première titulature de l’institution.

[45] „Cu ocazia numirii mele ca şef al acestui Serviciu, dl. ministru adj. Pintilie Gh[eorghe]. mi-a spus următoarele: «vei primi circa 100 de oameni care vor fi recrutaţi de direcţia cadre [a] D.G.S.S. de prin şcolile de miliţie[,] cu care vei înfiinţa o şcoală pregătitoare. (cu concursul şcolii D.G.S.S.) pentru a duce muncă cu caracter informativ în penitenciare. După terminarea şcolii se va înfiinţa un serviciu în cadrul D.G.P.[,] care va purta titlul de „serviciul inspecţii”[,] şi care va avea două obiective: a) unul de suprafaţă, adică trierea corespondenţei deţinuţilor, controlul pachetelor, comportarea deţinuţilor în penitenciare. b) altul[,] principal[,] constînd în a duce o muncă cu caracter informativ[,] pentru a se obţine tot ceeace deţinuţii ascunseseră în timpul cercetărilor, legături în afară, încercări de reorganizare, legături cu personalul penitenciarelor, etc. / [...]» În ceeace priveşte munca, legătura mea superioară unică urmînd a fi însuşi dl. ministru adj. Pintilie. / Dl. ministru adj. mi-a atras atenţia că funcţionase un mic serviciu de acelaş gen care nu dăduse rezultate[,] şi că se creiaseră «frecuşuri» între Nemeş – şeful acelui serviciu – şi directorul general, Col. Baciu. Mi-a atras atenţia ca eu să mă feresc de asemenea situaţiuni. În aceste condiţiuni[,] am trecut la executarea ordinului primit.” Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff. 38 v-389 r. Voir aussi Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, f. 355 r.

[46] Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff. 39 r-v.

[47] „iar în cazuri speciale[,] cum era cazul Piteşti – diversiune.” Ibidem, vol. 3, f. 40 r. Voir aussi Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, ff. 355 v.

[48] „în ceeace priveşte urmărirea personalului administrativ să o lăsăm pentru mai târziu[,] pentru a nu produce tulburări în masa de funcţionari.” Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 40 r.

[49] Ibidem, f. 39 r; Coman Stoilescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3, f. 24 v.

[50] Constantin Zincă, Déclaration, 20/02/1954, vol. 2, f. 267. Il indique la date exacte. Voir aussi Mihai Mircea, Déclaration, 5/02/1954, vol. 2, f. 67; Interrogatoire, 4/02/1955, vol. 3, ff. 72 r-v; Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v.

[51] Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, ff. 273 r-v; Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 281.

[52] Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 273 v.

[53] Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 281; Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 273 v; Tudor Sepeanu, Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, ff. 355 r-v.

[54] „curs scurt de iniţiere”. Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 274 r.

[55] Iancu Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, f. 296 r; 11/08/1953, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v.

[56] Constantin Zincă, Déclaration, 20/02/1954, vol. 2, f. 267.

[57] „dezbinată unitatea deţinuţilor în scopul anihilării acţiunilor lor duşmănoase.” Mihai Mircea, Interrogatoire, 4/02/1955, vol. 3, ff. 72 r-v.

[58] „Voi de acum nu mai muriţi de moarte bună, ci ori împuşcaţi (omorâţi) de diferite elemente, ori muriţi în puşcărie.” Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 282.

[59] „Lt. Col. Sepeanu spunea că noi trebue să ştim şi să vedem totul, şi aşa trebue să cerem de la informatori, iar noi, la rândul nostru, aşa am cerut.” Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 279 v.

[60] Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v; Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v; Constantin Zincă, Déclaration, 20/02/1954, vol. 2, f. 268; Avram Hahamu, Déclaration, 8/02/1954, vol. 2, f. 299; Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 r.

[61] Iancu Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, f. 296 r; Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, ff. 59 v, 60 r. Voir aussi Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 283; Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 53 r; Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff. 41 r-v.

[62] „alte ocazii sigure”. Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 41 r. Voir aussi Iancu Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, ff. 296 r-v.

[63] „cartate”. Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 41 v.

[64] Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 r.

[65] Ibidem.

[66] Constantin Zincă, Déclaration, 20/02/1954, vol. 2, f. 271.

[67] Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 283; Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, ff. 51 v et 53 v-54 r. Voir, aussi Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 280. Il confirme le rôle d’Iancu Şerban.

[68] „La început[,] toate informaţiile le-am predat d-lui ministru adj. Pintilie, apoi d-lui g-ral maior Nicolschi Alexandru, apoi lui Birtaş Gavrilă şi[,] în sfîrşit[,] d-lui maior [Coman] Stoilescu.” Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 41 v. Maria Alexandrescu confirme le renvoi des informations chêz le majeur Coman Stoilescu. Voir Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v. A son tour, Ion Bacheş dit que les informations étaient renvoyées, d’après le cas, à la IIIème et à la VIIIème Directions de la Securitate, c’est-à-dire, d’une part, au colonel Gavrilă Birtaş et au majeur Ion Crişan, et, d’autre part, au colonel Mişu Dulgheru. Voir Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, ff. 53 r-v.

[69] Tudor Sepeanu, Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, f. 358 r.

[70] „Instrucţiuni primeam dela dl. ministru adj. Pintilie Gh.[,] şi în luna noembrie 1950 am început a primi instrucţiuni dela dl. maior Stoilescu Coman, [şi] maior Cosma Augustin. Rapoartele de activitate le-am predat după cum urmează: dl[ui]. Ministru adj. Pintilie Gheorghe, g-ral maior Nicolschi [Alexandru], Birtaş Gavrilă şi Stoilescu Coman.” Idem, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 43 r.

[71] Augustin Cosma, Déposition de témoin, 27/09/1956, vol. 6, f. 425 r.

[72] Iancu Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, f. 297 v; Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v; Avram Hahamu, Déclaration, 8/02/1954, vol. 2, f. 303.

[73] „singurul care avea dreptul să [le] dea ordin şi să primească raport [de la ei]”. Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v. Voir aussi Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.

[74] Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.

[75] „să-şi formeze o reţea de informatori atît din rîndul deţinuţilor, cît şi din rîndul personalului administraţiei[,] pe care să-i instruiască în sensul de a furniza informaţii cu privire la orice fel de activitate duşmănoasă. Ştiu că se vorbea de o acţiune de «demascare» prin reeducarea deţinuţilor”. Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v. Voir aussi Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v; Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff. 41 v-42 v.

[76] „Activitatea serviciului nostru s-a intensificat, aceasta datorită capacităţii personale a lui Sepeanu[,] cît şi a lărgirii colectivului de muncă. Sepeanu era un conducător exigent, dar [îi] umilea [pe] subalternii săi.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v.

[77] Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 288; Alexandru Roşianu, Déclaration, 11/02/1954, vol. 2, f. 166.

[78] „Sepeanu a dat instrucţiuni sumare de felul cum trebuie să se lucreze în penitenciare. De cele mai multe ori, atunci cînd ofiţerii din birourile de inspecţii cereau îndrumări[,] Sepeanu le recomanda «să-şi bată capul singuri».” Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 r.

[79] Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, ff. 51 v-52 r.

[80] Ibidem, f. 52 r.

[81] Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 279 v; Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, ff 285-286.

[82] „unde erau deţinuţi contrarevoluţionari şi[,] îndeosebi[,] legionari.” Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 r.

[83] „prin corespondenţă, prin deplasările lui Sepeanu şi prin chemarea ofiţerilor la centru.” Ibidem, f. 59 v. Voir aussi Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.

[84] Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.

[85] „Acesta – Sepeanu – era interesat să iasă cît mai mult material – nu-l interesau însă metodele aplicate[,] acceptînd orice iniţiativă în această privinţă. Aceasta o deduc din faptul că niciun ofiţer din birourile de inspecţii n-a fost sancţionat[,] nici măcar nu i s-a atras atenţia, de către Sepeanu[,] pentrucă ar fi folosit vreo metodă, sau alta. / Sepeanu critica pe cei care nu aduceau informaţii.” Ibidem, ff. 52 r-v.

[86] „Ştiu că principala metodă folosită pentru obţinerea informaţiilor era aşa zisa acţiune de demascare”. Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 r.

[87] „Instrucţiunile erau date numai de către Sepeanu – vorbesc despre instrucţiunile importante – şi întotdeauna numai verbal.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v.

[88] „din povestirile lui Sucigan Gheorghe şi ale lui Mircea [Mihai] ştiu că la penitenciarele Piteşti şi Gherla, deţinuţii care urmau să declare activitatea lor şi a altora cu care avuseseră legătură în activitatea duşmănoasă erau introduşi în nişte camere separate[,] la un loc cu 5-6 deţinuţi «reeducaţi»[,] care prin unele metode îi determina[u] să vorbească.” Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 52 v.

[89] „Toţi cei care lucram dela început în serviciul inspecţii cunoşteam atrocităţile ce se săvîrşeau în penitenciare, dar nu cu mult înainte de a se sista. Cazurile mortale erau anunţate lui Sepeanu, dar nu ştiu dacă i s-a[u] arătat lui Sepeanu cauzele deceselor.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 67 r.

[90] „Sepeanu îmi spunea şi el[,] rîzînd[,] că în penitenciare se bat deţinuţii între ei şi că chiar se omoară.” Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 58.

[91] „În luna ianuarie sau februarie [ianuarie – n. n.] 1951 am fost chemat de tovarăşul ministru adj. Pintilie Gheorghe, care mi-a spus că intenţionează să-l scoată pe Sepeanu dela conducerea Serviciului informativ şi că urmează ca eu să intru în această problemă – cu toată prudenţa însă –[,] să caut să mă orientez în problemele lui Sepeanu[,] şi chiar să învăţ dela el. Sepeanu urma să-mi fie subordonat. După această sarcină primită dela tov. Ministru adj. Pintilie Gh.[,] l-am invitat pe Sepeanu la mine[,] la M.A.I.[,] şi i-am făcut cunoscută hotărîrea conducerii M.A.I.-ului. I-am spus că pe viitor va colabora cu mine şi că va trebui să mi se adreseze ori decîte [!] ori are probleme de serviciu. De asemeni, i-am cerut să-mi predea pe viitor tot materialul informativ pe care îl culege din penitenciare. Sepeanu mi-a mi-a [!] spus că va colabora, dar pe faţa lui se putea observa nemulţumirea, provenită din faptul că eu eram cu un grad mai mic decît el, iar pe de altă parte mă considera mai puţin pregătit decît el. Relaţiile dintre mine şi Sepeanu n-au fost[,] în continuare[,] relaţii dela şef la subordonat. Sepeanu nu dădea rapoarte de activitate, mă nesocotea[,] fapt rezultat şi din împrejurarea că el continua să predea materialul informativ colectat la diferite direcţii din M.A.I.[,] şi numai materialul, socotit de el, ca lipsit de importanţă[,] mi-l preda mie. Sepeanu nu mă informa în mod organizat despre problemele ridicate în munca lui. Nu-mi vorbea despre metodele pe care le folosea în obţinerea materialului informativ. Sepeanu, la insistenţele mele de a lucra disciplinat, mi-a arătat făţiş nemulţumirea lui de a mi se subordona. Relatez că, sub formă de ironie, Sepeanu mi-a trimis o servietă plină cu note informative, prin maiorul Cosma, în timp ce se afla la un match de foot ball. Dealtfel, această caracterizează lipsa de răspundere faţă de muncă a lui Sepeanu Tudor. Eu am raportat, în repetate rînduri, tov. ministru adj. Pintilie şi tov. general maior Nicolschi despre atitudinea uşuratecă a lui Sepeanu, dar aceştia m-au criticat şi m-au îndemnat să văd şi părţile pozitive ale lui Sepeanu, nu numai lipsurile lui. Dealtfel, eu nu cunoşteam părţile pozitive ale lui Sepeanu. Eu am încercat să pătrund în munca lui Sepeanu, aşa cum mi se ordonase, dar aceasta numai prin Sepeanu şi nu prin controlul efectiv al unităţilor care lucrau în această problemă.” Coman Stoilescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3, ff. 25 r-v.

[92] „Ulterior, cînd serviciul inspecţii a trecut pe lîngă sectorul pe care îl conducea Stoilescu, atunci am avut unele raporturi de muncă cu serviciul inspecţii. Se întîmpla uneori, ca să nu putem[,] în timpul anchetei[,] să stabilim faptele vreunui individ ce părea totuşi suspect. Atunci, acesta[,] conform rezoluţiei tov. Pintilie, aceştia [!] erau trimişi în lagăre de muncă pe timp determinat. Sectorul condus de Stoilescu urma să desfăşoare activitatea informativă – prin serviciul inspecţii pentru a descoperi, ceeace noi nu reuşisem.” Mişu Dulgheru, Déclaration de témoin, 1/04/1955, vol. 3, f. 20 r. Voir aussi Déposition de témoin, 26/09/1956, vol. 6, f. 401.

[93] „Am raportat verbal[,] ori de câte ori am venit la Bucureşti[,] lui Sepeanu Teodor [Tudor], cum că în penitenciarul Piteşti au decedat deţinuţi din cauza bătăi[i,] la care el îmi răspundea foarte dezinteresat[:] lasă[-]i dracului să moară[!] şi alte fraze de acest gen.” Mihai Mircea, Procès-verbal d’interrogatoire, 9/07/1953, vol. 2, ff. 63 v-64 r. Voir aussi Interrogatoire, 4/02/1955, vol. 3, f. 76 r.

[94] „Ei[,] şi ce dacă au murit[?]. Morţii cu morţii, vii cu vii[!]” Idem, Interrogatoire, 4/02/1955, vol. 3, f. 76 r.

[95] „Dacă moare, moare, mi se rupe în paişpe.” Idem, Déclaration, 5/02/1954, vol. 2, f. 70.

[96] Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 53 v.

[97] „i-a făcut lui Roşianu un expozeu asupra tehnicii, stării de spirit şi [a] rezultatelor obţinute în acest fel.” Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 46 r. Voir aussi Mihai Mircea, Déclaration, 5/02/1954, vol. 2, f. 72.

[98] Alexandru Roşianu, Déclaration, 11/02/1954, vol. 2, f. 165; Coman Stoilescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3, ff. 25 v-26 r.

[99] Alexandru Roşianu, Interrogatoire, 1/04/1955, vol. 3, f. 11 r. Sepeanu dit que la rémission a duré environ 3-4 semaines, ce qui est moins crédible, étant donné que ses chefs désiraient le destituer plus vite.

[100] „I-am prezentat oamenii din aparat, făcîndu-le caracterizările respective, i-am explicat tehnica întrebuinţată pînă atunci. Apoi i-am explicat problemele existente în penitenciare.” Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 45 v. Voir aussi Coman Stoilescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3, f. 26 r.

[101] „Legătura superioară era direcţia 7 prin Col. [Coman] Stoilescu.” Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 54 r.

[102] Ibidem.

[103] „După preluarea muncii[,] în cursul desfăşurării activităţii mele am putut să-mi dau seama că Sepeanu introdusese metode de culegere a informaţiilor care erau în contradicţie cu principiile muncii de contra informaţia elaborate de M.A.I. şi cu legile R.P.R. aceste metode constau în: / a) aţîţarea deţinuţilor contrarevoluţionari[,] unii împotriva altora[;] / b) neluarea de măsuri împotriva abuzurilor comise cu ocazia manifestărilor rezultate de aţîţări; / c) popularizarea unor astfel de metode şi la penitenciarele unde nici nu avusese[ră] loc; / d) needucarea ofiţerilor şi nesprijinirea lor în vederea lichidării unor astfel de metode[,] şi deci formarea lor în acest sens. (...) Se folosea metoda[:] aşa zisa lamurire a unor legionari în ceeace priveşte punctul lor de vedere politic greşit, care în mod formal recunoşteau că s-au situat pe poziţie greşită. Drept dovadă a «pocăinţei» lor[,] aceştia căutau să-i lămurească şi pe ceilalţi legionari, dealtfel prin metode specific fasciste: bătaia – bătaie dată cu scopul de a se scoate dela ei informaţii.” Alexandru Roşianu, Interrogatoire, 1/04/1955, vol. 3, ff. 15 r-v.

[104] Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 54 r.

[105] „În legătură cu autodemascarea, am primit foarte multe informaţii[,] şi după părerea mea de bună calitate[,] aproape majoritate[a].” Tudor Sepeanu, Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, f. 357 v.

[106] Alexandru Roşianu, Déclaration, 11/02/1954, vol. 2, f. 167.

[107] Ibidem.

[108] Alexandru Dumitrescu, Procès-verbal d’interrogatoire, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 188 v-189 r. Pour des exemples, voir ibidem, ff. 189 r-190 r.

[109] „sprijinea efectiv munca, dădea îndrumări, ajuta cadrele să crească din toate punctele de vedere”. Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 v.

[110] „mai activ, la metodele din timpul lui Sepeanu adăugându-se şi ţinerea unei corespondenţe regulate. De asemeni, ofiţerii din serviciul inspecţii au început să facă deplasări în teritoriu.” Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 54 r.

[111] „Odată cu venirea lui Roşianu[,] Colectivul dela centru s-a întărit prin aducerea unor noi elemente instruite care să complecteze activul existent. S-au înfiinţat birouri pe penitenciare. Deasemeni, în penitenciare au mai fost trimişi ofiţeri care să întărească munca birourilor de inspecţii. (...) / Roşianu a întărit colectivele dela centru şi dela penitenciare[,] nu ştiu însă că acesta ar fi schimbat metodele ce se foloseau. Şi în timpul lui Roşianu se discuta despre acţiunea de «demascare» şi soseau informaţiuni – declaraţii dela deţinuţi[,] în cantitate ceva mai mică. Nu ştiu ca Roşianu să fi dat vreun ordin în vederea sistării bătăii în penitenciare. În penitenciare continua[u] să se folosească metode violente pentru scoaterea de informaţii.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 67 v.

[112] „menţionez că Roşianu Alexandru[,] cînd a condus serviciul inspecţii s-a arătat lipsit de simţul răspunderi[i], muncind întîmplător, fără niciun pic de dragoste de muncă. Roşianu [îşi] manifesta permanent şi făţiş nemulţumirea faţă de numirea sa într-o funcţie pe care o considera cu mult sub posibilităţile lui. Adeseori spunea că o să răspund că îl ţin într-o muncă neimportantă, că el ar putea să aducă un aport superior într-o altă muncă. Roşianu era beţiv şi a venit şi la mine la birou beat. Eu l-am găsit la birou cu bateria de vin sau cu bere. În muncă era foarte comod şi superficial. Nu era combativ faţă de lipsurile manifestate de subalterni.” Coman Stoliescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3, f. 29.

[113] Pour cette thèse voir Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile [Organismes politiques roumaines (1948-1965). Documents concernant les institutions et les pratiques], Editions Vremea, Bucarest, 2003.

Publicat în „Revista Arhivelor”, nr. 2/2008, pp. 187-207.

PROCESELE REEDUCĂRII (1952-1960)

2008-10-05T02:47:00.000-07:00

Editura Fundaţiei Culturale „Memoria”

Bucureşti, 2008

[tipărită prin Editura Matrix Rom SRL, Bucureşti]

Editor coordonator: Ilie POPA

trad. în engleză: Rozalia Rodica POPA şi Ilie POPA

308 + 168 pagini

format: 17 x 24,5 cm

preţ lei: 40.00

Comenzi la:

Editura Matrix Rom SRL

Strada Politehnicii nr. 3,

Bloc I 2, Apartamentul 1,

Căsuţa Poştală 16-162

Cod 062510, Bucureşti, România

Telefon: +40 21 4113617; +40 31 4012438
Fax: +40 21 4114280

e-mail: office@matrixrom.ro

PROCESELE REEDUCĂRII (1952-1960). Dedicaţie, Tablă de materii şi Introducere

2008-10-05T01:55:00.000-07:00

Dedic această carte deţinuţilor

care au fost omorâţi prin

bătăi şi torturi în reeducare

TABLĂ DE MATERII

Introducere

I. PROCESUL GRUPULUI ŢURCANU

I.1. Anchetele

I.2. Începutul procesului

I.3. Imputări specifice

I.4. Desfăşurarea procesului

I.5. Martorii

I.6. Apărarea

I.7. Ultimul cuvânt

I.8. Condamnări şi execuţii

II. CADRELE M.A.I. INCULPATE

II.1. Anchetele

II.2. Procesul

II.3. Interogatoriile

II.4. Primii martori

II.5. Justificări

II.6. Amânări

II.7. Alţi martori

II.8. Acuzarea

II.9. Apărarea

II.10. Ultimul cuvânt

II.11. Alte acuzaţii

II.12. Alte apărări

II.13. Din nou: ultimul cuvânt

II.14. Condamnările

II.15. Recursul: deţinuţii

II.16. Recursul: avocaţii

II.17. Recursul: alţi actori

II.18. Recursul: din nou avocaţii

II.19. Sentinţa

II.20. Detenţia

II.21. Destinul cadrelor MAI condamnate

III. PROCESUL GRUPULUI VALERIU NEGULESCU

III.1. Anchetele martorilor

III.2. Acuzaţii

III.3. Anchetele acuzaţilor

III.4. Acuzaţiile

III.5. Interogatoriile

III.6. Martorii

III.7. Noi interogatorii

III.8. Martorii acuzării

III.9. Alţi martori

III.10. Acuzarea

III.11. Apărarea

III.12. Ultimul cuvânt

III.13. Condamnările

III.14. Recursurile

III.15. Sentinţa

IV. PROCESE ÎN LANŢ

IV.1. Procesul lui Mihai Pârlea

IV.2. Procesul lui Gheorghe Matei

IV.3. Procesul lui Nicolae Pospai

V. DESTINUL SUPRAVIEŢUITORILOR

V.1. Comutări ale pedepsei cu moartea

V.2. Represiunea extrajudiciară

V.3. Alţi morţi

V.4. Alţi supravieţuitori

VI. MITOLOGIE ŞI REALITATE

VII. CONCLUZII

Anexe

1. Decretul nr. 199/1950

2. Fotografii ale deţinuţilor şi cadrelor MAI din reeducare

Introducere

Ce istoric va reuşi să ghicească adevărul în grămada de minciuni ticluite de Securitate?

Octavian Voinea[1]

După stoparea reeducării comuniste din anii 1949-1951, regimul a căutat să lichideze consecinţele negative în politica externă care au decurs din aflarea în Occident a unei părţi din secretul ei. Evenimentul care a precedat acţiunea a fost acela că la sfârşitul lunii iulie 1951 Radio Londra a vorbit despre grupurile de deţinuţi politici transferaţi de la închisoarea Piteşti la Canal, care în urma unui proces misterios deveniseră aderenţi fanatici ai regimului şi îi torturau pe ceilalţi deţinuţi. Urmărindu-şi scopul propus, regimul a organizat o suită de procese în lanţ, vizând mai multe ţinte: să acopere propriile urme, aruncând responsabilitatea asupra liderilor Mişcării Legionare din închisori, asupra unei părţi a deţinuţilor politici reeducaţi şi a câtorva cadre din administraţia închisorilor şi lagărelor; apoi, să folosească prilejul provocat pentru a distruge definitiv Mişcarea Legionară.

Studiul de faţă are ca obiectiv să facă o analiză istorică a modului în care a avut loc această suită de acţiuni, împreună cu cortegiul de consecinţe pe care le-a angajat. În acest sens, prima noastră ţintă este stabilizarea informaţiei relevante privitoare la subiect.

O analiză ca cea de faţă este dificil de făcut în absenţa unei istorii detaliate a reeducării. Or, în scrierea unei asemenea istorii, pentru care sursele conţin distorsiuni puternice (cele mai multe de factură ideologică), detaliile sunt cele care contează. Lucrările fundamentale care au defrişat subiectul, semnate de Dumitru Bacu, Virgil Ierunca şi Paul Goma, rămân inevitabil la nivelul de cunoaştere al momentului în care au fost scrise[2]. Ne-am încumetat doar pentru că avem în lucru o asemenea istorie[3].

Istoricul este conştient că focalizarea atenţiei asupra acestui subiect presupune de la bun început o selecţie, care pune în lumină anumite aspecte ale istoriei reeducării, lăsând la o parte altele, cel puţin la fel de relevante. Pe de altă parte, el este conştient şi de faptul că rostul disciplinei sale nu este decât acela de a căuta adevărul, a-l descoperi şi a-l spune[4].

Note

[1] Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla, Aiud. Mărturii redactate de Gheorghe Andreica, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, p. 144.

[2] Vezi Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991 (prima ediţie a fost publicată la Madrid, în 1965); Virgil Ierunca, Pitesti, laboratoire concentrationnaire (1949-1952), Paris, Editions Michalon, 1996 (ed. rom. Bucureşti, Humanitas, 1990; lucrarea a fost citită fragmentar la Radio Europa Liberă, în 1975-1976, iar prima ediţie a fost publicată la Paris, Editura Limite, 1981) şi studiul Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, publicat ca postfaţă a romanului Gherla de Paul Goma, în ediţia franceză a cărţii, Paris, Editura Gallimard, 1973; Paul Goma, Les chiens de mort (Patimile după Piteşti), Paris Hachette, 1981 (roman scris în 1978; ed. rom. Bucureşti, Cartea Românească, 1990).

[3] În octombrie 1999 am susţinut la Universitatea Bucureşti teza de doctorat intitulată Reeducarea comunistă din România anilor ’50, 374 p. Pentru un rezumat al ei, a se vedea studiul Istorie şi memorie a reeducării, în „Experimentul Piteşti. Conference Proceedings. Comunicări prezentate la Simpozionul PERT’01, Piteşti, 6-8 octombrie 2001. PERT’02, Piteşti, 4-6 octombrie 2002”, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2003, pp. 95-107.

[4] Lucrarea clasică de analiză a proceselor de tip comunist şi/sau „spectacol” este Marea Teroare. O reevaluare de Robert Conquest. A se vedea ediţia română, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, trad. de Marilena Dumitrescu, în special cap. IV, V şi XII. Poate fi consultată cu folos şi lucrarea Les grands procèses dans les systèmes communistes. La pédagogie inférnale de Annie Kriegel, Paris, Gallimard, 1972.